The Dictator (2012) – Dictatorul

Pentru ca a fost primul film pe care l-am vazut,  Borat ramane pentru mine punctul de referinta in ceea ce-l priveste pe  nonconformistul Sacha Baron Cohen si specia rara pe care o reprezinta. In aparenta un rebel, in esenta un dramatic si fara crutare analist extrovertit al vremurilor pe care le traiste. Cu toate cele incluse in aceste vremuri.

Nici in Dictatorul, S.B.C. nu face rabat de la conceptele care ii calauzesc actul artistic. Critica caricaturala este in elementul ei si ataca toate ciudateniile, racilele si putregaiurile organizarilor statale, religioase, economice, sociale si culturale contemporane: de la dictaturi la dictatori tiranici de la democratii la democrati farisei, de la religii la stereotipii religioase, de la sexualitate la sex de diferite orientari, de la feminism la fetisism, de la culturalitate la multiculturalitate, etc, etc, etc, intr-o cavalcada presarata de sageti ascutite care isi nimeresc fara mila tintele.

Fara doar si poate un film care trebuie vazut cu repetitie (ca si in cazul lui Borat), pentru a prinde toate fineturile acestor sageti. Pentru ca trebuie sa spun ca sunt momente a caror savoare scapa la o prima vizionare – poate si din cauza ritmului naucitor al actiunii, dar poate si din cauza necunoasterii sau neintelegerii  in principal a subtilitatii limbajului utilizat .

Pentru ca Sacha Baron Cohen foloseste la greu yiddishul si ivritul! Marele General-Amiral Alladeen, “lider suprem, general atottriumfător, asupritor iubit şi  poporului Republicii Wadiya” si bineinteles, antisemit pana in varful firului de par, isi presara copios dialogurile cu expresii yiddish (nu de alta, dar americanii le folosesc la greu) si ivrit (vezi: meshuga = nebun sau mazel tov sau esrim bananas), mergand pana la faza in care discutia pe care o are cu Nadal in avionul care il poarta in „scop turistic” catre un punct strategic esential, limba de baza folosita este ebraica, spre stupefactia perechii americane martora.

De unde i-a venit lui S.B.C. ideea acestui scenariu, ce l-a inspirat pe el? Nu ca n-ar exista la fiecare pas – jur-imprejur – motive de inspiratie .  Saddam Hossein şi Muammar Gaddafi au fost fara doar si poate surse puternice si mai ales romanul de mare succes “Zabibah and the King”, scris de Saddam Hussein. De acolo a prins viata Generalul-Amiral Alladeen, dictatorul “hotărât să-şi dea viaţa pentru ca democraţia să nu învingă niciodată”!

Asa cum si Chaplin si-a cladit filmul Dictatorul pe sinistra personalitate istorica a lui Hitler. Din pacate, iata, istoria se repeta!

Ca sa nu mai vorbesc de acea replica mortala „ in loving memory…” (of Kim Jong-il – of course), pentru ca – nu-i asa – „o lume mai buna nu se poate lipsi de iubire”, ca si scena memorabila (de promovare – of course) petrecuta pe covorul rosu de la Oscars’.

Sigur ca se inregistreaza proteste din toate partile contra acestui film, de la comunitatile arabe americane: “Dictatorul” pe cămilă îi deranjează teribil pe arabii din SUA,,  la inalti reprezentanti ONU.

Sigur ca fiecare rasa umana ridiculizata prin caricaturizarea unor aspecte specifice, poate protesta, la fel si feministele, la fel si oamenii loviti de diferite dizabilitati, la fel si cetatenii de diferite orientari sexuale, la fel si pudibonzii, la fel si politicienii, la fel si teroristii (de ce nu? ), dar pana la urma aceasta este lumea reala in care traim!

Si cineva trebuie sa ne atraga atentia! Chiar daca o face din spatele unei enorme barbi negre (cu care, de altfel, a venit pe lume, bebelusul Alladeen, in anul 1973), fie din spatele gestului crud care indica retezarea capetelor supusilor, fie din spatele fetei tineresti si aparent inocente care arajeaza metodic si meticulos pe rafturile magazinului bio produsele visului american si mondial de asigurare a sanatatii, fie din spatele unui Alladeen care ridiculizeaza lumea hollywoodiana si institutia Oscarurilor  si fie din spatele unui Alladeen care – stupefiant indragostit – declara ca “democratia nu e perfecta, dar opteaza pentru o reala constitutie si alegeri libere”. (Parca am mai auzit asta, de curand, pe meleaguri mioritice)

Si acesta, din spatele tuturor mastilor, este Sacha Baron Cohen si echipa care ii sta alaturi! Acelasi Larry Charles (Borat, Bruno), inepuizabil alaturi de S.B.C, dar si alaturi de Seinfeld si acelasi frate Erran Baron Cohen (Borat, Bruno, The Infidel), vinovat pentru coloana sonora originala, dar in care se regasesc si piese interpretate de Jalal Hamdaou & Driver, Jalal Hamdaoui & Cheb Raya, Mohamed Amer, Mc Rai, Khaled, Michelle J. Nasser,  etc, din care puteti asculta aici si aici.  Lista completa a pieselor o gasiti pe Youtube.

Distributia este excelenta, Ben Kinsley (un Tamir – nume de origine atat evreiasca cat si araba – viclean, perfid, razbunator, duplicitar) si Anna Faris (bine determinata), dar si Jason Mantzoukas, stau umar la umar cu debordantul Sacha Baron Cohen. Ca sa nu mai vorbesc de doua aparitii fulgurante si copioase,  Megan Fox  şi  Edward Norton – in popriile roluri.

Trebuie sa vedeti acest film, pentru ca sa descoperiti singuri tot ceea ce eu am uitat sau am am omis deliberat sa va semnalez (de exemplu si citarea Romaniei pe lista lui Alladeen ). Si bineinteles, ca sa radeti!

In promovarea filmului, RoImage ne-a transmis de la Biroul de Propaganda al Dictatorului urmatorul comunicat, special pentru noi romanii :

Data:     9 mai 2012

De la:    Biroul de Propagandă

RE: COMUNICAT EXTRAORDINAR PENTRU ROMÂNIA DE LA EXCELENŢA SA AMIRAL GENERAL ALADEEN – LIDER SUPREM, GENERAL ATOTTRIUMFĂTOR, ASUPRITOR IUBIT ŞI OFTALMOLOG-ŞEF AL POPORULUI REPUBLICII WADIYA

MESAJUL EXCELENŢEI SALE, GENERALUL ALADEEN, SPECIAL PENTRU ROMÂNIA

Ştiu că experienţa voastră anterioară cu un dictator nu a fost grozavă, dar, să fim sinceri, nici cu democraţia nu vă este mai bine.

Aşa că iată-mă aici pentru a vă arăta avantajele unei tiranii adevărate.

Vă voi garanta:

O rată a şomajului de 0% pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 9 ani.

Uniforma militară, gratuită, pentru toţi bărbaţii de peste 12 ani şi aceleaşi drepturi pentru femei, ca şi pentru bărbaţi. Nici unul.

Dacă vreti mai multe indicii, veniţi să vedeţi noul meu film “Dictatorul”, care va fi scos în curând, nu de turiştii ăia pe care i-am prins că au călcat graniţele ţării mele.

Hafla!

Excelenţa Sa şi-a rupt din preţiosul său timp pentru a vorbi direct românilor, aşa că va urmări personal dacă acest mesaj va ajunge la poporul vostru, căci Facebook, blogurile, tot internetul şi alte agenturi străine de spionaj şi-au pus cu generozitate la dispoziţie serviciile de supraveghere în secret a naţiunii voastre în slujba celui mai iubit Dictator.

Dacă vreţi ca democraţia să fie interzisă, drepturile omului să dispară şi dictatura de tip Wadiyan să fie instaurată şi în ţara voastră, daţi mai departe mesajul Liderului Suprem.

Pentru fapta voastră veţi fi „pedepsiţi” cu 72 de virgine din garda de corp personală a Preaiubitului Aladeen!

Nota: 8/10

Dark Shadows (2012)

Intre 1966 si 1971, o soap-opera produsa de studiourile ABC, avand ca subiect o poveste gotica supranaturala cu vampiri, fantome si calatorii in timp, incanta milioane de spectatori in cele 1225 episoade prezentate. Nu e de mirare ca atat Tim Burton, cat si Johnny Depp, pasionati de povesti fantastice, si-au unit eforturile pentru a transforma serialul intr-un film de succes. Cu ajutorul scenaristului  Seth Grahame-Smith, ideea parea sa se transforme intr-o reusita, insa amestecul de groaza, comedie si satira esueaza in aproape toate aspectele sale.

Primele cadre ale peliculei ne introduc in atmosfera anilor 1700 unde facem cunostinta cu Barnabas si istoria familiei sale zugravita printr-o multime de detalii provocatoare si promitatoare cu privire la actiunile care vor urma. Urmeaza un fel de poveste romantica gotica in care Barnabas (Johnny Depp),  devenit intre timp mostenitorul unei averi fabuloase in Maine, nesocoteste dragostea capricioasa a unei servitoare, Angelique (Eva Green) nimeni alta decat o inzestrata vrajitoare, alegand-o ca tovarasa de viata pe Josiette (Bella Heathcote). Fermecata de Angelique, Josiette se arunca de pe o stanca sub privirile logodnicului sau care se decide sa o urmeze in moarte. Insa lui Barnabas moartea ii este inaccesibila, transformat in vampir de amanta geloasa este prins de sateni si inchis intr-un cosciug timp de 200 de ani.

Revenind in prezent ne este prezentata tanara Victoria Winters (tot Bella Heathcote) si calatoria pe care o face catre Collinsport pentru a ocupa un post de bona. Reincarnarea iubirii pierdute a eroului nostru nimereste in sanul urmasilor lui Barnabas reprezentati de: Elizabeth Collins Stoddard (Michelle Pfeiffer) matriarha familiei si fiica sa – adolescenta rebela Carolyn(Chloe Grace Moretz), fratele deprimat al lui Elizabeth – Roger Collins (Jonny Lee Miller) si fiul acestuia, David Collins (Gulliver McGrath), bantuit de moartea mamei sale (literalmente, desigur). Acestei familii s-a alaturat Dr. Julia Hoffman (Helena Bonham Carter), psihiatra, alcoolica, ocupandu-se mai mult de cultivarea viciului propriu decat de sanatatea mintala a lu David pe care nimeni nu il crede cand afirma ca vede fantome.

Escavatiile prilejuite de construirea unui Mc Donald’s, in 1972, scot la iveala cosciugul transformat in inchisoare si marcheaza schimbarea de registru catre comedie a intregii actiuni. Revenind in Collinsport, Barnabas se alatura familiei sale in care este acceptat fara prea multe retineri. Adaptarea la modernitati – masini, drumuri asfaltate, televizor este marcata prin replici si gaguri amuzante, prea simpliste si predictibile pentru un umor de calitate.

Bineinteles ca in prezent o regasim si pe Angelique, la fel de hotarata sa-i ruineze viata si bunele intentii eroului principal, motivata de data aceasta de interesul romantic pe care Barnabas il prezinta pentru Victoria.

Ultima parte a peliculei schimba iar tonul, devenind serios, amenintator, tensionat.

Nu vreau sa povestesc mai mult din peripetiile prin care trec eroii acestui film insa de data aceasta nu pentru a nu ruina suspansul ci pentru ca subiectul este incoerent, in unele momente chiar ilogic, fortat , predictibil si banal.

Personajele principale dispar din actiune perioade lungi de timp, fara a li se simti lipsa de cele mai multe ori, iar cand reapar relevanta  sau motivatia lor este inconsistenta si fara suport. Personajele secundare – aparitii bizare sunt complet nedezvoltate si nu li se ofera oportunitatea sa interactioneze intre ele pentru a-si contura personalitatile si a stabili relatii.

Idei, persoanje, abilitati sunt “aruncate” in poveste la un moment dat fara a fi exploatate sau justificate dupa impactul initial.

Michelle Pfeiffer, o aparitie impresionanta prin atitudine si farmecul pe care il degaja este foarte putin exploatata, personajul pe care il interpreteaza fiind lipsit de consistenta si profunzime.

Chloe Grace Moretz se remarca prin talentul cu care intruchipeaza adolescenta rebela care isi priveste si analizeaza familia cu detasare cinica, mai mult decat prin prisma chinului de a da veridicitate varcolacului in care o schimba, fara motivatie, ideea narativa pe final.

Helena Bonham Carter apare putin insa este imposibil sa n-o remarci in rol de femeie care detine o parte din secretele familiei Collins, pacat de setea de “tinerete” aleasa ca solutie menita a-i asigura iesirea din poveste, fara finalitate si inteles decat din perspectiva realizarii unei continuari.

Eva Green reuseste o Angelique machiavelica, plina de pasiune, in care regasim placerea de a emana rautate. Este probabil cel mai intens personaj, prea puternic poate fata de cei caror le da replica, astfel incat scena de pasiune si seductie intre ea si Barnabas se transforma din punctul culminant,  momentul de maxima intensitate declansator al actiunilor ulterioare, intr-o banala parodie a celei similare din ” Twilight”.

L-am lasat la final pe Johnny Depp care joaca ce stie el mai bine. Acest rol ii vine ca o manusa, ascuns dupa straturi de machiaj, peruca si accent pierdut in timp. Johnny Depp este ciudat, excentric, extraordinar in cea ce face dar nu aduce nimic nou. Am mai vazut toate acestea in rolurile sale precedente.

Un plus de interes si de autenticitate o da coloana sonora incluzand hituri ale nu mai putin celebrilor “The Carpenters” sau Alice Cooper, acesta din urma avand si o prezenta episodica dar plina de savoare in naratiune.

Ei bine, nu stiu daca as putea sa va recomand sa rupeti doua oare din timpul dumneavostra sa urmariti acest film. Poate doar daca sunteti mari admiratori ai lui Tim Burton sau Johnny Depp si nici atunci.. In ciuda numelor mari prezente pe afis este prea multa incoerenta, prea putin umor pentru o comedie, si prea putin dramatism pentru a capta atentia.

Nota: 4/10

Prizzi’s Honor (1985) – Onoarea familiei Prizzi

Daca am continuat seria filmelor cu Jack Nicholson, am fost constient ca, odata cu inaintarea acestuia in varsta, calitatea filmelor a scazut intrucatva. Nu o spun eu, o spun criticii de film si adevaratii cinefili, care ii recunosc acestuia “varsta de aur” a filmelor de calitate undeva prin anii ’70 si inceputul anilor ’80. Asa cum fac, de exemplu, si pentru Al Pacino, pentru Robert De Niro sau pentru Woody Allen. E ceva normal, pentru ca, odata cu varsta, vin si altfel de roluri, nu mai poti lupta atat de usor cu noua generatie de actori pentru rolurile de Macho sau pentru cele de luptator neinfricat. Nu ca Jack ar fi facut asta in tineretea lui, dar este normal sa avem un altfel de actor, care trece usor in varsta a doua si are o altfel de perspectiva asupra propriei persoane.

Asa cum spuneam si cu alte prilejuri, nu am o simpatie deosebita pentru filmele cu Mafia. Nu stiu din ce deriva acest sentiment, dar filmele cu acest subiect le aleg pe spranceana, dupa mai multe esecuri anterioare, astfel incat numai clasicele isi mai strecoara cateodata coada si ma obliga sa apas butonul ‘Play’. “Prizzi’s Honor’ nu este un film obisnuit al acestui gen: daca regulile din renumita familie Prizzi se bazeaza inca pe onoare, pe crime atunci cand este necesar, pe relatii bine stabilite si pe afaceri cu multi bani, intinse pe mai multe aspecte ale vietii orasului, atunci totul ar fi pe fagasul normal al acestui gen. Dar nu este asa: greseala unuia din membri de frunte este ca se indragosteste de altcineva, de o persoana care pare, la o analiza atenta, un adversar.

Charlie Partanna (Jack Nicholson) nu pare un om prea inteligent, se afla in familia Prizzi mai mult din cauza prieteniei dintre tatal sau si Don Corrado, Nasul, si nici nu pare a avea mari perspective. Este surprinzator ca este chemat inca la marile decizii, ca este consultat in problemele majore, ca este implicat in actiunile mafiote criminale. Nu este idiotul din alte filme, dar nici cel mai atent dintre mafioti. Pare doar ca locul sau nu este aici. Si asa se si dovesteste in timp: la o nunta, se indragosteste de o blonda perfecta (o Kathleen Turner in anii ei de glorie, cand putea fi visul oricarui barbat), care se dovedeste, cum spuneam mai sus, adversarul sau. Devenita sotia lui, dupa o serie de incidente care ar fi dat inapoi orice persoana, este angajata pentru a-l ucide. Si viceversa. Incitant, nu?

S-a spus despre ‘Onoarea familiei Prizzi’ ca este exact genul de film care i-ar fi adus impreuna pe Bogart si Bacall. Poate acesta este unul dintre motivele transformarii lui Jack Nicholson: cu un accent de New York inconfundabil, el a avut ideea de a juca tot filmul cu buza de sus umflata si cu o garderoba impresionanta, ciudata, un kitch perfect mafiot, cumparata personal de catre Jack din magazinele second-hand. Iar rolul si interpretarea acestuia sunt pe masura: pe langa aspectul fizic, el reuseste sa ilustreze perfect diferenta dintre vechea generatie de mafioti (inteligenti, articulati, reci si amuzanti, aproape perfecti) si cea noua, una plina de lichele, fara compromisuri si, mai ales, fara prea multa minte. O realitate pana la urma, pe care multi au recunoscut-o ca atare, o comedie amara asupra gruparilor criminale ale acelor ani.

Alte impresii: FilmSinopsis, Zoso.

Nota: 7.5/10

This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

S-a furat mireasa (2012)

Azi am fost sa vad in avanpremiera o comedie mult-trambitata de la care am iesit cotropita de o tristete iremediabila.

Tristete  si jena fata de un Toni Grecu, la care de mai mult timp observ o scadere alarmanta a umorului de calitate, dar de la care nu ma asteptam chiar la o pana de dimensiuni astronomice. Sunt peste douazeci de ani buni de cand el si ai lui “divertisi”  intruneau pentru mine tot ce era mai bun si mai proaspat in materie de “satira si umor” social. Ei, dar poate chiar asta este secretul: “el si cu ai lui” … umorul nascut in colectiv … acum insa Toni Grecu este singur (sau aproape singur, caci eu una  – mea culpa – nu am auzit nici de Adrian Onciu, nici de Onciu Adrian) si secatuit pana la fibra-fibrei.

Tristete si jena fata de bulibaseala de intamplari, scheme, clisee si personaje ingramadite laolalta, calcandu-se pe bataturi si creionand o fauna sociala mizera, urata, corupta, suburbana si subumana.

Tristete si jena pentru cei doi-trei actori buni (Sapdaru, Dita, Vasilescu) pe care ii stiu cu reale calitati profesionale si cu roluri de substanta la activ, care insa in “S-a furat mireasa” nu fac decat sa-si fure lor propriul statut.

Tristete si jena in privinta lui Jojo, despre care chiar imi impun sa nu spun nimic, pentru ca mi-ar fi greu sa imi controlez limbajul

Tristete si jena pentru fatetele cunoscute, urate si blamate ale societatii romanesti – politai prostovani, comisari de politie corupti in cardasie cu clanurile de mafioti si cu manelisti-sefi, talhari basarabeni, moldovence avide sa parvina, valize cu droguri, lovele, aur, ceasuri  scumpe, si “car cu boi”… …

Tristete si jena chiar si pentru camera de filmat, care in cardasie cu o regie superba, dar perfect inexistenta, trage o indelunga urmarire pe scurta strada Edgar Quinnet, reluand mereu, in bucla, zidurile cladirii Universitatii . Unde a fost adevaratul Viorel Sergovici si realul sau simt cinematografic?

Tristete si jena pana la urma, fata de o regie – cum spuneam – superba, dar inexistenta…. Un Jesus del Cerro care probabil si-a propus sa-i lase pe toti de capul lor! Pentru ca daca isi punea nitel capul la lucru, existau sanse ca situatia sa se imbunatateasca cat de cat… asa, macar la nivelul lui Ho-ho-ho .

Oops, sa nu uit…poneiul … un animalut simpatic si cu o prestatie onorabila . Participant, de altfel, in fata cinemaului, la conferinta de presa .

Stateam si ma gandeam (asta nu e bine intotdeauna) ca uneori, in pana de ceva mancare sau idei, se intampla sa adun de prin frigider toate resturile si sa incropesc ceva digerabil. Dar in mod clar – rezultatul este digerabil, pe cand ghiveciul asta de film mi-a fost cam indigest!

Cum spuneam, sunt trista! Nu acesta este filmul romanesc la care sper. Cred ca multi vor fi in asentimentul meu. Iarasi sper!

Nota: 2.5/10 (0.5 este asa, un bonus de la mine, ca mi-am mai ostoit tristetea )

Paper Man (2009) – Omul de hartie

Mi se intampla rar ca sa rad cu hohote de doua ori in primele zece minute. Nici macar la cele mai traznite comedii, care aproape nu mai exista, nu mai a existat o asemenea refulare a gandirii mele umoristice . Asa s-a intamplat la Paper Man, si aproape imediat mi-am dat seama ca va fi o delectare sa il urmaresc, subiectul fiind interesant, momentele umoristice fiind hazlii de-a dreptul, iar distributia cu adevarat interesanta. Pana la urma, nu am descoperit o comedie, nici o drama, ci o viata de om singur, ascuns printre angoasele existentei, cu multe probleme si inconjurat de prea putini oameni, iar acestia nu il inteleg. Un copil de peste 40 de ani, care se lupta inca suficient de mult cu prietenul imaginar, care nu poate comunica deloc cu sotia, care este inca in cautarea reusite profesionale.

Jeff Daniels, un actor care il redescopar cu aceasta ocazie (cu greu, imi alung din minte prestatia din Dumb and Dumber, alaturi de Jim Carrey), este aici Richard Dunn, un scriitor aproape ratat, a carui prima carte pare a nu fi fost cumparata de nimeni, exemplarele nevandute zac in cutii, ba chiar se transforma intr-o canapea moderna construita din carti. Solutia pentru a scrie o noua carte, poate chiar un succes, este de a se muta la tara, singur, deoarece sotia sa, medic, trebuie sa lucreze in continuare pentru a asigura supravietuirea familiei. Relatia dintre cei doi este din ce in ce mai distanta, ea vine din ce in ce mai rar in weekend-uri la el, iar despartirile sunt tot mai reci (nu poti sa nu observi paralela dintre Richard si Charles Foster Kane in relatia cu sotiile lor: la prima despartire se saruta tandru, apoi doar se saluta, apoi nici macar nu o conduce la masina, asa cum Kane facea cu sotia sa in celebra scena continua de la masa familiei).

Singuratatea lui este tot mai mare, desi poate si aceasta descriere este un pic fortata. De fapt, a fost mereu singur, cu sotia lui se afla intr-un pact de neutralitate continuu, alti prieteni el nu are, poate doar ea si el este obligat sa ii accepte, iar problema este ca nu a renuntat nici acum la prietenul sau imaginar, Capitanul Excelent, care inca ii calauzeste orice pas in viata. Este singur, singuratic, nefericit, antisocial, o persoana care nu si-a descoperit nici la aceasta varsta scopul in viata. Si in momentul in care avea cea mai mare nevoie apare Abby (Emma Stone), un suflet la fel de nefericit, cum aflam cu timpul, care il ajuta sa isi redescopere vocatia, care intra incet in sufletul lui, care il determina sa recunoasca adevarata natura a firii sale. Si viceversa. Iar scrisoare din final ne face sa ne dam seama de toate aceste lucruri.

Trecand prin toate aceste faze, aproape totul impresioneaza in acest film. Distributia este atent si corect aleasa, astfel incat nimeni nu este asezat in plus si nu face spectatorul sa se indeparteze: Jeff Daniels trece peste latura comica a filmelor sale, fiind cu adevarat un barbat spre varsta a treia care nu a facut nimic, nu a impresionat pe nimeni, este neinteles, inclusiv de sine insusi si, in mod sigur, este unul din milioanele de oameni care au crezut ca vor deveni Cineva, dar nu au reusit. Din vina lor. Mai are o sansa.

Despre Emma Stone, am numai cuvinte de lauda. Si voi mai avea mult timp de acum inainte. Nu imi aduc aminte de filme slabe ale ei, ci numai de reusite, este foarte simpatica, extrem de talentata si sper sa continue la fel. Lisa Kudrow este potrivita in rolul sotiei insipide, care recunoaste ca relatia lor nu mai merge, dar nici nu are vreo solutie, asa cum nu a avut niciodata. Singura sansa a ei este ca el sa se trezeasca si se pare ca va reusi, sub impulsul unei prietenii (sau poate chiar este o forma de iubire?) cu o fata tanara, care spera sa isi depaseasca propria nefericire cu un barbat care sa ii semene, chiar daca este mult mai in varsta. Un film reusit, o comedie-drama cu multe invataminte, un film din care putem invata ca putem depasi orice obstacol, in momentul in care alaturi de noi se afla persoana potrivita.

Alte impresii: FilmSinopsis, Adina.

Nota: 8.5/10

Our Idiot Brother (2011)

Ca sa il parafrazez pe Mihai Petre, asa cum spunea el in cadrul emisiunii “Romanii au talent”, sunt momente in care fiecare dintre noi are cateodata mici placeri vinovate. Pentru mine, una dintre acestea este vizionarea comediilor romantice, care chiar inexistente ca opere de arta, pot aduce zambetul pe buze, melancolia in suflet si o stare de binedispozitie, stari care te pot urmari mult timp dupa ce filmul s-a sfarsit. Un astfel de exemplu este “Our Idiot Brother”, o comedie care imprumuta clisee de peste tot pentru a inchega ceva original despre o persoana care poate aparea in orice familie. Poate fi fratele idiot, sora idioata, prietenul cretin, asa cum se spune si pe posterul filmului: “Everybody has one”.

Paul Rudd este in mod cert omul perfect pentru comedii, dar am fost destul de aproape ca, de aceasta data, sa nu il recunosc. El este Ned, un barbat ajuns in a doua etapa a vietii sale, cea in care trebuie gasit un rost, cea in care trebuie sa iti asumi responsabilitati, in care trebuie ca viata sa fie luata un pic in brate, stransa bine si intrebata “Incotro?”. Numai ca el nu este in stare sa faca nimic din toate acestea, problema fiind personala, adanca, tinand de propria personalitate si inteligenta. Inca de la primele momente ale filmului, il “ghicim”: la piata din oras, vinde diferite legume, produse de ferma unde lucreaza impreuna cu prietena sa; un politist cunoscut vine la el si, cu tristetea in suflet, il intreaba daca ii poate vinde niste droguri; Ned idiotul cade in capcana si ii vinde iarba, fiind trimis in inchisoare.

Curand, la iesirea din inchisoare, ii cunoastem si familia (mama si cele trei surori): mama locuieste singura si spera sa il aduca si pe el langa ea, fiind construit psihic dupa acelasi capapod; Miranda (Elizabeth Banks) este o persoana peste masura de ocupata, un ziarist care isi cauta afirmarea profesionala, fara a realiza ca foarte aproape de ea se afla cel care ii poate readuce zambetul; Natalie (foarte simpatica Zooey Deschanel) este implicata intr-o relatie homosexuala, dar in acelasi timp este atrasa si de barbati; in sfarsit, Liz (Emily Mortimer) este cea mai plafonata dintre ei, fiind inchistata intr-o casatorie cu un sot care o inseala si avand doi copii asupra carora trebuie (singura) sa isi concentreze toate eforturile, fara a mai tine seama de propria persoana.

Iar in momentul in care Ned se intoarce din inchisoare, descopera ca prietena sa si-a gasit un alt barbat, nu il mai primeste la ferma si trebuie sa se integreze cumva inapoi in propria familie. Trecand pe la fiecare dintre surorile sale, el face gafe dupa gafe, fara intentie, ci doar izvorate din idealismul sau, din sinceritatea cu care vede orice relatie, din increderea pe care o starneste in jurul sau si pe care o investeste in oamenii pe care ii cunoaste. Este, in acelasi timp, inconstient si dragut, enervant si simpatic, implicat si bun ascultator, idiot si demn de a fi iubit. Un film frumos, vi-l recomand.

Alte impresii: FilmSinopsis, Life is mOnO.

Nota: 8/10

Intouchables (2011) – Invincibilii

Superb, un must see, o lectie exemplara de film francez, o raza luminoasa, curata, cinstita si plina de speranta in umanitate!

Un film care dupa proiectie a starnit aplauze puternice in sala! Si se intampla rar asa ceva!

Un film care a intrunit deopotriva aprecirea criticii de specialitate, dar si a publicului.

Si va trimit sa il vedeti neaparat si va doresc o ora si jumatate incantatoare, un timp pe care l-am trait si eu cu emotie, cu zambete si cu o lacrima in geana.

Fiecare scena a filmului ne pune in mana o cheie pentru deschiderea portilor mintii si sufletului. Cu multa inteligenta, delicatete si umor patrundem in problematica atat de grava a handicapului unei tetraplegii, un handicap care pare a reduce universul social si psihic al bolnavului. Dar care bolnav se dovedeste a-si surmonta neputinta datorita unei surprinzatoare relatii cu cel mai fascinant ajutor angajat in urma unei selectii. Un angajat care nici macar nu-si dorea postul, ci doar respingerea aplicarii sale, pentru a-si putea cucerii ajutorul social si a haladui prin viata fara griji si responsabilitati. Insa aristocratul inteligent, educat si stilat – Phillippe, intuieste in franco-senegalezul Driss, tanar si expus capcanelor periferiei – rezerva de umanitate, sufletul cald si ascutimea nativa a mintii. Astfel incat cele doua personaje, diametral opuse din multe puncte de vedere: rasa, extractie sociala, educatie, cultura, preocupari de viata, gusturi estetice (si sa nu mai vorbim de gusturi muzicale ) ajung sa se cunoasca profund, sa se ajute reciproc simbiozand in momente in care tragicul imbraca haina comicului savuros (dar de o gingasie si un bun simt extraordinar de echilibrat).

Introspectie fina psihologica, dar si sociala, pentru ca povestea atinge doua lumi opuse ca stare materiala si culturala. Pe de o parte lumea bogata si stilata a aristocratiei franceze, pe de cealalta parte lumea periferiei, lumea imigrantilor de culoare, a celor care muncesc din greu, a tinerilor expusi tentatiilor de orice fel si de la orice colt de strada: droguri, furtisaguri, talharii, condamnari, crime. O relatie angajator-angajat care se transforma intr-o relatie simpla si curata de prietenie si respect reciproc. O relatie in care cele doua personaje se salveaza unul pe celalalt, invatand unul de la celalalt dragostea de viata, perspectiva corecta a prezentului si al viitorului pe care si-l merita fiecare dintre ei. Si in spiritul plin de umor al filmului, o relatie in care Driss ajunge sa il guste pe Vivaldi si Phillippe pe Earth & Wind and Fire .

O relatie in care Phillippe fumeaza un joint impreuna cu Driss, o relatie in care Driss ii ofera lui Phillippe o sedinta inedita de sex (masaj asupra singurei zone erogene functionale – urechile) si cireasa de pe tort – un salt extraordinar cu parapanta. Oh – sa nu uit sa va atrag atentia asupra scenei barbieritului lui Phillippe, o plina de umor incursiune in stilurile de barbi si de mustati, culminand cu „musca” lui Hitler – menita sa ridice tonusul psihic al invalidului care se abandonase depresiei.

Relatia dintre cei doi culmineaza cu un moment de mare emotie romantica, in care Driss „pragmaticul”, dar romanticul incurabil, pune la cale intalnirea decisiva dintre Phillippe si destinatara misivelor pline de poezie si visare. Privirile pe care le schimba cei doi prin fereastra mare a restaurantului de pe malul oceanului sunt extraordinare: recunostinta si lacrimi in ochii lui Phillippe, prietenie, intelegere si devotament in ochii lui Driss.

Si daca am ajuns sa vorbesc mai sus despre parapanta, trebuie sa spun ca scenariul si filmul scris si regizat de Olivier Nakache si Eric Toledano se bazeaza pe povestea adevarata a lui Phillippe Pozzo di Borgo “succesorul unei familii franceze de aristocraţi, un colecţionar de artă, care avea o viaţă perfectă: o soţie minunată, doi copii frumoşi, funcţia de director al unei companii producătoare de şampanie… până în momentul în care a suferit un accident de parapantă, care l-a lăsat invalid… înainte ca soţia lui să moară de septicemie trei ani mai târziu” si a lui Abdel, senegalez din periferii, pe care Phillippe “l-a învăţat să îşi găsească echilibrul, să trăiască în societate şi să îşi construiască o viaţă moderată”

Si finalul filmului ni le prezinta pe cele doua personaje reale, la o reintalnire a lor peste ani, in Maroc, unde Phillippe alesese sa traiasca,  recasatorit si tata a doua fete. Iar Abdel Sellou, a ajuns la randul sau, cap de familie, tata a trei copii si seful unei intreprinderi.

Iata ce ne spun regizorii despre intalnirea lor cu Phillippe Pozzo di Borgo:

“O.N.: Înainte de a începe să lucrăm la scenariu am vrut să îl întâlnim pe Philippe Pozzo di Borgo în Essaouira, Maroc, unde se recăsătorire. Pentru a vedea dacă dorinţa noastră de a face un film despre povestea lui se va intensifica odată ce îl vom cunoaşte.

E.T.: Am reuşit să îl contactăm cu uşurinţă pentru că şi-a scris adresa de email chiar la sfârşitul cărţii pe care a scris-o, “Le second souffle.” A răspuns foarte repede, spunând că nu era prima dată când regizorii vroiau să facă o adaptare după povestea lui pentru a o ecraniza, că a citit chiar şi scenarii, dar că ar fi încântat să ne întâlnim.

O.N.: Acea întâlnire a fost decisivă!”

Acesti doi scenaristi-regizori Olivier Nakache si Eric Toledano au fost atinsi de o aripioara a geniului, atat de superb le-a reusit filmul. Dialoguri, echilibru perfect intre zambet si lacrima, cinematografie (Mathieu Vadepied) si coloana sonora (Ludovico Einaudi).

Vorbind despre coloana sonora, importanta ei este deosebita, pentru ca vine sa sublinieze si sa completeze atmosfera si conturul personalitatii eroilor. Sountrack-uri originale, din care exemplific cu Una Mattina.

Sau piese renumite interpretate de George Benson, Nina Simone sau Terry Callier, fac deliciul spectatorului, alaturi de clasice fragmente din Vivaldi sau Weber.

De altfel, iata ce puteti downloada de aici spre bucurie si delectare.

Olivier Nakache si Eric Toledano au avut si stiinta de a-si alege extraordinar interpretii, doi actori dotati nu numai cu talent, dar si cu charisma, pentru ca ne patrund in suflet si ne transmit “invincibilitatea” prieteniei si respectului! Faptul ca au lucrat foarte serios si cu multa sensibilitate asupra acestor personaje s-a concretizat in aceea ca mi-au transmis, dupa cum spuneam si lacrima si zambetul si intelegerea profunda a mesajelor pline de autentica umanitate.

Ne rezervam surpriza de a va posta cat de curand, din cuprinsul Mapei de Presa pusa la dispozitie de Media Pro Distribution, un edificator  INTERVIU CU OLIVIER NAKACHE SI ERIC TOLEDANO.

Acest film a doborat atat recorduri de premii, cat si de box-office, fiind al treilea cel mai vizionat film din toate timpurile in Franta si primind 10 nominalizari la Premiile Cesar, premiul Cesar pentru cel mai bun actor (Omar Sy), premiul pentru cel mai bun actor (pentru Omar Sy si Francois Clouzet), precum si Tokyo Grand Prix pentru cel mai bun film la Tokyo International Film Festival.

Nota mea fara rezerve: 10/10

Toata lumea din familia noastra (2012)

“Toata lumea din familia noastra” este – intr-o forma sau alta  – nevrotica! Unii sunt depresivi nevrotici sau mocniti nevrotici, iar altii sunt activi la cote maxime. Singurul personaj neatins inca patologic, pare micuta Sofia, care are si ea, la randul ei, in contact impurificator cu adultii, unele manifestari ingrijoratoare, cum ar fi cautarea unor refugii- pavaza (suptul concentrat al degetului sau focusarea privirilor undeva in neant sau dorinta obsesiv-compulsiva a unei cani de ciocolata calda).

Daca ne retragem cativa pasi si ne detasam, poate captam  si fateta satirei sociale si a umorului frust care deriva din zvarcolirile personajelor inclestate pe viata si pe moarte. Altfel, traim alaturi de ele, de personaje, o drama.

O drama pe care de multe ori chiar am intalnit-o in viata: familii care se desfac si in aceasta sfasiere, legea este aceea care legata la ochi, cantareste in  blind – sentimente si aptitudini in conformitate cu care incredinteaza unei parti (in 99% din cazuri – mamei) cresterea minorului si stabileste celeilalte parti (adica tatalui) – un acces si un program limitat de viata-vizita.

Povestea acestei familii divortate este nitel atipica, pentru ca daca in cele mai multe cazuri EL este acela care inseala, se separa si isi reface viata alaturi de o ALTA, aici EA este aceea care tradeaza, divorteaza si primeste in cuibul revendicat in totalitate, un ALTUL. Un cuib in care are in stapanire si copilul si mama buna la toate in casa si bunurile acumulate in timpul casniciei!

Dar toate acestea le aflam pe parcursul filmului. Povestea este bine scrisa si ne dezvaluie intr-o unitate de timp concentrata, din zori si pana undeva dupa amiaza si aproape numai in spatiul unui apartament, un cumul de personaje-caractere, cetateni ai patriei, care cu fiecare scena, se “dezvaluie”! Se dezvaluie in profunzime, apeland la un verbaj viu, colorat, dureros-incisiv, exultand intr-o miscare si o gestica ametitoare si halucinanta. Intreaga lor istorie sociala si psihologica ni se contureaza pas cu pas prin interactiunea verbala si fizica, astfel incat intelegem fiecare frustrare, fiecare devenire caracterologica si intelegem ca suntem in mijlocul unei drame cu lucire de curata nebunie,  nascute din iubire si alimentate de neiubire. Si daca vorbesc de iubire, exista un singur fior autentic de sentiment, acela nutrit de catre tatal – Marius, pentru micuta Sofia, alaturi de care si-a pregatit meticulos si hotarat o mini-vacanta pe care urmeaza sa o petreaca impreuna la mare. Actiune pe care o vede insa zadarnicita de cerbicia fostei neveste, Si de aici izbucneste criza nevrotica generala, o criza prefigurata insa de secventele anterioare in care facem cunostinta si cu parintii lui Marius. Un lamentabil tata nervozat din nimic si tabarand cu presiuni verbale jignitoare asupra fiului sau atat de dornic de a-si revedea fetita si de a fi cateva zile alaturi de ea. Un tata care – asumandu-ne o introspectie psihologica in copilaria lui Marius – si-a lasat probabil amprenta suparatoare asupra  caracterului personajului nostru.

Se tot vorbeste despre labilitatea si imaturitatea personajului Marius si despre nebuna lui meticulozitate in administrarea zestrei de CD-uri, DVD-uri, carti si alte bunuri aliniate fara cusur in inghesuita lui garsoniera, dar pana la urma tipul mi-a parut mult mai in regula, ma imaginativ, mai comunicativ si mai uman in comparatie cu penibila pereche pe care o formeaza Otilia impreuna cu “bursucul contabil”. EA – rigida, uscata, scortoasa, egoista, dand pana la urma la iveala o imunda zestre de limbaj si comportament, iar EL – contabilul – un penibil aparent mototol, dar las, plin de ifose si cocolosit in cuibusorul in care nu se speteste mai deloc.

Cand toate aceste personaje isi dau arama pe fata, intr-o cavalcada de actiuni “inspirationale”, demne de pacientii unui cabinet de psihiatrie, cand Marius oscileaza intre “razbunatorul” care isi leaga si impacheteaza fedeles victimele, apoi lasul in perspectiva interventiei politiei, dar si smintitul milog care se umileste in fata Otiliei cersindu-i iubirea si reveneirea alaturi de el, spectatorul are dorinta sa iasa tiptil-tiptil din apartament si sa inchida bine usa in urma sa. Luand-o cu el si pe micuta Sofia, pentru a-i salva inocenta si viitorul sanatos psihic.

Concluzia este ca daca parintii nu ti-i poti alege atunci cand vezi lumina zilei intr-o familie, macar iubita / nevasta alegeti-o cu mai multa grija, daca poti, daca cumva modelul parental nu ti-a deformat si tie caracterul!

Rasu’-plansu’! Din pacate… totul exista si exista si exista in jurul nostru si polueaza viata curata a altora! Faptul ca vedem aceasta poveste trebuie sa actioneze poate ca o lectie. Cati invata din aceasta? Nu stiu!.

Dar lectia este bine instrumentata din punct de vedere cinematografic. E parerea mea de neprofesionist, de spectator.

Camera (director imagine Andrei Butica) lucreaza alert, ochiul ei in miscare rapida pe mastile nebuniilor personajelor este ochiul nostru lacom sa prinda fiecare miscare si expresie si constructie a nevrozei. Intr-o scenografie bogata – decor, culoare, amanunte care creaza o realitate perfecta la varful nasului spectatorului.

S-a lucrat dens si adanc cu fiecare detaliu, totul circumscriindu-se partiturii fiecarui actor in parte. Serban Pavlu – Marius tine in spatele sau fiecare scena si construieste un personaj extraordinar de veridic (am intalnit astfel de tipi). Un mare nefericit personajul sau – si actorul stie sa acumuleze si sa transmita toata tensiunea acumulata de Marius, toate frustrarile sale, toata constienta si nefericirea ratarii sale ca familist, dar si refuzul sau de a se rata ca tata iubitor. Il secondeaza foarte bine Mihaela Sirbu, investindu-si personajul cu raceala, rautate, rigiditate si forta in a arunca cu invenctive si a rani cu lama ascutita a cuvintelor: “vrei copil? Fa-ti o alta familie” spune Otilia ei cu scrasnet plin de ura pentru acela care are drepturi si datorii egale  de parinte al Sofiei.

Decenta si capacitatea de a fi oameni si parinti cad de pe aceste personaje intr-o conjunctura in care fiecare ar fi trebuit sa stimuleze confortul si educatia fiintei pe care clameaza ca o iubesc. Si interpretarea actorilor (sigur ca sub mana si stiinta regizorului Radu Jude) este o performanta a talentului acestora. Gabriel Spahiu este de asemenea o alegere perfecta in rolul lui “RELACHE”, diminutivul cu care il apeleaza racnind Otilia. Pentru ca starea lui pare mereu de “relache”, dar un relash smecheresc si usor rautacios sub aparenta de calm si impaciuire. Spahiu reuseste un personaj respingator, un rol greu, de compozitie subtila, pe care si-l asuma cu profesionalism!

Iar floricica plina de candoare si talent care rasare printre acesti actori maturi este Sofia  Nicolaescu, interpreta tizei ei din pelicula. Care iata, surpriza, la cei vreo 7-8 ani ai ei, este stapana pe un limbaj cinematografic copt. Sigur ca Radu Jude a lucrat cu ea, a avut intuitia de a apasa pe acele clape cu rasunet si intelegere in micuta interpreta, sigur ca si ceilalti actori au avut stiinta si sensibilitatea de a colabora si de a o sprijini, sigur ca succesul e colectiv, dar una peste alta, Sofia are har! Si isi increteste adorabil nasucul! Sper sa si-l implineasca in timp! Eu una i-o doresc si imi doresc sa am parte de alte reusite ale ei.

In calitate de neprofesionista, nu ma arunc in etichete si sentinte si alte bla-bla-bla despre “noul cinema romanesc” sau despre alte incadrari, demolari, laude, acuze…e plina presa scrisa si online. Eu spun doar ca e un film bun, care mi-a vorbit intr-un stil viu si dens despre o bucata de realitate universal valabila. Atat de universal valabila, incat iata, mintea mea a facut link si catre recentul vizionat Carnage, tot o abordare a “dezbracarii de caracter” . Si pot sa remarc ca Mihaela Sirbu este tot atat de “pe rol”, ca si Jodie Foster! Pe bune!

Finalul e deschis! Si se lasa cu ceva sange! Nici nu l-as fi vazut altfel! Poate doar “lasarea de sange” reuseste sa scada tensiunea, domoleste nevroza… spala pacatele …poate!

Nota: 8/10

The Last Detail (1973) – Ultima misiune

Continuand seria filmelor cu Jack Nicholson, am ales “The Last Detail”, un film din 1973 mai putin cunoscut publicului larg (familiarizat, mai degraba, cu ultimele sale aparitii, cele din comediile de varsta a treia) si cu atat mai valoros. Constructia este genul de film pe care eu il apreciez foarte mult si anume un road movie care devine o calatorie initiatica pentru viata unuia dintre personajele principale. Iar atunci cand modelul si sfatuitorul acestei calatorii este un Jack Nicholson uns cu toate alifiile, un militar care a trait totul si care poate emite pretentiile necesare pentru a-i invata pe cei mai tineri, atunci “tacamul este complet” (:D) si rezulta un film care merita, cu siguranta, vizionarea.

Subiectul este incitant: doi marinari de cariera, plictisiti de slujba si de colegi, primesc sarcina sa insoteasca la inchisoarea militara un recrut de doar 17 ani, Meadows (Randy Quaid foarte tanar, dar cu o figura la fel de amuzanta si atunci), care era vinovat ca furase doar 40 de dolari, dar de la o persoana importanta (mai precis, de la organizatia de caritate a sotiei sefului suprem). Pedeapsa: 8 ani. 8 ani departe de familie, de armata, de orice tentatii, 8 ani care pentru el poate reprezenta sfarsitul, dar si pierderea celei mai frumoase etape a vietii, acea perioada in care risti totul, traiesti totul, incerci toate picanteriile vietii, inainte sa inceapa lungul drum al responsabilitatilor.

Billy Buddusky, poreclit Bad Ass, este sansa lui. Interpretat de un Jack Nicholson inca tanar, dar aflat intr-o etapa a carierei in care avea nevoie de afirmare si de concretizare a eforturilor actoricesti, Buddusky este omul versat, care decide ca lui Meadows nu ii este necesara o derapare de 8 ani de la viata lui, ci o trecere treptata prin toate etapele vietii de adult, mai cu seama a povestilor spre care toti tindem dupa 18 ani: prima bere, prima petrecere cu bautura, prima noapte de dragoste, etc. Pentru Meadows, aceasta calatorie nu se transforma intr-un drum spre Iad, ci un drum plin de experiente inedite, pe care cu siguranta nu le va uita in cei 8 ani in care va fi departe de lume si mai ales departe de lumea “cumsecade”.

Cei doi sunt insotiti de Mulhall (Otis Young), un marinar care este tipul “corect” din toate aceasta aventura, cel care cateodata il trage de maneca pe Bad Ass, cel care ii arata tinta de reintoarcere spre propria cazarma, dar si cel care le sustine eforturile spre o vacanta platita (a lor, marinarii care se simt in permisie) si fericita (pentru Meadows). Meadows devine fericirea intruchipata in timp, de la baiatul timid si hot, cu o incredibila abilitate de a fura orice, in oricare imprejurari, la baiatul plin de importanta, sigur pe sine, un adevarat barbat la finalul filmului, dupa ce calatoria sa initiatica a luat sfarsit.

Interesanta abordare a devenirii propriei persoane, un film care cu siguranta trebuie mentionat si vizionat de catre orice cinefil, “The Last Detail” a fost tradus inspirat in romana ca Ultima misiune, reprezentand de fapt ultima treapta a transformarii lui Meadows intr-un adevarat adult, intr-un barbat. Oare toti am trecut prin aceste etape? Merita discutat despre acest lucru…

Nota: 8.5/10