Prima parte aici

2. Cesare Pavese

Cesare Pavese s-a nascut la 9 septembrie 1908 in satul Santo Stefano Belbo din Piemont unde parintii sai se aflau in vacanta, ei locuind mai mult la Torino. Orfan de tata de la o varsta frageda ramane cu o mama sevara si catolica. Incepand cu anul 1926 urmeaza Universitatea de Litere din Torino unde isi descopera pasiunea pentru limba engleza si literatura anglofona. Traduce romanul lui Herman Melville, Moby Dick. Si-a pregatit teza de doctorat asupra lui Whitman. La inceputul anilor 1930 a continuat sa citeasca literatura in limba engleza, de la Lewis, Hemingway, Lee Masters pana la Cummings, Lowell, Anderson etc. In 1931 i-a aparut prima sa traducere: Domnul nostru Wrenn de S. Lewis. In aceslasi an Pavese  a scris prima poezie din ciclul Lavorare stanca (Munca oboseste). In 1933 i-a aparut traducerea in limba italiana a romanului lui James Joyce Portrait of an Artist as a Young Man realizata de Pavese.

Destinul lui Pavese se va schimba in mod dramatic in ziua de 13 mai 1935 cand a fost arestat impruna cu Carlo Levi si Einaudi in urma raziilor efectuate de politie pentru a elimina grupul antifascist Giustizia e Liberta din care insa el nu facea parte, spre deosebire de Carlo Levi chiar daca era directorul revistei La Cultura, editata de Einaudi. A fost detinut in inchisoarea torineza Nuove, apoi la Roma pentru a fi condamnat la trei ani de exil, la fel ca si Carlo Levi, in sudul Italiei. Intre 5 august 1935 si 16 martie 1936 Pavese a avut domiciliu fortat in Calabria, in satul Brancaleone. In acest interval, femeia pe care o iubea s-a casatorit cu un altul, eveniment care l-a marcat profund si care a constituit unul din motivele pentru care a inceput sa scrie un jurnal, intitulat Il mestiere di vivere, publicat postum.  Victoria lui Musollini in Abisinia ramasa in constiinta posteritatii prin masacrele efectuate de camasile negre fasciste si prin folosirea gazelor de lupta este marcata printr-o relaxare politica interna. La fel precum Carlo Levi si Pavese este eliberat inainte de executarea intregii condamnari. Pavese isi reia activitatea de traducator, publicand traduceri din Dos Passos, Steinbeck. A continuat sa scrie litaratura, atat poezii cat si povestiri. In 1939 a terminat de scris romanul Il Carcere in care se regasesc ecouri din exilul calabrez.

In 1941 a publicat la Editura Einaudi primul sau roman, Paesi tuoi pe care autoritatile il condamna ca pe o ofensa adusa patrei, Patrie aflata in plin razboi mondial, cu apetitul teritorial amplificat. Scandalul a fost provocat de naturalismul unor descrieri, zugravirea prejudecatilor poporului italian si, mai ales, prezentarea realista a vietii satului italian (o alta asemanare intre Pavsese si Levi). In agitata si dureroara perioada 1943-45, cand Italia a fost teatrul direct al confruntarilor dintre germani si Aliati, ea fiind de altfel si divizata, Pavese s-a aflat la Torino, in zona germana. Ulterior s-a refugiat in zona deluroasa piemoteza la Serralunga spre a scapa de zelul criminal al fascistilor lui Musollini. Nu a luat parte la confruntarile dintre partizani si fascisti si germani, sanatatea lui fiind subreda inca din copilarie, el avand astm. Dupa sfaristul razboiului s-a apropiat doctrinar si politic de comunism. La 10 iulie 1945 Fernanda Pivano i-a respins definitiv cererea de casatorie. Chiar daca lui Pavese incepea sa i se recunosca talentul literar, perioada postbelica a reprezentat pentru el una plina de neimpliniri pe plan sentimental. Ultima idila, cea cu actrita americana Constance Dowling, intalnita la Roma s-a sfarsit tragic prin tradarea iubitei, nemultumita de performantele scriitorului.. La 17 august 1950 Pavese a inchiriat o camera la hotelul din fata garii din Torino iar la 26 august s-a sinicis, se pare noaptea. Pe noptiera s-au gasit saisprezece capsule goale de somnifer iar pe prima pagina a volumului sau aparut in 1947 Dialoghi con Leuco a scris “Ii iert pe toti si tuturor le cer iertare. E bine asa? Si fara prea multa galgie, va rog.”

“Il mestiere di vivere” (Meseria de a trai) a aparut la Editura Einaudi in anul 1952 si reprezinta unul din cele mai cutremuratoare jurnale scris vreodata, insumand scrierile lui Pavese din perioada 1935- 1950. Citindu-l ai impresia ca autorul nu a scris cu cerneala ci cu propriul suflet, pe care-l descarca de dureile unei vieti chinuite. “Imi petrec ore intregi rozandu-mi unghiile, exasperand din pricina oamenilor, dispretuind lumina si natura, cuprins de spaime copilaresti dar atroce; e o intoarcere la vremea cand aveam douazeci de ani. Ce lume s-a afla dincolo de marea aceasta nu stiu, dar orice mare are si celalalt mal, si voi ajunge. Ma las scarbit de viata pentru  a o putea savura inca o data.”

Pavese, profund nevrozat si nefericit revine constant asupra vietii avute: “Dar la naiba: a avut vreun rol tineretea in meseria mea? Iar daca cei sapte ani n-ar fi lipsit, si daca s-ar fi terminat cu bine, adica daca as fi compus poezii care sa reziste, daca as fi gasit o munca satisfacatoare, o nevasta si o multumire in viata, daca as fi avut si eu o casa si as fi fost impacat cu spectacolul public; daca toate astea ar fi fost asa, as avea acum ceva mai mult? Ar fi meritat osteneala? As fi stat la masa aceasta cu mai multa placere?” (pag.37)

Durerea si dezamagirile repetate i-au ascutit atat de mult spiritul incat ai impresia ca nu-si coboara garda nici o clipa. Unde putem gasi un elogiu mai virtos al liberatati, al individualitii decat in aceste randuri: ”Arta de a nu ne lasa descurajati de reactiile altuia, amintindu-ne ca valoarea unui sentiment este judecata noastra intrucat noi suntem cei care-l simtim, nu cei care intervin. Arta de a ne minti pe noi insine stiind ca ne mintim. Arta de a privi lumea in fata, adica si pe noi insine, ca si cum toti ar fi personaje dintr-o nuvela de-a noastra. Arta de a ne aminti mereu ca, nevalorand nimic, nici noi si nici vreunul dintre toti ceilalti, noi valoram mai mult decat oricine, pentru ca suntem noi. Arta de a considera femeia ca pe o bucata de paine, chestie de abilitate. Arta de a cobori fulgerator in inima curerii, pentru a ne ridica printr-o lovitura de calcai.” (pag.118)

Marziano Guglilminetti scria in prefata editiei romanesti a volumului: “Nazism, fascism, comunism si democratia insasi, nu joaca in gandurile sale acel rol important la care ne-am ingadui, omeneste vorbind, sa ne asteptam. Politica este colaterala vietii si artei dar nu absenta, si din perspectiva razboiului emite refectii asupra poparelor si al puterii, asupra imperiilor si al revolutiilor ce nu rapesc spatiul celeilalte directii a notatilor, devenite maxime; despre atitudinea umana, marile sentimente ( iubire, ura dar si manie si entuziasm), despre marile categorii ale existentei (singuratatea, libertate, pacat, suferinta, durere)”. In aceasta perspetiva Pavese scria “Fantezia umana este infinit mai saraca decat realitatea. Daca ne gandim la viitor noi il vedem tot timpul dezvoltandu-se dupa un sistem. Nu ne gandim ca trecutul este un haos multicolor de generatii. Aceasta poate de asemenea sa ne serveasca drept consolare fata de groaza cauzata de barbaria tehnica si totalitara a viitorului. In urmatorii o suta de ani se va putea produce o suita de cel putin trei momente in spiritul uman va putea sa traiasca succesiv in piata, in puscarie si in ziare.”

Acelasi Marziano Guglilminetti  preciza ca“ (…) in Meseria de a trai sinuciderea este, in primul rand, adresarea unui ramas bun cuvantului si scriiturii< Nu vorbe. UN gest. Nu voi mai scrie>. Intr-un jurnal a nu mai scrie sau a te sinucide coincid in mod necesar.”

Anxietatea si amarciunea de a trai nefericit, diferit fata de semenii sai razbate constant, ca o mare tema existentiala “Nu, nu sunt nebuni oamenii acestia care se distreaza, care se bucura, se plimba, fac dragoste, lupta- nu sunt nebuni, caci adevarul este ca am vrea sa facem si noi la fel.” “Adevaratul raté nu e cel care nu reuseste in lucrurile mari- cine reuseste?- ci in cele marunte. Sa nu poti avea un camin al tau, sa nu poti pastra un prieten, sa nu poti satisface o femeie, sa nu-ti castigi viata ca oricare altul. Acesta este cel mai trist raté.” (pag49) “Nu va trebui sa mai iei niciodata in serios lucrurile care nu depind de tine singur. Ca dragostea, prietenia si gloria.”

Cruzimea si ipocrizia lumii si a semenilor/ semenelor, cinsimul socio-uman sunt criticate virulent “ Si mai afla un lucru: oricat de ingrozitoare au fost pana acum incercarile, esti facut astfel incat maine vei fi supus unor incercari si mai grele. La tine se intampla, cu vremea, sa creasca numai capacitatea de-a te dezlantui, nu aceea de a rezista. Ai fost vreodata altceva decat copilul de odinioara? Ca lumea sa aiba mila de noi trebuie sa ne prezentam bine (keep smiling) sa nu fim prea murdari, sa reprezentam un avantaj pentru cine se ocupa de noi. Pe cand celui care intr-adevar ar cere mila si sacrificiu- umilitul, obsedatul, omul sfarsit, muradar si stangaci la vorba, disperat si insetat- cine ar vrea sa-i dedice viata sa?” Notatiile lui si-au pastrat valabilitatea si dupa o jumatate de secol . “E de notat ca devenind adulti, oamenii nu invata noi moduri de a face bine- de a fi buni- ci doar de a face rau, de a fi rai. In privinta aceasta, fireste, nu ispraveste niciodata de invatat.” Aceasta cruzime il determina pe Pavese sa devina si el, la randul sau, un cinic:   ”E o neghiobie sa fii indurerat de pierderea unei tovarasii: puteam sa nu ne intalnim niciodata cu persoana aceea, asa ca putem sa ne lipsim de ea.”

Un posibil leac la cruzimea lumii? “Lasati sa treaca o experienta care va parea nefericita, o veti vedea cu alti ochi si va fi extraordinara. Scurgerea timpului in tacere reintinereste popoarele si indivizii.”

O alta tema majora in jurnalul lui Pavese este complexul femeii, de o importanta majora tocmai pentru ca este conex temei esecurilor in viata fiind in mare masura declansatorul acesteia din urma. „Orice femeie doreşte cu pasiune un prieten căruia să i se destăinuie şi cu care să-şi umple golul orelor în care al treilea e departe; şi pretinde acestui prieten să nu-i tulbure dragostea; se înfurie dacă acest prieten îi cere ceva care să aibă vreun amestec cu dragostea ei; acest prieten trebuie deci sa se abtina si sa-si struneasca propriile priviri si propriile cuvinte cu singurul scop de a nu mai incerca dorinta, dupa care numaidecat femeia- orice femeie- scoate la iveala priviri, unghii si cuvinte ca sa descopere aceasta dragoste si sa-si vada prietenul cum sufera. Si o face fara sa isi dea seama” Referirile autobiografice sunt evidente caci in timpul exilului sau fortat una din iubirile sale l-a abandonat preferand un altul. „Toata seninatatea si altrusimul si virtutea si sacrificiul pier in prezenta celor doi- barbat si femeie- despre care stii ca s-au culcat si se vor culca impreuna. Misterul lor nerusinat este de neingaduit. Si daca unul din ei este tot ceea ce visezi tu? Atunci ce-o sa se aleaga de tine? A iubi pe cineva este ca si cum ai spune: de acum inainte aceasta persoana se va ingriji de fericirea mea mai mult decat de propria sa fericire. Ce poate fi mai imprudent decat asta?”

Una din posibilele solutii de aparare, un adevarat scut este imaginata in randurile „Ca sa posezi ceva sau pe cineva trebuie  sa nu i te dai cu totul, sa nu-ti pierzi capul, ci sa ramai superior. Dar e o lege a vietii ca sa te bucuri numai de ceva caruia i te dai cu totul. Au fost tare isteti cei care au descoperit dragostea lui Dumnezeu: altceva care, in aceeasi masura, sa fie si posedat si sa te bucure nu exista.” „ Nu trebuie sa ne plangem daca o persoana pe care o iubim foarte mult se comporta uneori ca dusmanii, calcandu-ne pe nervi, sau facandu-ne intr-un fel sa suferim. Nu trebuie sa ne plangem ci sa tezaurizam cu aviditate aceste manii si amaraciuni pe care le avem: ne vor servi sa ne indulcim durerea in ziua cand acea persoana ne va lipsi intr-un mod oarecare. (pag.115) La 27 octombrie 1938 Pavese scria “Este posibil sa nu te gandesti la femeie asa cum nu te gandesti la moarte.”

Florin Chiritescu preciza in postfata volmului ca “Pentru Pavese poezia, scrisul constituie singurele elemente, ca aerul, ca apa, care-l mai pot mentine, retine in viata. Obsesia mortii devine atat de puternica, incat scriitorul trebuie sa se lupte cu disperare ca sa-i scape, si jurnalul sau intitulat nu numai atat de sugestiv ci si cu o disperare atat de vitala, de dramatic umana, il situeaza pe o pozitie de o demnitate incontestabila”

3. Concluzii

Levi si Pavese sunt doi reprezentanti de marca ai culturii italiene din secolul trecut, legati atat prin aceleasi optiuni politice antifasciste care i-au determinat pe amandoi sa simpatizeze si sa adere la miscarea comunista italiana, comunism pe care nu-l cunosteau decat din auzite, invelit in aura romantica a rezistentei impotriva fascismului si nazismului cum era in acele prime momente postbelice, cu o aura complet nemeritata care ascundea vederii atat crimele lui Stalin cat si pactizarea cu Hitler din 23 august 1939 cat si prin atractia fata de rural, fata de satul italian, piemontez in cazul lui Pavese sau lucanez, in cazul lui Levi. Satul italian traieste in scrierile lor asa cum era in acea perioada, plin de viata, crud uneori, inapoiat, pastrandu-si insa vigoarea brutala determinata de apropierea nemijlocita de pamantul iubit.

Epoca imperiilor, de Robert Aldrich

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Impresionanta si masiva lucrare coordonata de istoricul australian Robert Aldrich Epoca imperiilor [1] reprezinta o succinta trecere in revista a istorie a treisprezece state moderne si contemporane care au cunoscut in epoca moderna si contemporana dezvoltari imperial-coloniale.  Au fost lasate de o parte imperiile asiatice (cel chinez, japonez, siamez etc.) si s-a preferat concentrarea asupra imperiilor coloniale europene (Anglia, Franta, Olanda, Spania, Portugalia, Belgua, Italia, Germania, Austro-Ungaria )  sau influentate, intr-un fel sau altul, de Europa (cel otoman, cel rusesc si cel american). Dar care este definitia unui imperiu in conceptia coordonatorului? „Imperiul nu este un termen usor de definit, desi poate fi privit, in esenta, ca o forma de guvernare a unui anumit grup aflat in centrul vietii politice, asupra unei serii diverse de tari si popoare diferite, adesea indepartate, guvernare  exercitata in general ca urmare a cuceririi militare. (…)Imperiul reprezinta unul dintre termenii cheie in istoria omenirii si urmarirea originilor sale implica o reintoarcere la cele mai vechi epoci istorice.”[2]

Intr-adevar „Expasiunea puterilor imperiale incepand cu secolul al XVI-lea si pana la inceputul secolului al XIX-lea este una dintre chestiuniile fundamentale al istorie si multa cerneala a curs scriindu-se despre imperii.”Aceste istorii sunt deosebit de complexe si complicate, viziunea maniheista nefiind recomandata (colonistul raul absolut, iar colonizatul bine absolut) in abordarea stiintifica chiar daca, de exemplu, istoriografia si propaganda regimurilor comuniste au facut mult caz de aceasta dihotomie.  „Istoria coloniala nu se limiteaza la hartile descoperitorilor, la cronologia cuceririlor, la panteonul exploratorilor, colonistilor si administratorilor si la balanta de venituri si cheltuieli a activitatii economice. Ea vizeaza insesi fundamentele culturii occidentale: idei de guvernare si modalitati prin care drepturile si puterea politica se extind sau nu asupra populatiei; notiuni precum rasa, etnicitatea, cultura si ideologia (…) Studiul colonialismului este o investigatie a influentei avute de europeni (si alti colonizatori) asupra teritoriilor si populatiilor indepartate, dar totodata si impactul Americiilor, Asiei, Africii si Oceaniei asupra Europei insesi.”[3]

Avand in vedere uriasul volum de informatii pe care-l presupune studirerea fiecarui imperiul colonial in parte, nu ne propunem decat o modesta si exhaustiva trecere in revista a celor mai importane si putin cunoscute astfel de uriase entitati politice care, nu trebuie sa uitam, au gravat istoria oferind continutul actualului prezent geo-politic.  Trei dintre imperiile coloniale analizate in aceasta carte ne sunt mai mult decat familiare: cel otoman, tarist/sovietic si habsburgic/austro-ungar. Imperiul otoman nu reprezinta balaurul absolut, concept in care am fost noi crescuti altfel ar fi imposibil sa ne explicam cum a reusit sa dureze atat de mult timp, de la intemeierea sa in secolul al XIV-lea (Osman a pus bazele lui in perioada 1300-1324) pana la transformarea lui in statul turc modern, dupa infrangerea din Primul Razboi Mondial (in ajunul lui, otomanii inca mai stapaneau macar de jure daca nu si de facto uriase intinderi precum Siria, Irak, Palestina, Arabia, Liban) „Intrebarea este nu de ce Imperiul Otoman a intrat in declin, ci cum de a supravietuit el pana in secolul al XX-lea”[4]

Inspirata denumire a capitolului dedicat imperiului colonial spaniol („Spania: genealogia colonialismul modern”) releva importanta esentiala a experientei coloniale spaniole pentru istoria coloniala in genere. Sa nu uitam ca descoperirea Americii a fost facut de Cristofor Columb in anul 1492 in fruntea caravelelor spaniole, momentul zero pentru constituirea unui alt urias imperiu atat in America (America de Sud si Centrala, Caraibe) cat si in Asia (Filipine). „Cucerirea de noi teritorii si subjugarea populatiilor lor, intr-o lume care fusese complet necunoscuta europenilor, poate fi privita ca o prelungire a perioadei de expansiune a conducatorilor catolici spanioli in interiorul peninsulei iberice.” Odata porniti, suveranii castilieni si aragonezi au fost foarte greu de oprit! Imperiul colonial spaniol nu a urmat un plan prestabilit, deopotriva ce cunostintele geografice erau difuze si se schimbau de la o expeditie la alta. Mai intai au fost cucerite Caraibele (1492-1496) urmate de Imperiul Aztec din Mexic si America Centrala (1519-29) si apoi de Imperiul Inca din nord-vestul Americi de Sud (Peru, Ecuador, Chile) in perioada 1531-34.

Se cunoaste mai putin faptul ca aceste imense cuceriri au fost facute mai degraba de huestes, mici bande militare, intreprinderi private, finantate de oamenii de afaceri din Spania si nu de regele de la Madrid. Abia dupa ce greul fusese facut de aceste huestes a patruns si administratia si armata regelui. Pe la inceputul implantarii hispanice nu se folosea nici macar termenul modern de colonii, titulatura inventata de francezi si englezi abia la finele secolului al XVIII-lea. Chiar daca autoritatile coloniale spaniole au incercat sa impuna o segregare rasiala stricta intre cele trei mari grupuri etnice ( indienii supravietuitori, colonisitii spanioli albi si sclavii negri) aceasta s-a dovedit un vis utopic. „De-a lungul timpului, distinctiile dintre caste au devenit tot mai subtile, dand nastere unei complexe demarcatii de categorii si subcategorii rasiale”[5]

Bogatiile uriase pe care si le-au exploatat si insusit spaniolii din America s-au dovedit o capcana  pentru economia spaniola din Metropola care, incetul cu incetul, a pierdut cursa industrializarii cu principalii sai competitori europeni, Marea Britanie, Franta si chiar cu Olanda. Invadarea Spaniei de catre Napoleon in 1808 a condus la eroziunea legaturilor din metropola si coloniile sale americane, fapt ce a produs izbucnirea unui lung razboi de independenta, dupa modelul celui nord-american, prin care tarile sud-americane si-au castigat, intr-un final fericit, dreptul la autodeterminare. Nu fara ca Spania sa nu se opuna din rasputeri! Ramasitele imensului imperiu colonial, Filipine, Puerto Rico si Cuba au mai fost detinute de Spania inca un secol, pana cand puterea iberica, aflata intr-un continuu declin politico-economic, a fost infranta in timpul razboiului americano-spaniol din 1898. In mod paradoxal fluxul migrator a fost impulsionat in secolul al XIX-lea in intreaga lume sud-americana si, mai ales, in Cuba (stim bine ca Fidel Castro provine dintr-o familie al carui tata s-a nascut in Galicia, ramanand in Cuba dupa infrangerea spaniola in fata americanilor  !) Autorul capitolului, Josep Fradera, nu sufla, din pacate nici un cuvant despre ulrimele posesiuni coloniale spaniole, Marocul spaniol (Ceuta si Mellila inca fac part din Spania) Sahara Occidentala sau Guinnea Ecuatoriala. Probabil ca nu mai aveau nici o importanta fata de pierdutele perle ale coranei !

 „Portugalia a fost prima tara europeana care a dobandit un imperiu peste mari si ultima care a renuntat la el. Pe la 1540, una dintre cele mai mici, mai izolate si mai sarace natiuni ale Europei crease un imperiu comercial de peste cinci ori mai mare decat suprafata ei, intins de-a lungul intregului glob. Centrul de gravitatie imperial s-a mutat pe rand din Africa in Asia, apoi in America de Sud, inainte de 1600 si din nou in Africa, pe la 1820.”[6] Daca in cazul Spaniei, Frantei si Marii Britanii enumerarea tuturor posesinilor ar inseamna o munca sisifica, Portugalia a colonizat in America de Sud doar Brazilia, in Africa Angola, Mozambic, Insulele Capului Verde si Guineea Bissau iar in Asia, Timorul de Est, Macao (port pe coastele  chinezsti) si Goa (coastele indiene).

Principala mostenire a colonialismului portughez ramane, indiscutabil, Brazilia. „Pe la 1600, mai mult de 50.000 de portughezi, inclusiv numeroase femei, s-au stabilit la Pernambuco si Bahia. Pana pe la 1620 Brazilia a ramas principalul producator de trestie de zahar.”[7] Cucerirea Portugaliei de catre Napoleon in 1807 a dus la refugierea curtii regale a lui Joao VII la Rio si a unei suite de 10.000 de persoane, transportati de marina britanica. Printul mostenitor, Pedro, a hotarat sa ramana in Brazilia si dupa eliberarea Portugaliei, proclamand Imperiul Brazilian (iata, un nou imperiu!) in 1822. Din acest motiv, in secolul al XIX-lea intreaga atentie a portughezilor s-a concentrat in jurul posesiunilor ramase in Africa si care au fost poftite, nu o data, de catre marile puteri coloniale existente (Franta) sau emergente (Germania) in goana lor disperata dupa colonii. Cand s-a retras in 1975 din Angola si Mozambic aproximativ o jumatate de milion de colonisti portughezi au revenit in tara. Din nefericire pentru Portugalia, ea a ramas la fel de saraca, la sfarsitul imperiului, pe cat fusese si la inceputurile lui fapt ce vine sa demonstreze ca posesiunile coloniale nu au insemnat in mod automat si dobandirea unei prosperitati materiale sustenabile.[8] Atat in cazul Spaniei cat si al Portugalie, veniturile obtinute din exploatarea coloniilor au  mers mai degraba in consum decat in competivitate economica, pentru a folosi termenii analizei economice de astazi.

Olanda este o alta tara mica, dar…voinica, cel putin cand vine vorba despre trecutul colonial, de prim ordin. „Incepand cu 1682, odata cu intemeierea West Indische Compagnie (WIC), comertul olandez, explorarea si exploatarea s-au intins de-a lungul intregului glob. In America de Nord si Caraibe, posesiunile olandeze erau desfasurate de la New York, oras intemeiat de olandezi sub denumirea de New Amsterdam, pana la insulele din Indiile de Vest incluzand Aruba, Bonaire, Curacao, Sint Marten, Sint Eustacius si Saba, inca parte din Regatul Olandei.”[9] Principala colonie olandza a ramas insa Indonezia sau Indiile olandeze care si-au dobandit independenta in 1949, dupa o lunga ocupatie japoneza si o incercare nereusita a fostei metropole de a prelua puterea, fapt ce a dus la un adevarat razboi de eliberare nationala.

In mod paradoxal, cea mai importanta colonizare olandeza nu s-a aflat mult timp sub guvernarea olandeza, ne referim la fermierii olandezi, burii sau afrikaanerii, care s-au instalat in Africa de Sud, catre jumtatatea secolului al XIX-lea alegand mai degraba sa patrunda in interiorul Africii negre decat sa ramana sub dominatia britanica, constituind doua republici independente Transval si Orange.[10] „Relatiile externe ale Olandei au fost caracterizate printr-un uimitor amestec de pace, profituri si principii. Imperialismul poate fi considerat, din punct de vedere istoric, ca un secondant important al activitatilor comerciale olandez. Ca natiune a liberului schimb si ca membru activ al organizatiilor internationale, Olanda este adesea dornica sa ofere un exemplu altor state, uneori lasand in urma chiar propria sa istorie complexa si in egala masura de exploatare.”[11]

In 1975 Guyana olandeza si-a declarat independenta devenind Surinam, fara ca Olanda sa se mai impotriveasca acestui proces care devenise unul inevitabil. De altfel, atractia pe care a continuat sa o manifeste Olanda printre surinamezi s-a manifestat printr-un lung si numeros exod al acestora catre fosta metropola  (iar microbistii cunosc foarte bine nenumarate nume de fotbalisti foarte talentati care au o astfel de descedenta si care au aparat cu mult succes culorile Olandei).[12]

(va urma)

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

1. Carlo Levi

Carlo Levi s-a nascut in anul 1902 într-o familie bogata de evrei italieni în capitala Piemontului, industrialul oras Torino. La universitatea aceluias oras a studiat si medicina, facultate absolvita in anul 1924. In ciuda acestei specilzari el nu a practicat-o decât sporadic, mai ales în recluziunea sau lucaneză, dedicându-se ulterior mai ales picturii si activitatilor cu caracter politic. In anul 1929 tanarul Levi a întemeiat impreună cu bunul său prieten Nello Roselli mişcarea antifascista Giustizia e Liberta, grupare care a reprezentat o buna bucata de vreme cea mai importanta mişcare antifascista din interiorul Italiei, spre deosebire de grupările antifasciste care preferasera exilul (fuorusciti), mai ales in Franţa, formate din comunişti, socialişti şi liberali. Mişcarea întemeiata de Levi si Roselli era o continuare a unor grupări de tineri intelectuali, formate inaintea confiscarii puterii de catre Mussolini, care analizau esecul ideilor socialiste in Italia. Cel care a catalizat aceste grupari a fost Piero Gobetti cu cartea sa “Revoluţia liberala”.

Scopul miscarii Giustizia e Liberta era acela de a reuni mişcările antifasciste din Italia in jurul a trei  mari idei generale: libertate, republicanism si justitie nationala. Monarhia  si Casa de Savoia (de origine piemonteza) era dezavuată atât pentru rolul avut în ascensiunea lui Mussolini (prin lipsa unei opozitii ferme faţă de evidentele excese ale fasciştilor) dar si pentru că membrii mişcării se situau mai degrabă la stânga eşichierului politic. Miscarea a fost decapitata intr-o prima faza in urma unui raid al politiei la 30 octombrie 1930 efectuat la Milano, Bergamo, Trente, Florenta si Roma, 24 din lideri fiind arestaţi. A scapat doar grupul din Torino reunit in jurul lui Carlo Levi. Torino a devenit astfel adevarata capitala a antifascismului intern, grupul gravitand in jurul lui Benadetto Croce si a revistei pe care o tiparea, Critica.

Pana la urmă şi gruparea din Torino a fost anihilata iar Carlo Levi a fost arestat si condamnat la 4 ani de exil intern, confino, într-un sat mizer din Mezzogiorno, sudul Italiei, numit Aliano dar care în volumul care l-a facut celebru, “Cristo si e fermato a Eboli” apare sub denumirea de Gagliano. Ca urmare a victoriei lui Mussolini in Abisinia, guvernul fascit l-a eliberat pe Levi din ciudatul exil, intr-un gest propagandistic de bunavointa. Carlo Levi a profitat pentru a se exila la Paris, intre anii 1939-1941, ulterior revenind in Italia, gest care probabil ca i-a salvat viata avand in vedere deportarea evreilor din Paris, zona ocupata si administrata direct de catre germani din 1940 pana in 1944 (spre deosebire de sud-estul Frantei aflat in administrarea regimului colaborationist a lui Petain, zona ocupata direct de catre germanii abia in 1943). Arestat si incarcerat pentru inca odata in inchisoarea Murato, a fost eliberat in urma caderii dictaturii lui Mussolini, in 1943. Ramanand in nordul Italiei, s-a refugiat la Florenta, in Palatul Pitti, pentru a scapa de furia regimului fascist reinstaurat de germani in nordul Italiei unde a fost contituit Republica Sociala Italiana (sau Republica de la Salo, dupa numele oraselului unde si-a stabilit capitala Mussolini, recuperat rapid de germani). In aceste conditii, Carlo Levi a scris principala sa carte, Cristo si e fermato a Eboli. Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, Levi a devenit editorul ziarului republican Italia libera, organul Partidului Actiunii, continuand sa picteze si sa scrie (L’Orologio-1950,Le parole sono pietre 1955 Il Futuro ha un Cuore Antico-1956). In anul 1963 a fost ales senator independent la propunerea Partidului Comunist. A murit de pneumonie in anul 1975, la Roma.

Volumul Cristo si e fermato a Eboli  a reprezentant unul din evenimentele editoriale ale Italiei imediat dupa cel de doilea razboi mondial, ajutand la readucerea in atentia publicului italian a gravelor probleme din Mezzogiorno. Cartea este o relatare destul de fidela a experientei pe care a trait-o autorul in satul in care a avut domiciliu obligatoriu pentru aproape un an de zile si ni se pare rezultatul revenirii asupra unui jurnal, fara a fi insa un jurnal propriu-zis. Ceea ce frapeaza si iesie in evidenta din fiecare capitol al cartii este saracia devastatoare a locurilor. Malaria afecteaza aproape pe toata lumea dar, in ciuda acestei evidente, nimeni nu ia nici macar cele mai simple masuri pentru a o preveni. Nu existau drumuri demne de acest nume, pamantul era sterp, seceta traditionala la care doar oamenii si caprele stiau sa se adapteze. Aceasta saracie este datorata si izolarii in care traieste satul lucanez din anii 1930, singurele contacte benefice fiind cele cu America acolo unde toti barbatii viseaza sa ajunga. Unii chiar o fac. O minoritate se intoarce din America dupa ani de munca si, cu ceva economii, reuseste sa-si cumpere o bucata de pamant sterp pe care se vor chinui in zadar sa o cultive, delasarea luand locul sperantelor de la intoarcere iar numarul din ce in ce mai mare de copii adaugandu-se suplimnetar problemelor existentiale-primare. Levi constata conservatorismul acestor exilati care si in America locuiau si munceau doar impreuna iar la intoarcere uitau cu desavarsire orice influenta la care au  fost supusi de-a lungul sejurului (deseori lung) american. Aceasta se intampla si din cauza neincrederii totale pe care o au taranii lucanezi fata de Strain. Chiar si titlul cartii este edificator pentru aceasta stare de lucruri.

Pentru taranii din satul Gagliano, Hristos nu a patruns in vaile lor aride pentru ca Hristos a fost privit in aceeasi lumina precum toti ceilalti cuceritori. Crestinii sunt cei de la oras, dusmanii prin esenta, nu degeaba termenul de pagani provine din cuvantul latin pagus, sat. Roma este urata si este privita ca sursa tuturor relelor. Autorului i se repeta de catre toata lumea ca motivul pentru care el a fost obligat la domiciliu fortat il constituie faptul ca “cineva acolo, la Roma, nu te are la inima, nu te place.” Si chiar daca Levi priveste aceasta explicatie cu umor si ironie, taranii lucanezi aveau dreptate caci, pana la urma, sistemul fascsit isi avea capitala la Roma. Levi analizeaza raportul pe care il au taranii cu ideea de stat (si de istorie, pana la urma). Taranii sunt impotriva statului fascist in mod natural, dupa cum au fost impotriva celui roman sau a Regatului celor doua Sicilii, condus de o dinastie de Bourbon, regat aflat sub influenta Spaniei. Impotriva acestui regat taranii lucanezi au luptat de altfel in nenumarate randuri, razboaiele locale luand clasica forma a rascoalelor. Aceasta reprezinta de altfel o alta asemanare cu taranii romani. Excedati de presiunea insuportabila a unui stat corupt, care-si baza dezvoltarea pe exploatarea lor, atat taranii lucanezi cat si cei romani au declarat de nenumratate randuri razboi Statului. Levi recunoaste ca haiducii romantici au sfarsit-o intotdeauna rau, putrezind in inchisori sau spanzurati.

Edificator pentru lipsa de intelegere a acestor tarani fata de comandamentele superioare ale Istoriei o reprezinta si atitudinea pe care au avut-o fata de Risorgimento, miscarea de unificare a peninsulei si care nu i-a entuziasmat prea tare din moment ce una din prapastiile satului era denimita “Haul bersaglierului” pentru ca acolo a fost aruncat de catre briganzii lucanezi un bersaglier din Nord care avusese imprudenta sa se aventureze prea departe. Garibaldi era urat neconditionat tocmai pentru ca distrusese Regatul celor Doua Sicilii. Lipsa de patriotism este de altfel usor de explicat: taranii lucanezi erau constienti ca vor avea acelasi statut si in noul Regat al Italiei, un statut periferic, de cetateni de rang secund buni doar pentru a fi inrolati si trimisi pe front. In aceste conditii de maxima izolare, Carlo Levi se aseamana cu Robsinso Crusoe in insula sa. Studiile sale de medicina il transforma intr-un adevarat trimis al Providentei (pentru ca oricum taranii nu credeau in Divinitate) in ciuda faptului ca el insista asupra faptului ca nu a practicat niciodata cu adevarat medicina. Toata lumea vrea sa-i arate ranile, ii descrie simptomele unor boli reale sau inchipuite pentru ca el este investit cu o putere magica de vindecare. “Toate mamele doreau sa-mi arate copiii pentru ca sa-i ingrijesc. Erau toti, pali, slabi, cu ochii negri mari si tristi asezati in niste fete de ceara, cu burtile umflate si incordate precum pielea tobelor pe niste picioare subtiri si rasucite. Malaria care nu iarta pe nimeni aici, deja se instalase in corpurile lor subalimentate si rahitice.” Carlo Levi a intocmit chiar un lung raport de 20 de pagini adresat Prefecturii in care propune luarea unor masuri minime pentru a preveni raspandirea malarie. Memoriul a fost apreciat in mod deosebit de catre autoritatile locale insa a ramas fara nici un rezultat real.[1]

Absurditatea sistemului fascist (sau in genere dictatorial) este relevat de faptul ca i se interzice sa practice medicina chiar daca era singurul medic competent din regiune. El este denuntat la Prefectura de catre ceilalti doi medici, invidiosi, incapabili si turnatori iar autoritatile isi dau seama ca totusi scopul recluziunii nu era acela de a spori faima unui indezirabil politic.

Concluzia cartii lui Carlo Levi este aceea ca lumea rurala din Gagliano si din intreaga zona este reprezentanta unei civilizatii tellurice, care s-a ridicat din pamantul acela sterp, il locuiest si subzista cu greu exploatandu-l pentru a ajunge inapoi in el (dovada fiind si osemintele care se gasesc oriunde se sapa mai mult decat cativa centimetri). Refuzul lui Hristos si a Bisericii Catolice, boicotata constant (preotul local este hartuit, boicotat barfit necontenit- acordarea acelei parohii fiind o pedeapsa), este in stransa legatura cu aceasta atitudine de refuz aspirational, limitare existentiala cronica.

(va urma)

Ultimele o suta de zile, de Patrick McGuinness

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Patrick McGuinnes este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului „Ultimele o sută de zile”. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă, iar tatăl său cetăţean britanic cu decendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman The Last hundred days care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imginea celui care se oglindeste?

Atunci când deschizi o carte a cărei titlu este “Ultimele o sută de zile” iar subtitlul, cel de prezentare “Un roman despre sfârşitul comunismului în România” ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin, Patrick Mc Guinness, care s-a aflat în acele moment de cumpănă în Republica Socialistă Română având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start. Din nefericire, lectura volumului ‘Ultimele o sută de zile” s-a dovedit o adevărată încercare, challange- pentru a fi în pas cu timpul şi limba în care a fost scrisă cartea- pentru răbdarea noastră.

Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decat cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passons. Dacă volumul ar fi rămas netradus, ar fi reprezentat doar o altă descriere insolită a dictaturii lui Ceausescu, una exotică, nebună şi totalitară, amestec de stalinism sovietic cu influenţe nord-coreene, imposibil de înţeles de către cititorii anglofoni care, până la urmă, nu au experimentat niciodată un asemenea sistem kafkian, pe propria lor piele.

Patrick McGuinness

Versiunea românească a cărţii presupune un risc destul de mare tocmai pentru că noi, românii, cam ştim (sau măcar avem iluzia) ce s-a întâmplat în anul 1989, de aceea nu putem să nu remarcăm numeroasele inadvertenţe istorice pe care autorul le livreaza cititorilor (Euronews ar fi transmis Revoluţia din decebrie 1989, “În faţa gării, o statuie a Tovarăşului, din marmură albă, domină puţinătatea împrejurimilor”[1]- nu ţinem minte ca România să fi fost împânzită de statuile lui nea Nicu, nu încă, urma, probabil, “Pe vremuri, ţăranii care trăiau în apropierea de graniţe îşi construiau bisericile pe roţi, ca să le poată muta ori de câte ori erau călcaţi de turci”[2] un cutremur devastator de pământ ar fi avut loc în ajunul revoluţiei, oferind regimului communist un nou prilej pentru a dărâma vechiul centru istoric al Bucureştiului, grevele muncitoreşti din Timişoara ar fi declanşat evenimentele din capitala Banatului „lucrătorii de la uzina petro-chimică Timis oferiseră armatei un ultimatum: alaturaţi-vă nouă sau părăsiţi oraşul; dacă nu, detonăm uzina şi, odată cu ea, mare parte din oraş”[3] şi ar fi fost urmate de alte greve muncitoreşti în Bucureşti; în ajunul Revoluţiei Constantin Manea, nomenklaturistul umanist de la Interne care mirosise bine de unde bătea vântul schimbării, foloseşte metoda fostului ministru al Apararii, Victor Stănculescu, pentru a fugi de răspunderea implicării în represiune- piciorul în ghips- iar la reşedinţa acestuia, zăpada era dată cu lopată în zilele premergătoare revoluţiei când toată lumea ştie ce vreme frumoasă a fost atunci, fără strop de zăpadă! etc.)

Este drept, acest talmeş-balmeş istoric, condimentat totuşi şi cu informaţii exacte despre evoluţia României din acele momente,  poate fi scuzat cu uşurinţa prin recurgerea la argumentul că volumul nu este unul de literatură memorialistică sau o analiză istorică exactă ci un roman în care ficţiunea poate lucra aşa cum doreşte, recompunând elemente disparate pentru a oferi imaginea de ansamblu dorită de autor. De acord, însă atunci când jonglezi cu date şi evenimente istorice uşor verificabile, o minimă coerenţă trebuie avută în vedere. Măcar eludezi anumite informaţii de care nu eşti sigur!

Acţiunea, relatată la persoana întâi, este un amestec eterogen între un thriller poliţisto-politic, una de dragoste (autorul trăieşte un scurt dar intens amor, foarte improbabil, cu fiica ministrului adjunct de Interne, Constantin Manea, al carei prenume este şi mai fatasmagoric, Cilea, şi care se termină rapid pentru că Cilea revine la mai vechea pasiune faţă de un alt mafiot dubios, Belanger, cel căruia autorul i-ar fi luat locul de lector) cu ample referiri la situaţia societală dezastruoasă din România lui Ceauşescu. La aceste ingrediente se adaugă şi implicarea britanicului în mişcarea de rezistenţă anticomunistă (!-care?) infiltrata de Securitate, ample referiri la demolarea vechiului Bucureşti şi incursiuni în istoria comunismului românesc, totul aşezat pe fundalul unei societăţi în descompunere, dar care avea să-şi revină rapid tocmai sub conducerea nomenklaturiştilor nemulţumiţi, reuniţi în Frontul Salvării Naţionale a cărui constituire este mult antedatată. Pentru această corespondenţă, McGuinness foloseşte prototipul lui Trofim care nu este nimeni altcineva decât un Silviu Brucan profund umanizat.

Coperta editiei engleze

Singurele bârne care susţin edificiul narativ al cărţii sunt tocmai cele care sunt extrase din realitatea istorică nealterată, brută şi brurtală, imaginile unei Românii aflate la capătul suflării şi răbdării, România anului 1989.”Plictiseala totalitară este altfel (faţă de plictiseala din Vest-n.m). O stare de aşteptare deja încărcată de dezamagire, în care evenimentul şi anticiparea sa se împletesc într-un ciclu neîntrerupt de tensiune şi acalmie.”[4] „Aici, în România lui Ceauşescu, totul era lipsă şi absenţă, spaţiu neumplut, iar lumea suprabundenţei materiale părea la fel de extraterestră precum legile fizicii în Star Treck”[5] Autorul descrie pertinent complotul care a dus la preluarea puterii de către forţele nomenklaturist reciclate dar marşează şi pe ideea existenţei a două tendinţe în Securitatea lui Ceauşescu, Securitatea bună şi patrioată versus Securitatea vicioasă, violentă, sadică, ceea ce este greu de dovedit chiar dacă o întreagă pseudo-literatură apologetică al cărei cap de afiş a fost, în mod incontestabil, Pavel Coruţ, a făcut totul pentru a demonstra existenţa unei Securităţi patrioate! De asemenea, este imposibil de precizat  care din cele doua a învins (daca au existat două), cert este doar că Securitatea a reuşit să se substituie oricărei forme de justiţie popular-revoluţionară, ba mai mult, să preia o bună parte din controlul României politice şi economice postdecembriste (care este ponderea este deocamdată prea devreme de stabilit!)  Concluzia lui McGuinness îşi păstrează actualitatea şi s-a dovedit a fi fost realitatea postdecembristă cu exactitate „La bordel nou, aceleaşi curve bătrâne…la urma urmei, experienţa e de apreciat la o curvă…”[6]

Dacă Patrick  McGuinness s-ar fi mulţumit să se concentreze doar asupra celor trăite în mod real şi nemijlocit în perioada în care a fost în România ultimelor luni ale regimului ceauşist (ne-a fost imposibil să descoperim cât a zăbovit el cu adevărat în ţara noastră), ar fi conferit cărţii o doză de autenticitate memorialistică de prim ordin, iar volumul său nu ar fi fost un eşec, în opinia noastră, cel puţin. Lectura cărţii sale ne lasă impresia că McGuinness a căutat mai degrabă obţinerea recunoaşterii literare în spaţiul anglofon. În ce măsură a reusit, rămâne un subiect care merită dezbătut, însă cititorul român va fi destul de greu de captivat cu relatarea ficţională a unor evenimente care au avut în mod logic, o cu totul altă semnificaţie pentru el, mult mai profundă şi directă. Vorba aia, tocăniţa engleza (celebra the stew) nu prea seamănă cu ghiveciul românesc!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Prima parte aici.

4. Mondializarea in conceptia lui Revel

O alta tema recurenta in discursul lui Revel este mondializarea, temă conexă criticii stângismului, demistificării antiamericanismului şi ştergerii de parf a liberalismului. Mondializarea este analizată de către Revel din aceeasi perspectiva necrutatoare, demolatoare de mituri si prejudecati stângiste atât de prezente în opinia publică vestică (si mai ales franceză). Fenomenul antimondialist este reprezentat de o “O masă fluctuantă de câteva sute de mii de manifestanţi (care) îşi compensează astfel frustrarea de a fi eşuat în edificarea tuturor socialismelor şi tuturor revoluţiilor. Aceşti revoluţionari fără revoluţie nu au nici un program inteligibil care ar putea înlocui mondializarea. Scoţând sloganuri, au impresia că gândesc. Devastând oraşe si incercand sa impiedice derularea unor intalniri internationale au iluzia ca actioneaza. O altă convingere care este comună atât revoluţionarilor de la 68’ cât şi antimondialiştilor de azi este faptul că manifestanţii din stradă au mai multă legitimitate decât guvernanţii aleşi.”

Revel ilustrează faptul că mondializarea nu are în exclusivitate efecte negative aşa cum propagă influenta stângă vest-europeană. “Analiza realităţii istorice trecute şi prezente ne arată că singura mondializare a carei bilant sa fie in ansmablu pozitiv, având însă şi aspecte negative este mondializarea capitalistă iar ea, de altfel nu datează de astăzi. Lăsând la o parte excepţia africană, marea majoritate a ţărilor sărace sunt mai puţin sărace astazi decât au fost acum o jumatate de secol. Mondializarea este deci în ansamblu pozitivă.”

4. Revel si criza sistemului francez

Am preferat să folosim generic formularea sistemul francez deoarece prin aceasta ne putem referi cu mai mare uşurinţă atât la criza sistemului social, politic si economic. Probabil ca ar fi mai usor sa eludam sectoarele franceze care nu se afla într-o profundă criză, printre acestea suntem siguri ca se află măcar cultura franceză. Una din principalele cauze ale acestei crize de lungă durată o constituie tocmai slaba reprezentare a liberalismului politic si economic in Franta. “Este adevărat că în ciuda faptului că Franta are o mare traditie de ganditori liberali, dreapta sa politică nu i-a citit: ea a fost întotdeauna dirijistă, adepta planificării, birocratică şi rigidă în regulamente. Este adevărat că cea mai fierbinte dorinţă a dreaptei franceze de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, o dorinţă care o paralizeaza cu atat mai mult cu cat nu a adus nici succesul scontat si nici a fost răsplătită pe măsură: a place stângii.”

Într-unul din interviurile sale el pune degetul pe rană spunând că “Franţa gaullistă a anilor ’60 era un fel de Uniune Sovietică care funcţiona datorită unui compromis între dreapta şi stânga în vederea construirii unei economii planificate dar acceptându-se existenţa unui sector privat pentru a permite economiei să respire puţin. Mult timp a exista un consens în interiorul dreptei franceze în ceea ce priveşte economia care trebuia să fie administrată majoritar de către stat şi împotriva liberalismului anglo-saxon, demn a fi dispreţuit.”

 Jean-François Revel analizează  starea marginalilor şi a delincvenţilor din Franţa şi în volumul „Obsesia antiamericană“. Revel comentează că „ascensiunea tulburărilor liniştii publice (cum sunt numite cu pudibonderie) până la marea delincvenţă şi la criminalitate sunt cauzate tot mai des de tineri“. Filosoful francez are şi o explicaţie pentru această situaţie periculoasă: „Un eşec monumental al statului francez: educaţia naţională“. „Virtuoşii noştri totalitari au binevoit să interzică două «abuzuri» considerate de ei pe nedrept insuportabile: învăţămîntul şi disciplina“. „Aşa se face că în şcolile noastre violenţa – să-i spunem pe nume: banditismul – reprezintă una dintre laturile cele mai sinistre ale neglijenţei noastre pedagogice“. Ideologia antieducativă şi ideologia antisecuritară au „prăbuşit Franţa în aceasta anarhie convulsiva“.

Mai e ceva care susţine foarte puternic teza prăbuşirii sistemului social francez: „eşecul integrării“. E un eşec originat inclusiv de filosofia educationala franceza. Profetic, Revel vorbeste despre cazul emigrantilor magrebieni, a căror excludere din societatea franceză a fost pecetluită încă de când aceştia erau copii. Copii educaţi într-un sistem exagerat de permisiv. „Răul acestei concepţii a fost agravat de teama celor responsabili cu educaţia de a nu fi taxaţi drept rasişti atunci când ar fi trebuit să prevadă clase speciale pentru imigranţii necunoscători ai francezei cel puţin în primii ani de şcoală“.

Revel mai spune, faţă de această problemă, că, „dintre noile comunităţi, cea musulmană este de departe cea mai favorizată de puterile publice“. Şi, de aceea, mai victimizată. „Noul cult al Republicii faţă de excepţia culturală musulmană nu a servit câtuşi de puţin integrării. El a hrănit, dimpotrivă, numai ura“. A născut, cu alte cuvinte, un „comunitarism al urii“, cu musulmani care au o voinţă fermă de a rămâne musulmani. Revel, un adevărat duşman al corectitudinii politice, nu ezită să pună punctul pe i: “Toleranţa musulmană are un singur sens: musulmanii cer (drepturi) doar pentru ei inşişi însă niciodată nu vor să le ofere sau să le repecte şi altora.”

Concluzia lui Revel pentru situaţia din Franta este tranşantă: „Comunitarismul de tip francez şi-a împins consecinţele atât de departe, încât autorităţile găsesc aproape normală existenţa pe teritoriul naţional a milioane de cetăţeni sau rezidenţi care se consideră în afara legilor statului“.

1. Introducere

Născut în 1924 la Marsilia, Jean François Revel a fost elevul faimoasei Ecole Normale Superieure din Paris până în anul 1943. A participat la Rezistenţă, şi după cel de al doilea război mondial şi-a luat licenţa în filozofie. A predat aceasta materie  la Institutul Francez din Mexico, la cel din Florenţa, apoi la Lille şi Paris. În 1963 a părăsit cariera didactică, iar din 1966 a devenit editorialist la L ‘Express, revistă al cărei director a fost din 1978 până în 1981. Membru al Academiei Franceze din 1997. Personalitate de marcă a politologiei europene, prezenţă constantă în jurnalistica politică, Jean-François Revel şi-a dobândit celebritatea mondială o dată cu eseul Ni Marx ni Jesus (1970). I-au urmat volumul Pourquoi des philosophes? (1975). În 1976 a publicat bine cunoscuta La Tentation totalitaire, iar în anul 1981, odată cu ajungerea la putere în Franţa a Partidului Socialist şi a lui François Mitterand i-a aparut volumul “La grace de l’etat” cărţi care, împreună cu alte două titluri de succes din bibliografia sa – Comment les democraties finissent (1983) si La Connaissance inutile (1990) (aparută la Humanitas sub titlul Cunoaşterea inutilă, în 1993), statuează definitiv prestigiul autorului în ansamblul ştiinţelor politice contemporane.

În ultimul deceniu al secolului trecut, Revel a publicat cărti de mare răsunet în cultura franceză: Le regain democratique (1992) (aparuta la Humanitas in 1995 sub titlul Revirimentul democratiei), L’Absolutisme inefficace (1992), Un festin en paroles (1995), Le Voleur dans la maison vide (memorii, 1997), L’Obsession anti-americaine (2002). Revel a murit la 30 aprilie 2006 in comuna Kremlin-Bicetre (ce ironie ca tocmai unul din cei mai acerbi ciritici ai stangii sa moara intr-o localitate denumita astfel!), aflata la sud de suburbiile Parisului.

2. Contestarea miturilor  stângii

Una din principalele teme dezbătute şi analizate de către Revel în cărţile sale este deriva stângii în ansamblul ei şi în mod special a stângii franceze în secolul al XX-lea, secolul totalitarismelor.  În volumul “La grace de l’etat” editat de editura Bernard Grasset, Paris, 1981, volum care a apărut la scurt timp de la câştigarea puterii în Franţa de catre François Mitterand şi Partidul Socialist, se concentrează asupra primelor luni de guvernare socialistă însă este fascinant să descoperim o serie de observatii care isi păstrează actualitatea şi acum: “Intoleranţa stângii  este uneori mai implacabilă decât cea a dreptei, care se limitează doar la banale consideraţii referitoare la interes, în timp ce intoleranţa stângii  doreşte să salveze Omul şi dezvoltă din sentimentul indeplinirii acestei misiuni sfinte o înfricoşătoare conştiinţă nepătată.”(pag 122).

Revel enunţă chiar şi o serie de axiome ale stângii cea mai semnificativă fiind “Cea de a treia axioma fundamentala a gandirii socialiste: atunci cand capitalismul esueaza este in mod evident vina capitalismului; atunci cand socialismul eşuează este tot vina capitalismului.” Această idee este completată cu afirmaţia că “ Tot cea ce i s-a intamplat, i se intampla sau i se va intampla rau socialismului va fi intotdeauna imputat capitalismului.” Dar Stanga este si ipocrita si duplicitara caci “Atunci când socialismul se află la guvernare a-l ataca înseamnă deci a ataca chiar democraţia. Atunci când un alt partid şi nu cel socialist se află la putere, a-l ataca înseamnă dimpotrivă a practica un joc democratic pe care adversarul îl falsifică atunci când refuză să piardă alegerile.” Revel critică şi doctrina stângii scriind că “Salvarea Omului, acesta este scopul suprem al socialiştilor. Nu este progresul economic sau social sau cel puţin un progres determinat de un empirism modest. Marea neînţelegere provine din faptul că socialismul este mai puţin un sistem economic cât un sistem politic care pentru a fi instaurat are nevoie de sacrificarea economiei.” Ceea ce reproşează el stângii contemporane, din zile noastre este faptul că nu a ajuns la stadiul asumării imensului dezastru uman provocat de totalistarimul comunist.

Într-un interviu acordat ziarului Le Figaro in 25 septembrie 2000 si intitulat sugestiv “Nu toti intelectualii iubesc democratia”, Revel afirma ca “Invocarea neincetata a pericolului nazist care in mod obiectiv a disparut serveste drept paravan pentru a impiedica punerea sub acuzare a comunismului. Monumentalizarea nazismului şi fascismului sunt în mod clar mijloacele unei propagande menită a falsifica dezbaterea publică existentă astăzi.” În continuare el crede că “Ideologiile nu au disparut, ceea ce a dispărut au fost regimurile bazate pe ideologii. Dar ideologii sunt în continuare foarte numeroşi iar refuzul de a trage concluziile prăbuşirii sistemelor totalitare comuniste mai ales, reprezintă marele fenomen intelectual al acestor ultimi zece ani; am văzut foarte bine furtuna iscată de cărti precum Cartea neagra a comunismului când, de fapt, nu e vorba decât de o serie de documente, informaţii chiar fără teorii.” Dublul standard este invocat prin comparaţia între tratamentul a doi dictatori, unul de dreapta, celălalt de stânga, din America de Sud “Căinţa este rezervată pentru Sfântul Bartolomeu nu pentru evenimentele recente. Uitaţi-vă la Fidel Castro: uitaţi un om care proporţional cu populaţia cubaneză a ucis de patru ori mai mulţi oameni decât Pinochet. Dar el se poate deplasa linişit peste tot în lume, poate fi întâmpinat cu braţele deschise şi poate să-şi arate barba mânjită cu sânge în cele mai respectabile locuri.”

Posibila concluzie pe care o formuleaza Revel este ca ”stanga europeana nu a inteles nimic din istoria secolului al XX-lea.”

3. O legătură împotriva naturii: stânga europeană şi America

Socialismul european, mai ales cel francez merge mână în mână cu antiamericanismul. Acest adevărat fenomen politic a fost analizat de către Revel în volumul “L’obsession anti-americaine” Plon, 2002, carte care a produs reacţii dintre cele mai diverse, o carte de mare actualitate chiar pentru a înţelege direcţiile politicii externe ale unor state mari precum Franţa sau Germania, ţări în care antiamericanismul este un curent foarte popular (nu degeaba şi ţări în care stânga a fost şi continuă să fie puternică).

Revel afirmă că “Misterul antiamericanismului constă nu într-o dezinformare- informaţiile despre Statele Unite sunt foarte uşor de procurat- ci în voinţa de a fi dezinformat.” El continuă, explicând pe scurt istoria apariţiei antiamericanismului: “Într-o prima faza europenii sau o anume ţară europeană imploră America, reticentă in a sari in ajutor, să se implice si sa devina parte beligeranta intr-un conflict pe care europenii insisi l-au declansat, intervenţie menită a-i scote pe primii din situaţii dificile. În cea de a doua fază, Statele Unite sunt transformate în unicul instigator al întregii afaceri. Şi totuşi dacă aceasta se termină bine, cum este cazul Razboiului Rece, nu-i datorăm Americii recunoştinţă. În schimb dacă evenimentele capătă o turnură negativă cum a fost cazul războiului din Vietnam, asupra americaniilor se concentreaza tot oprobiul public.” Însă America nu este diabolizată doar pentru că exercită o putere hegemonică asupra lumii ci datorită modelului civilizaţional, care, se crede, este complet incompatibil cu sistemul social vest-european, marea realizare a Europei Occidentale după 1945: “Principala funcţie a antiamercanismului a fost si mai este aceea de a diaboliza liberalismul in întruchiparea lui suprema. A înfăţişa Statele Unite drept o societate represiva, injusta, rasista, aproape fascista reprezenta o modalitate sigura de a clama: uitati ce se intampla daca punem in practica liberalismul !”

Pentru stânga occidentală, timp de o jumătate de secol, nu Uniunea Sovietică a reprezentat marele pericol, în ciuda faptului că aceasta ocupase jumatate din Europa şi avea o jumatăte de milion de soldaţi masaţi la graniţele vesticilor ci, evident, Statele Unite. “Europa în general şi mai ales stânga europeană se absolvă de propriile erori morale şi de groteştile greşeli intelectuale aruncându-le pe seama ţapului ispăşitor care este America. Pentru că prostia şi sângele să dispară din Europa ar fi nevoie ca Statele Unite să devină unicul pericol care ameninţă democraţia, exact contrariul tuturor lecţiilor care ne-au fost date de istoria recenta.” Apărând conceptual America, Revel, a dus şi duce o grea luptă în spaţiul public francez spre a demistifica liberalismul care a fost supus asaltului unei stângi dominate intelectual si academic, fapt ce i-a permis de mai bine de un secol să zugravească ideile liberale în cele mai negre culori.

Într-un interviu acordat revistei La Politique Internationale nr. 87 (primăvara 2000) şi luat de către Pierre Milza, Revel afirmă răspicat că “Începând cu 1919 ne aflăm la remorca americanilor, incapabili să ne construim noi înşine o diplomaţie sau o strategie independentă. Dar în acelaşi timp denigrăm Statele Unite când mai cuminte ar fi să ne facem autocritica. În cadrul dezbaterii actuale auzim destul de des argumentul: Piaţa nu rezolvă toate problemele. Dar nimeni nu a afirmat vreodată că piaţa ar rezolva toate problemele! Piaţa este doar un sistem mai puţin rău de alocare a resurselor decât cel autoritar. Este dovedit ! Socialistul doctrinar îşi imaginează că liberalul promite societatea perfectă. Nu este deloc adevărăt! Liberalismul este plin de defecte. Are şi eşecuri. Dar le luăm în considerare şi încercăm să ştim care le sunt cauzele  şi încercăm să le corectăm.”

În alt interviu acordat revistei L’Expansion în 30 martie 2000 şi intitulat sugestiv “Nu cred că Franţa este neapărat o ţară ostilă liberalismului” Jean François Revel revine asupra ideii pe care a enunţat-o în revista La Politique Internationale: “Putem găsi în cadrul sistemului liberal o serie de defecte, injustiţii, multe inegalităţi, nedreptăţi, eşecuri. Dar trebuie totuşi să subliniem faptul că singurele ţări care au creat un sistem de protecţie socială eficace sunt ţările capitaliste. În primul rând pentru ca trebuie să fii o ţară bogată altfel nu ai cum să finanţezi un sistem de protectie socială fara o economie care nu functioneaza. Liberalismul este o construcţie empirică ce pleacă de la un demers experimental exact cum este cel prezentat de Kant în Critica raţiunii pure: ce lucru  funcţionează bine altundeva şi-l putem folosi şi noi? Astfel, revoluţia industrială nu se bazează pe exploatarea ţăranilor săraci ci pe două secole de cercetări ştiinţifice, inovatii tehnologice, gândire şi pieţe.” Încă din 1981 Revel scria in “La grâce de l’état” că “(Este răspândită) ignoranţa faptului că ameliorarea soartei săracilor a fost întotdeauna consecinţa îmbogăţirii unei întregi colectivităţi fiind rezultatul creşterii productivităţii muncii.”

(va urma)

Psihoterapie & Consiliere Gestalt, de Phil Joyce & Charoltte Sills

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Volumul “Psihoterapie si consiliere Gestalt” urmareste stadiile unei calatorii terapeutice, de la prima intalnire si construire a relatiei, trecand prin desfasurarea procesului, pana la incheierea terapiei. Dar ce este terapia Gestalt?  “O practica Gestalt corecta poate fi descrisa de urmatoarele patru caracteristici:
-O metoda fenomenologica, bazata pe atentia la experientele ce emerg aici si acum si pe principiul paradoxal al schimbarii;
-O relatie dialogica;
-O perspectiva holistica, bazata pe teoria campului;
-O atitudine creativa si experimentala, in viata si in procesul terapeutic”.

Terapeutii care practica terapia Gestalt cred ca oamenii au, potential, toate abilitatile necesare pentru a-si rezolva problemele sau pentru a face fata dificultatilor chiar daca uneori oamenii se blocheaza si au nevoie de ajutor. Din acest motiv, terapia Gestalt este una umanista/existentiala care crede ca oamenii se nasc cu resursele sau abilitatile de a fi intr-un contact satisfacator cu alti oameni si de a avea o viata multumitoare si creativa. Autorii, avand o lunga si bogata experienta terapeutica, Phil Joyce fiind specialist Gestalt, tinand cursuri la Institutul Metanoia din Londra, iar Charlotte Sills supervizor si trainer la acelasi Institut, ofera si sfaturi pretioase pentru cei aflati la inceput de drum:

“Modul in care este amenajat si aranjat cabinetul reprezinta o declaratie importanta pe care terapeutul o face clientului. Stilul sau vestimentar si gradul sau de formalism va influenta impresia clientului atat despre terapeut cat si despre terapie. Aceste detalii spun multe despre terapeut si ofera o impresie despre modul cum acesta intentioneaza sa trateze clientul.” sau “Nu trebuie sa lucrati niciodata cu o ruda, prieten, chiar prieten al unui prieten daca doriti sa evitati o ciocnire a granitelor sau un conflict de rol sau interese. A intalni un client sau o persoana din cercul clientului in afara cabinetului poate insemna ca veti afla ceva despre client, ceva ce clientul nu v-a spus el insusi-acesta se poate simti invadata sau expus.”[1] sau “regula de aur in ceea ce priveste intrebarile este sa va asigurati ca fac parte dintr-o interogatie fenomenologica si nu dintr-un interogatoriu. Este important sa evitati sa-l faceti pe client sa simta ca a navalit peste el Inchizitia spaniola sau ca ar exista un raspuns corect spre care incercati sa-l manevrati.”[2]

Volumul este structurat in cincisprezece capitole: Pregatirea pentru Calatorie, Fenomenologie si teoria campului, Constientizarea, Stabilirea relatiei terapeutice, Evaluarea si diagnostic, Consideratii despre tratatement, Intarirea suportului, Experimentarea, Modificarile contactului, Afaceri neincheiate, Transfer si contratransfer, Proces corporal si regresie, Aspecte legate de practica, Campul mai larg, Sfarsitul calatoriei. Fiecare capitol musteste de exemple clinice, situatii explicate, sfaturi, sugestii, consideratii care fac volumul extrem de interesant tocmai pentru ca depaseste expunerea teoretica pentru a veni in intampinarea celor care decid sa imbratiseze aceasta profesie deloc usoara caci, stim bine, cel mai greu de reparat la un om este exact psihicul sau!

Fiecare capitol detine o concluzie si este insotita de o scurta bibliografie suplimentara aferenta exact acelei problematici tratate, in cazul in care se doreste o aprofundare suplimentara. Reluam cateva astfel de concluzii edificatoare.“Un diagnostic Gestalt este o intelegere sau evaluarea tuturor cailor prin care clientul da sens si realizeaza contactul cu lumea.”(cap.5) “In multe privinte, afacerile neincheiate pot fi private ca obstacol major in calea trairii sanatoase in aici si acum.”(cap.10) “In practica, sentimentul de a fi sprijinit este creat de relatia individului cu propriile sale capacitati sau resurse si cu cele ale mediului. (cap. 7) sau “Unul din principiile gestaltismului in ceea ce priveste functionarea sanatoasa implica un contact cu sine si cu altii. Cu toate acestea, este nerealist sa ne asteptam sau chiar sa ne dorim sa realizam tot timpul un contact deplin cu fiecare figura sau nevoie emergenta. Fiecare situatie necesita un raspuns unic, de obicei o ajustare sau modificare a contactului. Contactul bun trebuie sa fie relational si adecvat.”[3](cap.9)

Un element cheie al volumului il reprezinta tocmai accentuarea ideii ca experienta terapeutica este co-creata-acest lucru insemnand ca modul in care se comporta terapeutul cu clientul afecteaza modul in care si clientul se comporta cu terapeutul si invers. Orice process terapeutic are si un sfarsit. “A decide cum se incheie terapia ar rebui sa fie o decizie mutual. Puteti conveni impreuna ce este important sau trebuie sa fie marcat. Deseori, clientii doresc sa aranjeze un ritual special, de exemplu a oferi un mic dar sau un souvenir.” Lasand la o parte micile asperitati de traducere din limba engleza in limba romana, pe care le-am observat, credem ca cea mai potrivita concluzie a volumului este afirmatia ca “marca unui terapeut competent este cunoasterea limitelor abilitatilor sale. Este important sa aveti o idee clara despre cine se afla in afara abilitatilor, experientei si formarii dumneavoastra.” De altfel, acest indemn se poate aplica cu mult scrupulozitate nu numai terapiei si exegetilor terapiei Gestalt, ci intregii noastre societati umane, dar, parca, mai ales celei romanesti, aflata intr-o continua criza de definire a  competentelor, abilitatilor si cunostintelor. O criza de inflatie a lor.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Nehotaratii sorti ai bataliei, de John Steinbeck

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Recunosc, am avut o slabiciune pentru John Steinbeck si romanele sale din mai multe motive, dintre care, acum, as enumera atat stilul literar lizibil, usor de citit atat in limba romana, cat si in franceza sau engleza (majoritatea cartilor lui le-am citit fie in traducerile lor franceze, fie in engleza, din perioada geneveza a existentei mele), inteligibil, direct, atat de tipic american, cat si pentru ca in mai toate cartile sale este prezenta, intr-o forma sau alta, America, un continent care continua sa ma fascineze si pe care, prin cartile lui, incercam sa-l inteleg, lasand la o parte tonele de prejudecati facile, adevaruri mestecate de ceilalti, de cei care intotdeauna stie mai bine.

Romanul „Nehotartii sorti ai bataliei” nu se indeparteaza prea mult de la tiparul operei lui Steinbeck care, macar in aceasta privinta, cunoaste o unitate de apreciat: aplecarea catre viata omului simplu, zdrobit de o societate capitalista, avida dupa castig, omul modest care mai intotdeauna o sfarseste rau, intre patru scanduri. Poate ca tocmai aceasta aplecare obsesiva i se poate imputa lui Steinbeck. De acord,  Marea Criza a facut ravagii in America si a afectat milioane de oameni si,  mai ales,  paturile sarace (o putem constata foarte bine si acum cand Noua Criza ataca mai ales paturile sarace, care nu au rezerve si nici conturi bine plasate in Elvetia), insa este o greseala sa rezumam intreaga istorie interbelica a Americii doar la aceasta perspectiva.

John Steinbeck

Cartea prezinta povestea dramatica a unui tanar activist comunist, chiar daca Steinbeck are pudoarea de a nu-l numi niciodata astfel, cea mai clara definitie a celor doi agitatori comunisti (maestrul Mac si invatacelul Jim Nolan) fiind cea de rosii, implicat in organizarea unei greve a culegatorilor nomazi dintr-o vale din California unde se aflau  mari livezi de meri, ale caror fructe, pretioasele mere, trebuiau recoltate intr-un interval scurt de timp. Reducerea platii de catre detinatorii livezilor antreneaza un intreg sir de evenimente la care iau parte si cei doi agitatori (sau, depinde de perspectiva, „luptatori pentru justitie sociala”) comunisti, maestrul si invatacelul. Maestrul, preia de facto conducerea grevei, folosind toate metodele comuniste de manipulare a maselor, punand un lider de fatada, cu autoritate in randul muncitorilor, organizand retelele de ajutorare de la simpatizantii din zona etc. Actiunea nu difera mult fata de romanele aparute prin anii 1950-60 in Romania comunista in care sunt glorificate activitatile ilegalistilor comunisti din Romania burgheza.

Incercand sa-i martirieze pe militantii comunisti, Steinbeck pune in gura agitatorului principal, si fraza „Toata lumea ne uraste; si cine e cu noi, si inamicul. Si daca e sa castigam, Jim, daca terminam cu asta, cine e de partea noastra o sa ne omoare. Ma-ntreb de ce o mai facem.” Istoria regimurilor instaurate de comunisti arata exact contrariul, nu militanti comunisti au fost omorati dupa preluarea puterii, ci nenumaratii oponenti. Nu-l credem pe Steinbeck atat de intuitiv incat sa miroasa Procesele de la Moscova care de altfel au inceput dupa editarea cartii sale (1936) si au tinut pana in 1938, decapitand tocmai vechii lideri bolsevici care nu mai erau pe placul lu Stalin.

Cu greu am regasit paragrafe care merita desprinse din materia cartii pentru a exemplifica teoriile fals-umaniste ale lui John Steinbeck „E ceva ce se naste dintr-o lupta ca asta, spuse Jim. Dintr-o data simti cum marile forte lucreaza sa creeze probleme mici, cum e greva asta a noastra. Si viziunea acelor forte are un impact asupra ta, te ridica si te face sa iei atitudine. Banuiesc ca de-acolo vine autoritatea.”[1] Singurul personaj care pare a iesi din schema literaturii de propaganda comuniste si pentru care acest volum nu ar fi vazut lumina tiparului in tarile rosii de dupa 1945 este doctorul taberei grevistilor care are indrazneala sa puna sub semnul intrebarii atat motivatia cat si rezultatele luptei celor doi comunisti.

Coperta editiei americane

Sfarsitul volumului si al actiunii este brusc, caci tanarul activist comunist, Jim Nolan, este impuscat in cap de o mitraliera a fortelor reactionare oferind o jertfa suplimentara menita a alimenta panteonul luptatorilor de clasa. Pentru Steinbeck, autosacrificiul reprezinta una din temele sale predilecte, plecandu-se de la considerentul ca nimic important in istorie si viata nu se face fara o jertfa consistenta de sange (cam aceeasi treaba ca in cazul Anei lui Manole). Din aceasta perspectiva, pur subiectiva,  pe care ne-o asumam, este putin exagerata prezentarea oferita de editura la pagina a doua „cel de al cincilea roman al lui John Steinbeck urmareste traseul furtunos al maturizarii lui Jim Nolan, un tanar insingurat si deznadajduit din San Jose, ce se angajeaza cu un extaz aproape mistic in marea cauza pe care-o imparateste cu semenii sai.” Si acest volum a contribuit la receptarea favorabila a scrierilor lui Steinbeck, in general critice la adresa sistemului exploatator capitalist din America de catre regimul sovietic care i-a oferit un turneu propagandistic clasic la scurt timp  dupa ce cel de al Doilea Razboi Mondial s-a terminat, in 1948, experienta concretizata de Steinbeck in volumul de calatorii ‚Jurnal rusesc.”[2] Este imposibil de imaginat o lume postbelica in care America ar fi fost si ea ingenunchiata de comunism.  In mod sigur, ar fi fost un cosmar din care am fi avut foarte putine sanse sa ne trezim, avand in vedere rolul ei esential in apararea lumii libere si implozia Uniunii Sovietice.

Motivatia juriului care i-a acordat Premiul Nodel pentru Literatura in 1962 este pertinenta: “pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită”. Insa diferenta care nu trebuie uitata este si cea rezumata la faptul ca astfel de carti critice la adresa sistemului social capitalist puteau aparea bine-mersi in Occidentul capitalist, decadent,  aducand faima si statut social celor care le scriau, in timp ce autorii cartilor critice la adresa regimurilor totalitare comuniste o sfarseau destul de rau, prin Gulag, ciuruiti de gloantele organelor de Securitate, sau, in cel mai bun caz, intr-un lung si lung exil din care putini s-au intors (precum Alexandr Soljenitsin).

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Roumanie, capitale… Paris, de Jean-Yves Conrad

Prima parte aici.

Elena Vacaresco (1864-1947), s-a nascut la Bucuresti intr-o familie de poeti si diplomati. Numita domnisoara de onoare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva), s-a indragostit de printul-mostenitor Ferdinand. In ciuda faptului ca dragostea i-a fost impartasita, regele Carol I s-a opus cu violenta uniunii celor doi spunandu-i lui Lascar Catargiu, in franceza, “C’est un enfantillage”(“e o copilarie”), chiar daca regina Elisabeta a sustinut aceasta legatura. In 1916 s-a stabilit definitiv la Paris. In 1886 a publicat la Paris primul volum de poezii “Chants d’Amour” urmat de volume de traduceri din Carmen Sylva, romane, volume de poezie. Elena Vacarescu a fost alaturi de Nicolae Titulescu reprezentanta Romaniei la Societatea Natiunilor din momentul infiintarii ei. A devenit ofiter al Academiei Franceze, comandor al Legiunii de Onoare, a primit marea cruce a Coroanei Romaniei. In 1925 a fost aleasa membru corespondenta al Academiei Romane.

A participat si la Conferinta de Pace de la Paris din 1946, decednd in 1947. Corpul ei a fost repatriat in Bucuresti in 1959. Despre Paris ea scrie in 1918: “Prin toate fortele sale, orasul, plin de magie, ma incanta si imi starneste aminitiri si imi aduce aminte de fidelitatea imuabila care ma leaga de el pentru ca de 50 de ani sunt predestinata sa-si slujesc prestigiul si gloria, acolo la noi, unde lumea il adora.” In apartamentul sau din no.7 rue de Chaillot, Elena Vacaresco isi tinea seratele sale celebre unde se discuta atat politica cat si literatura de catre mari figuri intelectuale ale vietii pariziene.

Pe avenue Hoche, la numarul 7, putem vedea in fata ambasadei Japoniei, Academia Internationala de Diplomatie. Unul dintre fondatorii acestei renumite institutii a fost Nicolae Titulescu, el deveinind vicepresedintele ei la 8 ianuarie 1927 iar in decembrie 1934 fiind numit chiar presedintele Academiei. Titulescu a ramas in aceasta functie pana la moartea lui la Cannes, in 1941 sustinand o serie de conferinte interesante si apreciate in epoca, precum cea din 15 martie 1929 avand ca tematica minoritatile, un subiect mult mai arzator in acea perioada (cand in Regatul Romaniei traiau  aproape 30% de ne-romani). In anul 2003 a fost inaugurata o placa memoriala la intrarea in acest imobil, amintind trecatorilor de marele diplomat roman, a carui deviza (“Cei care isi dau viata pentru o idee sunt eroi care nu au un alt testament decat acesta: continuati!”) este reprodusa.

Si multi muzicieni romani au trecut prin Paris. Cei mai reprezentativi sunt George Enescu si  Dinu Lipatti.

Jean-Yves Conrad

George Enescu s-a nascut la Livieni, in Moldova, in anul 1881. A descoperit vioara la varsta de trei ani. Dupa ce a studiat la Academia de Muzica din Viena (1895-1899) si-a continuat studiile la Conservatorul din Paris. A trait alternativ la Paris ( la nr.26-28 rue de Clichy) si la Bucuresti pana in 1946 cand insaurarea regimului comunist il determina sa se stabileasca definitiv, pana la moarteasa din 1955, la Paris.  Discursul lui Tony Aubin, presedintele societatii prietenilor lui Enesco  este edificator pentru personalitatea marelui compozitor “Enescu a avut trei patrii: Romania, Franta si Muzica. Le-a posedat pe toate trei si a fost posedat de ele. De la tara sa natala a preluat acel amestec subtil de nostalgie, de melancolie, de dragoste, ardoare exprimata in cuvantul dor[1], acest gust de viata si de miscare cunoscut de catre autohtonii Moldovei, de unde este originar si de catre tiganii pe care-i frecventa. De la Franta a preluat ceea ce ea-i putea da cel mai bine :ordinea, cunosterea, disciplina si multe brate de prieteni, larg deschise.” O alta referire la cultura franceza am gasit-o in amintirile lui George Enescu “La şapte ani la Viena am fost dat în grija unei institutoare cu care am invatat intr-adevar limba franceza la care îmi plăceau nazalizările şi am incercat sa o stăpânesc bine, in ciuda dificultatilor. Când vorbesc frantuzeste, se simte ca sunt român după uşoara rulare a lui r, desi, străduindu-mă pot vorbi cu accent parizian”.[2]

Dinu Lipatti (1917-1950) Nascut la Bucuresti si avandu-l drept nas pe George Enescu, Dinu Lipatii a urmat studii muzicale la Buburesti  (cu Mihail Jora). In 1932 a obtinut doua premii George Enescu iar in 1934 a inceput sa studieze la Conservatorul din Paris. La 25 februarie 1935 cantand o sonata de-a lui Enescu in prezenta compozitaorului, acesta l-a laudat spunandu-i “Dinu, ai cantat exact cum as fi simtit eu insumi dar nu as fi putut sa o cant mai bine”. A murit la numai 33 de ani fiind ingropat in cimitirul Chene-Bourg, una din comunele din preajma Genevei.

Importanti sciitori romani de origine evreiasca s-au stabilit la Paris atat pentru a fugi dintr-un climat din ce in ce mai antisemit  cum era caracterizata Romania interbelica cat si pentru a se afirma in centrul civilizatiei europene.

Eduard Ilarie- Voronca (1903-1946). Nascut la Braila, intr-o familie de evrei, a studiat Dreptul, a citit mult, descoperind dadaismul. Ajuns la Paris in 1925 a obtinut o licenta in Drept la Sorbona, devenind corespondentul ziarelor Cahier du Sud si Nouvelles Litteraire. A publicat mai multe volume de poezie in limba romana. S-a sinucis in 1946, la cea de a doua sa tentativă fiind înmormântat la cimitirul Pantin-Parisien.

Benjamin Fundoianu (Benjamin Fondane) (1898-1944). Nascut la Iasi din parinti evrei, ia pseudonimul Fundoianu in1914, pe care il transforma in Fondane odata cu instalarea sa la Paris, in 1923. A devenit cetatean francez in 1938 fiind moblizat in septembrie 1939. Facut prizonier in iunie 1940 odata cu capitularea armeti franceze, a evadat din detentie. Capturat din nou, a fost eliberat pe motive de sanatate. A trait de-a lungul ocupatiei in apartementul sau parizian, fara sa poarte steaua galbena a lui David. Arestat de catre germani a fost trimis la Auscchwitz in mai 1944, in ciuda incercarilor unor intelectuali prieteni (printre care Emil Cioran si Stefan Lupascu) de a obtine eliberarea lui. Sotiei sale Genevieve ii scrie din arest “ stii, ti-am mai spus-o destinul nostru include si lucruri pe care nu le putem schimba. Calatorul nu a terminat sa calatoreasca, am scris. Ei bine, am avut dreptate, continui sa calatoresc.” A sfarsit gazat la 30 octombrie 1944 la Birkenau. Sotia lui s-a calugarit, dupa cum a indemnat-o el sa faca in cazul in care nu se va intoarce.

Tristan Tzara

Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), s-a nascut la Moinesti in 1896. In toamna lui 1915 a parasit Bucurestiul pentru Zurich, unde in anul 1916 a fondat curentul dada, miscare literara care i-a influentat pe scriitorii francezi Andre Breton, Loius Aragon si Phillippe Soupault. Intr-o braserie din Zurich a fost strafulgerat “Sunt impotriva oricărui sistem, cel mai acceptabil sistem este acela de a nu avea vreunul”. S-a stabilit la Paris, unde l-a angajat pe arhitectul austriac Adolf Loos sa-i construiasca o vila in conformitate cu ideile curentului dada (forme pure, functionale, fara ornamente) imobil care mai exista si astazi, pe avenue Junot, nr.15 Dupa ocuparea Parisului in vara lui 1940 de catre germani s-a refugiat in sudul Frantei, ramas sub administratia Maresalului Petain, spre deosebire de Benjamin Fondane.

Intre 1922- 1930 Panait Istrati a locuit in casa din rue du Colisée, casa prietenului sau cizmar Georges Ionesco unde a scris Kyra Kyralina (1924), Codine, Mikhail, Oncle Anghel (1925), Presentation des Haidouks et Domnitza de Snagov ( 1926), Les Chardons du Baragan (1928) toate in limba lui Moliere

Elvira Popescu, fondatoarea Teatrului Mic din Bucuresti a facut de asemenea cariera la Paris jucand in cincizeci de filme franceze si in numeroase piese de teatru fiind directoarea Theatre de Paris si a Theatre de Marigny. Acest succes nu a impiedicat-o sa declare ziaristilor francezi, cu prilejul vizitei lui Nicolae Ceausescu din Franta, in iunie 1971 (raspuns la vizita lui de Gaule din 1968) “ Sunt foarte emotionata. Stiu ceea ce datorze Frantei dar o parte din inima mea a ramas in Romania. Nu inteleg nimic din politica, sunt o sentimentala. Doresc doar ca bunul Dumnezeu sa-i dea o viata lunga presedintelui Ceausescu pentra a face ca Romania sa-si uite toate tristetile”[3] A murit in apartamentul sau parizian la 12 decembrie 1993 (mai avea trei ani si ar fi implinit 100 de ani!)

Materia cartii este insotita de cateva anexe extrem de interesante care dovedesc, in plus, daca mai era nevoie efortul insemnat pe care l-a depus autorul. Sunt prezentate tabele cu elevii romani care au studiat la academia Julian (anexa 1) elevii romani ai Scolii Nationale Superioare de Arte Frumoase (anexa 2) lista cu artistii romani care au expus in saloanele si expozitiile pariziene la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea (anexa 3), lista elevilor romani la Sorbona (anexa 5)- printre ei ii regasim pe Constantin Argetoianu, I.G Duca- drept, A.I Cuza, Pompilu Eliade- litere,  G. Gafencu- drept, Constantin Istrati- chimie, N. Iorga- istorie, M. Sebastian- drept, Gellu Naum- doctor in filosofie; anexa cu suprarealistii de origine romana care au trait la Paris, o interesanta lista cu diplomatii care s-au succedat la legatia Romaniei  in capitala Frantei (anexa unde ii regasim pe Vasile Alecsandri, Nicolae Cretzulescu, Gheorghe Tatarescu; brevetul inventiei lui Traian Vuia (anexa 13); anexa 15-o lista cu elevii prestigiosi ai scolii romane din Paris (ii regasim pe istoricii C.G. Giurescu,P.P. Panaitescu, Radu Vulpe.

Putem constata regresul absolut pe care l-au adus cei 45 de ani de totalitarism comunist prin observarea atenta a situatie noastre de acum, comparativ cu situatia romanilor de dinainte de 1940. Noi trebuie sa facem eforturi serioase pentru a reveni la statul pe care ei il aveau inainte de 1940. Privim libera circulatie a persoanelor ca pe ceva cu totul si cu totul fantastic si nou pentru ca anii  de comunism ne-au inchis ca intr-o cusca in interiorul acestor granite dar pana la urma nu facem altceva decat sa militam pentru ceea ce bunicii si strabunicii nostri detineau fara ca macar sa gandeasca macar la ea. Vechea elita politică şi spirituală (de multe ori cele două elite se confundau) din Regatul Român era perfect integrată în Europa şi nu în orice Europă ci în cea mai civilizată şi stilată Europă, Europa Parisului, unde se stabilea defintiv sau provizoriu, unde scria, studia, si unde se impunea  prin calitatea ei remarcabilă., îmbinând vigoarea Orientului cu rafinamentul Occidentului (pe care, să fim cinstiti, şi-l permiteau). Cine nu crede în această aserţiune cam lungă nu are decât să răsfoiască preţ de cateva minute cartea lui Jean-Yves Conrad. Va descoperi o alta Romanie, cea a oamenilor stilati şi cultivaţi care luau cu asalt Parisul. Poate aceasta tara (idealizata evident) il va ajuta să uite exodul cersetorilor si salahorilor romani carora, dupa o jumatete de secol, le-a venit rândul să ia cu asalt Parisul.

Roumanie, capitale… Paris, de Jean-Yves Conrad

În anul 2003 a apărut la editura pariziana Oxus în colecţia coordonată de către Basarab Nicolescu una dintre cele mai interesante cărţi editate în spaţiul francofon in ultimul timp având ca subiect România: “Roumanie, capitale…Paris” scrisă de Jean-Yves Conrad, cu subtitlul explicativ “guides des promenades insolites sur les traces des Roumains céelèbres de Paris.”[1] Editura Oxus a publicat deja cinci lucrări biografice despre românii din Paris, despre Benjamin Fondane, Victor Brauner, Gherasim Luca, Emil Cioran si Mircea Eliade. La aceeaşi editură se află în pregătire alte cărţi despre românii celebri care au trait si creat în Franţa, mai ales la Paris, precum Constantin Brancusi, Eugen Ionesco, Tristan Tzara sau Panait Istrati si care vor aparea in acest an.

Autorul recunoaşte în prefaţa cărţii că unul dintre motivele care l-a determinat să scrie aceasta carte îl constituie şi  “l’injustice manifeste qui a accablé et accable encore la Roumanie dans mon pays.” (vechile stereotipuri cu cerşetori, case de copii, politicieni corupţi şi ex-comunişti)[2]. Un altul este dorinţa autorului de a reda românilor si româncelor din întreaga lume mândria de a fi român, astfel încât ei sa nu mai simta niciodată inconvenientul de a te naşte român, dupa cum spunea Emil Cioran.

Materia cărţii scrisă de Jean- Yves Conrad este structurată în 15 fascicule/ plimbări aplicate prin Paris pe urmele unor români celebri în domeniul lor de activitate. Accentul este pus pe latura umanistă, e drept, emigraţia română concentrată în Paris numărând cu predilecţie compozitori, scriitori, sculptori şi mai puţin oameni de ştiinta. Fiecare capitol este precedat de un citat considerat semnificativ despre Paris extras din opera acelor români care au iubit şi trăit in Oraşul-Luminilor. Autorul inserează în textul celor cincisprezece plimbări şi scurte biografii ale personajelor evocate fapt ce ar trebui să ajute la cunosterea de către cititorul francez a acelor personalităţi culturale româneşti care au locuit in cladirile orasului. Evident, un francez care nu are minime cunoştinţe despre România va găsi dificilă dacă nu total incoprehensibilă cartea lui Jean-Yves Conrad. Autorul se concetrează cu predilecţie asupra vechiului exil romanesc, din secolul al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea si eludeaza voit exilul recent (astfel Virgil Ierunca si Monica Lovinescu nu sunt prezentati deloc).

Istoricul A.D. Xenopol scria în anul 1909, în studiul său intitulat “ La France vue déhors. Paris vu de Roumanie” că “Parisul este pentru românii liberi, adică pentru acea parte a poporului român care se află în afara arcului carpatic, soarele care a făcut să apară germenii vieţii civilizate. Toate ideile generoase care au transformat mediul complet oriental al societatii romane si care i-au dat luciul occidental-european au venit din acest mare legan al luminilor.”

Parisul este si orasul de care se leaga numele celor trei mari oameni de cultura interbelici, Eliade, Ionesco si Cioran. Cioran a trait cea mai mare parte din viata lui la Paris, in celebra lui mansarda din cartierul Saint-Germain-des-Près, rue de l’Odeon unde si-a scris cea mai mare parte din cartile sale in limba franceza, cele care aveau sa-i aduca o faima universala. “Pentru mine, Parisul a însemnat idolatrie. Dar m-am lăsat pentru că îmbătrânesc la fel precum şi oraşul. Încântarea a luat sfârşit. Dar nu îl părăsesc şi asta deoarece am trăit în el timp de patruzeci de ani. Nu mă mai inspiră. Chamfort a scris înainte de Revoluţia Franceză Paris, oraşul luminilor, oraşul plăcerilor, unde patru oameni din cinci mor de tristeţe. Este un oraş trist. Este o prăpastie. S-a transformat într-un infern- sau într-un coşmar- pe care nu îl pot abandona. Nu aş putea trăi altundeva.” a mărturisit Cioran într-un dialog cu Esther Seligson în1985.

Jean-Yves Conrad

Ionesco, fiul unui român si al unei franţuzoaice, născut la Slatina, a trait mult prea puţin timp în România, între anii 1924 si 1938 când s-a stabilit defintiv la Paris. Nu a abandonat însă moştenirea românească în creaţia sa artistică ce i-a adus faima, teatrul absurdului avându-şi multe rădăcini în societatea românească de zi cu zi. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1970. A murit la Paris, în 1994 iar corpul său se odihneşte în cimitirul Montparnasse.

Eliade a avut si el o perioadă pariziană destul de lungă, între 1945, anul în care şi-a încheiat activitatea de ataşat cultural la legatia Romaniei din Portugalia lui Salazar şi 1957 cand a devenit titularul catedrei de Istoria religiilor la Universitatea din Chicago, funcţie pe care a deţinut-o până la sfârşitul vieţii lui, în anul 1986.

Parisul a reprezentat o placă turnantă a emigraţiei române dintotdeauna, de la începutul existenţei exilului românesc de aceea, în mare măsură, o istorie a traseelor românilor în Paris se confunda cu istoria exilului românesc (dat fiind importanţa acestui oras in economia generala a exilului românesc.) Parisul chiar a fost (dar nu mai este) capitala exilului romanesc istoric, şi mai ales a exilului intelectual valah. Iar exilul este de multe ori perceput ca o dramă după cum o atestă şi inscripţia funerara de pe mormantul lui George Silviu din cimitirul Père-Lachaise, scrisa in română “Aici a trăit şi-a murit/ Un biet visător/ Un poet, un nebun/ Trăindu-şi tristeţea în care a căzut…./…Doar umbre de stihuri în urmă-i rămân!/ Aici a trait si-a murit un român.” George Silviu, nascut la Focsani in 1901 a fost avocat , ziarist, dramaturg si mai ales poet, ramas in Romania dupa 1945, încarcerat si eliberat, s-a refugiat in Franta in anul 1961. Pana in anul morţii sale a continuat să scrie si să publice in limba română. A murit in anul 1971 la Paris.

Parisul rămâne oraşul principal al scriitoarelor române de viţă nobilă. “Franţa celui de al II-lea Imperiu a constituit un pol de atracţie pentru frumosele emigrante din Europa de Est si mai ales din România. În mediul literar si artistic parizian, ele si-au gasit locul proprice pentru a inflori si straluci. Iar accentul lor nu facea altceva decat sa le faca si mai adorabile, accent care era greu sesizabil deoarece nu trebuie uitat că limba franceza era si limba lor materna, învăţată încă din fragedă pruncie de la guvernantele franceze angajate de părinţii lor.” (Maurice Rostand)

Martha Bibesco a fost cea de a doua fiică a liderului conservator Ion Lahovari si a sotiei sale Emma Lahovari (nascuta Mavrocordat). Fratele sau mai mare George, nascut in 1884 a murit in 1892. Încercările doamnei Lahovari de a avea un nou fiu s-au soldat cu eşecuri, ea mai având două fiice, născute după moartea unicului său fiu, Madeleine, în 1893 si Marguerite, in 1897. Intre doamna Lahovari si cele patru fiice  s-a creat treptat o prapastie, ca si cum ele ar fi fost raspunzatoare de moartea fratelui lor. Starea mintala a doamnei Lahovari a alunecat treptat intr-o melancolie morbida, rezolvata doar de sinuciderea ei la Lausanne in timpul primului razboi mondial. Marguerite a mostenit firea capricioasa a mamei sale, recurgand la acelasi gest disperat in 1917, in Italia. Acest cadru biografic i-a servit Marthei drept cadru si model care va fi copiat destul de fidel in romanul ei de mare succes “Papagalul verde”(Le Perroquet Vert”, Paris 1924). Viata Marthei Bibesco in sine a constituit un roman fascinant. Casatorită în 1902, la doar 16 ani, cu prinţul George-Valentin Bibescu, pentru a scapa de un mediu familial profund viciat, dând naştere dupa doar un an singurului sau copil, Valentina in conditii grele, fiind gata sa-si dea viata, renuntand la orice contact sexual cu un sot cu care nu avea absolut nimic, acest fiind un mare amator de sporturi chic –mai ales sporturile nobilimii europene de atunci, polo-ul pe cai, automobilismul si zborul- Martha Bibesco a fost unul din personajele mondene ale Europei.

A intretinut de-a lungul vietii ei diverse legaturi mai mult sau mai putin amoroase cu oameni celebri ai epocii precum regele Alfons al XIII-lea, printul mostenitor al Imperiului German, lordul Thomson, printul de Beauvau-Craon sau cu agitatorul socialist René de Jouvenel sau prim-ministrul britanic Ramsey MacDonald dar si stranse prietenii si corespondenţe literare cu Marcel Proust, Cocteau sau Claudel. Sotul ei i-a cumparat palatul de la Mogosoaia unde fost vizitata de multe personalitati al epocii ( printre care si Antoine de Saint-Exupery) si castelul de la Posada. Langa Posada, la Comarnic sotul ei detinea fabrica de ciment care le asigura venituri substantiale. De-a lungul celui de al doilea razboi mondial, ea s-a refugiat din Franta in Romania, la palatul Mogosoaia, unde a condus un fel de salon diplomatic. In septembrie 1945 a fost alertată de ambasada Franţei asupra faptului că ar fi putut fi arestată. Părăseşte definitiv România cu un avion englez cu destinatia Napoli stabilindu-se pana la sfarsitul vietii la Paris unde si-a continuat activitatea literara si viata mondena[3]. A primit complimente chiar de la Charles de Gaule care, primind un articol de-al ei  despre Napoleon publicat in Revue de Paris in 1970 el a spus « Vis-a –vis de Napoleon, comme a tous les egards, vous etes l’Europe ». A murit la Paris in 1972 fiind înmormântată la Menars, lângă Orleans, unde se afla proprietatea soacrei sale. Pe mormantul ei este inscripţionat numele său şi mentiunea « Ecrivain français.»

În 1929 ea scria despre viitoarea sa ţară adoptivă (căci ea a adoptat înca de la inceput franceza ca limbă de expresie artistică)“ Franţa oferă lumii exemplul unei minuni: este atat o tara clasica cat si contemporana”

Iulia Hasdeu

Iulia Hasdeu (1869- 1888) a trait o bună parte a scurtei sale vietii sale la Paris. Pe strada Saint-Suplice nr.28 se află o inscripţie din bronz, cu menţiunea Cette maison garde le souvenir d’un grand esprit. La moartea ei, M. Arc scria in revista La Roumanie despre “Iulia Hasdeu  care  a plecat din aceata lume ca un inger, alba toata si plina de lumina.”

Dora d’Istria (1828-1888). Născută Elena Ghica, ea era nepoata lui Grigore Ghica al IV-lea, primul domnitor autohton [4](1822-1828) dupa secolul dominat de fanarioti. Foarte erudita, vorbind la zece ani nu mai putin de noua limbi, ea a fost o mare admiratoare a lui Ioan Eliade Radulescu caruia i-a pastrat o amintire plina de afectiune, Dora d’Istria a trait in Paris pe strada rue de Vaugirard, la numarul 42 intr-un celebru hotel care a gazduit revolutionarii pasoptisti romani din Paris, numit Hotel des Principautes Unies (acum pe acest loc se afla Hotel du Luxembourg). Dora d’Istria si-a iubit mult tara de origine precum si stramosii. Avand o conditie sportiva de invidiat, ea a fost prima femeia care a escaladat varful Monch, din Alpii elvetieni unde a infipt drapelul Principatului Roman. Volumul sau de calatorie intitulat “Excursions en Roumelie et en Morée” are o dedicatie speciala pentru Grigore al III-lea, unchiul sau patern, domnul Moldovei care a platit cu viata impotrivirea sa fata de intelegerea tacita dintre Imperiul Austriac si cel Otoman privind cedarea Bucovinei.

Anna de Noailles (1876-1933) Anna, printesa Brancoveanu, contesa Mathieu de Noailles, s-a nascut la Paris in 1876 dintr-un tata roman si o mama grecoaica, impregnata de cultura franceza adversara literara si politica a Marrthei Bibesco. Scrie poeme in franceza fiind atrasa de peisajele franceze si de lumina : Le Coeur innombrable (1901), L’Ombre des Jours (1902). Si-a publicat memoriile inainte de a muri in 1933 : Cartea vietii mele (Le livre de ma vie) In 1931 a fost ridicata la gradul de mare comandor al Legiunii de Onoare fiind prima femeie care a obtinut acest titlu. La ceremonie a participat si Geoerge Enescu. Inmormantata in cimitirul parizian Pere- Lachaise, inima a fost ingropa pe malul lacului Leman (Geneva);

(va urma)