Rezumând la maximum trebuie amintit că mişcarea civică nord-irlandeză de confesiune catolică şi-a făcut apariţia în anul 1968, susţinând prin greve şi demonstraţii instituirea egalităţii de şanse (un termen atât de la modă astăzi, aparent foarte banal) între catolici şi protestanţi în cele şase comitate nord-irlandeze aflate sub jurisdicţia britanică după semnarea Tratatului anglo-irlandez din decembrie 1921 care a dus atât la încetarea războiului dintre naţionaliştii catolici irlandezi şi forţele Coroanei britanice cât şi la împărţirea Irlandei în două (26 de comitate dominate de catolici câştigându-şi iniţial o independenţă de facto, cea de jure prin proclamarea oficială a Republicii fiind declarată  abia în 1948). Ulsterul a devenit pentru o jumătate de secol o entitate semiindependentă, aflată teoretic în graniţele Marii Britanii dar dominată din toate punctele de vedere (economic, politic, social) de o majoritate protestantă (60-65% din populaţie) care era foarte îndărătnică atunci când venea vorba să împartă puterea şi beneficiile pe care aceasta o presupune cu minoritatea catolică.

Urmând moda occidentală a contestărilor tipice anului 1968, iniţial protestele catolicilor au fost paşnice, însă suficiente pentru a aprinde cu adevărat, din nou, butoiul cu pulbere. Violenţele au izbucnit de ele făcându-se vinovate toate taberele, atât Royal Ulster Constabulary (poliţia oficială nord-irlandeză dominată de protestanţi) cât şi grupările paramilitare ale celor două comunităţi:Armata Republicană Irlandeză dar şi cele protestante, Ulster Volunteers Force (UVF) sau Ulster Defence Association (UDA). Intervenţia Armatei Britanice care iniţial a fost trimisă pentru a se interpune între cele două tabere precum şi dizolvarea Executivului nord-irlandez de către Londra şi preluarea administrării directe a provinciei nu au rezolvat conflictul. După ce mai multe percheziţii în forţă făcute de Armata Britanică în căutarea armelor de foc în cartierul naţionalist Fall Roads (violul din Fall Roads – o expresie plastică tipic irlandeză) Armata Republicană Irlandeză a denunţat dublul standard al Armatei Britanice care nu a acordat aceeaşi atenţie paramilitarilor protestanţi, considerând-o o simplă forţă de ocupaţie, extinzându-şi operaţiunile militare împotriva ei. Acestea erau, în mare, coordonatele moştenite de Margaret Theatcher atunci când a ajuns la putere în 1979.

Cea mai gravă criză pe care a gestionat-o (cum, vom vedea) Thatcher a fost cea a prizonierilor republicani din închisorile nord-irlandeze. Britanicii au încercat să lupte împotriva terorismului şi prin introducerea unei legislaţii severe menite a oferi modalităţi legale de anchetă. Astfel, Prevention of Terrorism Act din 1974 permitea arestarea şi reţinerea oricărui suspect de acte de terorism timp de şapte zile chiar dacă această măsură a fost contestată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În faţa sutelor de republicani arestaţi şi internaţi în cea mai mare închisoare din provincie, Long Kesh (sau Maze) de lângă Belfast, administraţia britanică a adopta iniţial o poziţie mai puţin rigidă, permiţând tuturor persoanelor care aparţineau unei organizaţii paramilitare, condamnate la mai mult de nouă luni de închisoare (deci, teoretic şi paramilitarilor protestanţi chiar dacă numărul lor era infim faţă de cel al republicanilor) să poarte haine civile (nu cele specifice sistemului carceral ) şi să nu fie obligate să presteze muncă obligatorie, putând să se asocieze în interiorul închisorii şi să beneficieze de reducerea pedepsei. Însă începând cu 1 martie 1976 aceste avantaje au fost eliminate, condamnaţilor politici aplicându-li-se acelaşi regim penal precum tuturor celorlalţi condamnaţi de drept comun. Fapt inacceptabil pentru membrii mişcării republicane care considerau că lupta cu ocupantul britanic nu încetase nici o clipa, nici chiar după internarea în această închisoare de maxima siguranţă. Cert este că statutul acestor era foarte interpretabil, în funcţie de partea baricadei unde te poziţionai, disputa fiind una bine încâlcită în complexa istorie a Irlandei, motivaţia politică a acestor fiind una mai mult decât evidentă (părăsirea Irlandei de Nord de către forţele Coroanei şi reunificarea insulei).

Începând cu 1976 prizonierii republicani au început contestarea violentă a tratamentului la care erau supuşi, cerând sa le fie recunoscut statutul de deţinuţi politici. Iniţial au refuzat să îmbrace uniformele standard, acoperindu-şi corpul gol cu pături (blanket protest) însă în faţa refuzului autorităţilor, şi-au radicalizat protestul, trecând la mânjirea cu propriile excremente a pereţilor celulelor (dirty protest). Iată cum descria ziaristul şi istoricul sud-irlandez Tim Pat Coogan experienţa pe care a trăit-o vizitând închisoarea în timpul acestor inedite proteste „Vizitând H-Blocks am asista la două incidente care m-au convins că situaţia se degrada şi regresa către un punct de la care prizonierii nu mai putea fi zdrobiţi. Termenul de identitate culturală căpăta o nouă semnificaţie când, intrând într-o celulă infestată cu excremente am regăsit un tânăr deţinut care folosea un crucifix pentru a nota, folosindu-se de fecale, cuvinte din limba irlandeză pe care un alt deţinut i le dicta bătând în ţeava de încălzire, parte a unei ore de irlandeză[1]. Într-o altă celulă am regăsit un prizonier care încerca să varieze monotonia zilelor, desenând palmieri şi mări pe pereţii celulei folosindu-şi excrementele. În anumite privinţe, am considerat această vizită drept una din cele mai urâte experienţe din viaţa mea, fiind îngrozit de condiţia la care erau reduşi tinerii de către istorie şi ură.”[2]Şi cardinalul  O’Fiaich a vizitat închisoarea, încercând să intervină, alături de premierul irlandez Charles Haughey pe lână britanici pentru a accepta revendicările deţinuţilor. „În două celule nici nu am putut vorbi pentru că-mi era frică să nu vomit” declara ulterior cardinalul. Însă Margaret Thatcher nu putea fi clintită. Cel puţin nu cu una, cu două. Protestele din Maze s-au extins şi în închisoare pentru femei din Armagh unde erau internate activistele republicane.

Meryl Streep The Iron Lady

Inflexibilitatea doamnei de fier a sporit activitatea Armatei Republicane care, drept răzbunare, pentru început, a asasinat o duzină de gardieni ai acestor închisori. La guerre comme a la guerre. Poziţia primului-ministru britanic fusese influenţată şi de asasinarea la 30 martie 1979 a prietenului său Airey Neave, membru al Partidului Conservator, reprezentantul în Camera Comunelor a circumscripţei Abington, iar în timp ce Thatcher se afla în opoziţie, secretarul pentru problemele nord-irlandez în cabinetului din umbră al Partidului Conservator. Neave ar fi urmat să deţină această poziţie în guvernul conservator al lui Margaret Thatcher când o bombă plasată sub maşina sa a fost detonata de către Irish National Liberation Army (INLA) o grupare paramilitară naţionalistă disidentă, de tendinţă marxistă chiar când Neave ieşea din Parcul Westminster. Ultima soluţie la care mai puteau recurge prizonierii naţionalişti în faţa indiferenţei britanice avea o lungă tradiţie în istoria sângeroasă a relaţiilor anglo-irlandeze: greva foamei. La 1 martie 1981, după o alta serie de greve ale foamei eşuate, zece prizonieri au declanşat greva foamei, în frunte cu comandantul-ofiţer[3], Bobby Sands. Membru al IRA, provenind dintr-o familie catolică alungată dintr-un cartier majoritar protestant, Sands petrecuse deja trei ani în închisorile nord-irlandeze unde devenise fluent în limba irlandeză.

În 1976 Sands a fost condamnat din nou de către autorităţile britanice pentru că ar fi luat parte la organizarea unui atentat împotriva unui obiectiv economic (o fabrică de mobilă). Cert este ca el nu a recunoscut această implicare în timpul unui interogatoriu foarte dur (serviciile britanice nu făceau economie de mijloace specifice de tortura!) de şase zile. Această mişcare a avut consecinţe importante în Ulster şi a durat 217 zile fiind plănuită cu grijă, toate cele şase comitate nord-irlandeze avându-şi reprezentanţi printre grevişti. În acelaşi timp, pentru a maximaliza efecte PR, voluntarii grevişti s-au alăturat treptat grevei foamei anume pentru a ţine în priză opinia publică. Pe măsură ce grevişti anteriori mureau de foame, determinarea celor care intraseră în horă mai târziu creştea. La 5 mai 1981 Bobby Sands a murit fiind urmat de alţi nouă voluntari. Presiunea asupra autorităţilor britanice atât din Irlanda cât şi din lumea întreagă a fost imensă. La funeraliile lui Bobby Sands au luat parte peste 100.000 de oameni. Parlamentul indian a ţinut un minut de reculegere. Chiar şi emisarii Papei au încercat să-i determine pe grevişti să renunţe. Totul in van. Nici măcar alegerea lui Bobby Sands în Parlamentul de la Westminster cu prilejul unor alegeri parţiale la 9 aprilie 1981, înfrângându-l pe candidatul protestant, nu a dus la flexibilizarea poziţiei oficiale a lui Margaret Thatcher a cărei principală linie de argumentaţie, rămasă şi în istorie, se baza pe principiul “Crime is crime is crime; it is not political” în sensul că indiferent care ar fi motivaţiile comiterii unor delicte, ele rămâneau de natură penală, de drept comun. Dintr-o astfel de viziune puristă, jumătate din istoria politică nu ar fi altceva decât un studiu al crimei !

(va urma)

[3] Officer in Command OC in terminologia si structura IRA.

The Way Back (2010)

Am aflat de aparitia acestui film relativ recent, din interesantele articole pe care le publica Bogdan Calinescu, corespondentul sui-generis al revistei iesiene TIMPUL (Note inutile, parca)  si mi-am zis ca este imperativ sa-l vad si eu. Nu stiu sa fi fost difuzat prin reteaua de cinematografe de prin mall-urile patriei, singura sansa acceptabila de a mai vedea vreun film altundeva decat in fata propriului televizor (plasmatizat sau nu). Intr-adevar, cum nota si Bogdan Calinescu, cinematografia occidentala si cu precadere cea americana s-au axat cu predilectie si obstinatie,  mai degraba asupra Holocaustului decat Gulagului sovietic si a micilor gulaguri exportate peste tot unde regimul totalitar comunist a pus piciorul.

Motivele sunt multiple, trecand de la faptul ca persecutarea si exterminarea evreilor a fost o alta dovada a barbarismului nazist, infrant atat de anglo-americani dar si de catre sovietici, aceasta beneficiind si de descoperirea unor urme clare si tragice, directe ale Holocaustului tocmai ininmia Europei, in Polonia (sau, pentru a fi exacti, in partea nazista din Polonia, caci cele doua sisteme totalitate si-au impartit frateste Polonia in 1939, si, culmea ironiei, URSS imbucatind o parte mai mare din trupul nefericitei tari decat Germania nazista) pana la faptul ca stanga occidentala, cu puternice simpatii comuniste, a reprezentat un filon deloc neglijabil, daca nu foarte numeros, cel putin foarte agresiv si vocal, astfel incat nu dadea deloc bine sa te pui rau cu aceasta parte otravita a establishmentului occdental. In plus, lagarele Gulagului nu au fost filmate iar fotografiile lor au fost si sunt relativ putine prin arhivele sovietice.  De aceea producerea unui film despre acest subiect merita atentia unui public cat mai larg.

Povestea filmului este destul de simpla: un grup divers de detinuti politici (cativa polonezi, un sarb interpretat de Dragos Vasile, un american-Ed Harris, un leton insa nici un roman cu toate ca din 1940 Gulagul s-a tot umplut si cu nefericitii romani basarabeni si bucovineni), dar si un detinut de drept comun, personaj dificil, jucat cu mult talent de catre irlandezul Colin Farrell, care-si ispasesc pedepse astronomice (de la 10 la 25 de ani) intr-unul din lagarele din Siberia Orientala (la aproximativ 500 de km de lacul Baikal) hotaresc, la inceputul anului 1940, sa evadeze pentru a-si regasi libertatea in cea mai apropiata tara cat de cat libera, Mongolia. In timpul unei vijelii siberiene imposibile, grupul evadeaza, pierzandu-si urma in imensitatea si salbaticia unei zone care provoca oricarui estic frisoane: Siberia. Povestea lor este cea a luptei pentru supravietuire in niste conditii teribile pentru ca, hrana adunata in lagar pentru marea expeditie era o picatura intr-un ocean, oceanul nevoii. Indurand frigul teribil al Siberiei grupul reuseste sa supravietuiasca si sa ajunga in apropierea lacului Baikal pe care-l inconjoara.

Intrarea in Mongolia prilejuieste si prematura abandonare a filmului de catre Colin Farrell caci detinutului sovietic de drept comun i se face frica de libertate. Mult mai sigura era puscaria lui Stalin in care de altfel penalii aveau oricum o situatie mult mai buna decat cea a condamnatilor politici. Surpriza vine atunci cand intrand in Mongolia, evadatii din Gulagul sovietic dau peste un arc de triumf care-i anunta pe intrusi ca vor parcurge Republica Populara Mongola caci, sa nu uitam, Mongolia a fost primul stat in afara URSS care a fost tarat in orbita rosie inca din 1924 (lasam la o parte efemerele republici rosii de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, una dintre ele, cea Maghiara a Sfaturilor fiind inlaturata chiar de Armata Regala Romana in 1919), pentru aceasta Mongolie infrangand Armata Rosie trupele japoneze in razboiul de granita din 1939. “Au ajuns si aici” spune deznadajduit Ed Harris.

Imaginile cu o manastire budhista devastata doresc sa demonstreze ca la acest nivel al distrugerii si crimei, regimul comunist a avut o uniformitate si o constanta inspaimntatoare, fenomenul religios fiind in concurenta cu cel comunist, deci menita a fi eradicat in totalitate. Neavand incotro, grupul imputinat incetul cu incetul caci a merge sute de kilometri pe jos, redus la conditia omului primitiv este de foarte multe ori o proba imposibila, la care rezista doar cei care au vointa, se indreapta catre Tibet in speranta de a patrunde in India Britanica. Ceva similar am regasit si in filmul Sapte ani in Tibet insa de data aceasta era vorba de incercarea unor alpinisti germani, prinsi de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial pe culmile Hymalaiei de a ajunge cumva, inapoi in Germania. Pana la urma esueaza in Tibet caci Hitler isi facuse dusmani peste tot, inclusiv pe fratele geaman, Stalin. Patru (eu atat ma vazut, chiar daca la inceputul filmului ni se comunica faptul ca ar fi fost doar trei, filmul, bazandu-se pe o poveste adevarata, normal) supravietuitori reusesc in final sa ajunga la libertate dupa ce au mers vreo cinci mii de kilometri. In cautarea libertatii.

Dupa ce am scris articolul/enervare referitor la tinerii necopti sufleteste si intelectual (caci in alte parti ale corpului erau dezvoltati plenar!) care se distrau in tinute pionieresti sub faldurile steagului rosu comunist, filmul a picat precum un serbet rece intr-o zi calduroasa de vara (pentru a prelua zicerea amicului Christian Craciun) si cred ca acelasi club de fitze de fitze ar trebui sa gazduiasca vizionarea lui cu aceeasi participanti, dezbracati de uniforma chic pioniereasca si imbracati cu mult mai mult rerspect pentru milioanele de morti de peste tot ai unei ideologii care ramane in esenta ceea ce a fost de altfel de la momentul 0 : una criminala.

Nota: 9/10

Nici vorba de celebrele sarafane-sac de cartofi bleumarin cu matricola obligatoriu la vedere! In mod evident, tinerele intervievate habar nu aveau despre ceea ce a insemnat regimul comunist pentru poporul roman, pentru parintii, bunicii si (cu atat mai putin probabil) pentru strabuncii lor, fiind nascute dupa 1989. Beneficiind de tot ceea ce a adus bun anul 1989 si, mai ales, de libertate. Chiar si libertatea de a clubari in voie. Ne intrebam melancolici nu numai daca au vazut filmele noii cinematografii romanesti care s-a aplecat cu atentie asupra acestui trecut apropaiat, destul de problematic. Probabil ca nu au urmarit nici macar 4,3,2 film care abordeaza o tematica ce le-ar fi putut starni interesul caci, ne intrebam, daca acele tinere, mai mult sau mai putin frumoase, ar fi fost la fel de dispuse a imbraca in uniforma comunista daca ar fi stiut ca in acele vremuri minunate pana si viata sexuala era reglementata de Ceausescu, neexistand nici prezervative si nici anticonceptionale).

Deranjanta a fost aparitia in cadrul scurtei stiri a proprietarului localului care a explicat de ce a ales aceasta tematica, ba mai mult, intreprinzator, facuse rost si de un steag rosu al PCR pe care-l exhiba cu mandrie proletara. Unul dintre participantii in varsta la petrecere se mandrea ca el a fost facut pionier tocmai la inchisoarea unde fusese inchis nea Nicu. Probabil incerca sa-si valorizeze la maximum sansele de a agata vreuna din pseudo-pionierele sexy. S-a dansat pe muzica unei formatii anonime, Marfar. Intrebati, doi-trei dintre membrii trupei au delcarat ca habar nu au despre ceea ce a fost atunci fiind nascuti dupa, „intrebati-l pe George (nume fictiv), el e mai batran, poate stie cum a fost atunci”. Tobosarul, vizibil baut si obosit, intrebat, a rostit o sentinta extraordinara pentru haosul sau mental „Atunci era si foarte bine si foarte rau, acum este si foarte bine si foarte rau” .

Din nou observam aplicarea dublul standard in societatea romaneasca si nu numai: daca Radu Mazare a aparut in presa internationala dupa ce si-a satisfacut capriciul de a participa la o prezentare de moda impreuna cu fiul sau in uniforma ofiterilor Wehrmachtului, nu acelasi lucru s-a intamplat cand a adoptat un fel de uniforma a lui Che Guevara, ba mai mult, a mai imbracat si niste tineri si tinere imberbe. Garda personala. Paranoia, e drept, nu cunoaste limite. Daca as cauta putin, as putea da peste sase-sapte citate grele, din opera majore de specialitate care ar reliefa, fara indoiala, importanta memoriei in societatea omeneasca, nocivitatea amneziei etc., dar n-am sa o fac. In fond, acei minunati tineri cu keff de super-distractie ( pentru a pastra  tonul tineresc de azi) nu sunt nici primii, nici ultimii  carora nu le pasa pur si simplu fata de ceea ce s-a intamplat acum 20-30 de ani si nu acum 200-300 de ani, intr-un orizont abstract si rece, facand parte din cei 50% din tinerii nascuti dupa 1989 care au o parere buna despre Ceausescu dar poate ca ar trebui sa stie ca umanitatea a progresat constant de-a lungul timpului tocmai pentru ca a avut puterea de a-si aduce aminte. De a nu uita. Si, in general, cu unele chestii nu merita si nu se poate sa glumesti prosteste.

Nu poti sa dai din fund pe Internationala sau Trei culori cunosc pe lume! Nu sunt sigur ca daca uitam istoria riscam sa o repetam, insa riscam ca demonii din trecut sa se intoarca, mascati, sub cu totul alte forme, afectandu-ne, distorsionandu-ne sau chiar distrugandu-ne existenta ( se aplica si unei caricaturi de ales local, fascisto-guevaristul Radu Mazare). Oare ce s-a intamplat cu predarea in scolile noastre a unei discipline distincte, cum se dorea, istoria regimului comunist in Romania?

După doar trei ani, în 1956, se consemna practic sfârşitul oricăror iluzii legate de natura şi intenţiile regimurilor impuse de sovietici: revolta maghiară înăbuşită în sânge de tancurile Armatei Roşii. Lăsăm la o parte întregul bogat parcurs al lui Geo Bogza în noua lume comunistă, cu toate suişurile şi coborâşurile, chiar dacă nu putem să nu remarcăm faptul că “sosirea tancurilor sovietice în România, intrarea triumfală a Armatei Roşii în Bucureşti, aveau să-i ridice vălul de pe ochi, aveau să-i lumineze, să-i cristalizez privirea”[2]şi ne vom concentra doar asupra viziunilor şi imaginilor zugrăvite de Bogza în urma călătorilor sale prin URSS în intervalul 1950-52.

În mod firesc, primul capitol al cărţii de reportaj este dedicat părintelui fondator, fără de care, însăşi plimbarea autorului nu ar fi avut loc. Lenin este deificat. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă şi ar întreba: – Cine e Lenin? Iar noi am vrea să-l facem să priceapă totul, dintr-o dată, cred că i-am putea răspunde:- Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de oameni.(…)Pe Lenin oamenii îl iubesc cu inima lui Lenin, întorcându-i, toţi împreună, dragostea cu care el i-a iubit. Un om a apărut dintre oameni, atât de mare şi de generos, încât i-a putut iubi pe toţi, luptând întreaga viaţă, cu toată forţa geniului său, pentru binele lor, iar astăzi milioane de oameni descoperă ceea ce e mai bun şi mai adânc în fiinţa lor, în dragostea cu care îl iubesc pe Lenin.” Greaţa se extinde. “Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor.”[3]Observăm paralelismul inconştient între “cazul” învierii lui Isus Hristos şi posibila înviere a lui Lenin, alesul lumii muncitoreşti pentru apoteoza finală. Chiar şi după alte douăzeci de pagini, Bogza rămâne sub influenţa lui Lenin, desigur. “De dincolo de moarte, Lenin pare că gândeşte încă. Spre fruntea-i palida privirile rămân aţintite tot timpul, ca spre busola uriaşei corăbii pe care geniul lui o orientează.”[4]

Relatarea lui este mult diferită faţă de litaniile călătorilor occidentali importanţi căci Bogza îşi foloseşte din plin talentul literar pentru a transforma călătoria sa şi ceea ce a observat la faţa locului într-o epopee fără egal, în care nu face deloc economie de elogii deşănţate. Vizitează inevitabil Moscova şi orice trecere prin capitala sovietică presupunea şi trecerea pe lângă mumia lui Lenin din mausoleul din Piaţa Roşie, folosirea metroului,  vizitarea diverselor şantiere care continuau să-i uimească pe călători atât în anii 1930 cât şi la începutul anilor 1950 căci, ştim bine, sistematizarea nu se termină decât atunci când nu mai există nici urmă de casă, nici urmă de grădină particulară, idealul comunist fiind o mare masa de betoane gri uniforme. “De la zeci de metri sub pământ, până la sute de metri în aer, Moscova formează în zilele noastre, fără îndoiala, cel mai grandios şantier din lume.”[5]O altă odă este închinată măreţului canal Moscova-Volga “Energia unor uriaşe hidrocentrale, alimentate chiar de apele fluviului, pune în mişcare pompele cu o putere de neînchipuit” căci Moscova, după cum ştim bine, este port la cinci mări.[6] Fluviile geografice sunt însoţite, evident, de fluviile umane care “însufleţite de Marea Revoluţie, s-au puse ele însele în mişcare.”

Autorul român a fost dus să vadă şi Muzeul Gorki, experienţă expusă în capitolul ‘Chipul lui Maxim Gorki”, un bun prilej pentru un alt omagiu deloc discret “Ca un munte în jurul căruia gravitează o tară întreagă, figura lui Maxim Gorki se înalţă peste întreaga cultură sovietică, pisc neclintit şi sfânt spre care se întorc toate privirile..” sau “În ţara sa, Maxim Gorki e privit nu numai ca scriitorul venerat al unui popor de două sute de milioane de oameni, ci şi unul din precursorii noii vieţi care a cuprins în tumultul ei pământurile bătrânei Rusii.”[7]

Autorul sovietohagiografiei ajunge şi la Leningrad unde petrece adevărate nopţi albe ce-i oferă prilejul unor profunde meditaţii asupra destinului lumii sovietice, pagini greu lizibile acum, ca de altfel toate paginile cărţii pentru care cititorul întârziat trebuie să se înarmeze cu o răbdare de fier. La Leningrad, Bogza a fost lovit şi de un puternic sentiment de nostalgie. Aminteşte tunurile crucişătorului cult al Revoluţiei bolşevice, Aurora, vizitează Palatul de iarna, aduce din condei un portret idilic ţarului Petru cel Mare ale cărui înfăptuiri istorice cadrau cu noua perioadă expansionistă sovietică postbelică. “Petru cel Mare este, printre atâtea glorii ale istoriei, o figură unică pentru că a coborât, cu prestigiul purpuriu şi al sceptrului cu care fusese investit, în lumea celor mai umile unelte, ridicându-se prin aceasta la nivelul puternicului său tron.” Pe lângă tendinţele lui expansioniste, avea şi ceva proletar şi asta plăcea (şi, propagandistic, era folositor) !  La Leningrad, sub influenţa impresiilor puternice, autorul este izbit frontal de o nostalgie lirica “Într-una din acele nopţi, în apele Nevei a tremurat lumina unei stele. Atunci, am ridicat ochii şi am văzut cerul. Cât era de gol!”

Bogza a fost dus şi în Caucaz, la fel precum mulţi alţi scriitori. Caucazul scăpase uşor de pe urma tăvălugului celui de al Doilea Război Mondial, spre deosebire de Ucraina sau Bielorusia sau chiar Rusia Occidentala, un motiv în plus pentru a fi expus “Ca o pulbere de aur se ridică în lungul acestui drum gloria atâtor nume, în vreme ce într-o parte şi alta prăpăstii adânci şi piscuri ameţitoare coboară în întuneric sau urcă în lumină, ca o lecţie solemnă despre măreţia lumii şi istoria popoarelor, pe care Caucazul o dă tuturor celor ce, cuprinşi de o înţeleasă sfiiciune, păşesc pe sub splendoarea crestelor sale.”[8]Un alt torent. Urmat de altul şi altul şi altul. “Se face ziuă în Caucaz; şi ca tot ce se întâmplă pe aceste pământuri, în acelaşi timp enorme şi pline de gingăţie, abia a început lumina să mişte greoaiele umbre ale munţilor, că din înaltul cerului au şi izbucnit ciocârliile.”

În mod firesc şi explicabil, autorul vizitează in zona Caucazului Georgia, ţara natală a dictatorului sovietic. De aceea portretul Georgiei este sublim “georgienii ocupă cel dintâi loc în lumea Caucazului, prin gradul lor de cultură la care au ajuns şi prin marea lor frumuseţe (….)Înalţi şi zvelţi, cu trăsăturile feţei regulate, cu pielea obrazului limpede, cu părul foarte negru şi strălucitor, cu o lumină vie în priviri, georgienii s-au ridicat de mult în admiraţia tuturor celorlalte popoare. Ca tot ce le e propriu, această neobişnuită frumuseţe e de asemeni multimilenară. Cei ce sosesc în Georgia dau de un întreg popor ai cărui oameni par, între munţii de granit şi porfir, statui nesfărâmate ale unei frumuseţi ideale.” Însă şi această lume a fost transformată “Georgia are acum înfăţişarea unei ţări despre care nu s-ar putea crede că se află atât de aproape de inima geografică a Orientului.”[9]Poetic, îşi încheie relatarea etapei georgiene cu aceeaşi revenire la elementul primordial: ciocârlia. “Deasupra bulevardului Rustaveli, ciocârliile cântau.”

O alta odă este închinată avionului şi aerogării din Moscova. “Rând pe rând avioanele îşi iau zborul spre atât de depărtate şi felurite oraşe, încât cei ce au venit din Moscova până aici în lungul aceleiaşi şosele, în acelaşi şir de maşini, o dată trecuţi prin holul aerogării în partea care stabileşte legătura cu cerul, se despart mai spectaculos decât electronii unui atom: unii vor fi în curând în Crimeia, alţii vor fi proiectaţi tocmai în Kamciatka. În tunetul cu care motoarele avioanelor se pun în mişcare, e parcă o sugestie despre miracolul energiei nucleare. În fond, în esenţa ei mecanică, aerogara este o uzină de proiectat oameni, cu puterea şi viteza unei explozii, pe distanţe continentale”[10] Chiar dacă Bogza a mutat cadrul, o pasăre rămâne “La acea oră, milioane de ciocârlii vestesc colhoznicilor ruşi – cum au vestit cu mii de ani în urma popoarelor scite – sosirea dimineţii. Sub ciocârlii şi sub avioane, câmpiile se trezesc la viaţă” Autorul zboară pe deasupra Rusiei, Munţilor Urali, Siberiei observând oraşele survolate în viteză, descoperind că în jumătatea de secol care a trecut, pe pământurile Rusiei au apărut oameni atât de măreţi, încât oraşele le poartă acum numele într-o nouă, schimbată geografie a patrie sovietice. Datorită acestor oameni şi revoluţiei pe care au înfăptuit-o, avionul trece în Siberia nu numai peste un lanţ de munţi, ci şi peste un masiv lanţ de uzine”[11]

Bogza ajunge în Asia Centrală “După mii de ani, inima Asiei bate din nou, revărsându-şi puterea în arterele lumii socialiste. Câte un vultur cenuşiu (frumoasă şi delicată translaţie de la ciocârlie la vultur!-n.m) luându-şi zborul de pe culmile Altaiului, aduce păsării argintii care zboară spre răsărit salutul marilor înălţimi asiatice.”[12] Aventurierul ideologic ajunge până la Vladivostok, o destinaţie rară în peregrinările tovarăşilor de drum, un alt motiv de extaz ideologic în faţa superiorităţii şi amplitudinii geografiei sovietice “De neînchipuit este, prin vastitate, oceanul aerian sovietic,” si “Acum, cu motoarele fierbinţi, avioanele poposesc în inima incandescentă a Asiei, la acele popoare felurite şi străvechi care, după mii de ani de asuprire, au început o viaţă nouă, întemeind, la adăpostul măreţului acoperiş al lumii-cum numesc ele munţii Pamirului – înfloritoare republici sovietice. Unul din semnele dezvoltării lor este larga folosire a aviaţiei (…)” Bogza reia obsesiv pe parcursul multor pagini ( cel puţin un sfert din materia cărţii) aceeaşi  idee, înfăşurând-o, îmbrăcând-o în alte forme. Reciclând farmecul absolut al călătoriei cu avionul. Însă avionul este folosit de Geo Bogza şi ca un mijloc de a demonstra superioritatea lumii sovietice. O posibilă concluzie “Plină de farmec este călătoria pe această mare Egee a norilor.”dar şi “Cel dintâi stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creind o altă imagine a lumii, plină de grandoare. Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii plutesc avioane.”

Literatura din lungul reportaj scris de Geo Bogza este una torenţială, dominată de nenumărate torente de imagini alcătuite prin intermediul unei fantastice inflaţii de metafore, hiperbole şi alte figuri de stil. Volumul se sfârşeşte abrupt, cu un elogiu deşănţat lui…Prometeu care este strâns legat de noua societate muncitorească. “Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă!…”“Senzaţia mea este că metamorfoza postbelică a literaturii lui Geo Bogza se datorează în foarte mare măsură şi faptului că a zburat prea mult, chiar excesiv, cu avionul!”[13]

George Bernard Shaw

Până la urmă, oportunitatea de a vizita tărâmul promis, raiul sovietic, i s-a ivit şi dramaturgului de origine irlandeză, stabilit în Marea Britanie căci în anul 1931 lordul si lady Astor, alţi doi proeminenţi simpatizanţi comunişti, au ales să se îmbarce într-o călătorie ghidată, invitându-l şi pe Shaw, cu care erau prieteni din anii 1920. Acesta nu a ezitat căci, la cei 75 de ani ai săi, se temea că nu va mai avea mult timp pentru a descoperi Uniunea Sovietica. Grupul astfel format şi-a început aventura călătorind cu trenul către Berlin iar de acolo la Varşovia. La 20 iulie 1931 se aflau la frontiera polono-sovietica.[1] Intrând în tărâmul promis, grupul, considerat extrem de important de VOKS şi aparatul de propagandă sovietic a fost întâmpinat după tipicul calatorilor ghidate gen VIP: baluri, banchete, ceremonii, fanfare triumfătoare, kolhozuri model, fabrici, şcoli speciale etc. Delegaţia britanică a fost cazată de-a lungul şederii în capitala sovietică la luxosul şi înţesatul cu microfoane Hotel Metropol. Shaw, alături de companionii săi, printre care şi cei din lume nobiliară pur sânge britanică (lordul si lady Astor!) au luat de bune toate realizările măreţe pe care ghizii speciali ai VOKS se grăbeau să le prezinte.

Ulterior, Shaw a mărturisit în cadrul unei şcoli de vară a Partidului Laburist că “mi-am ţinut ochii deschişi pentru lucrurile pe care doream să le văd. Lucruri pe care niciodată nu s-ar fi gândit să mi le arate (pot să adaug că tot ceea ce oamenii de rahat spun, că vei vedea doar ceea ei vor să-ţi arate este rahat)”. La 26 iulie 1931 Shaw a avut deosebita onoare să-şi serbeze aniversare în Uniunea Sovietică, fiindu-i oferit un banchet strălucitor, la care s-a servit şi mâncare vegetariană, preferata scriitorului britanic. Shaw nu a rămas dator, rostind un discurs în care sublinia speranţa lui că civilizaţia va fi transformată de conducerea sovietică. În seara de 29 iulie, Shaw a mai primit un cadou de răsunet din partea puterii staliniste: o întrevedere cu însuşi zeul stăpânitor, Stalin. Prezenţi au mai fost şi lady şi lord Astor, lord Lothian, un alt fost diplomat englez dar şi Litvinov care vorbea fluent limba engleză dar şi alţi doi oficiali sovietici, descrişi drept interpreţi. Întrevederea programată să dureze doar douăzeci de minute s-a întins la două ore şi jumătate. “Mă aşteptam să descopăr un muncitor rus şi am găsit un gentleman georgian. Deţinea arta de a ne înlătura temerile. Era într-o dispoziţie fermecătoare. Nu era deloc maliţios dar nici credul.” Însă cutremurul s-a produs atunci când lady Astor l-a întrebat abrupt “Când aveţi de gând să opriţi să-i mai împuşcaţi pe oameni după cum aţi făcut-o cu ţarul?” Stalin ar fi driblat răspunsul, punând natura represivă a regimului său pe seama ostilităţii internaţionale la adresa comunismului. “Când va fi pace, le vom opri” şi, mai mult, a contraatacat, întrebând-o pe lady Astor când vor înceta englezii sa-si mai bata copiii in sistemului lor de educaţie. Nu putem rămâne decât melancolici la auzul unei astfel de replici, rostită de cel mai crud dictator al secolului trecut.

Unele din declaraţiile şocante pe care le-a făcut Shaw la întoarcerea din turneul sovietic au rămas legate ca o cutie de tinichea de renumele său, devenind uşor o exemplificare a prostiei şi naivităţii multor intelectuali occidentali faţă de totalitarismul comunist.“Marele experiment comunist care se va răspândi în întreaga lume va împiedica prăbuşirea şi falimentul civilizaţiei.” dar şi celebra afirmaţie “Nu am văzut nici o singură persoană subnutrită, tânără sau bătrână. Erau căptuşiţi? Le erau împinşi obrajii goi cu bucăţi de cauciuc înfipte în gură?” Culmea delirului l-a atins însă punerea sub semnul întrebării a libertăţii religioase din Marea Britanie, spre deosebire de Uniunea Sovietică.[2]Obscurul ziar australian Barrier Miner din oraşul Broken Hill din New South Wells titra în ediţia sa din 4 august 1931, pe prima pagină[3]o informaţie relevantă, cu un titlu incitant „Bernard Shaw s-a întors din Rusia” reproducând o parte din declaraţiile exaltate ale celebrului scriitor britanic „Rusia va fi un succes de răsunet. Rusia îşi face ordine în casă în timp ce toate celelalte naţiuni se comportă precum nebunii. I-aş sfătui pe tineri să meargă şi să se stabilească în Rusia.” Corespondentul continuă mai puţin convins „A adăugat că are multe de spus despre vizita sa dar că o va face după ce îşi va cântări cu atenţie cuvintele. Stalin, dictatorul sovietic, cu care Bernard Shaw a avut o întrevedere de două ore şi jumătate săptămâna trecută, este un om de o mare abilitate şi mult mai capabil decât toţi cei care conduc capitalismul.”

Militantismul procomunist al lui Bernard Shaw a continuat şi chiar a luat amploare după vizita ghidată. Ziarul The Manchester Guardian a publicat în ediţia sa din 2 martie 1933 o scrisoare iniţiată şi semnată de către dramaturgul britanic, alături de alţi douăzeci de simpatizanţi filocomunisti, în care se clama, fără rezerve, dragostea şi ataşamentul pentru Uniunea Sovietică. “Creşterea şomajului şi eşecul capitalismul de a rezolva această situaţie în întreaga lume stârneşte interesul unor persoane din toate clasele sociale şi din toate partidele pentru progresul Uniunii Sovietice către care-şi întorc ochii cu mult interes (…)Deosebit de ridicolă şi jignitoare este renaşterea vechilor încercări de a prezenta condiţiile de viaţă ale muncitorilor ruşi drept unele dominate de sclavie şi foamete, Planul Cincinal drept un eşec, noile întreprinderi falimentare iar, în ansamblul său, regimul comunist apropiindu-se de momentul dezintegrării. Chiar dacă aceste afirmaţii inflamante şi iresponsabile sunt rizibile, trebuie să ţinem cont de faptul că sunt în continuare mulţi oameni insuficient informaţi şi pregătiri din punct de vedere politic şi că avem destui diplomaţi conservatori care sunt în continuare mari doritori să aţâţe oriunde şi oricând câte un război contra-revoluţionar dacă ar reuşi să provoace panică în opinia publică prin intermediul presei. Greutatea momentul este dovedită şi de sfârşitul acordului comercial pe care-l avea guvernul britanic cu cel sovietic precum şi de întrebările şi răspunsurile provocatoare din Camera Comunelor.[4]

Noi, subsemnaţii, tocmai ne-am întors din URSS. Câţiva dintre noi au călătorit prin cea mai mare parte a acestui teritoriu civilizat. Dorim să se înregistreze că nu am observat nici o dovadă a sclavagismului economic, lipsurilor, şomajului, sau disperării cinice care sunt acceptate ca inevitabile şi ignorate de presa din ţările noastre pe considerentul că nu au valoare ca ştiri. Peste tot am văzut doar o clasă muncitoare entuziastă şi plină de speranţă, liberă atât cât i-o permite natura şi teribila moştenire a tiraniei şi incompetenţei foştilor ei stăpâni, construind lucrări publice, dezvoltând sistemul de sănătate şi cel educaţional, oferind femeii independenţă economică şi siguranţă copilului în ciuda multor dificultăţi şi greşeli inevitabile unui experiment social care ne-ar îmbogăţi şi pe noi foarte mult dacă sistemul nostru i-ar încuraja în acest sens pe muncitorii noştri. Considerăm un dezastru faptul că acestei campanii de minciuni i se oferă spaţiu de exprimare fără a fi negată, înrăutăţind astfel relaţiile dintre ţara noastră şi URSS. În acest sens, solicităm imperios ca toţi bărbaţii şi toate femeile de bună credinţă să profite de orice posibilitate de a se informa asupra faptelor reale a situaţiei şi să susţină mişcarea care promovează pacea, comerţul şi relaţiile strânse, înţelegând măreţia Republicii Muncitorilor din Rusia.”

În alte ediţii ale Ghidului Femeii Inteligente, Shaw a dezvoltat subiectul adeziunii sale totale la comunism. În capitolul dedicat lumii sovietice, Shaw scria că nu-şi aducea aminte să fi văzut orori în timpul vizitei sale ! Pentru că, evident, nu le-a văzut. E drept, nici nu a căutat urme, Shaw fiind până la urmă reprezentantul tipic al călătorului idologic care pleacă chiar din ţara sa natală convins de superioritatea regimului stalinist, odată ajuns în URSS căutând doar confirmări ale adevărurilor dinainte ştiute. Amuzant şi paradoxal, o palmă pe care istoria o dă uneori celor prea orbi să vadă semnele timpului, în timp ce aceste noi ediţii vedeau lumina tiparului, în măreaţa Uniune Sovietică se derulau celebrele procese de la Moscova.[5]

Scriitorul britanic William Gerhardie chiar a făcut apel la Shaw să pună o vorbă bună la Stalin pentru cumnatul său, cetăţean sovietic, arestat probabil pentru că ar fi încercat să-l asasineze pe însuşi Stalin, o acuzaţie frecvent folosită pentru a executa sute de mii de oameni. Shaw a preferat să-şi păstreze distanţa rece, scriind, la 11 august 1938 că “ideea că sunt persona grata pe lângă dictatori este un alt mit Shaw. Rezultatul nu este altul decât că înrăutăţeşte soarta nefericitei victime, după cum o intervenţie străină devine o probă suplimentară a vinovăţiei.”  Ştim bine (vezi cazul doctorului Hartokh dar şi a nenumăratelor intervenţii ale lui Maxim Gorki, e drept, pe la începuturile terorii roşii) că singura şansă pe care o mai avea condamnatul era tocmai această intervenţie din străinătate, fapt ce s-a perpetuat rapid după cel de al Doilea Război Mondial în toate ţările comuniste din lume, singura şansă pentru ca un disident să nu dispară în mod miraculos şi fraudulos în bezna chitului. Mai mult, Shaw i-a luat apărarea lui Stalin în timpul Marii Terori “Chiar şi în opinia celor mai necruţători duşmani ai Uniunii Sovieice şi a guvernului (britanic), procesele epurărilor au demonstrat fără tăgadă existenţa unor conspiraţii active împotriva regimului…Sunt convins de acest adevăr şi sunt convins că el va fi cunoscut şi în Europa de vest chiar şi cititorilor ostili.” Chiar dacă Shaw nu avea cum să cunoască toate detaliile şi procedeele specifice prin care se obţineau mărturiile, aceasta este o nouă declaraţie descalificantă căci „Din momentul în care acuzatul este zdrobit de tortură şi gata să semneze orice “mărturie”, începe redactarea piesei, căci desfăşurarea marilor procese ţine de un text redactat cuvânt cu cuvânt, pe care acuzatul şi acuzatorul îl vor învăţa pe dinafară şi îl vor recita în timpul judecăţii. Perfecţiunea spectacolului creează această impresie de“firesc”care i-a frapat pe spectatorii independenţi şi i-a făcut pe naivi să creadă într-o justiţie liberă”[6]

În vara anului 2003 un document aparţinându-i celebrului dramaturg de origine irlandeză, stabilit la Londra a fost scos la licitaţie de către celebra casa Sotheby, un chestionar de presă prin care i se solicitau răspunsuri la câteva întrebări. Nu se ştie dacă acestea au fost publicate. La întrebarea dacă revoluţia bolşevică a atras tipuri umane degenerate, după cum proclamau liderii Partidului Laburist Independent, o grupare britanică de stânga anticomunistă, Shaw răspundea “dimpotrivă, a atras tipul uman superior de peste tot din lume, într-o proporţie nemaivăzută. Însă vârful scării este un loc foarte obositor pentru vechii revoluţionari care nu aveau experienţă administrativă, nu aveau experienţă în domeniul financiar, care au trăit o viaţă de fugari fără un ban în buzunar, cu Karl Marx în creier şi nu ca oameni de stat. Deseori trebuie să fie împinşi din vârful scării cu o funie în jurul gatului”[7] Oare dacă ar fi fost gâtul lui ar mai fi fost la fel de sigur?

Lucrurile se schimbă radical atunci când îşi face loc o mică prezenţă tricoloră. Una din bolile recurente care se menţine şi poate fi observată constant este apetenţa aşa-zişilor profesionişti români în domeniu pentru promovarea ştirilor cu subiectul generic ce ispravi mai fac românii în Străinezia. Personajele principale sunt românii priviţi ca prezenţe internaţionale, ubicue-relevante atât din perspective negative cât, mai ales, pozitive. Impresia mea este că mass-media românească dă lupte grele cu mass-media din Occident pentru a echilibra percepţia faţă de romanii din exil, oferind cât mai multe ştiri pozitive. Însă aceste ştiri sunt livrate publicului românesc astfel încât nu cred că ele au vreun impact în ţările unde prezenţa românilor este cu adevărat importantă. Putem fi mândri, avem o mass-media patrioată, nimic de spus, care apără interesele cetăţenilor români oriunde ar fi ei (nu ca neputincioasele autorităţi). Aflăm rapid, cu maximă promptitudine ori de câte ori are loc vreun accident pe autostrăzile din Ungaria sau Spania în care este implicat unul sau mai mulţi conaţionali iar dacă sunt şi nefericite victime, aceasta devine prima ştire a jurnalului de la ora 18-19 sau 20 (după caz, pentru a nu discrimina) chiar dacă zeci de accidente auto similare au loc în fiecare zi în România din motive identice.

Ştefan Atârgoviţoaiei

Ştefan Atârgoviţoaiei uimeşte Italia “În timp ce toată România ştie cine este Ştefan cel Mare, toată Italia ştie cine este Ştefan cel Mic care a dat pe spate întreaga Italie“ rosteşte sentenţios, grav şi plin de mândrie patriotardă Măruţă, prezentându-l pe puştiul minune de 11 ani care a fost ulterior plimbat pe la toate televiziunile. Povestea lui Costel Busuioc din Spania este cunoscută iar personajul a fost revitalizat mediatic de pumnul neaoş geto-dac primit recent în faţă. În România, în oraşul mitteleuropean Timişoara. Pentru că ar fi avut tupeul să ceară o chitanţă. Se observă disjuncţia între mândria naţionalistă, când românul genial face ceva în Străinezia şi dispreţul suveran când el are tupeul să se întoarcă în ţară şi să se comporte ca acolo. Mesajul e clar: bă, acilea-i ca la noi, nu ca la ei. O româncă a fermecat juriul şi publicul de la “Vocea Germaniei”. Aşteptăm cu nerăbdare ca un român să impresioneze la Vocea Bahreinului sau a Republicii Centrafricane.

Un biolog în vârstă de 33 de ani din Alba Iulia, Mihai Nagy Muncuş, aflat într-o misiune de voluntariat în cadrul unui program de conservare al naturii derulat de Departamentul de Conservare (DOC) în Insula Raoul din Pacific (Noua Zeelandă), a fost dat dispărut în cursul zilei de luni, 2 ianuarie 2012. Ştia cineva din România despre existenţa şi activitatea tânărului până la traficul eveniment? Evident că nu. Nici măcar faptul că există undeva pe pământ o insula cu numele de Raoul. “Un cetăţean american de origine română a ajuns imaginea protestelor de pe Wall Street. Este vorba de Brandon Watts, un tânăr în vârstă de 19 ani, care a fost bătut crunt de poliţişti, în timpul protestelor violente de la New York. Brandon a fost reţinut deoarece a încercat să rupă cordonul de poliţişti din jurul clădirii Bursei. A încăput însă pe mâna scutierilor, care au făcut uz de bastoane. Brandon Watts, în vârstă de 19 ani, este cetățean american, plecat de 11 ani din România” Un alt român get-beget, Brandon Watts. Tiptil, se retractează, e doar pe jumăte român. “Cea mai bogată româncă din lume este nimeni alta decât soţia miliardarului american John Paulson, Jenny. Extrem de discretă, Jenny nu a intrat în Capital Top 300 cei mai bogați români pentru că se pare, a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA.”Culmea obrazniciei, Jenny, remarcaţi neaoşul prenume oltenesc, nu a avut drept supremă ambiţie dominarea celebrului top al celebrei reviste, obligând-o pe aceasta din urmă să facă cercetări suplimentare. Să scormonească cât îi e averea de mare….

Relevant pentru ignoranţa mass-media din România este faptul că nu dă două parale pe sentimentele celor care au plecat de mult timp din ţară, poate că sunt la a doua sau a treia generaţie de români stabiliţi în America, nimeni nu se întreabă dacă acei oameni mai simt ceva pentru România, dacă mai cunosc limba română, sunt acaparaţi de făbricuţele de lansat petarde, de mica industrie naţionalistă care înşfacă pe nepusă masă orice miroase a tricolor. Căci tricolorul vinde, lumea se uită siderată probabil la ecran, este acaparată de isprăvile alor noştri. În subsidiar, se apelează la exploatarea sentimentului de empatie, conforma căruia nu dai doi bani pe nenorocirile celor străini, cu care nu ai nimic în comun spre deosebire de norocirile sau nenorocirile conaţionalilor chiar dacă în mod sigur nu-i cunoşti şi nu-i vei cunoaşte probabil niciodată personal. Atunci când astfel de evenimente, fericite sau, mai degraba nefericite au loc în afara ţării, ele devin mult mai interesante pentru mass-media românească, dovedind o mentalitate de uliţă, cămin cultural. Oare de ce? Pentru a uni naţia în jurul unor întâmplări ? Pentru a plânge de milă unor conaţionali? Această tendinţă relevă mai degrabă substratul rural al poporului român.

La ţară, consătenii nu dau nicio ceapă degerată pe ceea ce se întâmplă la Bucureşti ca să nu mai menţionăm alte oraşe extraterestre precum Londra sau Paris. În schimb sunt foarte interesaţi de cum o duc cei plecaţi din acelaşi sat – le merge bine sau rau? Se ştie că suprema realizare a celor  din satele României o reprezintă fie întoarcerea cu limuzina în glodul natal fie ridicarea unor impunătoare şi inutile bunkare, imposibil de întreţinut şi, uneori chiar de finalizat, doar pentru a dovedi treapta escaladării sociale. Explicatia ruralismului nostru se îmbină foarte bine cu o alta, a protocronismului bine inoculat societăţii româneşti în timpul regimului ceauşist.“Aceasta însemna deci protocronismul – în termenii propriilor săi apărători- când a apărut iniţial: o preocupare privind imaginea românilor şi relaţia valorilor româneşti cu restul lumii.”(Kathrine Verdery “Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu”)  Având în vedere că mass-media românească nu este interesată de valori abstracte ci doar de cele comerciale, urmărirea prezenţelor româneşti în lume tinde să se rezume doar la demascarea peripeţiilor conaţionalilor noştri într-o perpetuă căutare a timpului pierdut.

Despre carte:

In volumul In labirint sunt umbre si lumini, Codrut Constantinescu surprinde franturi din viata rudelor sale, dar si din copilaria si adolescenta proprii. Autorul transcrie numeroase scrisori, articole sau documente din alte timpuri pentru a reconstitui lumea din vremea strabunicilor, bunicilor si parintilor sai, un trecut catre care priveste cu nostalgie.

Despre autor:

Codrut Constantinescu a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii Bucuresti si are o bogata activitate publicistica – articole, studii, comentarii în ziare locale, în revistele culturale Observator Cultural, Axioma, Lumea, Revista Noua, Arges, Revista 22, Timpul, Dilema, Dilema Veche, Cuvantul, EUROCOM, si in publicatiile editate de catre Departamentul pentru Afaceri Europene al Guvernului Romaniei. (Consilier European si EuRopeanul).

Este autorul volumelor: Hai-hui prin Occident, Editura Premier, Ploiesti, 2004, Studii irlandeze, Editura Institului European, Iasi, 2006, Enervari sau despre bucuria de a trai in Romania (in colaborare cu Mirel Banica), Editura Polirom, 2007, A trai pentru a citi, Editura Karta-graphic, Ploiesti, 2008. In 2005 a obtinut Premiul Geo Bogza pentru nuvele.

Pentru a castiga una din cartile oferite, va rugam sa răspundeţi la următoarea întrebare:

Ce alte carti a mai publicat Codrut Constantinescu? Numiti doua dintre titlurile publicate.

Asteptam comentariile dvs. pana joi, 29 decembrie 2011, inclusiv, iar cei trei castigatori vor fi desemnaţi prin tragere la sorti, vor fi anuntati pe aceasta pagina si pe adresa de e-mail pentru comunicarea datelor personale, respectiv nume si adresa postala, unde vor primi (fiecare) câte un exemplar din cartea „In labirint sunt umbre si lumini”.

Succes!

Concursuri Online

Later edit (4 ianuarie 2012): In urma tragerii la sorti, castigatori au fost alesi urmatorii trei comentatori:

Roxana
Mihaela Hutu
Fluturel Daniel Vladut

Felicitari!

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Este deocamdată destul de greu de analizat (de cuantificat mult mai uşor, e suficient să numărăm cărţile publicate şi acestea nu sunt puţine!) aportul pe care l-a adus d-l profesor Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil, notabil, lăudabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma cu siguranţă că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului roman în ultimii douăzeci de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice.

Firul principal al studiului [1] îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul şi, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât şi în cel real/pecuniar. Exemple: “Anual, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, în numele Regelui, acorda un premiu naţional de literatură (în sumă de 100 000 lei). Cei dintâi premianţi au fost, în 1934, Tudor Arghezi şi George Bacovia” model care a fost preluat cu fidelitate şi de către comunişti (oricât de greu ar putea fi crezut, modelul fiind probabil, mai puţin cel carlist cât…cel stalnist: Premiul Stalin) “Regimul îşi răsplătea generos intelectualii de vârf: la fel de  bine cum înţelegea, prin contrast, să-i zdrobească pe intelectualii repudiaţi. Pe lângă salarii ridicate şi colaborări la ziare şi reviste generos renumerate, se adăugau pentru cei merituoşi şi râvnitele <premii de stat>: clasa I, 25 000 lei (după reforma monetară din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10 000 lei anual), clasa a II-a, 15 000 lei; clasa a II-a, 7500 lei”[2]

Există totuşi o diferenţă fundamentală între regimurile semidemocratice sau chiar dictatoriale de dinainte de 1945 şi cel instaurat de puţinii comunişti, ajutaţi de tancurile sovietice. Dacă taberele (carliştii, simpatizanţii legionari, simpatizanţii de stânga, puţin numeroşi dar totuşi liberi să profeseze şi să trăiască, naţionaliştii antonescieni) se schimbau constant în funcţie de evoluţia vieţii politice, existând o rotaţie la nivelul demnităţilor publice importante (la nivel de catedre universitare, Academie, ziare importante şi chiar în structurile guvernamentale) aceasta nu se făcea prin anularea fizică a adversarilor înlăturaţi. Represiunea antilegionară decisă de Carol al II-lea, asasinarea lui Iorga şi a lui Madgearu au fost mai degrabă evenimente izolate. Amuzant este laxismul regimului Antonescu, totuşi, în condiţii de angajare masivă în războiul din Răsărit, parcă un regim mai lejer (cel puţin în graniţele României din 1940 şi nu în Basarabia, Bucovina de nord şi Transnistria) chiar decât cel carlist. Odată cu instaurarea comunismului foarte mulţi intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulţi dintre ei murind acolo (Radu Rosetti, Istrate Micescu, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu etc.) “Eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna un pas decisiv spre temniţă şi nu în puţine cazuri, date fiind condiţiile inumane de detenţie, spre moarte.”

Interesant şi relevantă faţă de lipsa de susţinere populară cu care s-au confruntat comuniştii la începuturile regimului este că nu făceau prea multe nazuri când venea vorba să îşi sporească firavele rânduri “Strategia comuniştilor este de a aduna cât mai multă lume şi cu deosebire exponenţii credibili al elitei. Sunt intransigenţi faţă de irecuperabili de felul Nichifor Crainic sau Ion Petrovici. Dincolo de o anumită linie (nu foarte clar definită) se arată extrem de maleabili. Spre deosebire de naţional-ţărănişti. Aceştia, imediat după 23 august 1944, au sentimentul că sunt marele partid al ţării.”[3]“Este de observat cât de mulţi oameni ai lui Carol al II-lea se alătură curentului dirijat de comunişti. Aveau şi avantajul, că susţinători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari şi, în continuare, în relaţii reci cu regimul Antonescu.”[4]

Există însă totuşi şi vârfuri ale descurcărelii, cel mai elocvent caz fiind George Călinescu al cărui parcurs este analizat de-a lungul întregii cărţi (de altfel, este pe primul loc, dacă stăm să numărăm menţionările, conform Indicelor de nume). Îl aşează pe Carol II pe acelaşi plan cu Ludovic XIV: “Pe ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe un interes reciproc care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori” scria carlistul Călinescu în Revista Fundaţiilor Regale în iunie 1940, când se sărbătorea un deceniu de la Restauraţie, în articolul, sugestiv intitulat “Regele”. Boia remarcă pertinent şi ironic “Nu-l vom aştepta prea mult- doar cativa ani- pe celalalt Călinescu, Călinescu cel democrat.”[5] Care în anul 1939 editează la Iaşi Jurnalul literar refuzând totuşi colaborările unor intelectuali de stânga din Bucureşti pentru că George Călinescu ”nu acceptă pentru moment nici o colaborare de stânga, pentru a feri revista de atacurile criticilor literari de nuanţă naţionalistă”[6]Însă acesta este un detaliu nesemnificativ pentru noua putere comunistă.“Oarecare inclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar instabil cum era, oscila în bătaia vântului. Acum (în 1945-n.m) pare decis: e hotărât de stânga. Dacă pe vremea lui Carol II factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democraţie.(…)Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a susţinut cu atâta energie democratizarea ţării, în fapt treptata ei comunizare în anii 1944-1947, aşa cum a făcut-o Călinescu (îşi vor fi spus cuvântul şi originea lui foarte modestă, de care era teribil de complexat, ca şi frustrările acumulate în dificila şi nesigura lui carieră universitară; venise acum momentul de a se înalţă la adevărata lui valoare.” Rapid, în sfârşit, a devenit profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. De altfel, aderenţa lui entuziastă la noul regim avea să-i aducă şi două excursii gratuite în cele mai mari raiuri comuniste, din care au ieşit două cărţi apologetice penibile “Kiev, Moscova, Leningrad (1949) şi “Am fost în China nouă (1953). Adeziune totală, beneficii maxime. Aproape identic este şi traseul lui Cezar Petrescu care, de la carlism, a trecut fără probleme la comunism. Nu fără mari beneficii materiale “S-a păstrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale academicianului Cezar Petrescu, pe anul 1955: suma totală este de 224 882 lei, echivalentă cam cu zece venituri anuale ale unui profesor universitar şi cu vreo 30, să spunem, de salarii medii anuale.”[7]Ciudat este şi colaboraţionismul lui George Enescu care decide tocmai acum, după 1945, să se implice stângaci şi inutil în politică, de parte învingătorului, mai întâi în ARLUS şi, mai apoi, candidat parlamentar pe listele Blocului Partidelor Democratice, dând şi curs unei invitaţii de a vizita, bine ghidat de către gazdele sovietice, Moscova, fiind evident acoperit de onoruri şi laude. O modă căci nici un alt regim nu a fost mai ospitalier cu oamenii de cultura cu orgoliu supradimensionat!

În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie  a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. “Fapt este că, în toată perioada de care ne ocupăm (de altfel şi înainte şi după), intelectualii evrei au fost când subreprezentaţi, când suprareprezentaţi (uneori, şi una şi alta), din cauze care ţin de istorie şi de situaţia lor specifica. Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri şi încă şi mai numeroşi printre intelectuali. Pentru simplu motiv că aşa se prezenta partidul comunist până la 1944: autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape o sută de ori!) în primii ani după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate din nucleul comunist originar. Iar acesta se prezenta oarecum invers faţă de societatea româneasca. În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evrei foarte numeroşi (dacă sintagma “foarte numeroşi” n-ar fi cumva ironica pentru un partid cu atât de puţini membri).”[8]Simpatic şi revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism “nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950”[9] Şi, de altfel nici cadrele evreieşti nu s-au simţit deloc bine după eliminarea Anei Pauker şi noua direcţie impusă de Stalin în preajma morţii sale.  De remarcat şi faptul că, prin forţa lucrurilor, evrei n-au avut cum să se compromită cu regimurile totalitare antisemite (legionarii şi Antonescu) spre deosebire de mulţi intelectuali români, inclusiv unii de stânga, într-un moment sau altul. Era, în spiritul comunist al acelor ani, nucleul intelectual cel mai pur.” Şi, de asemenea, este uşor explicabilă aderenţa acestor intelectuali evrei la P.C.d.R după ce ani şi ani de zile au suferit într-o atmosfera antisemită mai mult sau mai puţin radicală, fie că luăm în considerare România interbelică până în 1938 sau după acest an, când politica antisemita devine deja una oficială a statului roman, totul culminând, evident, cu umbrele din Transnistria.

Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduşi in discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât şi cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romaneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Umbrele lui H.G. Wells (II)

Prima parte aici.

Din călătoria lui Wells nu putea lipsi, fireşte, întâlnirea cu Maxim Gorki, cel care a jucat un rol important în ademenirea scriitorilor occidentali cu simpatii comuniste. Wells l-a întâlnit pe Gorki pentru prima oară în 1906. Descrierea laudativă a lui Gorki nici nu mai miră „A câştigat încrederea şi respectul celor mai mulţi lideri bolşevici şi a devenit un fel de salvator semi-oficial al noului regim. Deţine un sens pasionant al valorii ştiinţei şi culturii occidentale, a necesităţii păstrării vieţii intelectuale în Rusia şi în timpul acestor ani de foamete, război şi zbucium social. A găsit un sprijin hotărât în Lenin.” Rolul lui Gorki în acele momente a fost şi cel de salvator al intelectualităţii ruse care nu apucase să emigreze şi încă nici nu murise de foame, de glonţ, sau de ger).

Wells recunoaşte că „mortalitatea în rândul intelectualilor distinşi ai Rusie a fost foarte mare datorită dificultăţii vieţii dar în multe cazuri cred ca a fost de vină şi mortificarea marilor calităţi spirituale care au devenit inutile. Ştiinţele, arta şi literatura sunt ca nişte sere care au nevoie de căldură, respect şi îngrijire. Cruda filozofie marxistă care împarte oamenii în burghezi şi proletari, care consideră toată viaţa socială drept o stupidă şi simplă luptă de clasă, nu cunoaşte condiţiile necesare pentru o viaţă mentală colectivă.(…) În ceea ce priveşte viaţa intelectuală a unei comunităţi, se poate descoperi că marxismul comunist nu are planuri sau idei. Comunismul marxist a fost întotdeauna o teorie a revoluţiei, o teorie căreia îi lipsesc ideile creative şi constructive.” Tocmai acest amestec de critici şi previziuni fondate, această intuiţie, amestecată cu girarea guvernului sovietic reprezintă nota distinctă a relatării şi concepţiei lui Wells despre comunism.

„Teoria marxistă le-a inculcat ideea că dictatura proletariatului, cea mai conştientă clasă, va aduce un nou rai şi un nou pământ. Dacă s-ar fi întâmplat asta chiar ar fi fost o revoluţie în lume. Dar vedem că în Rusia există în continuare vechiul rai şi vechiul pământ, acoperite cu ruine, mobile abandonate şi maşinării stricate, aparţinând vechiului sistem, cu vechea ţărănime care se agaţă încăpăţânată de pământ şi comunismul, conducând oraşele, curajos şi onest dar totuşi, în atât de multe privinţe, ca un scamator care, după ce şi-a abandonat iepurele şi porumbelul, nu mai are nimic de scos din pălărie.” Gorki a reuşit să-i aranjeze o întâlnire cu Lenin, de aceea Wells s-a deplasat la Moscova. Wells a vorbit în engleză cu Lenin. Întrevederea dintre cei doi s-a axat pe două întrebări esenţiale, una pusă de Wells ( „Ce credeţi că veţi face din Rusia? Ce fel de stat încercaţi să construiţi?”)  iar cealaltă, pusă de Lenin („De ce nu începe o revoluţie socială şi în Anglia? De ce nu luptaţi pentru o revoluţie socială? De ce nu distrugeţi capitalismul şi nu întemeiaţi un stat comunist?”) Lenin enumeră obsesiile lui legate de electrificare, schimbarea completă a Rusie, restrângerea oraşelor, dezvoltarea unor proto-cooperative imense, aflate în proprietatea statului. „Ţărănimea, egoistă şi analfabetă, nu va şti ce i se va întâmpla decât atunci când îi va veni rândul” idee programatică pe care o va duce la bun (ultim) sfârşit Iosif Stalin. Înainte de a se despărţi, Lenin l-a invitat pe scriitorul englez să revină în Rusia după zece ani, să revină să vadă ce au făcut comuniştii.

H.G. Wells

Greşeala, mare, pe care o face atât Wells cât şi mulţi alţi călători mai mult sau mai puţin naivi în Rusia Sovietică este de a da vina pe un cumul de factori care ar fi determinat dezastroasa situaţie a populaţiei civile (cu o mortalitate îngrozitoare) din care, în mod ciudat, tocmai puterea sovietică este exceptată. De vină este vechiul regim ţarist, blocada Antantei, Polonia, mişcările intervenţioniste ale Albilor, susţinute de către puterile Antantei, şi chiar ţăranii (verzii). Această radiere nu este una nevinovată căci pregătea terenul viitoarei propagande sovietice. „Au avut loc incendieri de castele şi adesea crime abominabile. O explozie a ceea ce este mai urât în natura umană şi pentru cele mai multe dintre acestea, guvernul bolşevic este tot atât de responsabil precum guvernul Australiei.”   

Denikin, Kolciak sau Wrangel, nefericiţii conducătorii ai Albilor, sunt executaţi rapid de Wells care-i consideră doar nişte tâlhari. De altfel, atunci s-a irosit singura şansă reală de anihilare a comunismului. „Partidul comunist, oricât de mult cineva l-ar putea critica, întruchipează o idee şi, cu siguranţă, va apăra această idee. Până în momentul de faţă este mult mai moral decât orice altceva ce s-a abătut asupra lui. (!) Teroarea roşie, care a fost crudă şi înfricoşătoare, a fost opera unor minţi înguste şi mulţi oficiali s-au inspirat din ura socială şi din resentimente contra-revoluţionare, dar chiar dacă a fost fanatică, a fost onestă. În afara atrocităţilor individuale, a comis toate acele crime având o motivaţie, pentru un scop.” Sublimă şi întortocheată gândire. ”Am descoperit că bolşevicii erau exact ceea ce clamau că sunt. Am fost obligat să-i tratez direct şi cinstit. Nu sunt de acord cu viziunile sau metodele lor, dar aceasta-i un alt capitol.” Unul important „Acest guvern bolşevic este unul din cele mai temerare şi puţin experimentate guverne din lume. În anumite domenii, incompetenţa lui este uimitoare. În marea lui majoritate ignoranţa este profundă. Dar, în mod esenţial, este onest.”  Poţi omorî oamenii fiind onest, nu-i aşa?

De altfel, de-a lungul timpului şi evoluţiei Uniunii Sovietice, acest guvern avea să devină din ce în ce mai competent şi experimentat dar din ce în ce mai puţin onest (asta numai dacă luăm de bună afirmaţia lui Wells şi ştim bine că nu a fost onest nici un moment, dorind inca de când au preluat puterea, aneantizarea fizică a duşmanilor) Ceea ce este paradoxal la Wells este că acele pasaje critice pe care le publică anulează pasajele în care nu numai că ia apărarea comuniştilor dar, mai mult, încearcă să explice şi să relativizeze masacrele comise de aceştia. În mod logic, nu se poate nici măcar ascunde după raţionamentul că nu a ştiut după cum o fac marea majoritate a călătorilor înregimentaţi.[1]

H.G. Wells nu a uitat invitaţia lui Lenin de a vizita URSS după zece ani chiar dacă nu a respectat cu stricteţe deceniul, Lenin oricum murise. În anul 1934 Wells a vizitat din nou, pentru puţin timp Uniunea Sovietică, în principal pentru că dat fiind statura sa intelectuală în lumea anglofonă îi fusese aranjat un interviu cu însuşi Stalin, un premiu care era acordat unui număr restrâns de camarazi de drum, şi, în principal, celor mai reprezentativi, de care aparatul propagandistic sovietic putea să se folosească cel mai bine. Iniţial, Wells a avut o părere mai degrabă critică faţă de Stalin, considerându-l un adept al unei ortodoxii înguste, percepţie ce avea să se schimbe, fireşte, în urma vizitei la Moscova.  La 23 iulie 1934 a avut loc întrevederea între scriitorul britanic şi dictatorul sovietic care a durat destul de mult pentru standardele în materie, între orele 16-18.50 fiind înregistrată de Constantin Umansky, şeful Biroului de Presa al Comisariatului pentru Afaceri Externe. Textul oficial a fost aprobat de ambele părţi şi a fost publicat în presa occidentală.

Discuţia dintre scriitorul britanic şi dictatorul sovietic a fost destul de vie, dar totuşi Stalin nu spune nimic nou, dând încă o dovadă a simţului sau intelectual extrem de versatil. Discuţia a fost publicată ulterior cu titlul Marxism vs. liberalism. Un interviu.[2] O mostră a gândirii lui Stalin “Capitalismul va fi desfiinţat nu de către organizatorii producţiei, nu de către elita tehnica ci de clasa muncitoare pentru ca sus-numita structura nu joaca un rol independent. Inginerul, organizatorul producţiei, nu munceşte aşa cum ar dori ci cum îi este ordonat pentru a sluji interesele angajatorului. Mai sunt experţi, desigur; mai sunt oameni din această categorie care s-au trezit din intoxicarea capitalismului. Elita tehnică poate, în anumite condiţii, întreprinde miracole de care să beneficieze întreaga umanitate. Dar de asemenea poate produce mult rău. Noi, sovieticii, nu avem o experienţă redusă în domeniul cunoştinţelor tehnice. După Revoluţia din Octombrie, o anumită parte din elita tehnică a refuzat să ia parte in noua societate; s-au opus construcţiei socialiste şi chiar au sabotat-o. dar noi am făcut tot posibilul pentru a aduce elita tehnică in această muncă de construcţie”

Russia in the Shadows

Este necesar ca din când in când să mai recitim astfel de pasaje pentru a ne readuce aminte de esenţa comunismului, prea repede şi uşor uitată. Wells era impresionat şi trebuia să-l flateze pe Stalin (doar îi făcuse un asemenea mare favor) “Abia am ajuns ieri dar deja am văzut feţele fericite ale unor oameni sănătoşi şi-mi dau seama de transformarea considerabilă care a avut loc aici. Contrastul cu 1920 este uimitor.” Stalin, obişnuit fiind, se vede, cu vizitele scriitorilor străini îl întreabă pe autorul britanic dacă nu va asista la lucrările Congresului Scriitorilor din URSS, punându-l în încurcătură pe Wells care trebuie să recunoască, spăşit, că avea alte angajamente  şi nu putea sta în URSS decât o săptămână. “Am venit să vă văd pe dumneavoastră şi sunt  foarte mulţumit de discuţia pe care am avut-o. Dar intenţionez să discut cu cât mai mulţi scriitori sovietici pe care îi voi putea întâlni posibilitatea aderării lor la P.E.N. club. Aceasta este o organizaţie internaţională a scriitorilor fondată de Galworthy. După moartea lui eu am devenit directorul ei. Organizaţia este încă slabă dar are filiale în multe ţări şi ceea ce este cel mai important, discursurile membrilor ei sunt amplu redate în presă. Insistă asupra libertăţii de expresie chiar şi a părerilor opuse. Sper să discut acest aspect cu Gorky. Nu ştiu daca sunteţi pregătiţi aici pentru atât de mult libertate.”

Trebuie să recunoaştem că această înţepătură spală mult din păcatele sale dovedind că indiferent cât de mult prosovietism încercau anumiţi scriitori prestigioşi să digere, ei continuau să gândească în termenii unei libertati personale imposibil de conceput în URSS. Stalin avea replică şi pentru acest gen de critică, deloc voalată “Noi, bolşevicii o numim auto-critică. Este foarte larg răspândită în URSS. Dacă vă pot ajuta cu ceva, voi fi fericit să o fac.” Interesantă este legătura între autocritica lui Stalin şi libertatea de expresie a lui H.G. Wells. În ciuda acestei mici divergenţe, Wells, odată întors acasă nu s-a putut abţine să nu scrie un articol în revista de stânga The New Statesman în care declara sus şi tare, despre Stalin “Nu am întâlnit niciodată un om mai cinstit, nevinovat şi onest”, fiind convins că “imaginea sinistră a lui Stalin este trunchiată sau pur şi simplu falsă.” Din fericire pentru scriitorul britanic, el a putut să se înşele în linişte în Marea Britanie şi să nu descopere realitatea din URSS şi, după 1945, din ţările lagărului sovietic.

Umbrele lui H.G. Wells (I)

Şi Herbert George Wells (1866-1946) a cochetat cu comunismul. Scriitorul englez, celebru pentru cărţile sale de ficţiune precum Maşina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în lună şi Insula Doctorului Moreau a mai publicat nuvele contemporane, istorie, analize sociale cu un impact mult mai redus faţă de opera sa SF. A fost un socialist declarat şi un pacifist, de aceea atracţia sa faţă de ce se întâmpla în Rusia Sovietică este, pe undeva, justificată. HG Wells vizitase Peterburgul şi Moscova şi pe vremea ordinii ţariste, în ianuarie 1914, de aceea atunci când a fost invitat de câtre Kamenev care conducea pe atunci o delegaţie sovietică în domeniul comerţului la Londra să repete acea vizită, pentru a observa noua (dez)ordine, a răspuns favorabil, curiozitate şi simţul aventurii jucând, fără îndoială, un rol în această decizie. Profitând de ocazie, Wells a publicat în ziarul englez The Sunday Express mai multe articole despre situaţia din Rusia Sovietică, pe care ulterior le-a adunat şi editat sub forma volumului Russia in the Shadows. La fel făcuse şi Albert Londres în spaţiul francofon. Diferenţa dintre abordările celor doi este însă destul de mare.

Lectura firavului volumul scris de H.G. Wells despre situaţia din Rusia Sovietica din anul 1920 produce un amestec de senzaţii contradictorii pentru că, autorul, celebru în epocă, a cărui operă a rămas, spre deosebire de  mulţi alţi scriitori occidentali care au vizitat URSS, adopta, cel puţin în 1920, o atitudine de expectativă, reuşind să îmbine, cu mare măiestrie, atât o frescă reală, sobră a grelei situaţii în care se afla Rusia la acel început de drum comunist dar, în acelaşi timp, să cauţioneze regimul, să-l justifice, să-l legitimizeze. Aceasta dovedeşte că, cel puţin în această primă parte a existenţei Sovietelor, o critică justă se putea îmbina cu uşurinţă cu încrederea în ceea ce ar fi putut aduce nou comunismul pe scena politică rusească dar şi mondială. În fond, situaţia nu se decantase cu claritate, regimul se afla în fruntea Rusie de numai câţiva ani, având o sumedenie de scuze şi circumstanţe atenuante cât se poate de valabile, sub care de fapt, ştim bine acum, se ascundeau tentacule monstruoase.

H.G. Wells

Încă de la începutul volumului Wells se lansează în această echilibristică „Impresia noastră dominantă asupra stării de lucruri din Rusia este că a avut loc o mare şi ireparabilă ruptură. Ţăranii[1] care erau baza socială a vechii piramide ocupă în continuare pământul, trăind la fel cum trăiau şi înainte însă tot restul a fost distrus sau se află în pragul distrugerii. În această imensă dezorganizare, un guvern de urgenţă, susţinut de aproape 150.000 de membri de partid disciplinaţi a preluat controlul. Cu preţul multor execuţii, a eliminat hoţia şi a stabilit un fel de ordine şi siguranţă în oraşele extenuate şi a instituit un crud sistem de raţionalizare.” Însă „este, o spun încă odată, singurul guvern posibil în Rusia la ora actuală. Este singura idee, oferă singura solidaritate rămasă în Rusia”. Este greu de înţeles acest raţionament folosit în epoca nu numai de Wells dar si de alţi viitori tovarăşi de drum. De ce, de exemplu, experimentul democratic început cu revoluţia din februarie 1917 nu ar fi produs rezultate incomparabil mai bune, mai puţin sângeroase (o întrebare contrafactuală plină de miez în lumina „rezultatelor” istorice ale regimului comunist sovietic)? Însă misiunea unui autor talentat, este aceea de a transforma ideile discutabile în adevăruri intangibile, de nezdruncinat. Rolul (de)formatorilor de opinie.

Wells nu ezită să critice starea de lucruri dezastroasă din fosta capitala ţaristă, Petersburg (Petrograd, înainte de a deveni Leningrad) anului 1920. „oamenii au cartele de pâine, dar timp de trei zile brutăriile din Petersburg nu au funcţionat din lipsă de făină. (…)Având chiar cele mai bune intenţii, guvernul sovietic nu poate produce suficiente raţii de hrană pentru a susţine o viaţa sănătoasă.” Rusia şi Petrogradul îşi păstrau poezia căci, chiar dacă oamenii mureau de foame „cu greu exista cineva care să aibă un al doilea costum de haine sau mai mult de un set de lenjerie de lână peticită” florile erau vândute, cumpărate (şi probabil, fără ştirea autorului britanic, mâncate!). Toate magazinele sunt închise. Străzile pe care merg tramvaiele se află într-o stare jalnică şi nu au fost reparate de trei-patru ani; sunt pline de gropi precum cele făcute de obuze, de două-trei picioare adânci. Gerul le-a mărit, canalizarea s-a prăbuşit iar oamenii au smuls scândurile din pavaj pentru a face focul” Imaginea deprimantă este completă “Cei mai mulţi bărbaţi întâlniţi par, la prima vedere, neîngrijit bărbieriţi şi ai impresia, la început că este o altă dovadă a apatie generalizate, dar am înţeles mai bine motivul după ce, un prieten a menţionat fiului meu că folosea aceeaşi lamă de ras de un an de zile. Medicamentele sunt de asemenea imposibil de procurat. Nu poţi lua nimic împotriva unei răceli sau dureri de cap. Mici probleme de sănătate se pot transforma de aceea în boli grave. Aproape orice om întâlnit mi se părea că stă cam prost cu sănătatea. O persoană sănătoasă este greu de găsit într-o atmosferă dominată de disconfort şi meschine lipsuri.”

Russia in Shadows

Fiul autorului cu care a călătorit a fost nevoit să facă o vizită la unul din spitalele din oraş pentru a descoperi o atmosferă mai mult decât deprimantă. Muribundă. “O lipsă acută de materiale medicale şi din această cauză  jumătate din paturi nu erau folosite pentru că nu se puteau îngriji mai mulţi pacienţi. O dietă stimulanta şi menită a ajuta la însănătoşire nici nu se pune problema, doar dacă pacientul vine cu mâncarea de acasă. Operaţiile se fac doar o zi pe săptămână, atunci când se pot întruni condiţiile necesare. În celelalte zile, pacienţii trebuie să aştepte.” În Petrograd se suferea şi se murea de foame. De altfel autorul menţionează scăderea drastică a populaţiei oraşului, de la 1.200.000 de suflete cât număra în 1914 la aproximativ 700.00 în 1920. “Toata lumea este jerpelită; toată lumea pare a căra boccele atât în Petersburg cât şi la Moscova. Să te plimbi pe trotuare la lumina amurgului şi să nu vezi nimic altceva decât figuri bolnăvicioase, toate grăbindu-se, toate cărând sacose, îţi conferă impresia de parcă toată populaţia se pregăteşte să plece.” Tabloul fostei capitale a ţarilor este sumbru şi va fi izbitor de asemănător cu blocada germana din 1941-44 “Toate casele din lemn au fost demolate pentru a se face focul în iarna trecută, rămânând dezastroase găuri între casele de piatră.” De vină pentru această jalnică situaţie nu ar fi comuniştii sau cel puţin el nu crede asta ci vechea ordine care şi-a consumat resursele. Până la urmă “nu comunismul a construit aceste mari si imposibile oraşe ci capitalismul. Nu comunismul a aruncat vechiul imperiu într-un război extenuant de şase ani de zile.[2] Ci imperialismul european.”

La Petrograd Wells a fost dus să observe şi câteva stabilimente model. Într-o şcoală, bine aleasă, scriitorul britanic constată, cu (auto)ironie, că elevii unei clase gimnaziale, întrebaţi de ghid dacă au auzit de vreun autor al literaturii engleze şi, dintre aceştia, care le plăcea cel mai mult, au răspuns în cor „Wells” „Figurile lui Milton, Dickens sau Shakespear făceau figură de pitici faţă de acel colos literar. Fiind în continuare întrebaţi titlurile cărţilor scrise de acesta au pronunţat numele unei duzini din cărţile mele. Am părăsit şcoala zâmbind cu greutate ghizilor mei” Vizitează şi o creşă unde părinţii îşi puteau lăsa progeniturile în timpul zilei. Wells observă că astfel părinţii pierdeau orice posibilitate de a-i instrui, această sarcină devenind responsabilitatea Statului. Observă şi o casă de odihnă a clasei muncitoare şi ia parte la una din şedinţele sovietului din Petrograd, pe care o descrie cu interes. În cadrul acestei adunări chiar ţine un scurt discurs pacifist, tradus în rusa auditoriului înfierbântat. Este atenţionat că au fost şi alţi aşa-zişi prieteni ai Sovietelor care au fost trataţi cu toată ospitalitatea, pentru ca la întoarcerea în Occident să critice cu neruşinare noul regim. „Acest discurs m-a lăsat rece căci am venit în Rusia Sovietică să judec guvernul sovietic şi nu să-l laud” se apără Wells curajos (în carte!)„Discursul meu a fost reprodus cu fidelitate în Pravda.”

(va urma)