The Artist (2011) – Artistul

E ciudat ca un film mut face atat valva la asa de multi ani de la aparitia “Cantaretului de jazz”. Sau poate nu este o surpriza, pentru ca, din cand in cand, Hollywood-ul are nevoie sa isi readuca aminte de vremurile de mult apuse. De data aceasta, favoritul la mai multe premii Oscar in anul 2012 vine de la o coproductie franco-belgiana, un film care este laudat in toata miscarea cinematografica pentru lucruri care… s-au facut de multe ori inaintea sa. Dupa parerea mea, este in mod sigur o exagerare si este un film care va trece ca vantul pentru a fi de prea putine ori amintit in urmatorii ani. Dar care sunt atuurile sale?

Povestea filmului este o copie aproape de indigo dupa mult mai celebrul “Singin’ in the Rain”: ne aflam spre finalul epocii filmului mut, intr-o perioada in care peliculele lui George Valentin (Jean Dujardin) aveau foarte mult succes. Acesta este personajul principal al filmului, cel care trece prin schimbari majore in viata personala si profesionala, cel in jurul caruia epoci se schimba, transformari importante care nu sunt numai ale sale insa, ci ale intregii lumi din jurul sau. Regizori, scenaristi, operatori, producatori, toti trebuie sa se adapteze unei noi lumi, cea in care se vorbeste, cea care la inceput pare doar un moft, dar care se impune (lumea filmului mut nu va reaparea decat arareori si nici nu are sanse de a invinge, nici macar dupa acest “The Artist”).

E nevoie de o femeie, alta decat sotia sa, pentru a-si reinnoi propria conceptie umana, pentru a incerca sa schimbe ceva in lumea filmului mut, care este oricum aproape de groapa, de a supravietui gandurilor de sinucidere si de a avea, in definitiv, sansa la o noua viata. Peppy Miller, caci despre ea este vorba, devine noua vedeta a filmului vorbit (si probabil o vedeta fabricata, care este dorita mai mult pentru frumusete, mai putin pentru calitatile actoricesti sau calitatile artistice ale filmelor sale) si cea care il poate schimba pe conservatorul George Valentin.

Un film care are ca baza a povestii mai multe clisee ale filmelor anilor ’50 si ’60 si care suporta o comparatie prea exacta cu sus-amintitul “Singin’ in the Rain”. Sunt si deosebiri, normal – unul este vorbit, altul mut; unul este musical, altul este o drama autentica; unul se bazeaza pe camaraderia dintre personajul feminin si cel masculin, in celalalt carierele lor se construiesc separat, pentru a ajunge la final la o contopire mult-dorita. Cu toate acestea, piesele de baza sunt aceleasi, o poveste de demult despre epilogul unei epocii si succesul de inceput al alteia.

Principala calitate a filmul este desigur interpretarea. Probabil este foarte greu sa interpretezi in prezent un rol intr-un film mut. Daca simpatica Bérénice Bejo interpreteaza un rol de vedeta de carton, dar cu o mare inima si cu un suflet care daruieste compasiune si generozitate, necunoscutul pentru mine Jean Dujardin este pur si simplu exceptional: starile lui sufletesti alterneaza de la fericirea absoluta din prima jumatate de ora (cand este mereu zambitor si debordant) la nenorocirea unei vieti pe care nu o mai intelege, cand trebuie sa isi vanda totul pe bani putini doar cu scopul de a supravietui de pe o zi pe alta. Fericit, trist, zambitor, disperat, orgolios, egoist, etc., stari care trebuie transpuse intr-un limbaj al corpului, pentru ca nu sunt permise… cuvintele.

Declick-ul filmului este la minutul 30, cand eroul nostru viseaza ca… aude, ca lucrurile din jurul sau produc sunete, cand un simplu fulg ce pluteste prin aer si se aseaza pe pamant se aude ca un cutremur. Un cosmar pentru un om care considera ca numai filmul mut exista, un vis din care se trezeste cu greu si care ii schimba cu adevarat starea sufleteasca. Este momentul din film care mi-a produs o exclamatie de entuziasm, este cel care determina succesiunea viitoare a evenimentelor si diferenta dintre un film de duzina si unul de… Oscar.

Nota: 8.5/10

Carnage (2011) – Doamne… ce macel!

Am inceput anul cu doua filme bune: Carnage si The Ides of March! Sper sa o tin tot asa!!! Acum voi vorbi despre Carnage, realizat de Roman Polanski  pe baza piesei de teatru  “Le Dieu du carnage” a Yasminei Reza.

Autoarea nascuta in 1959 (sau poate 1960 ) la Paris, din parinti de origine evreiasca (tatal iranian si mama unguroaica) este o talentata si plina de succes scriitoare de piese de teatru, scenarista, actrita si romanciera..

Piesele Yasminei Reza se joaca cu mult succes si pe senele romanesti in ultimii ani. Arta (la Teatrul Bulandra in regia lui Cristi Juncu) si Doamne… ce macel! (la Teatrul de Comedie,  premiera in 2010 – in regia lui Lucian Giurchescu si avandu-i in distributie pe Delia Nartea/Teodora Stanciu, Tania Popa, Marius Drogeanu si Alexandru Conovaru) Si teatrele din provincie au inclus-o pe Yasmina Rezi in repertoriul lor.

Piesa care l-a atras pe Polanski  in asemenea masura incat a transpus-o pe marele ecran s-a montat pe mari scene ale lumii. De exemplu, in anul 2006 sub regia lui Kurgen Gosch la Zurich, in 2008 la Paris avandu-I in distributie pe Isabelle Hupert si Eric Elmosnino, in 2008 la Gielgud Theater din Londra, in regia lui Matthew Warchus, cu Ralph Fiennes, Tamsin Greig, Janet McTeer si Ken Stott.

In 2009 tot Matthew Warchus a montat pe Broadway spectacolul avandu-i in distributie pe James Gandolfini, Marcia Gay Harden, Jeff Daniels si Hope Davis.

Fiecare dintre regizori si-a impus propria viziune acestui spectacol al naturii umane, al civilizatiei versus instincte, al haosului de sub conveniente.

<<Roman Polanski a ştiut că va face un film incitant: “Tonul piesei este comic, iar ritmul extrem de vioi. Ce m-a atras cel mai mult a fost acţiunea în timp real. Nu am făcut nicodată un film fără nici o elipsă şi nici nu-mi amintesc măcar să fi văzut unul aşa.”

Pentru adaptarea pentru marele ecran, Polanski a apelat la Yasmina Reza. Acţiunea e amplasată la Paris în piesa de teatru, iar pentru Broadway a fost mutată la New York. Polanski a ales ca adatparea sa cinematografică să fie plasată în Brooklyn.

“Spiritul piesei mi s-a părut a fi mai degrabă american, decît francez, iar Brooklyn am considerat că e locul ideal pentru locuinţa unei familii de liberali.”>>

Pentru ca nu am fost in nici una dintre salile de teatru unde s-a jucat aceasta piesa si cu rusine spun, nici la Teatrul de Comedie – inca, singurul meu punct de referinta din care voi judeca mesajul si modul in care aceasta ajunge la spectator, va fi montarea realizata de Roman Polanski. Un nume greu de referinta in cinematografie si o structura psihologica care s-a calchiat perfect pe tematica profunda a scenariului. O tematica care se regaseste cu obstinatie in ultimul timp in preocuparile artistice exprimate de la literatura, pana la teatru si film.

Roman Polanski reuseste in acest film, a carui actiune se desfasoara sub ochii nostri, in timp real, sa dea jos de pe personajele povestii, hainele poleite ale lustrului convenientelor sociale si ale coniventelor familiale. Iar ceea ce ramane la vedere, acea goliciune a sentimentelor, acea incapacitate de intelegere, iubire si respect pentru ceilalti si implicit pentru tine si nu in cele din urma – dramatica superficialitate si fragilitate a procesului de educatie in sanul familiilor  – conduce la o comedie satirica cu puternice accente tragice.

Bunele maniere ale membrilor celor doua cupluri reunite pentru a media civilizat un conflict intre pustii din dotarea fiecarei familii (dintre care unul paracios si celalalt violent cu urmari de “desfigurare”), pretentiile intelectuale ale numitelor cupluri (“cultura este o forta pacificatoare”), corectitudinea lor (doar la suprafata faptelor), atasamentul la valorile umanitatii (de la Kinshasa la New-York), precocuparea sustinuta pentru “educarea” progeniturilor …toate acestea …gradat, extrem de gradat si cu un extraordinar simt al umorului …dispar precum o perdea de fum! Si in fata spectatorului raman doar niste “ticalosi isterici” ale caror probleme psihologice – de cuplu si sociale – ni se dezvaluie printr-o ciudata cauzalitate – interconexiune – cu cei doi incisivi zgaltaiti in bataia dintre pusti. Doua casnicii versus doi dinti! Macar daca erau masele de minte .

Si asa cum spune unul dintre personaje: “Penelope, eu cred in Zeul Macelului, care domneste peste noi decand exista lumea!” – acest carnagiu ne arunca in fata “problemele muritorilor de rand”. Sunt fericiti acei muritori de rand care nu se lovesc de aceste probleme, dar cu siguranta le-au observat si identificat la rude, prieteni, vecini, cunoscuti!

“Sa ne dam interesul colectiv pentru ceea ce se intampla in lume” – iata la ce fraze declarativ-ilare se ajunge in acest cvadrulater, in timp ce se vomita cu si fara eleganta (intr-o mana se afla paharul cu bautura si in cealalta – galeata pentru caz de pericol ), se ingurgiteaza  wisky de calitate la greu, se debiteaza platitudini, rautati si invidii, “casnicia e cel mai al naibii chin lasat de Dumnezeu” si telefonul suna, suna, suna neincetat, chiar si dupa ce a inotat intr-un acvariu si apoi a fost uscat cu foenul! Si din cand in can, cineva isi mai aminteste de copii sau de bietul hamster abandonat in parc!

Ah – si sa nu uit, domnul Alan Cowan – sotul lui Nancy Cowan si tatal lui Zachary, poarta la costumul sau de avocat, o fantastica cravata de culoare VIOLET!!!

O distributie traznet, as putea sa spun! Toti detinatori de Oscaruri (cu exceptia lui John C. Reilly – dar nu e timpul pierdut) si care toti mi-au parut ca fiind ele – personajele, chiar de acolo, intr-un mod atat de realist, incat eram gata-gata sa ii trag de maneca si sa ii intreb: “ce faceti oameni buni, de ce sunteti atat de debusolati, de ce va este frica?”.

A fost un privilegiu sa vad o Jodie Foster ascutita, dura, stupida si neiertatoare ca un tomahawk care odata lansat,  se reintoarce asupra-si; o Kate Winslet atat de convingator beata, un Christoph Waltz – aparent interesat, dar atat de avocat, atat de cinic si un John C. Reilly convingator in rolul mediocrului multumit de el si nemultumit de cravasa nevestei care il mana de la spate pentru a ajunge mereu mai sus, pentru ca mereu e loc de mai bine.

O interactiune perfecta intre personaje intr-un spatiu cu care s-au acomodat “ca la ei acasa”!

Si aici trebuie sa va citez cate ceva din materialele de presa ajuta mult la limpezirea unor impresii de vizionare:

“Cred că Roman s-a simţit foarte bine la filmări”, spune Foster. “Cele mai multe indicaţii de regie ni le-a dat în timpul repetiţiilor, aşa că, atunci cînd au început filmările, principala lui grijă a fost aplasarea camerelor de filmat. E un maestru al tehnicii de filmare şi are un stil foarte special; e foarte meticulos – pune semne pe jos şi montează camera, iar el stă cu VIEWFINDER lui, pe care nu l-am mai văzut să fie folosit de cineva de 20 de ani, el cred că îl are încă de cînd a făcut Cuţitul în apă. Filmările în timp real au fost o mare încercare pentru toţi. Tranziţiile nu s-au făcut cu camera închisă, ci în timp ce se filma şi, pentru că piesa de teatru e minunat scrisă, aşa că ne era uşor să trecem de la o stare la alta. Am făcut multe filme în locaţie, ca acesta, dar aici am trăit cea mai veritabilă camaraderie. Îmi plac cu adevărat aceşti actori şi îmi pare rău că nu îi pot vedea în fiecare zi.”

“Întotdeauna mi-au plăcut repetiţiile”, spune Winslet. “E o plăcere să pot repeta, dar şi un lux. Dar nici unul dintre noi nu şi-a imaginat că Roman avea să ne pună pe fiecare să înveţe tot scenariul, de la înceut la sfîrşit, ca pe o piesă de teatru. Am fost extrem de încîntată că am repetat fiecare scenă, pentru că aşa am ştiut cu toţii exact care ne e locul. În plus, perioada de repetiţii ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine.”

Christoph Waltz spune şi el: “Repetiţiile au fost aproape indispensabile pentru acest proiect. Nu au fost făcute doar pentru a ne obşnui unii cu alţii, ci ne-au oferit timp ca să experimentăm, să facem mai multe încercări, să respingem lucruri care nu se potriveau. La o filmare obişnuită nu ai niciodată luxul acesta.”

De mare importanta in arhitectura acestui film a fost conceptia  ambientului in care se desfasoara actiunea, un apartament modern si “cu pretentii”.

Si tot prin intermediul RO Image 2000, distribuitorul filmului in Romania, aflam: ”Construite în studiourile din Bry-sur-Marne, în apropierea Parisului, decorurile au fost create de Dean Tavoularis, renumit pentru colaborările din ultimii 40 de ani cu Francis Ford Coppola la filme de neuitat, precum trilogia The Godfather, The Conversation sau Apocalypse Now. Tavoularis a conceput un plan al decorului care trebuia să fie cît mai autentic posibil, să permită deplasarea dintr-o cameră în alta, sau te uiţi dintr-o cameră în alta din coridor, la fel ca într-un apartament real. A conceput apartamentul astfel încît să aducă o dimensiune în plus poveştii, în anumite momente. A fost prima experienţă a sa cu un decor pentru un film care se petrece într-o singură cameră şi are doar patru personaje.”

Nu pot sa nu amintesc despre coloana sonora apartinand lui Alexandre Desplat, despre care am mai vorbit in cronicutele de pe acest blog si care a adunat la activ partituri pentru numeroase productii meritorii (The Ides of March, Harry Potter and the Deathly Hallows, A Better Life,  The Tree of Life, The King’s Speech, Coco Before Chanel, The Curious Case of Benjamin Button … asta asa … doar la o scurta privire):

Un Roman Polanski (si echipa sa), pe care nu trebuie sa il ratati! Din toate motivele pe care va las sa le descoperiti, poate si cu ajutorul recomandarilor mele de mai sus!

Nota: 8.5/10

Crazy, Stupid, Love. (2011) – A naibii dragoste

O comedie reusita despre existenta iubirii romantice, despre  “sufletele pereche” si  despre cautarea si gasirea acestor idealuri la orice varsta!

Deoarece Cal Weaver si-a gasit “sufletul pereche” – pe Emily, la varsta de 15 ani si de atunci … a iubit-o pe aleasa lui in fiecare minut al vietii, Astazi, cei doi sunt casatoriti de 25 de ani, numara fiecare 44 de ani de viata si trei copii reusiti, insa anuntul sotiei ca vrea sa divorteze  cade ca o pumnal in ceafa eroului filmului. Mai ales cand afla si motivul acestei rupturi … o aventura a lui Emily cu un coleg de munca (un anume David Lindhagen)… Criza varstei de mijloc la sotie si nu la sot – asa cum se intampla de obicei!

Nu stim de ce s-a degradat relatia (din punctul ei de vedere) … debutul povestii se petrece dupa ce aceste nemultumiri s-au acumulat deja…poate Cal a imbatranit psihic mai mult decat partenera sa, a pierdut romantismul si surpriza si flacara care intretine vie relatia? Aproape de necrezut, barbatul unei singure femei de-a lungul vietii, ramane singur, debusolat si prada amintirilor si intrebarilor si indoielilor privindu-l pe el, casatoria lui, personalitatea si sexualitatea sa. Si cade prada serilor singuratice, prin baruri, in tovarasia paharelor cu o bautura nicidecum barbateasca – votca cu sirop .

Se spune ca fiecare om este intovarasit pe drumul vietii de doi ingeri. Ingerul bun si ingerul rau! Cam asa I se intampla si lui Cal, pentru ca pe umarul sau stang se instaleaza dandy-ul Jacob Palmer, iar de pe umarului drept ii glasuieste bunul simt al inocentei  fiului sau Robbie. Insa in fiecare inger rau vietuieste si binele si in fiecare bine exista si un sambure de rau . Nimic nu este in viata alb pur si negru adanc!

Frumuselul si cinicul Jacob isi traieste viata la maximum, astfel incat vede la Cal doar “povestea unui ratat care suspina!” Si precum un inregimentat in Armata Salvarii, ii propune lui Cal sa il ajute “sa-si descopere masculinitatea”, pentru ca acesta “a uitat ce inseamna sa fii barbat!”.

Lectiile lui Jacob Palmer sunt savuroase si fac din Cal un tip sic, imbracat bine, in pas cu moda si cu un arsenal de stereotipii din armamentul cuceririlor de o noapte. Prima aventura, primul pas pe alaturi al barbatului unei singure femei, ii arunca in bratele lui Kate (clienta a “alcoolicilor anonimi” si cu limba scoasa dupa sex) si chiar daca urmeaza si altele (se pare ca vreo noua in total), aceasta prima experienta va marca in viitorul apropiat a lui Cal un moment memorabil.

Prin urmare – ingerul rau se pare ca il reconstruieste pe Cal dupa standardele sale.

Dar ce face ingerul bun, fiul de 13 ani al lui Cal? Pustiul Robbie este indragostit iremediabil (adica pe viata ) de adolescenta Jessica Riley, care are 17 ani si este fiica prietenilor familiei in deriva – Weaver. Jessica este baby-sitterul consacrat pentru Robbie si surioara lui mai mica, atunci cand trebuie sa ramana singuri acasa si mai ales atunci cand Emily Weaver iese in oras seara cu David Lindhagen. Si in numele credintei sale in unica iubire si pe baza inocentei varstei si din dragoste pentru parintii sai, Robbie este vocea inimii si a ratiunii pentru tatal sau – si acolo, de pe umarul sau drept, il sfatuieste sa lupte pentru a-si recastiga sotia!

Dar pentru ca Aghiuta isi baga codita (probabil pentru a-i ajuta pe ingerii rai), Jessica se crede indragostita de mai coptul tata al lui Robbie, de Cal Weaver , pe care vrea sa il castige cu metode mai neortodoxe!

Asa ca ingerul bun si ingerul rau par a-si da mana, ba chiar a-si schimba natura, comploteaza impreuna, intervin cu umor benefic in traiectoriile personajelor, incurca si descurca itele, pun la cale o perfecta scena de – asa cum imi place sa spun – “commedia dell’arte” in care toti protagonistii sunt surprinsi intr-o bataie gen “gramada la rugby” – fara ca nimeni sa castige balonul oval. Insa doar pare asa. Incat inocentul si indragostitul pusti Robbie, la serbarea de absolvire a gimnaziului, de la tribuna declara cu multa amaraciune: “am vrut sa fiu matur, dar dragostea e o minciuna; am fost indragostit, credeam ca exista o singura dragoste pentru fiecare, insa nu exista dragoste unica adevarata”.

Pare ca fiecare rateaza, insa, cum spuneam, raul nu e rau si binele nu e numai bine – si oamenii si ingerii invata din greseli si…”totul e bine cand se termina cu bine”. Inclusiv subplotul cam dulceag al convertirii usuraticului Jacob Palmer intr-un cumintit si indragostit de … surpriza … NU va spun de cine! Nu, nu, nu, nu este vorba despre Kate, profesoara alcoolista .

Sigur ca este o ghem de clisee si de poante dulci-acrisoare, insa vorba aia – “minte-ma frumos”! Si filmul acesta ne minte frumos, ne vrajeste cu posibilitatea realismului actiunii, cu sinceritatea eroilor pusi fiecare pe descoperirea / redescoperirea “primei iubiri pe viata” si pana la urma asta conteaza pentru spectator, aproape doua ore care se scurg placut. Se scurg placut si din cauza unei distributii foarte bine alese.

Un Ryan Gosling foarte placut la vedere – de la ochii albastri – la pectoralii bine lucrati, dar si uman convingator in prezentarea ingerului rau da’ bun pana la urma . Un pusti foarte talentat – Jonah Bobo in rolul lui Robbie Weaver, care face o “pereche ideala” cu Analeigh Tipton  in rolul Jessicai Riley, o Marisa Tomei care pune pe masa o foarte buna zestre de comediana in rolul lui Kate si un Steve Carell (Cal Weaver), ce pare ca nu a depasit inca stadiul virginului de 40 de ani . E clar ca tandemul sudat de regizori  Glenn Ficarra si John Requa    au stiut sa exploateze la fix povestea lui Dan Fogelman  (scenaristul multor lung metraje de animatie)    si pentru ca probabil nu si-au propus o capodopera, au reausit cu mult echilibru si simt al umorului, un film extrem de agreabil pentru repausul dintre ani! Un film care se ridica si prin aportul camerei de filmat – vinovat de cinematografie fiind Andrew Dunn si prin coloana sonora originala datorata lui Christophe Beck (Hangover, Red, etc)si Nick Urata, care au impletit multe piese potrivite la tanc pe alerta si umorul actiunii:

Marilin Medina & Jason Ruder – I Need Your Love
Nina Simone – Black Is The Color Of My True Loves Hair (jaffa remix)
‘Blood’ The Middle East

Un film – dupa cum spuneam, extrem de agreabil, pentru ca surprinde cu umor viata in momente care ar putea fi tragice daca nu am avea fiecare langa noi un inger bun si un inger rau, pe care sa stim sa ii ascultam cu intelepciune si cu suflet!

Nota: 7.5/10

The King of Comedy (1983) – Regele comediei

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Inchei aici o prima incursiune in filmele regizate de Martin Scorsese cu un film care, aparent, poate fi considerat cu usurinta prea usurel si fara valoarea si greutatea unor “Taxi Driver” sau “Raging Bull”. “The King of Comedy” este un film despre succes si calea de a ajunge la acesta, un film despre esecuri si modalitatea de a trece peste ele, despre cat de greu e sa razbesti intr-o cariera de artist si felul in care te privesc cei care au reusit deja. Cu toate acestea, daca esti perseverent, daca incerci cu toate mijloacele (inclusiv cele ilegale), vei putea trece peste toate obstacolele.

Rupert Pupkin (un altfel de Robert De Niro) este obsedat de singurul scop al vietii sale: acela de a deveni un comedian de succes, de a face audientele sa rada, sa devina principalul “actor” al unui show de televiziune. Isi alege pentru acest lucru un mentor, care nu este altul decat Jerry Langford (un actor din alta generatie, dar cu atat mai valoros, Jerry Lewis), cel care gazduieste in prezent o emisiune similara si considera ca acesta este cel care il poate pune in valoare. Intr-o prima parte a filmului care este destul de terna, dar pe care trebuie sa o treceti totusi pentru a prinde adevarata substanta, el incearca sa devina prietenul acestuia, ii trimite mai multe casete cu inregistrarile sale, doreste sa mearga in audienta, ajunge chiar si la acesta acasa.

Nimic nu ii reuseste insa, chiar daca treptat nu mai este singur: Masha (Sandra Bernhard) ii devine partenera, dar cu totul alte scopuri. Ea este si a fost mereu indragostita de Langford, ii este devotata trup si suflet, chiar daca el nici nu o cunoaste. Amandoi decid sa faca totul pentru apropierea de mentor si adorat: il rapesc, il leaga, ii pun conditii, il sechestreaza. Suntem in sfarsit in faza unui film tipic al lui Scorsese. Fiecare scena este interesanta, personajele ni se infatiseaza in adevarata splendoare. Vedem cum adoratia Mashei este completa, ea ii se destainuie lui Jerry in fraze simple, sincere si, daca e sa privim din prisma lui, complet nebune si paranoide.

Monologul lui Pupkin din final ne dovedeste totusi ca acesta era valoros si ca doar obsesia pentru autoaparare a mai-marilor din industria divertismentului este cea care ii opreste la portile succesului pe multi dintre cei care au valoare. Ce sa fie: frica, egoism, invidie sau nestiinta? Intr-o declaratie facuta in acea perioada, Scorsese a spus: “Ma pot identifica cu Pupkin. Mi-amintesc ca ma duceam oriunde si faceam orice doar sa am posibilitatea sa-mi expun proiectele. Concluzia mea, pe atunci, era ca, daca trebuie sa aleg intre profesie si o relatie, relatia personala era data la o parte.”

Nota: 7/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘The King of Comedy‘.

Sykt lykkelig (2010) – Happy Happy  – Cumplit de fericita

Chiar nu-mi amintesc sa fi vazut in ultimii ani vreo productie norvegiana pe ecranele romanesti – si mai ales, o comedie!

Si prin urmare, am avut surpriza unui tablou insolit al principalului nucleu social al umanitatii – familia – evoluand in spatiul specific al nordului Europei, in mijlocul frumusetii intinderilor acoperite de albul zapezilor pure. Si de fapt avem de-a face cu doua familii tinere, ambele macinate de derapaje sentimentale si sexuale, pe care viata le aduce alaturi in momentele de criza ale relatiilor lor conjugale si pe care tot viata – in cel mai neasteptat mod, le pune in situatia de a-si constientiza starea, de a-si analiza optiunile si de a lua deciziile potrivite pentru viitorul lor.

Si avem un prim cuplu, sosit din Danemarca, dintr-un mediu citadin si cu un grad de instructie superior, care aterizeaza in aceasta mica asezare norvegiana, invaluiti intr-un cocon de vina si de tristete, dar  pregatiti sa intre intr-o perioada de convalescenta psihico-sentimentala dupa o aventura extraconjugala a sotiei. Cel de-al doilea cuplu, localnic si care le pune la dispozitie cu chirie primilor, o casa alaturata lui, pare sa pluteasca intr-o stare de fericire de-a dreptul neurotica. Mai ales, ea – Kaja, sotia lui Eirik, pare hotarata sa se convinga pe ea, dar si pe noii ei vecini, cat de implinita se simte in mijlocul familiei ei, corcolindu-l pe pustiul istet Theodore  si alaturi de un sot ahtiat dupa vanatoarea de reni impreuna cu amicii.

Ei – si de aici incolo, incepe spectacolul comediei umane, dar cu un fior subtil de tragism, pentru ca fiecare dintre cele patru personaje mature ascunde asteptari neimplinite si se incapataneaza in a-si imbraca si etala  viata in haine colorate inchipuite. Socializarea lor in jurul cinei si in compania nelipsitului alcool in peisajul nordic, conduce la explozia momentului adevarului! Fiecare dintre cele doua cupluri isi urla in gura mare greselile si frustrarile sexuale! Si de aici incolo, pasul este facut catre experimentele incrucisate Si exista multa sinceritate, dar si disperare in aceste de doua ori triunghiuri sexuale care se etaleaza cu multa naturalete si surpriza sub ochii nostri. Scene de sex induiosatoare, scene fruste de nuditate zbenguindu-se printre troiene de zapada, scene hilare reflectate in ochii pustiului Theodor – chinuitor de matur prin atitudinea sa, scene care izoleaza aceste doua cupluri impreuna cu copiii din dotare intr-o sfera impura plutind in atmosfera aseptica inconjuratoare. Nu lipseste bineinteles si problematica homosexualitatii nerecunoscute si ascunsa ani de zile cu multa hotarare si avem de-a face cu cate aici cu cateva scene inteligent conduse si motivate.

Motivata este atitudinea si atasamentul fata de ideea de familie a Kajei, care vine din faptul ca a fost un copil abandonat de familie si crescut fara caldura si iubirea unui adevarat camin, motivata este si hotararea sotului ei, Eirik, de a-i oferi ceea ce ce nu avusese ea niciodata, motivate sunt si hotararile finale ale celor doua cupluri, de a-si insui lectia de viata, de a ierta si de a-si reconstrui casniciile si relatiile, de data aceasta pe mai multa incredere si comunicare. Insa daca vorbim de motivari, nesustinute ca motivatie mi se par relatiile ciudate care se nasc intre cei doi pusti ai cuplurilor, blondul Theodore si Noa, baietelul african adopat de familia daneza. Inspirat de cartile sale de povesti si de aventuri, Theodore il transforma pe Noa in sclavul sau negru, pe care il supune tuturor rigorilor acestui rol. Dincolo insa, de acest subplot nitel neinspirat in viziunea mea, pustii joaca foarte bine, mai ales blondul Oskar Hernæs Brandsø.

Opinia regizoarei Anne Sewitsky tânăra de origine norwegiană, a cărui debut regizoral în film de lung-metraj este Cumplit de fericită | Sykt lykkelig este aceea ca: „Am vrut să spun povestea unei persoane care insistă să fie fericită. Indiferent de cât de fără speranță și de tragică poate fi lumea, ea continuă să zâmbească. Kaja trăiește prin intermediul celorlalți, vrea să fie ca restul lumii, poate din cauza lipsei unei baze individuale. Forța care o conduce devine fericirea; a transformat bucuria în strategia ei de supraviețuire”!

Cei patru interpreti sunt extrem de naturali in situatiile in care ii arunca partiturile si evolutia cuplului de situatie Kaja (Agnes Kittelsen) si Sigve (Henrik Rafaelsen) mi s-a parut exemplara. De altfel, Agnes Kittelsen (Kaja) a fost nominalizată pentru Cea Mai Bună Actriţă la Premiile AMANDA Norvegia, iar Henrik Rafaelsen (Sigve) a câştigat premiul pentru Cel Mai Bun Actor (in 2011).

“Corul antic”, care puncteaza repetitiv actiunea, este format dintr-un cvartet masculin, care uneori a capella, alteori cu acompaniament orchestral, in stil gospel, sugereaza meandrele existentiale ale povestii, avand in general morala “ we promise a better world” O gaselnita simpatica care adauga culoare si umor filmului.

Filmul a castigat la Sundance Film Festival in 2011 Grand Jury Prize si este propunerea Norvegiei pentru Premiile Academiei Americane de Film – OSCAR 2012.

Nota: 7/10

De vrais mensonges (2010) – Minciuni adevarate

Acest film este o mica bijuterie slefuita in cel mai sofisticat stil frantuzesc. O comedie spumoasa plasata undeva in zona meridionala a Frantei, posibil in Marsilia, intr-o atmosfera incalzita de soare si de sangele tanar si chiar mai putin tanar, insetat  si aprins de iubire sau de nevoia de iubire.

Un film plin de „intentii bune” devotate faptelor bune. Vindecarea depresiilor, bucuria de a te sti iubita, speranta de a iubi, gustul emotiilor sincere si simple si mai presus de orice – incercarea, macar incercarea de a comunica firesc si empatic cu cei de langa tine, indiferent cine sunt acestia: parinti, colegi, prieteni, barbati, femei. O comedie plina de umor, presarata cu jocuri de situatie si cu gaguri inteligente si extrem de acordate povestii.

Un film pe care il vad cu usurinta si pe scandura unor teatre, cu o distributie pentru care am deja cateva nume in vedere (de aici, de pe plaiurile noastre).

Am mai avut o senzatie – aceea ca scenaristii si-au croit mai intai – foarte riguros caracterele personajelor si apoi le-au descatusat reactiile firesti. Pentru ca totul este bine si echilibrat interconectat.

Emilie (care in fond este atat de Amelie), co-patroana a unui salon de coafura popular si populat de colege care de care mai haioase, pare a fi o tipa pragmatica si dedicata afacerii ei, insa dincolo de armura ei aparent arida, clocoteste ingrijorarea pentru starea de depresie a mamei, parasita de ceva vreme in urma de un sot cazut in capcana varstei de mijloc – un amor pentru o tipa cu douazeci de ani mai tanara.

Si pentru ca Emilie tocmai primeste o vibranta scrisoare anonima de dragoste (insa noi, spectatorii stim ca aceasta este expresia sentimentelor lui Jean – omul bun la repararea tuturor belelor tehnice in salon), gandeste – de data aceasta cu mintea lui Amelie, ca iesirea din depresie a mamei sale poate fi realizata pe seama unei astfel de scrisori, care sa-i readuca constiinta si speranta ca poate fi dorita si iubita.

Si de aici incolo, incepe un joc al acestor minciuni de seductie si amor, care se dovedeste ca nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se potriveste!

Ca si in commedia dell’arte, jocul neintelegerii aduce personajele in cele mai hilare situatii, cu atat mai mult cu cat unele dintre aceste personaje evolueaza intr-o totala stare de paralelism si confuzie vis-a-vis de sforile pe care le trage Amelie – pardon, Emilie – ceeace conduce la qui-pro-quo-uri de un umor irezistibil.

Este un joc al vietii in fond, undeva, in underground, povestea are un filon tragic, insa lucrurile se aseaza si se rezolva daca stim sa facem un pas inapoi si sa privim si sa ne privim cu umor.

O femeie zabauca – Madam Maddy Dandrieux – mama Emiliei, alergand pe strazile orasului desculta, in camasa de noapte si cu un halat lalau pe de-asupra, si napustindu-se in salonul de coafura in mana cu scrisoarea de dragoste, poate fi un lucru trist si tragic. Asta numai daca rupem scena din context. Asa si cu viata in general, pentru ca sa simtim umorul si speranta din franturile mai triste, trebuie sa asamblam totul intr-un intreg – si asa vom intelege mesajul.

Nu va povestesc in nici un caz cum se rezolva viata pentru toate personajele acestui film. Trebuie sa il vedeti si sa gustati cavalcada de poante si de replici care de care mai pline de umor. Sa vedeti cum apeleaza personajele la paharul sau sticla de vin (ca doar suntem in Provence pare-mi-se), ca paleativ in surmontarea unor momente de panica sau de uimire sau de incurcatura. Sa vedeti cat umor ajunge sa aiba confuzia dintre ENESCO si UNESCO si sa vedeti ce hohote de ras poate starni o replica precum “cine este urmatoarea victima!” Si sa vedeti frumusetea cinematografica a unei scene-confruntare, in spatele unui cearceaf-ecran, ca intr-un joc chinezesc de umbre!

Dar sa vedeti si ce subtire si periculoasa poate fi granita dintre “trist” si “umilit”!

Si sa intelegeti ce importanta este speranta in propria regasire si in propria capacitate de a fi fericit, pentru ca numai asa, “viata merge inainte”.

O echipa de zile mari, care pe secnariul celor doi – Pierre Salvadori, si Benoît Graffin si sub mana „vinovata a lui Pierre Salvadori, m-au incantat cu prezenta si jocul lor.

Pe Nathalie Baye mi-am reamintit-o din LES BUREAUX DE DIEU (2008), prezentat pe blogul nostru, din Mon fils à moi (2006) si din Le petit lieutenant (2005). Doar acestea sunt filmele in care am urmarit-o in ultimii ani. O actrita frumoasa si complexa, cu o filmografie bogata si avand la activ multe premii si nominalizari la festivaluri de gen. Face in Minciuni adevarate (tradus de englezi drept Beautiful Lies – mult mai sugestiv) un rol incantator, un amestec ciudat de romantism intarziat, depresie matura si pofta tinereasca de seductie si sex, arborand o mutrisoara irezistibila, pe care ridurile o fac si mai atractiva.

Audrey Tautou, de neuitata Amelie, dar si Coco Chanel, dar si Sophie Neveau (Codul lui Da Vinci), colega de distributie cu Nathalie Baye in Venus Beauty Institute – (1999) are o capacitate de manipulare extraordinara a spectatorului, numai cu expresiile sale faciale. Joaca incapatanarea, exasperarea, dezamagirea, zapaceala, speranta, dragostea, totul si toate din ochi, nas, gura. Astept sa o vad in cel mai bun rol al carierei sale, care nu ma indoiesc ca va veni.

Sami Boujila, castigator al unui Cannes in 2006 – Best Actor, pentru rolul sau din  Days of Glory (2006) si al unui Cesar in 2008 (Best Supporting Actor) pentru The Witnesses (2007), are si el un joc extraordinar al expresiilor faciale si completeaza cu multa naturalete si farmec triunghiul jocului creat de “parintii” filmului. Partitura sa are accente mai grave, care insa izbucnesc adesea intr-un joc de artificii plin de umor, tocmai prin contrastul dintre aceasta seriozitate si pozitiile ciudate in care il pun femeile din jurul sau.

La fel de irezistibila prin umorul rolul sau este si Judith Chemla, pe care am vazut-o de curand in “La Princess de Montpensier”. Si care are acea replica mortala in film, despre care v-am mai vorbit “ Cine este urmatoarea victima!”.

Pierre Salvadori – scenaristul si regizorul filmului, este cunoscut pentru comediile sale de succes „Hors de prix” (2006), cu Audrey Tautou în rolul principal, şi „Les Apprentis”, cu Guillaume Depardieu (1995), rol pentru care actorul francez a câştigat premiul César pentru Cea mai bună speranţă masculină a anului 1996. Pierre Salvatori a debutat în 1993 cu lungmetrajul „Cible émouvante”, pentru care regizorul a primit o nominalizare la Premiile César pentru Cel mai bun debut. Alte două filme cunoscute ale lui Salvadori, al cărui stil cinematografic se inspiră din opera celebrului regizor german Ernst Lubitsch, sunt „Comme elle respire” (1998), cu Marie Trintignant şi Guillaume Depardieu şi „The Sandman” (2000), de data aceasta, un thriller.

Aceste cuvinte ne sunt imparasite de Mapa de Presa pusa la dispozitie de Independenta Film, difuzorul pentru Romania al peliculei.

In aceeasi Mapa de Presa ni se arata ca: <Pierre Salvadori foloseşte comedia pentru a trata subiecte care ar putea funcţiona foarte bine şi în alte genuri, cum ar fi drama. „Cred că umorul este un gen foarte serios, de fapt. Mai exact, cred că este un gen care trebuie luat foarte în serios. Un gen ambiguu şi fragil, pentru că este supraexploatat sau subestimat. De multe ori, uităm care este esenţa comediei: elipsa, ironia, verosimilitatea, importanţa poveştii, a stilului, a personajelor, toate orchestrate către acelaşi rezultat: râsul. Eu aleg întotdeauna genul înaintea subiectului, comedia vine întotdeauna înaintea poveştii, care apare apoi natural”, spune regizorul francez>

Nota: 7.5/10

New Year’s Eve (2011) – De Anul Nou

In preajma sarbatorilor de iarna intra in joc armate mari! Noaptea despartirii de anul care se incheie si totodata a intrarii in cel nou desfasoara marile forte care isi dau mana pentru reusita acestui eveniment. Decoratori, organizatori, politisti, radiouri, televiziuni, muzicieni, bucatari…si nu in ultimul rand electricieni. Time Square este anual centrul newyorkez al stralucirii acestei  sarbatori.

Si ca un  – se pare – dedicat  acestor evenimente, nu numai americane, Garry Marshall, nu scapa prilejul sa mai adauge si New Year’s Eve langa precedentul Valentine’s Day! Prin urmare, asteptam cu interes Labor’s Day, Mother’s Day, Father’s Day, Ester, Thanksgiving Day, Groundhog Day, etc

Dar nu vreau sa fiu rautacioasa, sau scortoasa sau prea carcotasa si de aceea spun ca acest film, foarte american, daca pot zice asa ceva, iti da pe tot parcursul vizionarii o stare de bine: si zambet si o mica lacrima si speranta si ganduri bune. Pentru ca se compune din povestile de viata ale mai  multor personaje ale caror destine se impletesc, se construiesc si se reconstruiesc in cele douzeci si patru de ore care preced “marele eveniment”. Si pentru ca se vrea un indemn – cum spuneam – catre speranta, catre iertare, catre sansa de a-ti asculta inima. Poate ca sunt singurele momente din an cand ii simti alaturi pe ceilalti, cand simti ca ai curajul sa faci un pas mult dorit, cand simti ca poti sa reusesti, cand simti ca iubesti si ca esti iubit. Si cine stie, poate ziua de maine va fi mai buna, va fi inceputul partii frumoase din viata ta!

Personajele sunt succint creionate si povestile lor sunt conectate magiei noptii de ajun. Povesti despre clipele dinaintea mortii, dar si despre nasterea unor noi vieti . Si toate acestea, in ambianta unui oras care ni se dezvaluie intr-o multime de fatete si prin numeroase personalitati notabile (sa nu il omitem pe insusi Mr. Bloomberg). Constructiile si motivarile sunt atat de credibile pe cat vrem noi sa fie: un exercitiu si din partea noastra, a celor din sala. Haideti sa credem – si ne vom simti mai bine. Chiar daca dupa cateva ore de la vizionare, vom cadea cu toti in prozaismul si zbaterile si angoasele zilnice. Precis insa ca vom castiga ceva-ceva pe scara optimismului, pe scara lui “hai, ca poate sa ne fie bine!”.

Si mai are ceva acest film, are umor; scenariul reuseste sa aduca cateva sclipiri si zambete si chiar rasete eliberatoare. Iar cei care vin si ne prezinta povestile lor de viata, reprezinta o pleiada de actori dintre cei mai titrati si iubiti de public. Foarte naturali in interpretare, calzi, frumosi, talentati, acesti actori sunt atu-ul filmului. Robert De Niro – extraordinar in secventa extrafilm de “making-off”, Michelle Pfeiffer – originala si induiosatoare in tandem cu Zac Efron, un Jon Bon Jovi plin de atractie si caldura, descoperirea unei Lea Michelle exotic-frumoasa si cu o voce superba si asa pot sa continui si sa apreciez prezenta fiecarui actor. Dar fac o ultima aprecire asupra lui Hector Elizondo – un Kominsky de milioane cateva minute si o aparitie plina de haz!

Si avem o coloana sonora remarcabila, sustinuta de muzica originala a lui John Debney, la care se adauga piese la selectia carora a contribuit si Bon Jovi, care  “a sugerat cântece care se potrivesc cu temele filmului, care vorbesc despre dragoste şi despre optimism, despre curajul de a merge mai departe, toate lucrurile pe care le asociem cu DE ANUL NOU.”

Si vorbim despre I Can’t Turn You Loose (a lui Ottis Reding), despre Have a Little Faith in Me, sau despre clasica piesa Auld Lang Syne interpretata de Lea Michelle.

Mapa de Presa ne spune ca <<Marshall, născut şi crescut în Bronx, a fost întotdeauna asociat cu New York şi se inspiră din amintirile sale numeroase şi foarte vii pentru realizarea acestui film. “Pentru mine a fost întotdeauna o noapte importantă, chiar şi în copilărie,” spune el. “Este de fapt o sărbătoare a adulţilor, dar şi copiilor le place, pentru că e atâta entuziasm în atmosferă, simt că se întâmplă ceva deosebit şi, dacă au noroc, părinţii îi vor trezi la miezul nopţii, când sunt pe jumătate adormiţi, să facă puţin zgomot. În familia noastră, obişnuiam să zdrăngănim cratiţe şi tigăi şi să ţipăm de la fereastră. Apoi, când am mai crescut, mergeam în Times Square să văd marele balon căzând, iar, mai târziu, ca muzician, am cântat în unele cluburi din piaţă. A fost formidabil să retrăiesc acele momente în perioada filmărilor. Dar ăsta e efectul Anului Nou: trezeşte amintirile. Te face să priveşti spre viitor, dar şi spre trecut şi să te gândeşti: ‘Unde voi fi anul viitor, pe vremea asta?’”>>

Va recomand acest film pentru ca sunt convinsa ca va placea si va relaxa. E o conventie, dar una agreabila!

Nota: 6/10

Primos (2011) – Verii

Nimic mai potrivit pentru a-mi incepe consideratiile personale dupa vizionarea acestui film, decat notele scenaristului/regizor Daniel Sánchez Arévalo. Si citez din Mapa de pesa pusa la dispozitie de catre Casa de DistributieTransilvania Film: “Scrisul nu a fost niciodată vocatia mea. Să spun povesti n-a făcut niciodată parte din planurile mele. Am inceput să scriu ca un fel de terapie si, după cum avea să se dovedească, să scriu fictiune a devenit tratamentul perfect pentru nevrozele mele. Era ca si cum, dacă aruncam toate obsesiile mele în personaje, puteam să scap de propriile temeri. Fictiunea mă ajută ajută să diger realitatea. E cea mai bună alinare împotriva anxietătii. Și, după cum bine stim, drogurile psihotronice crează dependentă si nu poti să te opresti să le iei pur si simplu. Contrareactia ar putea fi mortală. Asa că iată-mă în continuare dependent de fictiune. Verii este, deocamdată, ultima mea încercare de a mă trata singur.” 

Si cel mai potrivit tratament pentru zbaterile, angoasele si frecusurile zilnice este sa luam din cand in cand o pastiluta numita “comedie”.

Filmul Verii – Primos, este o astfel de pastiluta. Un medicament care nu are pretentia ca ne va inlesni radical insanatosirea, dar care in mod sigur descreteste fruntile. Si o face in mod curat, senin si cu optimism rezonabil si cu preaplin de firesc. Pentru ca, dincolo de umorul sprintar, pe alocuri condimentat din belsug cu aluzii sexuale si cu nelipsitul “cojones” la mai fiecare fraza, filmul este strabatut de temele inevitabile tineretii, de framantarile si intrebarile unei generatii in cautarea rezolvarii problemelor legate de iubire, de casatorie, de familie. Pentru ca asa cum spune un personaj, “cand crezi ca ai tot, vezi ca esti idiot si pierzi tot”, prin urmare trebuie sa alegi si sa hotarasti constient si cu inima si cu mintea , intr-un echilibrul destul de greu de atins.

Cei trei veri, plini de haz, Diego, Julian si Jose Miguel (cei trei muschetari ) sunt toti pentru unul si unul pentru toti in clipa in care mirele Diego este parasit de aleasa sa inaintea evenimentului. Ii uneste relatia de rudenie dintre ei, prietenia si copilaria comuna in satul de bastina. Sat care, intre noi fie vorba, este mai degraba un orasel superb, pitoresc si populat de personaje extrem de pitoresti si ele. Aici, cu zece ani in urma, Diego avusese prima iubire pentru Martina si troica de veri hotaraste sa faca drumul catre o posibila regasire a sentimentului si fericirii de atunci. Cei trei veri lasa deoparte “mandria si furia”, pentru ca numai “rasul este poarta catre iubire” .

In sat o intalnim pe superba Martina, dimpreuna cu fiul ei Dani (:) oare o fi rodul iubirii de cu ani in urma? ), pe pitorescul Bacchi – mare iubitor de filme si replici celebre ale actorilor, mai mereu inecandu-si amarul in pahar si gata sa se arunce in valurile oceanului, pe fiica acestuia, mandra si incapatanata Clara si o data cu aparitiile intempestive ale logodnicei nehotarate a lui Diego – Yolanda, impreuna cu “paznica-infirmiera-iubita” a lui Jose Miguel – Tona, itele se incurca, dar se incurca, nu gluma.

Emotia si tensiunea sunt autentice, insa nuantele de umor si de duiosie si de intelegere in fata vesnicelor probleme ale iubirii fac ca spectatorul sa zambeasca, dar si sa gandeasca.

Extraordinar de reusita este pereche formata din micutul Dani si varul Jose Miguel, care sprijinindu-se unul pe celalalt intr-o comuniune de temeri si dependente , invata sa judece singuri si sa-si recapete increderea in fortele proprii si hotararea de a fi ei insisi!

Si cum “totul e bine, cand se termina cu bine!”, finalul filmului este optimist, plin de umor si iti da o stare de bine.

Mi s-a parut un film eminamente european, cu o atmosfera meridionala relaxata, despre o situatii in care probabil ca multi dintre noi ne-am aflat la un moment dat al tineretii. Cum ne-am rezolvat aceste situatii? Poate ca exact, sau pe aproape ca in acest film!

Actorii par a intra lejer in roluri (insa sunt convinsa ca lejeritatea aceasta este rodul unei munci asidue personale si in echipa) si evoleaza in cadre cinematografice invaluite in lumina si culoare (cinematografia – Juan Carlos Gomez), pe coloana sonora originala a lui Julio de la Rosa, un foarte cunoscut compozitor si interpret pop-rock, implicat in lumea filmului, dar si a productiei muzicale.

Nu am reusit sa gasesc vreun soundtrack, de aceea am ales un videoclip al lui Julio de la Rosa, cu piesa “Una merda de Cancion”.

Nota: 7/10

Breakfast at Tiffany’s (1961) – Mic dejun la Tiffany

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Cum in aceste zile am ales sa citesc o carte si apoi sa ii vizionez cu atentie ecranizarea, poate ca acelasi lucru trebuia sa fac si cu mult-cunoscutul “Breakfast at Tiffany’s”. Cartea lui Truman Capote a fost insa citita acum multi ani, mi-a placut inca de atunci, desi amintirile imi sunt rezumate la cateva scene (pe care le-am regasit ulterior si in film) si intr-un final care m-a dezamagit, fiind mai mereu adeptul happy-end-urilor, chiar si la carti. Am ales asadat sa vad filmul, oferit de prietenii nostri de la ProVideo.ro, fiind constient ca poate aduce, pe de o parte, farmecul literaturii lui Truman Capote (unul dintre oamenii pe care i-am urmarit cel mai mult din literatura americana), iar pe de alta parte, poate insemna o delectare perfecta, aducand-o in prim plan pe una dintre actritele favorite ale tuturor timpurilor, Audrey Hepburn.

Chiar daca se spune ca producatorii acestui film au dorit-o in rolul principal pe Marilyn Monroe, nu ne putem imagina ca altcineva ar fi putut-o intruchipa pe emancipata, aroganta, distanta, zapacita, dar in definitiv sensibila Holly Golightly decat Audrey. Potrivita in fiecare scena, atat in casa ei saracacioasa (care pare doar asa, este doar casa unei persoane care doreste sa aiba oricand posibilitatea sa evadeze, sa plece in lumea larga, macar in compania unui barbat din Top 100 al averilor), cat si in compania luxului de la petrecerile exclusiviste sau in lumea atat de pretentioasa de la Tiffany’s. Si aici avem dovada sensibilitatii ei: nu doreste neaparat imposibilul, este atat de generoasa cu cei pe care ii simte apropiati, incat accepta un cadou (foarte dificil de gasit) de doar 10 dolari,intr-o scena memorabila.

Nu o sa insist asupra povestii, pentru ca acest film este un “must-see” pentru toti iubitorii autentici de cinema: desi filmul se concentreaza pe relatia (la inceput) ciudata dintre doi oameni intretinuti, Holly si Paul (scriitorul fara succes, interpretat de George Peppard), lumea nu se restrange la ei doi. Fiecare dintre ei are un cerc de apropiati, prieteni fiind prea mult spus, care ii ajuta la peregrinarea lor prin lume si care, la nevoie, ii “sponsoriseaza”: un sef mafiot aflat in inchisoare, un prieten burlac, urat si foarte bogat, o binefacatoare autentica ce accepta sa il plateasca pe Paul pentru cateva clipe de amor. O adevarata lume a luxului, o ilustrare perfecta a Americii de dupa razboi.

Sunt momente in acest film care nu pot fi uitate: un sarut in ploaie care poate fi finalul perfect al unei povesti de dragoste ce supravietuieste timpurilor; Hepburn cantand superb(ul) “Moon River” la o fereastra stil american; imaginea lui Hepburn ca fiind femeia pe care cu totii o apreciem (o rochie neagra, cu parul prins, cu o tigareta pe care nu neaparat o mai placem, cu ochelari negri) si care nu poate fi uitata niciodata. Va recomandam din suflet acest film (dar sa nu uitati cumva sa cititi si cartea lui Truman Capote, la fel de delectabila).

Nota: 9/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Forrest Gump (1994)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.

Multi ani am considerat ca “Forrest Gump” este filmul meu preferat, asa ca am decis sa ii ofer inca o sansa , sa ma dumiresc daca alegerea mea de acum cativa (multi) ani a fost corecta. Am regasit aceeasi splendoare, aceeasi relatare despre viata umana si destinul ei, aceeasi apropiere de sufletul uman, care, deja descurajat de soarta si de modul in care el se poate exprima intr-o lume prea dura, poate renaste si isi poate gasi locul propriu, isi poate construi propria forma de fericire fara sa ii pese prea mult de descurajarea celorlalti. Pentru ca, nu-i asa, “viata e ca o cutie de bomboane de ciocolata, nu stii niciodata ce vei primi”.

“Forrest Gump” nu este doar un film despre Forrest Gump. Este un film despre America si visul american, pentru ca aflam de aici, prin intermediul unui personaj altfel sters, cu un IQ sub medie, cu putine oportunitati in cariera, dar care este sfatuit de mama sa in mod exceptional: “Nu esti altfel decat ceilalti”. Cu aceste cuvinte, porneste la drum, spre a-si construi o viata la fel de fericita ca a celorlalti si profitand de toate oportunitatile oferite de aceasta: o alergare pe camp se transforma in sansa ajungerii la colegiu, profitand de inrolarea in echipa de fotbal american; o (aceeasi) alergare il transforma in erou in Vietnam, atunci cand si-a salvat mai multi colegi de la moarte; o minge ajunsa la picioarele lui il transforma intr-un perfect jucator de ping-pong, etc.

Intalniri cu presedintii SUA de-a lungul timpului, cu mari personalitati ale timpului (John Lennon, Martin Luther King) il fac pe Forrest Gump un fel de Uncle Sam modern: un om care a supravietuit tuturor generatiilor (sa nu uitam ca in film nu a mai avut loc o scena savuroasa cu George Bush, care ar fi asigurat desigur o continuitate) si care poate fi liantul intre America de ieri si cea de azi. El este intruchiparea, cum spuneam, a Americii si a visului american, cel care ne marturiseste ca nu este nevoie de prea multa minte (suficienta ca sa cunoasca dragostea) pentru a reusi, pentru a realiza ceva, pentru a insemna ceva pentru viata celorlalte.

“Forrest Gump” nu a fost un film usor de realizat. Pentru anul 1994, a insemnat mult atat din punct de vedere al mesajului, dar si al realizarilor tehnice: am avut in fata un DVD pe doua discuri, in care partea a doua a fost preponderent tehnica. Daca de scenele din epoca imi aminteam de la prima vizionare (fiind foarte greu sa il introduci in scena pe Tom Hanks alaturi de, de exemplu, John Lennon sau Richard Nixon), am descoperit ca majoritatea scenelor au cuprins elemente “decorate” pe computer, cum ar fi scenele din Vietnam sau cele privind celebra “Run, Forrest, run”.

Sase premii Oscar, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor si cel mai bun actor in rol principal. Nu vreau sa va spun mai multe, decat ca merita sa il vedeti, este cu adevarat un film de nota 10.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.