“Best Movies of the 80’s

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Pasiunea mea pentru cărţi şi filme a continuat în ultima vreme prin decoperirea unei noi pasiuni, care le întrepătrunde pe cele două: cărţi despre filme. Am început să citesc despre începuturile cinematografului, despre marile filme din epoca filmului mut sau despre capodoperele de la noi şi de prin toată lumea. Enciclopediile despre filme reuşesc să deschidă ochii cinefililor neprofesionişti cu privire la pelicule care au deschis drumul unor noi forme de cinematografie sau îi fac să descopere filme uitate pe nedrept în sertarele nedeschise de mult timp.

Pentru mine, una dintre seriile cu mult succes a fost cea a colecţiei Tachen, pe care am început-o acum un an cu „Best Movies of the 70’s” (despre care o să vă vorbesc mai pe larg în viitor) şi a continuat în acest an, cu bunăvoinţa partenerilor noştri de la Books-Express.ro, cu continuarea acesteia, „Best Movies of the 80’s”. Enciclopedia de faţă cuprinde 59 de filme care sunt, în opinia editorilor (conduşi de criticul de istoria artei Jürgen Müller), cele mai reprezentative filme ale deceniului 1980-1989.

Fiecare film este „despicat” prin intermediul unui eseu şi însoţit, de asemenea, de o definiţie sau o descriere amănunţită a unei persoane care a avut un rol important în apariţia filmului sau a unui termen cinematografic. Descrierea deceniului: „Anii ’80 a fost un deceniu pentru aventurieri, câţiva dintre ei vizionari şi unii, poate, vanitoşi. Doar toate aceste filme au în comun dorinţa lor de a restaura misterul în lume.”

Găsim în această carte multe filme interesante, care cu siguranţă trebuie văzute şi revăzute, discutate cu atenţie şi supuse analizei detaliate, precum: The Elephant Man, în regia lui David Lynch, Le dernier metro al lui François Truffaut, Kagemusha regizat de cunoscutul Akira Kurosawa, „submarinul” Das Boot, Scarface, The Shining sau The Terminator, superbul Amadeus al lui Milos Forman, premiatul Out of Africa, block-busterele Top Gun, Beverly Hills Cop, Robocop sau Aliens. Filme unul şi unul, care împreună pot reprezenta o istorie a cinematografiei de calitate.

În final, vă voi prezenta câteva dintre filmele din această carte, astfel cum au fost recenzate de-a lungul timpului pe blogul nostru:

-1980-“Raging Bull”: ““Raging Bull”, filmat in alb-negru, este poate cel mai bun si realist film despre box, un sport care a geneat numeroase drame si, probabil de aceea, intens folosit ca background pentru cinematografie. Seria “Rocky” se lansase de curand, fiind genul de film care place spectatorilor americani: tanarul atlet care se zbate sa reuseasca in societate, gaseste ca unica solutie forta si o pune in valoare pe ringul de box; reuseste, in cele din urma, intr-un happy-end multasteptat. “Raging Bull” pare construit pe aceeasi reteta, insa este doar o aparenta. Realitatea este mult mai dura: mult sange, o viata dezordonata, pe plan personal, dar si profesional, un final de cariera dezastruos.”

-1982-“Gandhi”: “Eu il consider unul dintre cele mai bune filme biografice, chiar cel mai bun, despre un om a carui viata este necesar sa o cunoastem in amanunt, pentru a constientiza felul in care o singura vointa determina schimbarea unei parti insemnate a lumii, schimbare non-violenta, profund pacifista, facuta de o persoana cu adevarat buna, calma, blanda, puritatea sufleteasca in persoana (Mahatma = Suflet Mare).”

-1983-“The King of Comedy”: ““The King of Comedy” este un film despre succes si calea de a ajunge la acesta, un film despre esecuri si modalitatea de a trece peste ele, despre cat de greu e sa razbesti intr-o cariera de artist si felul in care te privesc cei care au reusit deja. Cu toate acestea, daca esti perseverent, daca incerci cu toate mijloacele (inclusiv cele ilegale), vei putea trece peste toate obstacolele.”

-1985-“Out of Africa”: “Chiar si in cele mai mari povesti de dragoste, viata iti arunca tragedii si complicatii in drum. In povestea vietii, acestea reprezinta doar paragraful de inceput. Ceea ce urmeaza tine numai de capacitatea fiecaruia de a merge mai departe si de a se impaca cu viata…”

-1987-“The Untouchables”: “Nu am fost dezamagit de actiune, de povestea frumos pusa in scena a perioadei de prohibitie, a ilustrarii atmosferei pline de coruptie si de tensiune din orasul Chicago a acelor ani.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Ciobit. Interviuri cu Maia Morgenstern, de Oana C. Popescu

Guest post de Elena Salater.

Am vrut să caut personalitatea actriţei în paginele cărţii “Ciobit-Interviuri cu Maia Morgenstern” şi pot spune că am gasit-o. Oana C. Popescu reconstituie ca într-un joc de puzzle personalitatea actriţei din idei despre teatru, film, repetiţii, familie, copii, regizori, din definiţii şi păreri despre adevăr, frumos, cultură, tradiţii, fericire, personaje interpretate… Există şi subiecte tabu – precum comunism versus democraţie, finanţarea culturii, manele, dacă are sau nu să-şi reproşeze ceva, despre holocaust – pe care le amână sau la care oferă răspunsuri sub formă de metafore, parabole sau glume. Unele dintre aceste teme sunt refuzate pentru a nu se hazarda să răspundă categoric pe teme pentru care nu este suficient de documentată, din teama de superficialitate, iar altele pentru că trezesc amintiri răscolitoare în sufletul actriţei.

Aproape din fiecare temă răzbate dragostea de viaţă şi multipla împletire a nevoilor, aspiraţiilor, dorinţelor Maiei Morgenstern. Pofta de a avea în egală măsură timp pentru carieră, familie şi copii. Se regăseşte dorinţa de a învăţa temeinic din orice oferă viaţa, din experienţa cu prietenii, din relaţia cu colegii, cu proprii copii, din informaţia citită de pe internet pe care, deşi o citeşte cu interes nu se opreşte să nu o critice pentru omisiunea surselor de informare. Cu toate că nu recunoaşte iniţial că ar avea o pasiune, din lipsa de timp pentru a o cultiva, totuşi iese la iveală dorinţa perpetuă de a se informa-atunci când are de jucat un nou personaj, când susţine conferinţe şi chiar când i se iau interviuri. De unde această dorinţă de informare? Din teama de a nu dezamăgi, din perfecţionism? Sau poate din dorinţa de a analiza, de a gândi, deşi în modul de exprimare al actriţei primează afectivul.

Muzica de orice fel este o altă pasiune a Maiei Morgenstern pe care a încercat să o formeze şi copiilor săi. Muzica, desigur ar fi putut să fie completată de o altă pasiune, dansul; îşi exprimă însă regretul că nu a reuşit să-i pătrundă regulile aşa cum şi-ar fi dorit. Succesul în carieră s-a construit pe dorinţa de a fi altfel, de a fi altcineva sub masca personajului, din cicatrici ai sufletului rănit în copilarie, din efortul depus atunci când se află în faţa unui proiect nou. Această dăruire pentru carieră a fost şi elementul pe care s-a construit şi relaţia profesională cu actorul Mel Gibson.

Personalitatea Maiei se dezvăluie şi se construieşte din fiecare filă a carţii, din frânturi, din “cioburi” de viaţă dusă ca o luptă continuă. O luptă fără teama de a îmbătrâni, de singurătate sau de a trăi experinţe noi pentru care se pregăteşte continuu.

PLANETA BUCURESTI

In decursul ultimilor ani, mai precis din 2004 si pana in prezent, la Editura Vremea – in colectia Planeta Bucuresti, au vazut lumina tiparului 6 titluri nascute deopotriva din dragostea neprecupetita a Victoriei Dragu Dimitriu pentru oras, pentru istoria lui surprinsa in detalii si intimitati necunoscute sau nebagate in seama de locuitorii sai, pentru personalitati sau oameni obisnuiti care la randul lor au iubit Bucurestiul si si-au adus contributia la dezvoltarea si identitatea lui si deopotriva nascute din talentul autoarei de a ne revela un timp trecut pe care unii dintre noi l-am aflat din povestirile membrilor varstnici ai familiilor noastre si un timp prezent pe langa care adeseori trecem prea grabiti si nepasatori.

Pentru mine, o patimasa iubitoare a acestui oras eclectic, pe care am invatat sa il cunosc de la bunicii si parintii mei care mi-au purtat de mica pasii pe strazile lui, prin parcuri, case, muzee, teatre, carciumioare si mai ales la Sosea, aceste carti au curs precum vinul vechi, auriu si parfumat. Un parfum al copilariei si al familiei. Un parfum al teilor Parcului Bonaparte si al Soselei Jianu, un parfum al mustului din Targul Mosilor de la Obor, un parfum al bradului impodobit din Piata Palatului, un parfum al dulceturilor din casele batranelor matusi, un parfum al tutunului de pipa al bunicului, un parfum al caselor impodobite cu superbe detalii arhitectonice…Si un parfum al lemnelor arzand tarziu in serile de iarna in burdihanul sobelor inalte de teracota, atunci cand ascultam cu totii, in familie, transmisiunile emisiunilor de Teatru la Microfon. Si nu in ultimul rand un parfum al amintirii acelor persoane si personalitati care si-au depanat autoarei  povestile si experientele bcucurestene. Si cata placere imi face sa imi amintesc de Domnul Dinu Roco, pe care am avut onoarea sa il cunosc personal si sa ma bucur de prezenta sa multi ani.

Bucuresteni vechi sau mai noi, deschideti-va ochii, sufletul si mintea, cititi aceste Povesti ale Victoriei Dragu Dimitriu si incercati apoi sa refaceti traseele autoarei, sa strabateti cu pasul vostru orasul in putinele momente libere de care dispuneti si sa invatati sa-l cunoasteti, sa-l intelegeti si sa-l iubiti. Si nu in ultimul rand, sa il aparati !

Si iata lista celor 6 titluri pe care vi le recomand :

-          Povesti ale Doamnelor din Bucuresti – 2004

-          Povesti ale Domnilor din Bucuresti – 2005

-          Alte povesti ale Doamnelor si Domnilor din Bucuresti – 2006

-          Povestile unui Domn din Bucuresti – Dinu Roco – 2007

-          Domni si Doamne la raspantii bucurestene – 2008

-          Povesti cu statui si fantani din Bucuresti – 2010

Acest link va aduce in atentie cateva cuvinte interesante despre Victoria Dragu Dimitriu si contributia ei deosebita la cunoasterea Bucurestiului.

MymagicStar a fost pentru Delia „o primă (recunosc) posibilitate de afla cate ceva despre Alexandru Maftei, despre noul său film (a cărui premieră este programată pentru primăvara anului viitor), despre regizorii români ai noului val, dar si despre avatarurile prin care trec acestia si cinematografia noastra contemporana”.

Tot Delia, dar nu numai ea, urmăreşte zilnic site-ul lui Raluk.ro, semnalând cel mai tare thriller al lui 2010, The Next Three Days, a cărui recenzie o puteţi citi şi pe site-ul nostru (autoare Delia), dar şi pe site-ul Raluk.ro (autoare Raluca Georgescu).

Dan ne semnalează că Dilema Veche alege ca tema in saptamana
18-24 noiembrie ‘Filmul romanesc – cine are nevoie de el?’. Câteva articole incitante:

• Redactorii aleg fiecare cele 5 ‘filme de care nu ne despartim’. Dan a citit cu atenţie şi „am incercat si eu sa fac exercitiul. Primele trei filme sunt automate – sunt cele trei capodopere ale cinematografiei clasice, fiecare in gen diferit, toate facute in decurs de doi ani

1. Marele Dictator – Charlie Chaplin

2. Casablanca – Michael Curtiz cu Humphrey Bogart si Ingrid Bergman

3. Citizen Kane – Orson Welles

Nu mi-a fost greu nici cu al patrulea – este cel mai bun film romanesc al tuturor timpurilor si simbolul a ceea ce in cinematografia romaneasca si est-europeana a insemnat Rezistenta prin Cultura

Reconstituirea

4. Reconstituirea – Lucian Pintilie

Cu al cincelea a fost mai greu. Cateva filme se concureaza pentru acest ultim pretios loc. Pana la urma alegerea a fost:

5. Stalker – Andrei Tarkovsky”

• Mihai CHIRILOV & Alex. Leo ŞERBAN apreciaza ca ‘Situatia e albastra’ : „Stiam ca situatia este albastra (si) in cinematografie- acum o aflam de la sursa cea mai autorizata posibil – doi dintre criticii care au insotit si sustinut (re)nasterea noii cinematografii romanesti, in dialog despre varfurile unei cinematografii fara baza, despre filmele de succes in strainatate pe care publicul romanesc le ocoleste (dupa cele scrise de ei nu este exclus ca ‘Marti, dupa Craciun sa fi avut mai multi spectatori in Israel decat in Romania) si chiar si despre viitorul lui Alex Leo Serban ca ne-critic de film”.
• Radu Cosasu in rubrica sa ‘DIn vieata unui extremist de centru’ ne provoaca cu ‘Amintirea unui film sovietic‘, un pseudo-scenariu de film care nu se va juca niciodata.

Tot Dan ne precizează că Observatorul Cultural din 19 noiembrie publica o serie de articole  prilejuite de vizita in Romania in aceste zile a scriitorului roman stabilit la New York, Norman Manea. Intre altele am retinut cronica la romanul ‘Vizuina‘ aparut la Polirom in 2009. Dan nu a citit inca această carte, insă după citirea acestei cronici o va căuta şi o va citi.

Ne-a atras atenţia şi un articol scurt, dar care poate însemna un sfat spre renaşterea editurilor mici sau mijlocii, care nu au altă modalitate de publicitate decât publicarea unor cărţi interesante şi „ducerea prin viu grai a titlurilor bune”. E vorba de Constantin Pistea, care spune: „mă gândesc ce frumos ar fi dacă în loc de pliantele acelea lucitoare şi pline de informaţii inutile, în loc de pliantele acelea doldora de pagini bune de nimic altceva decât de curăţat cartofii, aş găsi scrisori din partea editurilor: „Dragă cititorule, îţi trimitem spre degustare câte zece pagini din ultimele noastre romane”.

Nurse Ratched

Blogul de carti relateaza despre decernarea la Targul de carte Gauseamus a premiilor Societatii Romane de Science-Fiction si Fantasy (SRSFF) si prezinta lista cartilor premiate:

Premiul pentru cel mai bun autor – Cristian M. Teodorescu

Premiul pentru cel mai bun artist plastic – Alex Popescu

Premiul pentru cel mai bun traducător – Mihai Dan Pavelescu

Premiul pentru publicistică – Ştefan Ghidoveanu

Premiul pentru cea mai buna editură – Nemira

Este de asemenea anuntata aparitia antologiei ‘Pangaia’ – antologia asociatiei pe anul 2010. Despre lansarea antologiei la centrul Calderon pe 26/11 impreuna cu alte carti din seria Intergrala Science-Fictionului Romanesc putem citi si pe site-ul SRSFF.

În sfârşit, o iniţiativă interesantă a bloggerilor din această săptămână ne-a atras atenţia: peste 20 de blogari şi-au pretentat „ticăloşii preferaţi” din cultură. Am citit prima dată la Dragoş, am răsfoit articolele pe toate blogurile prezente şi sperăm că, în viitor, vom fi şi noi cooptaţi în astfel de iniţiative. Printre ticăloşi: abatele Hererra, Alonzo Harris, Fausta, masinaria aia infernala din cartile lui Kafka, Rhett Butler, Nurse Ratched (pentru care au optat joker, anda, dar si Jovi, intr-un comentariu pe blogul lui Dragoş), Meowrice din “Parisul Vesel”, Don Quijote sau Jack Nicholson – Daryl Van Horne ["Vrajitoarele din Eastwick"].

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Zilele astea m-am pus cu burta pe carte – de fapt pe carti si am terminat de varsat in Excel o lista mai veche si cu truda actualizata, a cartilor aflate in posesie (si bineinteles – citite – ca doar nu le-as tine cu paginile netaiate sau nedezlipite). Grea intreprindere, pentru ca mi-am propus – si in mare am si realizat, sa notez si alte caracteristici in afara autorului si titlului, respectiv Editura, Colectia, anul aparitiei, traducatorii si pe alocuri, ilustratorii.

Treaba asta cu ilustratorii trebuie sa o mai aprofundez, pentru ca ideea mi-a venit mult mai tarziu, cand deja scuturasem praful de pe multe rafturi si raftulete . Insa consider ca grafica – ilustratia de carte este o specializare aparte a artistilor plastici, reprezentata de-a lungul anilor in Romania, cu mare talent. de Florica Cordescu, Iacob Dezideriu, Done Stan, Val Munteanu, Dodi Teodorescu Romanati, Iurie Darie, Eugen Taru, etc, etc. Astazi, din economie de hartie si de parale – in general, a disparut « poza » care intovarasea atat de expresiv textul si hranea imaginatia cititorilor de orice varsta.

Si astazi mai am un necaz cu cartile nou editate : au textul atat de inghesuit catre cotor, incat cu greu reusesc sa citesc rascracanand volumul, pana la limita in care este gata-gata sa-si expluzeze filele anemic incleiate in tipografii (chestie pe care am si patit-o).

Pe de alta parte, interesanta mi s-a parut si specificarea traducatorilor, care mi-a adus surpriza recunoasterii unor nume consacrate in literatura, care si-au inceput truda scrisului in calitate de traducatori. (O scoala buna – se vede treaba). Altii s-au dedicat intreaga viata traducerilor, fara a face pasul urmator, a deveni ei insisi scriitori.

Am oftat indelung amintindu-mi de multe carti pe care nu le mai regasesc in aceasta ultima lista :

-          sunt carti date cu imprumut si care nu mi-au mai fost niciodata returnate ;

-          sunt carti pe care le-a luat cu el, la plecarea din tara, in 1982, fratele meu (dar le revad in biblioteca lui de cate ori il vizitez) ;

-          sunt carti pe care in nebunia pregatirilor de mutare din vechea casa, in 2003, le-am lasat in rafturile si lazile din pod ;

-          sunt carti care inca mai asteapta in subsol, sa le despachetez, selectez, etc, etc.

Bineinteles ca regret ca de-a lungul timpului nu mi-am notat intr-un caiet toate cartile imprumutate si citite de la biblioteca si de la prieteni. Carti precum Forsyte Saga, Balciul desertaciunilor, clasici ai literaturii franceze, Byron, Shelley, multe, multe si nepretuite lecturi…Le-am citit de  pe unde am putut, caci au fost ani cand nu se gaseau pe piata cartile editate, iti trebuiau « pile si relatii » pe la librarii sau prin provincie si au fost ani cand – ca si acum – banii au trebuit dramuiti : carte sau papica . Sigur ca supravietuiesti daca citesti, insa nu daca si cumperi carti .

Si in final, fac precizarea ca in acest tabel nu am inregistrat cartile tehnice (de la scoala, facultate si specializari), dictionarele (unele extrem de vechi si de ferfelitite), tabelele de logaritmi si toate achizitiile ultimilor ani privind calatorii prin tari, orase, zoologie, ai altele cu care tarabele ne momesc .

Eu sper ca cine va avea curiozitatea sa scormoneasca Lista (pe care o gasiti la adresa http://www.4shared.com/document/VP9OCu_c/Cartile_din_biblioteca_Delia.html), isi va reaminti impreuna cu mine cartile dragi citite in viata, sau poate se va inspira in privinta alegerii unor autori sau titluri.

Oricum ar fi, NOROC tuturor si viata lunga – atat pentru cat mai multa lectura – dar pur si simplu – si pentru a trai !

“Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă”, de Nicolae Manolescu
Editura Paralela 45, Piteşti, 2009
Moto: „Ce bufonerie şi ce impostură, în fond, în meseria de critic literar: un expert în obiecte iubite” (Julien Gracq)

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Departe de disputele din lumea literară românească, dintre criticii literari şi diferitele grupări ale acestora, am putut să privesc această carte detaşat şi consider că în acest fel am putut să o savurez cu adevărat. De altfel, trecând peste unele aspecte pe care pot să le critic tocmai prin această detaşare (sau neştiinţă?), consider că este cea mai bună carte pe care am avut prilejul să o răsfoiesc şi apoi să o citesc cu pasiune din ultimii ani. Calităţile ei sunt multiple, majoritatea ţinând de personalitatea autorului, de iubirea lui faţă de carte şi de scris, dar şi de cititor: e posibil ca numai un cititor autentic să aprecieze felul în care dragostea lui Nicolae Manolescu o poartă acestui obiect sacru de cultură reală: cartea.

Nicolae Manolescu este cel mai apreciat critic literar în viaţă, a cărui încununare este chiar „Istoria critică a literaturii române”, carte apărută anul trecut şi care a cunoscut dezbateri şi discuţii importante, fiind atât apreciată, cât şi combătută, ca orice operă critică de calitate. După cea mai importantă lucrare din viaţa unui critic literar, istoria literaturii autohtone, Nicolae Manolescu şi-a scris firesc memoriile sau „amintirile unui cititor de cursă lungă”. O cursă lungă care l-a dus pe autor, pe rând, din postura de prigonit politic (părinţii lui fiind arestaţi încă de când autorul avea 14 ani), licenţiat în filologie sau doctor în Litere, profesor universitar (funcţie pe care a fost promovat abia în 1990), cronicar şi critic literar, om politic, chiar candidat la preşedinţia României.

Toată această cursă, care include o viaţă de peste şaptezeci de ani, a fost purtată aproape permenent sub semnul cărţilor: de la prima amintire literară, primele incursiuni în romanele copilăriei, prima amintire a scrisului, până la sutele şi miile articole publicate despre cărţi în Gazeta literară, Contemporanul şi România literară, fondator al Cenaclului de luni sau îndelunga carieră în Uniunea Scriitorilor din România.

Analizând toată această carieră livrescă, pentru Nicolae Manolescu era firesc ca să o transforme într-o carte de memorii, pentru a dezvălui tuturor mirajul cărţilor, care l-a determinat, printre altele, să nu părăsească niciodată România definitiv, nicăieri nesimţindu-se mai bine decât în mijlocul literaturii române, pe care o cunoaşte ca nimeni altul.

Nicolae Manolescu - 1970

Structural, cartea este împărţită în două părţi, intitulate sugestiv „Cititul şi scrisul” şi respectiv „Scrisul şi cititul”, părţi în care sunt descrise pe rând preocupările lecturii din copilărie şi adolescenţă, cu exemple sugestive şi autori care i-au influenţat modul de a citi şi de a gândi şi respectiv primele încercări de a scrie şi modalităţile în care scrisul, critica erau înfrânate în perioada comunistă şi imediat după aceea, pentru a ajunge să descrie ultimii ani – anii 2000 – cu renunţarea la activitatea politică şi concentrarea pe finalizarea Istoriei critice.

Prima parte – Cititul şi scrisul – ne aduce în prim plan un copil şi apoi adolescent îndrăgostit cu totul de cărţi („Când le deschideam, uitam totul – ăsta era cititul? Nu, asta însemna să mori de plăcere”-Sartre). Paginile trec pe nesimţite, sunt absolut seducătoare şi ne rămâne în memorie copilul care îşi dorea să se joace tot timpul, dar în acelaşi timp care iubea perioadele în care era bolnav, pentru că erau singurele momente care îl sustrăgeau de la joc, care îl obligau să stea tot timpul în pat şi în care putea să citească nestigherit ore în şir. Somnul de după-masă i s-a părut întotdeauna insuportabil, pentru că îl privau pentru o oră sau două de cele două mari plăceri ale copilăriei sale: cititul şi joaca: „Prima activitate pe care memoria mea o înregistrează, în care eu sunt subiect individual şi orgolios, este scrisul. Nu cititul (care mă prindea ca şi joaca): scrisul. Am devenit conştient de mine scriind. Mai ales că nu ştiu cum şi când am învăţat literele. Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintotdeauna. Nici părinţii mei nu-şi amintesc cine şi când m-a învăţat să citesc. M-am pomenit citind, aşa cum m-am pomenit jucându-mă: înainte de a fi eu însumi.”

Nu îşi aminteşte primele lecturi şi nici primele personaje, dar aducerile aminte rămân în privinţa primelor biblioteci pe care şi le-a format: „Ceea ce îmi amintesc foarte clar este sentimentul de proprietate pe care mi-l trezeau cărţile mele. Înainte de a fi un cititor adevărat, eram, iată, posesor de cărţi. Asta îmi plăcea nespus. Proprietatea privată era pe cale de dispariţie în România, dar eu mă simţeam, la cei nouă sau zece ani, proprietar. De cărţi.”

Imediat după descoperirea bibliotecii, pornind pe urmele lui Borges, Nicolae Manolescu, ajuns la vârsta adolescenţei timpurii, descoperă şi primele personaje şi cărţi care i-au influenţat modul de a gândi. Insula misterioasă a lui Jules Verne este una dintre acestea, determinându-i o filosofie optimistă care nu l-a părăsit niciodată, apreciind mereu tăria naufragiaţilor de a nu renunţa în nicio clipă şi de a lua totul de la capăt, cu energie şi imaginaţie („N-am nicio înţelegere pentru neputincioşi, abulici, inadaptaţi”).

Au urmat lecturi din ce în ce mai bogate şi variate, ani în care a fost înfluenţat de opera lui Turgheniev, de Stendhal sau Tolstoi:      „Şi a venit Roşu şi negru. Nu mai citisem nimic asemănător. Adoraţia pentru Turgheniev a pălit. Doar Război şi pace, descoperit imediat după aceea, m-a mai adus într-o stare de fericire la fel de mare. Au fost primele romane din cauza cărora, citindu-le  pe nerăsuflate, sufeream că se încheie mai repede decât mi-aş fi dorit. (…) Eram pur şi simplu ameţit şi mort de curiozitate să aflu ce păţesc personajele; întârziam deliberat să închei capitolul, prelungindu-mi plăcerea.”

Coperta IV

Iubirea pentru cititul în formă pură este omniprezentă, criticul de acum având regrete că nu mai poate citi cu aceeaşi inocenţă din copilărie şi adolescenţă, pentru că acum fiecare carte este citită pentru a scrie despre ea, obiectul plăcerii sale s-a profesionalizat şi plăcerea nu mai este aceeaşi. Cu toate acestea, nu există o zi fără o carte, nu există moment în care autorul să nu aibă vreo carte în mână, iar fericirea este că încă nu a citit toate cărţile. De altfel, acestea sunt şi cuvintele prin care încheie prima parte a pledoariei în favoarea cititului: „Mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. Înainte de a mă culca seara, îndată ce mă trezesc, dimineaţa, în călătorii (ba chiar şi în tramvai), pretutindeni şi oricând, citesc. Nu mă pot închipui fără să ţin o carte în mână. Îmi e uneori de ajuns s-o răsfoiesc. Gestul mecanic al cititului mă satisface adesea. Când era foarte bătrân, tata nu mai citea decât romane poliţiste: aceleaşi, de mai multe ori. Le uita şi le relua. Aşa fac şi eu cu unele cărţi. Am uitat uneori ce am citit în ele. Am uitat alteori că le-am citit. Plăcerea lecturii rămâne de fiecare dată întreagă. În cele mai multe cazuri, le ţin perfect minte şi aş putea să vorbesc la nesfârşit despre ele, fără să le am dinainte, să le deschid şi să le ordonez, aşa cum eroul Orbirii lui Canetti îşi depune pe rafturi invizibile cărţile din cap, una câte una, cu grijă şi cu tandreţe, atent să nu le murdărească ori să nu le boţească. Pe cele noi, le aştept cu sufletul la gură. Curiozitatea nu m-a părăsit niciodată. O carte nouă este lucrul cel mai frumos  care mi se poate întâmpla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile.”

În a doua parte a cărţii – Scrisul şi cititul –, Nicolae Manolescu se detasează de pasiunea pentru citit pentru a pune accentul pe memorialistica pură, descriind fapte şi întâmplări ce s-au petrecut după adolescenţa petrecută în mijlocul cărţilor. Perioada comunistă este majoritară, autorul încercând, uneori evident, alteori pe ascuns, să îşi ofere alibiuri pentru o perioada întunecată, pentru care a fost de altfel acuzat de „pactizare cu inamicul”.

Orice referire la adeziunea la comunism, chiar dacă aceasta era una de suprafaţă, este imediat motivată etic şi moral sau măcar se încearcă aceasta, pentru cei care nu cunosc amănuntele toate motivaţiile par reale, credibile şi realiste. Cu toate acestea, multe dintre motivele lui Manolescu par răsuflate: numirea în funcţia de redactor-şef la România literară la propunerea lui Ceauşescu, imediat după dizidenţa lui Nicolae Breban este doar un exemplu, cum exemple se pot găsi şi în repetatele presupuse acte de curaj ale autorului, fără ca acesta să păţească efectiv ceva, lucru ciudat în anii comunismului.

În acest sens, Nicolae Manolescu îşi apără, din punct de vedere al formării sale, precursorii care au aderat la socialism sau comunism, cum ar fi Arghezi, Blaga, Sadoveanu şi mai ales George Călinescu. Personalităţi care nu au fost niciodată iertate de adevăraţii dizidenţi, cum ar fi discuţia din ultima perioadă despre cuvintele spuse despre aceste persoane de către Monica Lovinescu: „Nu se poate trece peste influenţa pe care Călinescu a avut-o asupra formării modului nostru de a gândi şi de a scrie critică. Fie şi numai din acest motiv, preţul recuperării lui Călinescu, de altfel, ca şi al lui Arghezi sau Blaga, în anii ’50-’60, merita să fie plătit. Generaţia noastră stă martoră. Au fost şi sunt discuţii contradictorii pe această temă. Tinerilor scriitori de după 1989 li se va fi părând cinică observaţia că noi am avut de câştigat de pe urma abdicărilor morale ale unor mari scriitori, abdicări care au permis reconsiderarea lor oficială exact când aveam mai mare nevoie de ea. Tinerii ar trebui să înţeleagă că, dacă noi, profesorii lor, am fi fost lipsiţi de lecţia critică a lui George Călinescu, ei înşişi n-ar fi fost ceea ce sunt. Cultura e o ştafetă. Chiar şi relativ târziu, când i-am descoperit noi, „clasicii” interzişi în deceniul şase, pe care nu i-am învăţat la şcoală (Maiorescu, Macedonski, Bacovia, Papadat-Bengescu, Arghezi, Blaga, Voiculescu, Lovinescu şi altii, legiune), au reprezentat o hrană spirituală în lipsa căreia, nu doar noi, ci şi urmaşii noştri, am fi suferit de inaniţie.”

Nicolae Manolescu

Vorbeşte, de asemenea, deseori despre cenzura din comunism, de care adevăraţii scriitori scăpau cum puteau: unii se conformau şi scriau cât mai echilibrat, încercând să ocolească ceea ce putea fi tăiat, unii scriau sincer şi direct, iar operele lor fie erau nepublicabile, fie tăiate drastic, iar alţii pur şi simplu s-au oprit ori au trimis manuscrisele direct în străinătate. În privinţa lui Manolescu, este clar că el a făcut parte din prima categorie, a celor care s-au conformat epocii, încercând să scrie despre cărţi neutre, care nu propovaduiau sistemul comunist, dar nici nu se opunea lui, astfel încât a ajuns să fie un critic literar acceptat de regim: „Cititorul cel mai atent era, în comunism, cenzura. Ochiului ei vigilent nu-i scăpa nimic din ce scriam. Mai insidios era ochiul autocenzurii. Cenzura mai lăsa câte o pleoapă să-i cadă. Autocenzura era un reflex permanent. Ochiul ei nu aţipea niciodată.” Nici acum nu ştie care este adevărata cale, aşa cum nu au ştiut-o nici cei care erau în alte tabere. Dezamăgirea de ceea ce s-a întâmplat în postcomunism este mare chiar şi în rândul categoriilor care s-au opus atunci sau mai cu seamă în rândul acestor categorii, care s-au simţit peste noapte atraşi tot în vârtejul unui comunism de speţă nou, condus de oameni din rândul doi.

Cartea suprinde, în esenţă, fapte şi nu personalităţi, întâmplari reale sau aparent reale şi nu introspecţie în sufletul propriu sau al celorlalţi. Chiar Nicolae Manolescu îşi recunoaşte propriile limite în privinţa felului său de a scrie şi de a gândi: „Ştiam demult că nu sunt în stare să scriu o carte cum este Scrisori către fiul meu a lui Gabriel Liiceanu. Nu e vorba doar de a-mi respecta, eu, cel dintâi, intimitatea. Nici de o banală pudoare. Pur şi simplu nu sunt ceea ce se cheamă un introspectiv.” Specialist în cărţi şi în critica lor, el poate spune multe despre personajele lor, chiar şi la mulţi ani de la lecturare, poate vorbi ore întregi despre majoritatea cărţilor citite, în schimb oamenii din jur sunt mult mai greu de înţeles şi „de povestit” („Despre personajele din literatură păstrez imagini mult mai puternice decât despre oamenii pe care i-am întâlnit. Şi nu sunt sigur că ştiu tot atâtea despre femeile pe care le-am iubit câte ştiu despre Anna Karenina sau despre Adela.”)

Este clar că avem în faţă o carte foarte interesantă şi captivantă, care va fi iubită de cei care iubesc cărţile. Ne amintim cu plăcere rândurile lui Mircea Eliade despre cărţile citite, despre nopţile în care stătea treaz doar pentru a termina încă şi încă o carte, despre dorinţa lui de a fi specialist în domenii care mai de care mai ciudate. La fel, Nicolae Manolescu are un cult al cărţii şi o deosebită plăcere de a face cunoscut mai departe această pasiune, care induce cititorului dorinţa de a termina rândurile şi a căuta în bibliotecă următoarea lectură. Pentru pasionaţii de carte, în rândul cărora mă regăsesc şi eu, „Viaţă şi cărţi”, cel puţin în prima parte, nu este decât o confirmare că sunt şi persoane publice care gândesc la fel şi care îi pot călăuzi pe drumul lecturii ca plăcere şi, de ce nu, al criticii literare.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Armele secrete ale CIA – Tortura, manipulare si arme chimice, de Gordon Thomas
Editura Litera, Bucuresti, 2010
Traducere din limba franceza de Aurelia Ulici

Urmaresc cu interes aparitiile in zilele de luni ale Saptamanii Financiare – pentru a ma bucura de cate un nou Bestseller International oferit impreuna cu paginile publicatiei. Armele secrete ale CIA – cumparata in 18 ianuarie este o carte grea, cutremuratoare, pe care a trebuit sa o lecturez in doze mici, suportabile pentru mintea intens bombardata cu un gen de informatie care s-a cerut citita, recitita si  integrata in harta generala a cunostintelor istorice, politice, economice si medicale pe care le-am acumulat dealungul anilor.

Autorul, Gordon Thomas, are calitatea de ziarist de investigatie recunoscut pe plan mondial, este autorul unui numar impresionant de carti si pentru redactarea volumului discutat a depus o munca bogata de documentare, intinsa pe un numar mare de ani, care acopera un segment  zbuciumat al istoriei umanitatii, incepand din anii 50 si pana in prezentul cotidian. Dar in afara de incontestabila documentare, de talentul de organizare a materialului acumulat intr-o constructie logica si cursiva, Gordon Thomas are calitatea de a ne pune in fata unor complicate probleme morale, ridicate de intrebarea : are cineva dreptul sa dispuna discretionar de sanatatea fizica si psihica a semenilor sai, controland mintea acestora prin metode de tortura, prin arme chimice si bacteriologice, ba chiar si prin lama ascutita a bisturiului, impotriva stiintei si vointei victimelor ?.

Pentru ca aceasta este ceea ce a faptuit ani indelungati, CIA, pe teritoriul Statelor Unite, in Canada si in multe alte colturi ale lumii, in spitale, clinici, centre universitare sau  in campurile de lupta din Coreea, Vietnam, Liban, Egipt, Siria, in cadrul unor programe « stiintifice » – imense gauri negre care au supt ametitoare sume de bani, cu concursul unor « halate albe » care au calcat cu infatuare si hotarare pe urmele  inumane ale « doctorului » Mengele !

Paranoia nascuta din acerba concurenta « stiintifica si tehnica » dintre SUA si Blocul Sovietic a condus la un tip de programe de cercetare diabolice, care au utilizat “subiecti de unica folosinta”, OAMENI, in experiente de o cruzime si suferinta  neingradite de vreo etica medicala, religioasa, sociala, UMANA ! Torturi greu de imaginat : lobotomii, socuri electrice, injectarea repetata a celor mai noi si mai perfide droguri, infestarea cu cele mai nocive ciuperci sau tulpini de virusi si microbi, galeria practicilor si experientelor in numele STIINTEI si al ADEVARULUI este dureros de bogata.

O mare parte dintre marturiile acestor practici abominabile se intemeiaza pe o sursa de mare credibilitate, un inalt oficial al CIA, William Buckley, supraveghetor al programelor legate de controlul mintii si numai, rapit in 1984 in Liban, supus vreme indelungata torturii si ucis in cele din urma de catre Hezbollah. « Bill Buckley lucrase in CIA timp de 30 de ani. La venirea lui, Agentia facea parte din visul american de a crea o lume noua. La moartea lui, devenise o institutie birocratica, increzatoare, din ce in ce mai mult, in tehnocratie si analiza calitativa. In aceasta lume Buckley devenise un strain. La fel ca Ronald Reagan, unul dintre putinii presedinti pe care i-a admirat, Buckley credea ca forta Statelor Unite ers sa se desprinda deliberat de restul lumii. America la care visa el era cea a virtutilor din Vestul Mijlociu, pe cale de disparitie, asa cum crestinismul universal al copilariei lui nu mai era decat o amintire.(…….) Era un om cinstit, care isi servea cu loialitate Agentia si tara.”

Gordon Thomas

Analiza – de fapt epitaf -  de care, in final, ma indoiesc puternic. Pentru ca acest om s-a miscat permanent prin miezul murdar al orgoliilor medicale criminale, prin maruntaiele putregaite ale orgoliilor politice fara limite. Si asa cum spune intr-un alt paragraf autorul cartii: “ Cu siguranta, multi factori concura la definirea sortii lui Buckley. El intelegea mai bine ca oricine ca pentru a supravietui in Agentie, trebuia sa iei parte la intrigi politice, la lupre pentru teritoriu, la lovituri de pumnal date pe la spate. Modul lui de a face fata era sa loveasca – si sa loveasca dur. Faptul nu-i atragea simpatii, dar, in acea perioada, spunea cu placere: <nu concurez pentru titlul de Miss Langley>. Atinsese un nivel al succesului aproape de neegalat in toata istoria Agentiei. Aceasta ii facuse pe multi invidiosi. Buckley era dificil, nemilos si uneori coleric si nu-si cerea niciodata scuze. Cu putin inainte de plecarea lui la Beirut, isi rezumase astfel atitudinea: <Incerc sa-mi fac treaba bine, dar inteleg si ca recunostinta nu face parte din ea>”.

Acest om a cunoscut in detaliile cele mai dureroase si mai morbide si mai inumane eforturile depuse de “cohorta de medici” pentru ingenuncherea mintii umane si pentru crearea celor mai neinchipuite arme chimice si bacteriologice – “in numele apararii valorilor umane”. Astfel incat, la caderea lui Buckley in mainile Hezbollah, CIA si-a pus problema daca acesta va claca si va vorbi. “Chuck Cogan, un agent care fusese un apropiat al lui Buckley, considera ca acesta era prea impregnat de omerta, vechiul cod sicilian al tacerii pe care veteranii Agentiei il arborau ca pe o medalie, ca sa vorbeasca. Expertii nu erau la fel de categorici. Stiau ca nimeni nu putea rezista pana la capat unui tortionar medical experimentat; ca fiziologia sistemului nervos uman este la fel pentru toata lumea, indiferent de origine, de cultura sau profesie. Niciuna dintre cunostintele capatate de Buckley despre arta spionajului nu-l putea ajuta prea bine sa reziste electrosocurilor, batailor, atarnarii prelungite de brate sau de picioare, administrarii drogurilor, izolarii sau cagulei. Era la fel de vulnerabil ca oricare altul. Poate chiar mai mult: vointa de a rezista fiind deosebit de puternica la el, prabusirea n-ar fi decat mai spectaculoasa.”

Si iata cum omul care a stiut, a concurat, a contribuit la programele de cercetare experimentala privind armele psihice, chimice si bacteriologice, impreuna cu toate metodele teroriste nascocite de mintea umana, care a fost in mijlocul actiunilor americane, sovietice, chineze, japoneze, arabe, care  a fost la cativa pasi de presedintele Sadat in momentul atacului ucigas asupra acestuia, acest om a sfarsit ca victima a diavolului pe care l-a slujit intreaga viata.

Si nu imi pun problema daca este drept sau nu acest lucru. Problema pe care o ridica cartea lui Gordon Thomas este cata dreptate poate avea un grup elitist sa isi aroge drept de viata si de moarte asupra semenilor lui, in numele aflarii adevarului si al salvarii vietii! Ce drept are un astfel de grup (indiferent unde se situeaza el – in America, in China, in Japonia, in tarile arabe), sa actioneze cu puteri discretionare asupra semenilor sai. Gordon Thomas ne spune: “Acest tip de cercetare continua în lume, inclusiv în Coreea de Nord si China, ca si în America. Ei inca încearca sa gaseasca drumul magic de a controla mintea si sa manipuleze-o.”

Divortul Perfect (A Perfect Divorce), de Francesca Clementis
Editura Polirom, Iasi, 2007, Colectia CHIC
Traducere din limba engleza si note de Ioana Miruna Voiculescu

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Conform citatului din Sunday Mirror “Divortul perfect este o descriere pe cat de realista, pe atat de amuzanta a relatiilor amoroase si a complicatiilor ce decurg din ele” si al citatului din Sunday Post “O carte amuzanta si spirituala, care ne demonstreaza ca nu toate povestile de dragoste se termina cu si au trait fericiti pana la adanci batraneti…”, romanul Francescai Clementis face o analiza complexa si plina de umor a prieteniei, a dragostei, a casatoriei, a relatiilor de familie, a relatiilor sociale, a relatiilor profesionale, a loialitatii si tradarii in cadrul acestor relatii, a cautarilor de cunoastere si implinire personala.

Autoarea este absolventa a Facultatii de Filozofie a Universitatii din Sussex si a profesat timp de 10 ani in domeniul publicitatii, inainte de a se dedica in totalitate scrisului. Astfel ca – prin formatia universitara si prin experienta de munca si de viata, are toate instrumentele necesare pentru a construi intr-un ritm alert, intriga complicata a unui roman care are in centrul sau, ca erou principal, cuplul englez, urmarit de la 18 ani – varsta adolescentei (reprezentat de Jenny si Mark, de Lisa si Kieran, de Tally si Phil) si pana la senectute (reprezentat de Lynn si Harry) si pentru a ne pune in fata problematica inchegarii si responsabilitatii vietii de familie, cu toate starile posibile, inclusiv aceea a inevitabilitatii rupturilor, despartirilor si finalmente – a divortului.

Romanul nu este o capodopera a literaturii mondiale contemporane, nici macar a literaturii engleze si nici macar a categoriei de liteartura denumita ChicLit, insa e scris cu talent, cu un echilibru bun intre aspectele cotidiene grele ale vietii eroilor si umorul debordant care le salveaza sufletele si existentele.

Coperta editiei americane

Umorul si nuantele de satira sunt acelea care salveaza si situatiile mai greu de acceptat pentru gustul meu, in care sunt aruncati eroii romanului. Pentru ca mi-as fi dorit ca personajul principal, Jennifer sa fie ceva mai inteligenta, mai implicata in propria viata, sa nu se multumeasca – precum un cocon – intr-un culcus caldut minim solicitant mental – sa-si fi copt cei 38 de ani – si chiar atunci cand buboiul mare al casniciei ei se sparge si duce spre solutia chirugicala radicala – divortul, sa-si fi reconsiderat just prioritatile, sa se maturizeze.

Insa Jenny este o persoana care in fond nu si-a trait tineretea, nu a experimentat si de aceea isi reconsidera proritatile in felul ei, pragmatic si total lipsit de maturitate, forta si imaginatie. Dupa cutremurul iscat de problema divortului in viata ei si a cuplurilor si persoanelor prietene din jur, dupa ce reuseste sa adune un minim de informatii coerente despre sine si posibilitatile ce i se deschid in fata, eroina revine in adapostul caldut al unei casnicii comode si nesolicitante, reintorcandu-se la ideea de la care izbucnise criza conjugala – si anume aceea a perpetuarii speciei – dorinta de a-si implini casnicia cu un copil.

Si in final, ideea de a tine in functiune hardughia casatoriei, ca suprema implinire sociala si umana a ei. Un final dulce-amar, un roman care se citeste cu placere si care este – repet – salvat de umorul debordant si de empatia cu care se apropie autoarea de tipologii umane atat de caracteristice vremurilor noastre si de care, cu siguranta – si noi am avut ocazia sa ne ciocnim de multe ori.

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Viata incepe vineri, de Ioana Parvulescu
Editura Humanitas, Bucuresti, 2009

Asa s-a intamplat sa fie! Si poate nu intamplator! De pe masuta mea fermecata, pe care cartile asteapta linistite sa le vina randul si drumul catre mintea si sufletul meu, dupa „Jocul Ingerului” a lui Carlos Ruiz Zafon, am luat „Viata incepe vineri” a Ioanei Parvulescu. Ambele le-am cumparat de la Carturesti, cu putin inainte de Craciun si asa a fost sa fie, ambele reflecta – fiecare in felul sau – truda de a scrie a celui aplecat asupra coalei albe de hartie si ambele reflecta notiunea de timp si mai ales de timp istoric.

Ca o veche iubitoare a Bucurestiului, a istoriei si istorisirilor sale, a imaginilor pastrate in vechile fotografii de epoca ale familiei mele, a povestilor oamenilor de seama ce i-au strabatut strazile si parcurilor si s-au oprit osteniti la masutele cafenelelor si ale cofetariilor renumite, am avut un sentiment de piosenie deschizand paginile acestei carti, stiind-o si pe autoare drept o indragostita de timpurile trecute.

Caci TIMPUL s-a dovedit a fi personajul principal al acestei atat de vii si armonioase fresce a numai catorva zile din sfarsitul anului 1897. TIMPUL romanului se limiteaza la numai 13 zile, cu incepere din 19 decembrie si pana in ultima zi a anului in cauza. TIMPUL se limiteaza doar ca poveste, caci el transcende peste ani, prin cateva note in stil gazetaresc, urmarind in cuvinte simple si calde, destinul eroilor care il strabat.

Autoarea demonstreaza talentul de a construi o intriga inteligenta, care poate fi privita la prima impresie ca fiind una usor politista, dar care, in adancuri, are scopul de a ne introduce in armosfera unui Bucuresti de sfarsit de veac 19, in care personajul principal, TIMPUL, curge mai domol, avand mereu ragaz sa arunce cate o privire inapoia lui, dar si cate o strafulgerare spre ce va urma sa fie. Autoarea ne prezinta un oras populat de oameni vii, din clase sociale diferite, cu nevoi si cu idealuri diferite, dar atat de asemanatori noua, celor din secolul 21, caci toti muncesc, viseaza, iubesc, sufera, spera, gandesc, creaza, EXISTA si lasa urme adanci in TIMPUL orasului.

Intoarcerea in TIMP o preocupa adanc pe Ioana Parvulescu, de aceea cred ca a reusit sa scrie acest roman cu multa intelegere si caldura pentru vechiul Bucuresti si pentru personajele care l-au strabatut. Pentru aceia care in calitate de medici au luptat cu bolile si si-au ingrijit cu multa daruire semenii, pentru aceia care in meseria de gazetari au excelat si au lasat istoriei numele mari ale publicatiilor bucurestene, pentru aceia care in pozitii de functionari publici au vegheat la asezarea si respectarea normelor de convietuire, pentru acele femei care in calitate de sotii si mame au iubit, au nascut copii si au conservat spiritul familiei.

Si in incheierea romanului, tocmai pentru a sublinia relatia cu TIMPUL si pentru a incadra acel an 1897 in axa timpului si pentru a ne transpune pe noi ca cititori in date concrete, Ioana Parvulescu ne prezinta cateva anexe documentate si elocvente, din revistele vremii: Calendarul ortodox pentru anul 1897, Calendarul catolic, Calendarul ebraic, Calendarul musulman, Sarbatori nationale si domnesti, Cronologia, Eclipse, Guvernul.

Am citit aceasta carte cu sufletul, simtind plutind in jurul fotoliului meu, parfumurile vechi ale copilariei petrecute alaturi de bunici: mirosul pipei bunicului si mirosul de vanilie si scortisoara al bunicii.

Va recomand din inima aceasta carte si pentru a-mi intari invitatia la lectura, va alatur adresa la care veti putea viziona prezentarea inspirata a Humanitas Multimedia:

Si va recomand si adresa de la ClassicsOnline, la care o veti putea asculta pe Idil Biret interpretand Menuet in G minor de Haendel, piesa la care Ioana Parvulescu face dese referiri in roman. Piesa integrala o puteti gasi la adresa Megaupload.

Despre dragoste si alte intamplari
Editura Univers, Colectiile Cotidianul, Bucuresti, 2008

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Cand te hotarasti sa lecturezi despre dragoste si alte…sentimente adiacente, este bine sa te intrebi mai intai cat de bine faci fata amalgamului de trairi si simtaminte pe care le incerci cu fiecare fraza citita. Si asta pentru ca, indiferent de particularitatile si unicitatea povestii traite personal, este imposibil ca macar una din cele 17 povestiri si 54 de scrisori de dragoste cuprinse in antologia pe care Colectia “Literatura” a ziarului Cotidianul a publicat-o nu de mult, sa nu te atinga exact in acel punct sensibil pe care il credeai uitat, acceptat sau asumat.

500 de pagini de povestiri de dragoste selectionate cu grija ne prezinta iubirea sub toate aspectele ei, clasice sau contemporane, prin ochii si, as indrazni sa spun, prin inimile catorva scriitori de exceptie.

Stendhal in “Despre Dragoste” o teoretizeaza, o abordeaza psihologic privind-o ca un fenomen care cristalizeaza in timp bucuria care ne-o da relatia cu o anume persoana, evoluand de la prima scanteie “cel mai mic fir de speranta care poate face sa se nasca iubirea” la iubirea adevarata ” imbinarea tuturor sentimentelor de multumire, a tuturor momentelor de fericire care au putut lua nastere succesiv” cu privire la persoana iubita.

De departe insa cel mai mult mi-a incantat sufletul corespondenta intre Mihai Eminescu si Veronica Micle, fragmente reproduse din colectia de scrisori inedite aparute sub titlul ” Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit”. Contrar parerilor care au spus ca publicarea acestor scrisori l-au demitizat pe marele poet, l-au coborat in banal, eu cred ca in aceasta corespondenta mai mult decat orice alta scriere se vede izvorul geniului iubirii care s-a revarsat in acele sublime poezii de dragoste. Vedem un Eminescu obisnuit, plin de griji si framantari interioare, nefericit, bolnav insa mai presus de toate indragostit, poate de Veronica, mai mult ca sigur de o iluzie cu chipul Veronicai, iluzie numita “dulcea mea copila”, ” sufletul si amorul meu”, “momoti draga” ba chiar si “ingerul meu blond”. O iubire tragica, neimplinita care rabufneste cu putere in declaratii emotionante “Un om ca mine, care într-adevăr nici n-a crezut ceva nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului său necesitatea ca oricare de-a se-nchina şi de-a iubi ceva. Nu înţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi cât de necredincios totuşi există necesitatea de a crede şi iubi? Cu cât această necesitate a fost mai oprimată, mai negată prin raţiune cu atât ea a devenit mai adâncă, mai inextirpabilă. Te iubesc, te iubesc cu toată privaţiunea de sentiment a trecutului meu, te iubesc tocmai pentru că viaţa mea a fost un pustiu, tocmai că nimeni nu m-a iubit în adevăr, tocmai pentru că numai îndurarea şi iubirea ta am căutat-o pe pământ şi pentru că ceea ce am dorit mai mult, am şi aflat. – 5 ianuarie 1880″.

Adam si Eva

Daca simtiti ca sentimentele va coplesesc mai dati cateva pagini si Mark Twain va reusi cu siguranta sa va binedispuna cu al sau ” Jurnal al lui Adam si al Evei”.Vorbind tot depre iubire, dar avand o abordare ironica, faimosul scriitor american ne prezinta lungul drum spre dragoste al cuplului primordial in Gradina Raiului. De la constientizarea propriei persoane, la descoperirea partenerului si traiul in comun sunt tot atatea subiecte tratate cu umor, si uneori cu duiosie accentuata in ultima fraza, suprema dovada de iubire – epitaful Evei – ” Oriunde te-ai dus, acolo este paradisul.Adam”

Despre iubirea pasionala, nefericita si in final fatala ne povesteste Prosper Merimee in a sa “Carmen”, in care a creat un tip literar nou acela al femeii fatale care isi exploateaza sexualitatea si misterul pentru a subjuga persoana iubita dar care isi gaseste moartea starnind gelozia acestuia.

In ” Calul dracului “ al lui I.L. Caragiale, intalnirea, langa o fantana, a unei babe cu un misterios personaj diavolesc, se transforma intr-o cavalcada nocturna, la lumina lunii, romantica, in care baba devine o frumoasa fata de imparat, revenind la starea initiala odata cu ivirea zorilor.

“Lucidor” are ca subiect o iubire ascunsa. Este povestea doamnei “von Murska” si a celor doua fiice ale sale, cea de-a doua obligata sa se imbrace si sa se comporte ca un baiat de mama sa, convinsa ca in societatea in care traiau este foarte complicat sa mariti o fata, despre doua nici nu putea fi vorba. Aparitia tanarului Wladimir complica situatia prin interesul pe care il manifesta pentru Arabella, sora mai mare care insa nu-i impartaseste sentimentele. Lucile, devenita Lucidor pentru restul lumii, se indragosteste de junele adorator al surorii sale prilej sa-i trimita numeroase scrisori de dragoste semnate cu numele acesteia. Incurajat de corespondenta primita dar descurajat de atitudinea zilnica a presupusei indragostite Arabella, Wladimir nu poate decat sa pluteasca in incertitudine, neintelegand dubla natura a logodnicei sale, nebanuind nici o secunda ca Lucidor este cea indragostita de el dar care nu se putea implica.Odata misterul rezolvat, autorul lasa insa deschis finalul, fara a mentiona daca Wladimir alege sa iubeasca sau sa fie iubit.

Montesquieu

“Scrisorile persane” desprinse din primul roman epistolar scris de Montesquieu ni-i prezinta pe Rika si Usbek, cei doi persani sositi la Paris, care sustin o bogata corespondenta cu compatriotii lor, pe care ii informeaza cu privire la realitatile, oamenii, institutiile si moravurile societatii franceze, primind la randul lor variate informatii din lumea persana. Scrisorile povestesc intamplari si intrigile din haremul lui Usbek din Persia, corespondenta prin care Usbek doreste sa se asigure asupra fidelitatii femeilor din harem in timpul lipsei sale fiind doar un prilej pentru autor de a confrunta doua civilizatii diferite.

Iubiri de basm ne ofera Ion Creanga in “Povestea porcului” si povestea japoneza “Taietorul de bambus si printesa lunii”, cu aparitii misterioase a printului dintr-un porc si a printesei dintr-o tulpina de bambus, cu incercari, piedici, perseverenta si incredere in depasirea obstacolelor care stau in calea gasirii iubirii desavarsite.

In “Ligia”, Edgar Allan Poe ne vorbeste de dragoste in stilul sau propriu, macabru, gotic, o dragoste maladiva care depaseste barierele vietii si mortii. Personajul masculin traieste o iubire perfecta cu Ligia, primele pagini descriind in detaliu pasiunea impartasita de cei doi ale caror suflete parca se contopesc. Imbolnavindu-se, in pragul mortii Ligia nu renunta si ultimile sale cuvinte vin ca o promisiune a iubirii eterne: “Omul nu cedeaza in fata ingerilor, nici cu totul in fata mortii, fiind salvat de slabiciunea palidei sale vointe”. Ravasit, naratorul deplange indelung disparitia Ligiei, insa in timp se recasatoreste cu Rowena. Boala acesteia si iminenta moarte il fac sa suspecteze cauze nenaturale insa ramane la capataiul Rowenei pana la decesul ei, departe insa de a simti cu aceeasi intensitate pierderea ca prima data. O pregateste de inmormantare conform obiceiului si ramane l-a capataiul ei intr-un scaun motaind. trezit brusc din somn vede corpul miscandu-se si decopera cu oroare ca nu Rowena inviase ci sufletul Ligiei se intorsese asa cum promisese.Dragostea se dovedeste mai puternica decat moartea.

De Edith Warthon recunosc ca nu citisem nimic pana la aceasta nuvela despre dragoste si spre rusinea mea habar nu aveam ca este “acea” Edith Warthon care a scris “Varsta inocentei” fiind prima femeie care a castigat premiul Pulitzer pentru aceasta creatie. O alta poveste, un alt fel de iubire… Satula de viata searbada pe care o traieste, eroina noastra isi ia viata inghitand otrava si ajunge intr-un fel de rai, departe insa de cel zugravit de religii, aproape terestru unde intalneste Spiritul Vietii. Discutiile purtate cu acesta ne releva o persoana sensibila, intelectuala, care traise captiva intr-o casnicie alaturi de un sot blazat, mediocru care au transformat-o intr-o fiinta interiorizata si intr-un final au facut-o sa se sinucida. Drept recompensa pentru viata care n-a trait-o, Spiritul Vietii ii ofera oportunitatea de a inatalni perechea ideala, sufletul pereche alaturi de care sa traiasca adevarata dragoste, plenitudinea vietii. Perspectiva noii vieti o face insa sa se gandeasca la fostul sot, la singuratatea si nefericirea lui cand va muri si nu o va intalni in paradis, la asteptarea si dezamagirea lui si paradoxal descoperind ca de fapt ea este plenitudinea vietii fostului sot, renunta la oferta Spiritului alegand fericirea omului de langa ea cu care se obisnuise, pentru care era totul si care intr-un final … ii lipsea.

Despre o alta dragoste, prima dragoste, incandescenta, imprevizibila citim in “Scrisorile calugaritei portugheze” de Mariana Alcoforado. Presupusa poveste de dragoste intre Mariana si capitanul Bouton a fost o simpla aventura pentru el si un extaz transformat in agonie pentru ea. Intre zidurile manastirii patima si durerea calugaritei si-au gasit alinarea in scris.Scrisorile o fac sa retraiasca cele mai frumoase momente ale iubirii, isi cheama iubitul inapoi, rememoreaza momentele fericite pentru a le fxa in memorie, trece prin deznadejde, reprosuri, spaima de nu fi uitata, nevoia de a se simti din nou iubita.Dupa ce a imortalizat pe hartie iubirea sa amara, calugarita s-a retras in anonimatul manastirii lasand randurile sale sa rascoleasca sufletele cititorilor de peste veacuri, consacrandu-se printre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile.

Povestea lui “Amy Foster” scrisa de Joseph Conrad ne prezinta diferite fete ale dragostei care se manifesta intre aceleasi personaje: Yanko si Amy si care se schimba pemasura ce relatia intre cei doi evolueaza. La inceput este compasiune, care se transforma in pasiune, insa dupa nasterea fiului lor dragostea se estompeaza, astfel incat Amy nu mai e in stare sa-l sutina pe Yanko in planurile sale. Iubirea se transforma apoi in indiferenta si fara ajutorul si atentia sotiei sale Yanko moare.

“Fiica lui Rappaccini” este o nuvela fantastica al carei subiect urmeaza povestea povestea unui tanar care se indragosteste de femeia pe care o vede intr-o gradina, care seamana cu o floare ai mult decat intr-un singur fel, dar datorita interventiei stiintei in natura dragostea lor indeplinindu-se are un final dezastruos. Este o poveste de dragoste tragica care imbina teme fundamentale precum umanitatea, interventia in natura cu scopul de a o perfecta precum si iubirea romantica si manifestarile ei.

Decameron

Intalnim apoi o iubire sortita sa ramana neimplinita, asa cum sunt dealtfel iubiile lui Turgheniev, apoi dintre cele o suta de povestiri ale Decameronului lui Boccaccio savuram doua, astfel cum sunt povestite de personajele care se intalnesc in biserica Santa Maria Novella din Florenta (in 1348) in timp ce ciuma se abatuse catastrofala peste oras, umpland casele si strazile de cadavre si de sufletele de teroare. Iubind viata si dorind-o cu atat mai mult in mijlocul unor asemenea nelinisti si terori, acesti tineri se retrag intr-o vila hotarati sa petreaca acolo cateva zile, in mijlocul dansurilor, al jocurilor si al placutelor conversatii, retragandu-se si aflandu-si scaparea de orori in povesti de dragoste. In fiecare zi aleg cate un rege sau o regina si in fiecare dupa-amiaza se aseaza intr-o livada pentru a spune fiecare cate o poveste care sa intre intr-o tema generica.

Despre dragoste prin corespondenta se vorbeste in scrisorile pe care Kafka le trimite Milenei Jesenska, pe vremea aceea jurnalista, un spirit liber adept al “Noii directii in dragoste” ce presupunea acordul libertatilor partenerilor cu alte persoane. Legatura dintre Kafka si Milena se infiripa rapid, manifestandu-se strict prin corespondenta in care Kafka isi afiseaza iubirea curtenitoare, cu duiosie si mai ales fara inhibitii.

“Doamna cu catelul” ilustreaza evolutia unei relatii interzise, adulterine petrecut intr-o statiune balneara, catre o iubire adevarata, dureroasa, fara iesire. Provenind din mariaje de convenienta, monotone, Anna si Dimitri se trezesc la viata intr-o relatie blamata de societatea in care traiesc. Macinata de sentimentul de vina, fragila si vulnerabila Anna nu isi gaseste si fericirea , sentimentul de vina depasind in intensitate dragostea.

Despre dragoste… ce ar mai fi spus oare, probabil nimic sau probabil foarte multe… Lasati-va imaginatia in voia literaturii si in mod sigur veti simti, veti trai, veti visa. Lectura placuta!

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro