Tinker Tailor Soldier Spy (2011) – Un spion care stia prea multe

Intamplarea face – sau NU intamplarea – pentru ca observ ca din ce in ce mai des  mi se leaga in mod ciudat cartile ce-si asteapta randul pe masuta, cu filmele la care blogul nostru este invitat sau catre care ma poarta altunde curiozitatea!.

Asa se leaga si volumul ce ma asteapta spre a fi citit, “Premiantul –The Honourable Schoolboy (1977) si care este cel de-al doilea roman dupa Cartita din trilogia PE URMELE LUI KARLA a lui John Le Carre. Si in care George Smiley a devenit seful Serviciului Secret britanic, intr-un moment in care tradarile unui agent dublu sovietic au zguduit din temelii reteaua de spionaj.

Hotarat sa restabileasca onoarea si faima de odinioara ale serviciului, Smiley doreste razbunare. Metoda lui e atacul, prada urmarita este Karla, terenul de batalie este Hong Kongul, iar arma aleasa – onorabilul Jerry Westerby, un agent secret abil si nesabuit. Si astfel incepe un joc terifiant “(coperta a 4-a a volumului aparaut la RAO in 2007).

Citind acum vreo doi ani primul volum, Cartita si afland despre ecranizarea sa in 2011, am fost foarte curioasa sa vad cum va reusi filmul sa prinda atmosfera acelei perioade, tensiunea caracteristica romanelor lui Le Carre, dar si densitatea actiunii desfasurate pe atat de multe planuri geografice si cu atatea personaje implicate.

Pentru ca sa ii placa un roman de-al lui John le Carre cititorul rebuie sa fie familiarizat cu problemele politicilor de suprafata si de adancime, la vedere si nevazute ale perioadei Cortinei de Fier, cu substanta densa a cartilor sale, cu mentalitatile si tehnicile transfrontaliere ale activitatilor de spionaj si pana la urma, sa aiba acel ochi mental cu ajutorul caruia sa vezi imaginativ paginile citite.

Filmul vine sa transpuna vizual perceptia echipei de realizatori. Si uneori – poate de cele mai multe ori, cititorul nu este intru totul multumit.de viziunea cinematografica. Va sigur ca nu este cazul meu! Si o sa incerc sa va spun si de ce!

Trecerea pe ecran a romanului, realizata de catre Bridget O’Connor (ingrozitor de scurta viata) si  Peter Straughan si regizata de catre Tomas Alfredson (implicat in multe proiecte cinematografice cu tematica politica) mi s-a parut o realizare meritorie, pentru ca a reusit sa imi acapareze atentia maxima, sa imi solicite coparticiparea mentala si sa-mi creasca nivelul adrenalinei, intr-un mod intens-gradat, inteligent motivat si cu mult respect pentru reconstituirea atmosferei si psihologiei timpurilor si personajelor. Nu mi-au lipsit sub nicio forma ultratehnologiile moderne, de la sofisticate Iphon-uri la bolizii supradotati cu CaiPutere, ba din contra, simplele cabine telefonice stradale sau batranelele centrale telefonice ascultate cu sarg de functionare apatice m-au impresionat cu nostalgie si mi-au relevat faptul ca inteligenta si determinarea umana au fost mereu deasupra gadgeturilor si progresului tehnologic. Si ca aceasta inteligenta si pregatire profesionala a maestrilor spionajului – si incontestabil, britanicii au fost si sunt (probabil, inca!) maestri, au lucrat la turatie maxima in timpurile in care tehnologia nu atinsese nivelul de azi.

Suntem in anii Razboiului Rece, Serviciul Secret al Marii Britanii (SIS), codificat MI6, aflat din pacate in nu foarte bune relatii de colaborare cu “verii” sai din Statele Unite – se confrunta cu o grava problema interna care pune intre paranteze veridicitatea informatiilor, stabilitatea structurii, viata unor colaboratori si mai presus decat orice loialitatea unora dintre cei aflati inauntru si mai ales – la varf. “In momentele grele, Marea Britanie avea tendinta sa se bizuie pe spioni mai mult, nicidecum mai putin” (citat din volumul Premiantul)

Sahul este JOCUL REGILOR, iar spionii de elita sunt regii din umbra ai guvernelor, prin urmare, in consecinta si inevitabil, problematica filmului se ordoneaza sub imperiul inteligentei, tacticii si strategiei jocului in cauza.

Sub mana rechematului de la timpuria si fortata pensionare, George Smiley,  porneste o ancheta mai mult sau mai putin oficiala, comandata de un inalt demnitar guvernamental, Oliver Lacon, in scopul devoalarii “cartitei” existente in inima si la varful MI6. Pentru ca asa cum ii spune Lacon lui Smiley este vorba despre: “Generatia ta, mostenirea ta! Rezolva!”.

Cartita a fost semnalata anterior inca de Control, fost sef al Serviciului, a carui moarte recenta resuscita vechile intrebari. O cartita pentru care agentul britanic Jim Prideaux cazuse victima la Budapesta, cu un an in urma, atras intr-o capcana. O cartita infiltrata de serviciile sovietice de spionaj, o cartita – englez tradator aflat sub bagheta lui Karla, o mai veche “cunostinta” a lui Smiley, inca din anul 1955. Karla este o eminenta cenusie a spionajului sovietic, despre care insa la fel de stralucitul sau inamic Smiley stie ca “poate fi invins, pentru ca e un fanatic si fanaticul ascunde intotdeauna un secret”.

Pe tabla de sah din apartamentul lui Control, piesele jocului poarta pe ele figurile celor de la varful spionajului britanic, “Witchcraft” este numele de cod al vanatorii dezlantuite pentru a-l depista pe acela care are “abilitatea de a schimba taberele” si de a sluji un stapan dusman al tarii sale. Insa, asa cum se dovedeste, Witchcraft este o operatiune otravita!

Alleline (Tinker – Carpaciul), Esterhaze (Poorman – Sarmanul), Haydon (Tailor – Croitorul), Bland (Soldier – Soldatul) – sunt figurile de pe tabla de sah, pe care George Smiley alaturi de tanarul agent Peter Guillam le tin in vizor, aduna indicii, dezleaga ghemul incalcit al aparentelor (“pentru ca lucurile nu sunt intotdeauna ce par a fi”). Toate acestea intr-un soi de plutire eleganta, sumbru-intunecata, dar incarcata de tensiune si mai ales presarata de semnale pe care spectatorul trebuie sa fie atent si sa le observe si sa le decodifice la timp, pentru a crea tabloul realitatii din spatele aparentelor. Adevarul la care ajunge echipa celor doi agenti, varstnicul Smiley si tanarul Guillam este mocirla blamabila a unui individ care isi tradeaza tara si conationalii si colegii si care in mod sinistru spune ca “sunt cineva care si-a pus amprenta!” “Cineva” care pentru natura faptelor sale isi primeste plata meritata: un glont in fata fara de obraz! “Tradarea unui ii disturba pe toti!” – o replica superba. Inscaunarea lui George Smiley de drept, in fotoliul parasit de Control, la conducerea Serviciului, este incununarea si sfarsitul filmului. O incununare trista, multe rani si multe destine zguduite, dar o incununare care anunta continuarea luptei si mai ales continuarea vanatorii impotriva lui Karla.

O echipa de actori selectionati unul si unul, nici nu-mi puteam inchipui si dori altceva in fiecare dintre roluri si pentru mine au existat nu una, ci trei bomboane pe tort: Gary Oldman, Colin Firth si Benedict Cumberbatch (Sherlock Holmes din proaspata serie difuzata si pe micile noastre ecrane). Dar daca ma gandesc bine, distributia acestui film este in totalitate o minigalerie a valoroasei garnituri de actori englezi contemporani.

Aceasta distributie evolueaza in decoruri  care readuc pe ecran atmosfera epocii: cladiri administrative specifice, spatii private traditional britanice, interioare si exterioare cenusii si intunecoase… Lumea spionajului actioneaza in acest film intr-o realitate lipsita de caldura si de culori vii. In mod edificator, prin contrast, numai cele cateva scene in care apar pusti scolari alaturi de Jim Prideaux, irizeaza caldura si culoarea unei lumi nepervertite.

Camera de filmat (Hoyte Van Hoytema – Director cinematografie) lucreaza in unghiuri stranse, urmareste amanuntul, miscarea scurta, sta indelung pe figurile personajelor, tocmai pentru a grada lent tensiunea si pentru a ne ajuta sa intelegem, sa patrundem semnalele, sa gandim din pozitia jucatorului de sah care are in fata tabla, figurile si vede cu ochii mintii miscarile urmatoare. Leit motivul liftului (de persoane sau de documente), urcand sau coborand in cladirea Serviciului este plin de simboluri ascunse ale trecutului si ale prezentului, ale framantarilor personajelor, ale urcusurilor si coborasurilor cinstei si ale tradarilor eroilor-figuri-de-sah, adunati in jurul si in slujba  Reginei. Sunete scurte si imagini scurte, fulgurante se dovedesc a fi chei care descuie usile viitoare: o bricheta, niste picioare sub masa, care incearca sa intre in pantofi., ochelarii abandonati pe pat…echipa de productie joaca si ea sah cu spectatorii.

Maestrii sunt regizorul Tomas Alfredson (prea putin cunoscut spectatorului roman de cinema ) si Gary Oldman (cu peste 70 de roluri la activ in productii cinematografice si TV – 14 premii si 26 nominalizari la festivaluri de gen) in rolul lui George Smiley, cu resurse fizice minime puse la bataie, dar interiorizare, concentrare si comunicare maxime.

Si sa nu-l uit pe Alberto Iglesias, mare surpriza pentru mine, cu o coloana sonora meritorie, din care nu lipseste si Julio Iglesias in finalul filmului, cu interpretarea piesei „La Mer” ( a lui Charles Trenet).

Iata si soundtrackul numit „George Smiley”.

De altfel, filmul acesta  a primit deja11 nominalizări la premiile BAFTA 2012, si enumar doar  categoriile Cel mai bun regizor, Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat şi are si 3 nominalizări la premiile Oscar 2012: Cel mai bun actor într-un rol principal (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună coloană sonoră original (Alberto Iglesias)

Va ofer si placerea de a naviga pe situl ingenios al  filmului.

Nota: 8.5/10

A Christmas Carol (2009) – O poveste de Craciun

Am ales de Craciunul care a trecut unul dintre cele mai apreciate filme despre Craciun, despre care am citit in numeroase articole ca ocupa un loc fruntas in topul filmelor de sezon. Tin sa precizez macar doua lucruri de la inceput: nu am citit cartea lui Charles Dickens si nu am vazut nicio alta ecranizare a ei (desi de-a lungul istoriei cinematografiei a fost una dintre cartile favorite la transpunerea pe marele sau micul ecran). De asemenea, Jim Carrey este unul dintre actorii mei favoriti, chiar daca unii ii neaga talentele (pe baza maimutarelilor din filmele de inceput), iar altii il considera un adevarat talent, reusind roluri de calitate atat in comedii, dar mai ales in drame.

Regizorul Robert Zemeckis a incercat in “A Christmas Carol” un nou succes, pe aceeasi formula (reusita) cu care a realizat si “The Polar Express” in 2004: o animatie computerizata, cu un subiect legat profund de sarbatorile de Craciun, folosind actori reali, care si-au imprumutat infatisarea si vocea unor personaje animate. Din nou o distributie de succes, daca ne gandim numai la cateva dintre numele din acest film, precum Jim Carrey, Gary Oldman sau Colin Firth. Numai ca, spre deosebire de primul film, dupa parerea mea nu mai exista aceeasi substanta, este prea multa fantezie pentru a sluji scopului.

“A Christmas Carol” devine astfel nu un film pentru copii, ci doar unul pentru adulti si in special pentru aceia care au avut norocul de a citi si cartea lui Dickens, pentru a intelege ceva din transpunerea pe Marele ecran. Asa ca am fost dezamagit. Nu ma intelegeti gresit, filmul este excelent realizat, grimasele si uratenia sufleteasca a personajului principal, Scrooge (Jim Carrey) sunt perfecte si ne dorim ca un astfel de personaj sa nu existe.

De asemenea, mesajul filmul este cel care isi castiga atat adeptii, cat si nota bunicica de care beneficiaza pe IMDb (6.8 la aceasta data): exista in fiecare persoana suficienta bunatate si aceasta poate fi adusa la suprafata, chiar daca cu greu si uneori destul de tarziu, spre amurgul vietii. La fel exista si in batranul avar Scrooge, care a dus mereu o viata asociala, nu a daruit nimanui nimic in viata, iar cei din jurul sau se simt stingheri si sunt mereu certati de catre acesta. Nimic nu pare sa il poate schimba, dar exista totusi Craciunul: porneste intr-o adevarata calatorie initiatica (la finalul vietii), alaturi de trei spirite, Spiritul Craciunului Trecut, Prezent si Viitor, pentru a-si recunoaste propriile greseli din viata.

Deci un mesaj important, o realizare frumoasa, dar actiunea propriu-zisa este plictisitoare, incalcita si cu siguranta nu este filmul pe care ni-l doream de Craciun.  Lipseste coerenta, lipseste coeziunea dintre cele trei spirite si poate lipseste lumina necesara unui film, pana la urma, pentru copii. Spiritul Craciunului nu inseamna, totusi, sa fii bun numai de Craciun, ci este necesar sa fii bun tot anul, toata viata.

Nota: 5/10

The King’s Speech (2010) – Discursul regelui
Regia: Tom Hooper
Distributia: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Derek Jacobi, Guy Pearce, Eve Best, Timothy Spall

In ultima perioada, am fost din ce in ce mai putin impresionat de noile filme, ceea ce a determinat si o reducere drastica a notarilor mele asupra acestora. Un lucru neobisnuit pentru mine, cu siguranta. Cu toate acestea, din primele cincisprezece minute ale The King’s Speech, am fost sedus de calitatea scenariului, de elementele de noutate ale lui, de frumoasa interpretare si de un subiect atragator incat mi-am invins oboseala, l-am urmarit fara respir, iar acest film a devenit favoritul meu cert (cu slabe sanse de a mai fi detronat de altcineva) pentru cel mai bun al anului 2010, cel putin in viziunea oscariceasca al acestui clasament. Trebuie, in mod normal, sa prezint cateva dintre motivele pentru care am facut deja aceasta alegere, desi nu am vazut decat o parte din cele 10 filme nominalizate.

In primul rand, el depaseste cu siguranta celalalt film care se considera a fi favorit – The Social Network. “Discursul regelui” ofera prestanta, se distinge prin eleganta si personalitate, aduce si aroma unei epoci indepartate, aristocratice si care place publicului de orice varsta, in vreme ce “Reteaua de socializare” este in mod sigur un film interesant, insa greu de urmarit pentru necunoscatorii mediului internautic (din ce in ce mai putini, dar suficienti) sau pentru cei care nu inteleg modalitatea de a face afaceri fara suflet, fara sentimente, fara a-ti pasa de opinia propriilor tai parteneri. Din acest punct de vedere, The King’s Speech este fara indoiala filmul mai bun, cel care ofera un scenariu liniar, cu implicatii istorice, cu personaje credibile aflate in circumstante reale si realiste.

The King’s Speech

In al doilea rand, subiectul este important in istoria omenirii si personal imi aduc aminte ca in anii ’90 l-am cunoscut partial prin intermediul unui serial de la postul national de televiziune, intitulat “Edward & Mrs. Simpson”. Au trecut de atunci multi ani (serialul fusese realizat in anul 1978), iar despre Edward si doamna Simpson se discuta doar tangential in film, desi implicatiile sunt mult mai adanci. Pasiunea dintre cei doi a determinat renuntarea la tron a lui Edward si venirea pe tronul Marii Britanii a lui George al VI-lea, fratele sau, un om extraordinar de potrivit pentru conducere, care insa avea de depasit o problema care il facea aproape incompatibil cu era radio-ului in direct: balbaitul din copilarie.

In rest, este istorie. Dupa vizionarea filmului, va invit sa cititi despre personaje, fiecare dintre ele avand o viata extrem de interesanta, plina de amanunte importante din punct de vedere istoric, dar si o viata personala agitata, in jurul careia si-au construit: pasiunea pentru femei (Edward), capacitatea de conducere si de a-si infrange defectele personale (George al VI-lea), Lionel Logue (un pseudoactor australian ce isi gaseste vocatia de logoped la Londra). Nu lipsesc nici alte personaje importante ale epocii anterioare celui de-al doilea razboi mondial: ii intalnim pe Stanley Baldwin, Neville Chamberlain, Winston Churchill, dar si pe Adolf Hitler.

Geoffrey Rush

In al treilea rand, trebuie sa fac o precizare in legatura cu prestatia celor trei actori din rolurile principale. Am regasit-o pe Helena Bonham Carter in sfarsit intr-un rol in care mi s-a parut ca i se potriveste cu adevarat: sotia lui Bernie, viitorul rege, o femeie care aparent nu face parte din artistocratia nobila, ci doar se supune regulilor acesteia, cand este nevoie, mai mult din necesitate decat din obisnuinta, o femeie care este distinsa si simpla in acelasi timp, care isi iubeste sotul si doreste sa il duca spre locul potrivit, prin orice mijloace si cautand leacul potrivit. Geoffrey Rush este cat se poate de potrivit in rolul logopedului si apoi prietenul viitorului rege si mi-a facut o mare placere sa il revad intr-un rol profund, serios, foarte atent la detalii, dupa multa vreme de la “The Life and Death of Peter Sellers”. O voce perfecta pentru un specialist in limbajul vorbit, un om prestant, fara defecte si avand o relatie perfecta cu proprii copii. Fara indoiala, favorit la premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol secundar.

Colin Firth

In sfarsit, adevarata masura a talentului actoricesc o da Colin Firth, care incet-incet incepe sa se remarce ca un actor adevarat, rolurile sale fiind din ce in ce mai complexe, mai pline de incarcatura si subtilitate. Sa interpretezi pe regele Angliei nu este usor, insa rolul lui George al VI-lea este chinuitor, defectul sau, asupra caruia se concentreaza in definitiv filmul, balbaiala sa este greu de pus in scena, este nevoie de intregul talent al unui actor ca un defect (fizic, in cele din urma) sa fie interpretat cu acuratete, astfel incat pentru spectatori sa para a fi real. Iar Colin Firth ne convinge in fiecare moment de acest lucru, fericirea lui, dar si prestanta impusa din momentul primului discurs la radio lasandu-i spectatorului lacrimi in ochi, pentru ca, prin actor, incepem sa iubim personajul, sa fim alaturi de el, sa ne dorim sa reuseasca. Si suntem fericiti ca a facut-o.

Suntem partizanii monarhiei, dar mai ales al regelui. Colin Firth, prietenul lui Geoffrey Rush, sotia lui Helena Bonham Carter reusesc ne introduca intr-o atmosfera a anilor demult apusi, dar care pare atat de moderna prin implicarea in poveste, prin transpunerea nu in seriozitatea aristocratiei timpului, ci in sufletele unor personaje care sunt umane, nu sunt inaltate pe un piedestal, avand temeri, defecte, obstacole pe care trebuie sa le treaca la fel ca toti ceilalti oameni. Prin atmosfera de confuzie data de apropierea razboiului sau de impunerea unor noi reguli ale discursului public, se inalta maretia unui om care doreste sa reuseasca. Probabil ca, fara Colin Firth, nici nu ar fi reusit . Iar el devine favoritul incontestabil la cel mai bun actor la Oscar (cu rezerva ca nu l-am vazut pe actorul meu favorit, Javier Bardem, in Biutiful). Categoric, The King’s Speech este filmul anului.

Nota: 10/10

Love Actually (2003) – Pur si simplu dragoste
Regia: Richard Curtis
Distributia: Hugh Grant, Martine McCutcheon, Bill Nighy, Liam Neeson, Colin Firth, Emma Thompson, Keira Knightley, Andrew Lincoln, Billy Bob Thornton, Rowan Atkinson, Laura Linney, Alan Rickman

“To me you are perfect”

Greu sa vorbesti despre acest film, intrucat el este unul care trebuie privit pentru a fi apoi simtit prin orice por al pielii, prin orice urma de sentiment de dragoste care mai exista in sufletul dumneavoastra. De aceea, voi incerca o altfel de recenzie de data aceasta, mai curand una aplecata spre filosofia filmului decat despre subiect sau tehnica regizorala. Am revazut acest film la indemnul echipei Raluk.ro, care a publicat inainte de sarbatori un top al celor mai bune filme romantice menite a fi vizionate de Craciun. Ei bine, aici Love Actually era pe primul loc, pe care il merita in mod sigur. Este un film de si despre dragoste, un film care ne aduce bucuria in suflete si optimismul in cuget, care aduce o stare de euforie spectatorului romantic, din care e posibil sa nu mai iasa, iar amintirile simturilor starnite pot dainui mult timp.

Cum la precedenta vizionare am urmarit cu atentie un cuplu – Primul ministru al Marii Britanii (jucat impecabil de amuzantul Hugh Grant) si secretara acestuia, Natalie (o aparitie simpatica de-a dreptul din partea Martinei McCutcheon) -, am incercat si de aceasta data sa imi concentrez atentia intr-un cuplu: care putea fi? Am ales-o pe Juliet si cei doi barbati din viata ei, Peter si Mark. M-am indepartat din planul realitatii imediate (desi toata pledoaria mea se afla ancorata undeva in real) si am inceput sa visez si sa transpun intreaga poveste a lui Juliet in imaginar. Primul motiv: interpreta lui Juliet este Keira Knightley, una dintre cele mai dulci, talentate si simpatice actrite pe care a dat-o in ultimii ani Marea Britanie, alaturi de care o plasez doar pe Carey Mulligan. Imi aduc aminte mereu cu placere si nostalgie ca cea care a atras atentia asupra ei odata cu aparitia in seria Piratii din Caraibe a aparut intr-un film din 2001 intitulat Princess of Thieves, un film absolut neimportant de televiziune, insa in care am fost… figurant in timpul studentiei de la Brasov.

Keira Knightley

Putem filosofa asupra a ceea ce reprezinta Juliet si ce reprezinta cei din jurul ei. Unul prietenul si apoi sotul, unul prietenul cel mai bun al sotului, dar in acelasi timp indragostit iremediabil de ea, fiinta perfecta (nu numai dupa parerea lui). Sotul Peter nu este altceva decat un stalp in jurul caruia se petrece actiunea: putem face abstractie de ceea ce este el cu adevarat si il putem privi ca ochiul traditional al societatii, ca un om indefinit si insesizabil in jurul caruia se invarte faptura ei angelica. Prin devenirea lui din starea de prieten in cea de sot nu a facut decat ca adevaratii pretendenti sa isi piarda aproape orice speranta: ea apartine de acum inainte cuiva si sunt putini cei care vor avea curajul sa se apropie si sa declare adevarata dragoste. Alegerea regizorului este, de altfel, elocventa: a ales un barbat de culoare neagra si o femeie alba pentru a ilustra ca ei sunt intr-un fel incompatibili, ca iubirea nu se afla aici, ci undeva departe, la omul care o iubeste, o urmareste, o divinizeaza, dar este ascuns in propriul suflet.

Undeva in spatiu, sufera Mark. Camera video a lui o urmareste in tot timpul nuntii, ii surprinde ochii si fata, asa cum, intr-un alt spatiu, barbatul care isi iubeste pe ascuns prietena, colega, amica sau fata care trece zilnic prin fata ochilor o urmareste pentru a-i afla toate secretele, toate ticurile verbale sau fizice, pentru a surprinde orice zambet sau orice incruntare, sperand ca nici ea nu va afla, nici societatea (inclusiv sotul) nu ii va prinde privirea. Momentul esential, declicul in privinta relatiei lor este dat de nunta. Este momentul indepartarii, cand este clar ca cei doi se vor vedea din ce in ce mai putin, privirile zilnice vor disparea si este clipa cand cel care simte ar trebui sa isi dezvaluie sentimentele pentru a exista UN INCEPUT:

Movie Videos & Movie Scenes at MOVIECLIPS.com

Love Actually

Merita aceasta destainuire, merita ca el sa isi piarda toata puterea si siguranta de sine, merita sa fie atat de aiurit incat sa nu isi mai gandeasca pasii pe care ii urmeaza? Atunci cand e vorba de iubire, totul merita, iar felul in care el a ales sa ii marturiseasca dragostea este, de departe, cel mai frumos mesaj de Craciun pe care l-a primit cineva. Asteapta el ceva in schimb? Adapostit sub “Carol Singers”, el isi poate dezvalui sentimentele fara teama de a gresi, atat sotul, cat si intruchiparea lui din aceasta recenzie (societatea, prietenii, dusmanii) fiind amagiti de aparenta data de distanta lui (macar fizica) fata de ea. Surpriza este ca ea raspunde DA. Strada pustie devine locul lor de intalnire (un loc nestiut de nimeni sau locul in care nimeni nu ii cunoaste: parcul unde ar putea sa se tina de mana, sala de conferinte sau de cinematograf unde pe intuneric isi pot tine mainile, peronul metroului unde nimeni nu ii baga in seama in timp ce isi intalnesc privirile), cel in care fericirea tine doar o clipa, dar este fericire autentica, este iubire adevarata. Sarutul este scurt, dar cuprinde in el scanteia care a lipsit amandurura atat de mult timp.

Apoi fiecare isi vede de drum. Apar doar la sfarsitul filmului, in intalnirea de final, cand Juliet, Mark si Peter sunt impreuna. Prietenia lor nu s-a stins, desi Juliet si Mark au in suflet ascunsa o farama de dragoste autentica, ce va reinvia de fiecare data cand vor fi singuri. Vor putea rezista toata viata fara sa devina dusmani? (Asa ar trebui) Vor putea rezista fara sa isi ascunda sentimentele si fara a se trada? (Daca sunt suficient de puternici) Vor putea fi intr-o zi suficient de maturi pentru a se desparti fara a aduce umbra in suflet? (Putin probabil, dragostea va dainui atat timp cat vor fi unul in apropierea celuilalt). Important este ca amandoi sa se straduiasca sa evite stanjeneala primei zile de sinceritate si sa mearga mai departe pe calea dragostei. Caci, “a iubi înseamnă a suferi, iar cine fuge de suferinţă nu ştie să iubească.”

Nota: 10/10

P.S. Prezenta recenzie e o pledoarie pentru dragoste. Daca cineva vrea sa o receptioneze personal, atunci este personala.

Dorian Gray (2009)

In lista de actori englezi pe care ii admir si ii urmaresc cu placere in toate productiile in care apar Colin Firth ocupa un loc aparte. Trecand peste aspectul fizic deloc de neglijat, ador amestecul de sobrietate, timiditate si “englezism” pe care il degaja si care l-au recomandat ca un candidat perfect pentru personaje din filmele de epoca sau ecranizari din literatura engleza. Il regasim si in “Dorian Gray”, cea de-a treia ecranizare dupa Oscar Wilde pe care Oliver Parker a realizat-o in 2009, in rolul lordului Henry Wotton.

Pelicula debuteaza cu imaginea inocenta a eroului principal, orfanul Dorian Gray (Ben Barnes), profund impresionat si oarecum pierdut in Londra anilor 1890 in care vine sa locuiasca dupa ce a mostenit o imensa avere si o casa somptuoasa la moartea bunicului sau abuziv. Naivitatea sa si totala necunoastere a “lumii” in care tocmai a pasit, starneste interesul cinicului lord Henry Wotton care il ia sub aripa sa ocrotitoare si ii prezinta panoplia viciilor “la moda” in societatea londoneza- bautura, drogurile si femeile de moravuri usoare. Frumusetea sa fizica este admirata, alaturi de reprezentantele sexului frumos, si de pictorul Basil (Ben Chaplin), prietenul sau, care o imortalizeaza intr-un tablou apreciat pentru acuratetea cu care reproduce originalul.

Dorian Gray si Lord Henry Wotton

Existenta sa idilica se termina odata cu sfarsitul dramatic al tinerei actrite pe care incepuse s-o iubeasca. Durerea si regretele il fac sa-si inchida inima, sa-si blocheze sentimentele si, intr-un moment de contemplare a propriei imagini din tablou, sa-si vanda sufletul diavolului in schimbul tineretii vesnice. Fara remuscari si fara resentimente, fara frica consecintelor, Dorian isi continua viata plina de excese in jurul Londrei. Chipul sau ramane neschimbat in ciuda trecerii anilor si viciilor pe care le practica, insa imaginea sa din tablou preia urmele stilului sau de viata hedonist fara motiv. Ingrozit in urma acestei descoperiri, Dorian nu face decat sa ascunda tabloul ochilor curiosi ai vizitatorilor, incuindu-l in pod.

Desi abordeaza o tema atat de actuala astazi precum era si in 1890 cand a fost scris romanul – obsesia tineretii vesnice – subiectul filmului se concentreaza mai putin pe satira sociala urmarita de Wild in opera sa, axandu-se pe capacitatile supranaturale stranii ale tabloului combinat cu multe scene de sex si violenta sumbra, in ceea ce se vrea un thriller gotic caruia ii lipseste insa suspansul, groaza, profunzimea, mizand numai pe impactul vizual al atmosferei stilizate create prin jocul umbrelor si manuirea cu talent a camerei de filmat.

Dorian Gray

Cu totul potrivit atat rolului pe care il interpreteaza cat si stilului acestei pelicule este, cum altfel, Colin Firth. Teatral, nerusinat, sarcastic, miselescul lord Wotton este cel care il conduce pe Dorian catre infern, pentru ca in final, cuprins de remuscari(oare?) tot el sa-l salveze de la chinurile vesnice. Desi detine rolul principal Ben Barnes n-a reusit sa ma convinga prin interpretare, lasandu-ma cu impresia ca n-a inteles profunzimea conflictelor sufletesti care caracterizeaza si contureaza personalitatea lui Dorian Gray. L-am mai urmarit in “Printul Caspian” unde a facut un rol bun, insa senzatia mea este ca distribuirea lui in rolul lui Dorian se datoreaza mai mult aspectului fizic care i-a adus si un loc privilegiat in inimile adolescentelor(si nu, nu pot sa cred ca regizorul n-a luat in calcul si potentialul public tanar pe care il atrage) si mai putin talentului actoricesc.

Tabloul

Transformarea eroului principal, din tanarul inocent cu ochii mari larg deschisi asupra lumii inconjuratoare, in mereu tanarul la chip dar atat de batran la suflet, plictisit si scarbit de viata, trecand printr-o lunga perioada de sarcasm si nepasare, o vedem si prin ochii prietenului pictor Basil excelent interpretat de Ben Chaplin, artistul gelos care intrevede efectul pe care influientele lui Henry il are asupra lui Dorian insa prea tarziu pentru a-l mai putea salva de la pierzanie.

Mi-a placut ideea introducerii personajului Emily Wotton, fiica Lordului Wotton, interpretat cu multa energie si umor de Rebecca Hall ca o ultima sansa oferita eroului nostru la rascumpararea greselilor facute si care ne lasa pana in ultimul moment cu speranta ca va reusi. De asemenea, nu pot sa nu amintesc performantele remarcabile ale echipei de machiaj care ne-au pregatit aparitia lui Dorian in compania vechilor prieteni, dupa 20 si ceva de ani. Imbatranirii Fionei Shaw si a Emiliei Fox, cele doua prezente feminine constante in viata Lordului Wotton, al carui chip poarta de asemenea urmele trecerii anilor, dublat fiind si de o burtica proeminenta, alaturi de restul cunoscutilor la fel de afectati de varsta inaintata, tuturor acestora le sunt contrapuse imaginea aceluias neschimbat vesnic tanar Dorian Gray.

La fel de interesanta mi s-a parut pastrarea departe de ochii spectatorilor a tabloului care preia “putreziciunea” sufletului lui Dorian. In afara de cateva secvente cu viermi si panza care se dezintegreaza, nimic nu este aratat ci doar sugerat, lasand pentru final tensiunea descoperirii crudei realitati si disperarea luptei cu pictura.

Departe de a fi o capodopera, “Dorian Gray” merita vazut fie si numai pentru prestatia lui Colin Firth. Daca nu ma credet vizionati si contraziceti-ma…

Nota: 7/10

A Single Man (2009) – Un om singur
Regia: Tom Ford
Distributia: Colin Firth, Julianne Moore, Matthew Goode

Acest tablou tulburator este secventa cu care incepe A Single Man, ecranizarea romanului lui Christopher Isherwood. Colin Firth interpreteaza rolul unui profesor gay, singur, al carui partener de 16 ani a murit intr-un accident de masina. Filmul urmareste o zi de o importanta cruciala in existenta lui, ziua in care acest hotaraste sa se sinucida.

Filmul se pune incet in miscare, asemenea personajului principal, care si-a construit o rutina impecabila pentru a deveni George, o entitate exterioara, o masca pusa doar pentru a le satisface celorlalti asteptarile pe care le au de la el. Tacutul, plicticosul George. Din programul respectat cu strictete fac parte si cursurile pe care le tine la facultate. Pentru ceea ce planuise ca va fi ultimul sau curs, George hotaraste sa lasa deoparte romanul lui Huxley, After Many A Summer si isi provoaca studentii la o discutie despre frica, despre conditia minoritatilor. Dezbaterea are dublu rol, nascandu-se din temerile care il bantuie pe George, dar folosita pentru a portretiza amenintarea bombei nucleare care pusese stapanire peste America anilor ’60. Discursul sau il atrage pe unul dintre studentii sai, care, pana la finalul filmului se dovedeste a fi versiunea din tinerete a lui George si care se simte extrem de atras de acesta.

Colin Firth si Julianne Moore

Vizual, filmul regizat de Tom Ford, este extrem de captivant. Filmul trece de la tonuri mohorate, de gri, albastru inchis si se incalzesc treptat, mai intai, prin aparitia cate unei pete de culoare, care accentueaza detalii urmarite de George: buze, ochi. Secventa alb-negru, flashbackul cu George si fostul sau iubit, poza pastrata in portofel seamana cu reclame la parfumuri barbatesti, iar folosirea corpului de catre Ford in aceste momente aduc aminte de afisele cu Sophie Dahl si Samuel de Cubber care l-au facut celebru. Influenta lui Almodovar este evidenta prin prezenta afisului gigant al filmului Psycho, ochii lui Janet Leigh acaparand parca personajul. Secventa cu cina cu prietena sa, Charly, interpretata cu stil de Julianne Moore, pare a fi un pictorial fashion care a prins viata.

Spre final, nuantele reci se pierd total in caldura si bucuria de viata resimtita de George „Momentele pier” recunoaste Geroge in monologul de final. Si totusi, existenta lor este motivul pentru care devine reticent in a se sinucide, iar acest sentiment este evident in incercarile de a-si gasi pozitia potrivita pentru a apasa pe tragaci. Intr-o discutie in contradictoriu cu un coleg de facultate despre amenintarea bombei nucleare, in care replicile sunt aruncate intre cei doi la fel ca mingea de tenis intre tinerii care joaca pe teren langa ei, George declara ca nu vrea sa traiasca intr-o lume care nu are timp pentru sentimente. Este clar ca el simte ca in lumea lui nu mai exista sentiment, dar tot ceea ce se intampla in ultima sa zi vine sa il contrazica- flirtul cu un James Dean spaniol, discutia cu prietena sa cea mai buna. Motivul apei este prezent, marcand inceputul si sfarsitul, cu semnificatiile sale duble, atat ca simbol al vietii, al renasterii, cat si ca mediu al mortii.

Regizorul Tom Ford alege ca muzica de fundal sa domine secventele, acoperind vocile si lasand gesturile si mimica sa transmita mesajele. Colin Firth, cel pe umerii caruia sta toata greutatea filmului reuseste sa construiasca numai cu ajutorul privirii o emotie, o stare. De cand deschide ochii pana ii inchide.

Nota: 8.5/10

Easy Virtue (2008) – Secrete din trecut
Regia: Stephan Elliott
Actori: Jessica Biel, Ben Barnes, Kristin Scott Thomas, Colin Firth

Sentimente impartite. Pe de o parte, o poveste petrecuta la inceputul secolului al XX-lea, in Anglia aristocratica, frumos construita si inchegata, cu actori care isi fac treaba foarte bine, mai ales Jessica Biel si Colin Firth. Pe de alta parte, comedia care se astepta isi face aparitia in rare momente, chiar daca umorul britanic este delicios. De asemenea, senzatia este ca filmul este prea molcom, lipsit de continuitate, fiind construit prea incet, poate una dintre defectele cele mai mari ale lui, potentialul fiind spre foarte bun.

Nu oricine poate intra in aristocratia britanica, foarte conservatoare si inchistat in propriile traditii si prejudecati. Astfel ca, in momentul in care John Whittaker vine din vacanta insotit de sotia sa americana, Larita (Jessica Biel), aproape toata familia se indreapta asupra ei, din mai multe motive: este americanca, este vaduva, nu are prejudecati, este pilot de curse profesionist si, pe deasupra, este indragostita cu adevarat de John pe care vrea sa il sustraga din conacul familiei si sa traiasca singurei la Londra.

Easy Virtue

Are si cativa aliati, insa indeajuns de putini si neimportanti incat razboiul sa fie pierdut din start. Pe langa cativa servitori, mai ales Furber (Kris Marshall, absolut incantator, atat ca rol, cat si ca interpretari), cel mai bun prieten se dovedeste domnul Whittaker (Colin Firth), un romantic incurabil si boem, care nu a uitat nicio clipa ca a fost fortat sa se intoarca in Anglia aristocratica dupa razboiul mondial din Franta paradisiaca, unde traia fara griji la adapostul oferit de un bordel.

M-a multumit foarte mult finalul, fiind din nou un antifan declarat al happy-end-urilor tipice din filmele americane. De asemenea, amuzamentul unor scene, jucate impecabil de Colin Firth (fin observator al propriei familii), de Kris Marshall (delicios cand bea din paharele de sampanie pe care tot el le serveste), dar si de catelusul Puppy, care sfarseste sub fundul lui Jessica Biel. Un film agreabil, merita vizionarea macar pentru cele spuse mai sus.

Nota 7.5/10

Dorian Gray

Dorian Gray (2009)
Regia: Oliver Parker
Actori: Ben Barnes (Dorian Gray), Colin Firth (Lord Henry Wotton), Ben Chaplin (Basil Hallward)

Dupa cum spuneam, nimic in viata nu e intamplator… si iata cum tema si problema marketingului cu suflete (vanzatori multi – cumparator – unul singur si vesnic acelasi), reapare in lecturile si vizionarile mele.

Am citit pentru prima oara Portretul lui Dorian Gray in anul 1962. De atunci si pana acum s-au scurs multi ani, o viata de om as zice, timp in care am revenit de multe ori asupra acestui roman, de fiecare data regasind cate ceva din inefabilul mister descoperit la varsta adolescentei, dar descoperind mereu sensuri conexate noilor mele varste si aceeasi vie prospetime si frumusete a povestii. Astfel ca zilele trecute, obtinand ultima versiune cinematografica a romanului si gasindu-l printre interpreti pe Colin Firth, m-am grabit ca in ceas tarziu de sambata seara (langa fereastra dincolo de care iarna incepuse sa-si faca din nou de cap, confirmand codul portocaliu lansat pe toate canalele media), sa ma instalez in fata monitorului, cu un Royal Swan Scotch si pachetul de tigari, gata sa ma cufund in lumea lui Oscar Wilde.

O hotarare pe care o privesc ca fiind cat se poate de inteleapta si benefica, acum, dupa ce am terminat de vazut filmul si incerc sa va conving si pe voi sa nu pregetati in a-l obtine si a-l viziona.

Este vorba despre una dintre cele mai importante lucrari scrise de Oscar Wilde, care reprezinta un cumul al principiilor sale ideologice si estetice, marcand ideea ca arta se situeaza mai presus de viata, ca ea sintetizeaza sufletul uman, caracterele, idealurile si fenomenele si le reflecta mai bine decat realitatea. Dar mesajul autorului este unul plin de umanism si speranta: renuntarea la morala il conduce pe om la anihilare, mai devreme sau mai tarziu!

Scenariul lui Tobey Finley nu respecta intru totul scriitura lui Oscar Wilde, are insa calitatea ca respecta mesajul romanului, faptul ca fiecare dintre noi are o constiinta, care atunci cand abdicam de la morala naturala, fata hidoasa a viciilor, a crimelor, a putreziciunii ne maculeaza aceasta constiinta si raul se reflecta asupra imaginii noastre – care poate fi reflexia intr-o oglinda, reflexia in ochii aproapelui, sau reflexia in imaginea surprinsa de penelul talentat al unui pictor.

Dorian Gray si Lord Henry Wotton

Personajele principale ale filmului vizionat sunt aceleasi cu ale romanului. Lordul Henry Wotton, cinic si putred pana in adancul sau, este un estet rafinat, care nu isi hraneste sufletul cu frumusetea inconjuratoare ci o consuma doar, in sensul propriu; el il intruchipeaza pe Diavol, amagitorul si cumparatorul sufletelor slabe. Pictorul Hallward, creatorul, reflecta sensibil pe panza sa frumusetea chipului omenesc tanar si pur, dar cade victima creatiei sale. Si in final, in conexiune cu ceilalti doi, tanarul pur, in pragul vietii, care pentru “tineretea si frumusetea – cele doua lucruri pe care merita sa le ai de-a pururi”, pentru ca “Viata e un moment. Nu exista <dupa>”, isi ofera sufletul Diavolului, pentru a-si pastra nestirbite aceste calitati reflectate in opera pictorului.

Intr-o Londra de sfarsit de veac 19, impregnata de atmosfera victoriana, prin invalmaseala trasurilor, cersetorilor, strazilor inguste si a arhitecturii gotice, tanarul Dorian Gray revine pentru a intra in posesia mostenirii lasate de catre bunicul sau, o personalitate dura al carui portret trufas domina salonul principal al palatului somptuos ce ii redevine camin. Frumos, tanar, naiv si increzator in lumea bogata si sofisticata in care intra, Dorian este luat sub aripa “ocrotitoare” a Lordului Watton si este supus filozofiei hedoniste a acestuia, care il corupe si il impinge spre spre cunoasterea aspectelor amorale ale vietii, caci asa cum spune Henry Watton “Nu este nicio rusine in placere, doar pretul platit asupra sufletului”. A doua ispita in calea pierderii inocentei lui Dorian o reprezinta intalnirea cu pictorul Basil Hallward, care isi pune intregul talent si tot sufletul fierbinte si sensibil in realizarea unui portert perfect al tineretii si frumusetii tanarului. Si in fata perfectiunii operei artistice, Dorian Gray ALEGE. Si alege optiunea pe care i-o susura perfid in ureche Diavolul. Alege “tineretea si frumusetea”. Isi pune sufletul pe altarul diavolului. De acum inainte, fiecare impuls caruia i se supune, ii va otravi viata. Convins fiind ca fericirea sa nu depinde de codul moralei, Dorian Gray se va supune tuturor placerilor neinfranate, scufundandu-se intr-o mocirla din ce in ce mai adanca, din care nu vor lipsi crimele ce ii vor manji mainile cu sangele si cu lacrimile victimelor sale.

Dorian Gray este prima iubire a tinerei artiste Sybil Vane. Pare o iubire impartasita. Sybil este sacra, dar pentru depravatul Dorian, numai lucrurile sacre trebuie atinse. Si distruse. Dorian Gray reuseste sa transforme dragostea in moarte. Fara nicio remuscare. Pentru ca Dorian Gray, la fel ca si mentorul sau, Lordul Watton, considera ca “constiinta este doar termenul politicos pentru lasitate”. Ambii considera ca “experienta ne face mai puternici; sa controlezi emotiile cuiva, sa le savurezi,… asta face un om cu vointa”.

Portretul lui Dorian Gray

Oglinda de zi cu zi a depravarii sufletului lui Dorian Gray este superbul portret, pe uleiul caruia se vor ivi si adanci schimbarile oribile ale viciului.

Din momentul in care Dorian Gray sesizeaza rasfrangerile pacatelor asupra frumusetii portretului sau, ostracizeaza tabloul in inima ascunsa a podului casei, colt intunecat al constiintei sale, colt tainic pe care il consulta adeseori si unde reuseste sa isi realimenteze foamea si impulsul mereu arzand catre depravare, colt manjit de sangele pictorului pe care il ucide cu o furie si o cruzime cumplita, aspirand ultima suflare a acestuia din esarfa insangerata smulsa de la gatul victimei sale.

Portretul sau este din ce in ce mai schimonosit, din mana pictata se scurge sange dintr-o rana proaspata, din coltul ochiului celui pictat cade pe podeaua podului un vierme alb al depravarii, dar oglinda cu apele tulburate din podul ororilor, reflecta aceeasi imagine tanara si perfecta a lui Dorian Gray.

De acum nu mai exista limite, iadul s-a declansat in jurul eroului Dorian Gray. Drogurile, desfraul, mocirla, Creatia devine mai rea decat Creatorul ei.

Si Dorian Gray paraseste Londra, pentru a-si camufla demonii departe de societatea in care se invarte si pentru a-i salva de o eventuala deconspirare. Chinuit de posibilitatea descoperirii tabloului in podul casei, Dorian Gray revine dupa 20 de ani in Londra decazuta si bantuita de aceasi atmosfera lugubra si intunecoasa, iar pe malul Tamisei, printre crucile locurilor de odihna ale sinucigasilor, in fata mormantului lui Sybil are un moment in care suntem tentati sa speram in posibilitatea caintei. Sau cel putin acest lucru l-ar putea sugera lacrima de pe obrazul sau. Insa “Frumusetea trecutului este ca e trecut”.

Dorian Gray

Si spre deosebire de firul narativ al romanului, in care eroul hotaraste sa distruga tabloul – fiind unica marturie impotriva lui, scenaristul filmului alege – cat se poate de inspirat – un alt parcurs al lui Dorian Gray. Forever Young – spre admiratia societatii londoneze in care revine, el admite ca “placerea e ceva diferit de fericire si unele lucruri sunt valoroase pentru ca nu dureaza”. Este damnat pentru vecie si recunoaste ca “viata mea este o coruptie monstruoasa si va fi un pret de platit”.

Tentatia suprema o reprezinta insa acum tanara fiica a Lordului Watton. Frumoasa si inocenta aceasta se indragosteste de Dorian Gray si monstrul are o zvacnire de cainta: vrea sa fie din nou curat si bun, vrea sa-si recunoasca pacatele mortale si se indreapta spre Biserica. Insa nici linistea si nici umbra sfantului lacas in care isi cauta iertarea, nu-l pot elibera de povara pacatelor, caci desi doar “Dumnezeu ne poate vedea sufletele” – si pana si Dumnezeu e inspaimantat de imaginea aflata dincolo de infatisarea lui Dorian Gray. Si eroul e nevoit sa recunoasca din nou: “mi-am vandut sufletul, e putred, e otrava”.

O ultima confruntare in podul casei, in fata portretului macinat de buboaiele, sangele si puroiul depravarii, dintre Dorian Gray si Lordul Watton, Lordul Raului. “Sunt ceeace m-ai facut!” ii reproseaza Dorian Gray acestuia. “Sunt ceeace tie ti-a fost teama sa fi”!

Dar fiecare dintre cei doi incearca in aceste momente finale sa salveze ceeace au mai de pret pe lume: Dorian Gray incearca sa salveze portetul, in felul acesta incercand sa se salveze pe sine, iar Lord Watton distruge tabloul, isi salveaza fiica si in felul acesta isi salveaza sufletul de povara greselii facute asupra altui suflet slab!

O rezolvare originala si cat se poate de potrivita mesajului romanului lui Oscar Wilde: oricat ar reusi realitatea sa ascunda din esenta sufletului oglindit pe figura umana, arta este aceea care exprima adevarul!

Consider acest film o mare reusita artistica. Este meritul – dupa cum spuneam, al scenariului inspirat si bine acordat la romanul lui Oscar Wilde. Este meritul scenaristului si al regizorului care au iubit acest roman, care au stiut sa se apropie cu multa intelegere de viata lui Oscar Wilde (ale carei carari tenebroase s-au intersectat cu multi dintre demonii subiectului), de opera autorului si este si meritul Directorului de imagine Roger Pratt, care ne conduce printr-o Londra gotica, intunecata, morbida (exista doar doua momente luminoase pe canavaua filmului – insorite si incalzite de aparitiile feminine pure si increzatoare in iubire – momentul picknick-ului la care participa Sybil si Dorian si intalnirea dintr-un chiosc – in natura, dintre Emily Watton si Dorian). De altfel, Roger Prall are la activ realizari admirabile in filmele deja admirate precum Inkheart, seria Harry Potter, Chocolat, Troia.

Dorian Gray

Si nu in ultimul rand, trebuie sa vorbesc despre distributia filmului. Extraordinar de inspirata alegerea interpretilor principali si nu numai. Ben Barnes reuseste sa sustina o partitura demna de un actor cu state indelungate, ceea ce da o dovada a talentului sau major. Sigur ca il ajuta enorm perfectiunea figurii si corpului sau, bine proportionate, insa bogatia de sentimente pe care le exprima se datoresc talentului si muncii sale. De la aerul provincial si debusolat din momentul sosirii sale in Londra, cu o hainuta ponosita si demodata, de la aerul pur si inocent cu care debuteaza in inalta societate, pana la tinuta nobila impecabil imbracata a tanarului de lume, pe fata caruia apar rictusuri de infatuare, de dispret, de cruzime, de lacomie, este vorba despre o multitudine de stari sufletesti complexe, reusite, dupa cum spuneam, cu talent si munca. Un Print Caspian (Cronicile din Narnia) cinic, depravat, murdar pana in acele mai obscurte cute ale sufletului, dar la fel de frumos si demn de admiratie.

Colin Firth este remarcabil si nu numai pentru ca ma asteptam de la el la o prestatie excelenta in rol. Dar chiar reuseste diabolic in demersul lui persuasiv, este precum un sarpe care se onduleaza in jurul victimei sale si ii susura delirant prin ureche pana in creier, chemarea raului. Este intruchiparea Raului in cel mai elegant si fermecator ambalaj. Raul care insa, stie sa puna capat propriilor dezastre experimentate asupra sufletului uman. Un mare actor, pe care sper sa il vad intr-o zi in rolul vietii sale. Are la activ deja aparitii si roluri bine apreciate in multe filme si amintesc doar Mamma Mia, The Important of Being Earnest (tot Oscar Wilde), Shakespeare in Love, Bridged Jones (ambele), The English Patient, Pride & Prejudice (comedii si drame) – dar rolul vietii sale inca nu a aparut! Ii doresc asta!

Si Ben Chaplin are o evolutie buna in acest film, atat cat i-a oferit partitura, insa in completarea exemplara a trioului, ca forta de echilibru intre Raul care corupe si Raul care se vinde coruptiei. Figura lui mistuita de talent si de focul creatiei incearca sa alunge demonii care pun stapanire pe Dorian Gray si Ben Chaplin reuseste sa ne convinga ca sufletul sau este zavorat in arta pe care o creaza eroul sau.

O pleiada de actori englezi excelenti intruchipeaza inalta societate londoneza in care evolueaza actiunea filmului si am remarcat-o pe Caroline Goodall (Lady Radly), pe care am urmarit-o in multe alte productii cinematografice bune.

Sub bagheta regizorala a lui Oliver Parker (de altfel, tot el a regizat si The Important of Being Earnest – 2002 – film pe care trebuie sa il caut neaparat), am urmarit un film caruia, poate spre nemultumirea unora sau altora, eu ii voi acorda nota maxima. Mai ales pentru ca mi-a restituit, sub o forma inedita, originala si plina de atmosfera, una dintre creatiile literare care mi-a aprins imaginatia din adolescenta si pana acum, cu acelasi farmec inepuizabil.

Nota: 10/10