“Dincolo de limite”, de Salman Rushdie

Puteti cumpăra cartea acum, de pe CartePremium.ro.

Dincolo de limite este cartea care reuneşte unele dintre cele mai importante articole publicate de autorul englez de origine indiană, Salman Rushdie, între anii 1992-2002, carte ce a fost publicată mai întâi în anul 2003, sub titlul Step Across this Line. Cunoscând o parte din opera de ficţiune a lui Rushdie, nu ne-am îndoit nicio clipă de valoarea autorului, de cultura sa enciclopedică şi de erudiţia care ni se relevă din fiecare roman (am fost uimit să văd încă de la Seducătoarea din Florenţa imensul material bibliografic folosit în acel roman).

Rushdie este însă şi mai surprinzător în Dincolo de limite, fiind de asemenea şi un publicist de mare talent, care foloseşte orice prilej şi orice mijloc pentru a ne dărui pagini alese din aproape orice domeniu: India este, normal, principalul subiect, dar ne aflăm şi în faţa unor editoriale valoroase de politică, de economie, de muzică (fan declarat al rock-ului generaţiei sale, dar şi al formaţiei U2, pe care a inspirat-o în câteva melodii), de cinematografie sau de teoria filmului, nu în ultimul rând de… fotbal.

Cartea este împărţită în patru mari capitole: Eseuri, Mesaje din Anii Ciumei, Editoriale şi Dincolo de limite. Prima parte – Eseuri – cuprinde texte mai exhaustive scrise între 1992 şi 2000, cu privire la subiecte variate. De altfel, Rushdie uimeşte încă de la primul eseu, intitulat Dincolo de Kansas, în care descoperim o lucrare erudită cu privire la filmul „Vrăjitorul din Oz”, implicaţiile acestuia în societatea americană contemporană, metaforele fiecărui personaj, dar şi modul în care au fost acestea interpretate şi motivele pentru care au fost aleşi anumiţi actori, redescoperirea filmului odată ce am ajuns adulţi („Aceasta e ultima şi cea mai teribilă lecţie a filmului: că există un sfârşit, un ritual de trecere neaşteptat. În final, încetând să mai fim copii, devenim cu toţii magicieni fără magie, scamatori demascaţi, având doar simpla noastră umanitate ca s-o scoatem la capăt”).

Salman Rushdie

Însemnările despre fotbal sunt concepute, din dorinţa expresă a autorului, la un nivel strict microbistic şi nu la unul elevat. Atunci când a ajuns pentru prima dată la Londra, în ianuarie 1961, primul meci la care a participat ca spectator, dus de mână de tatăl său, a fost o partidă amicală între Arsenal, clubul din nordul Londrei, şi campionii Spaniei şi ai Europei, Real Madrid. Marea diferenţă dintre cele două echipe, în favoarea echipei spaniole, l-a dezamăgit şi, la următorul meci, şi-a ales echipa căreia i-a dăruit inima: Tottenham Hotspur: „Nu-mi aduc aminte cine era în ziua aceea în echipa Tottenhamului (care şi-a zdrobit adversarii), dar îmi aduc aminte că atunci am înţeles că, într-un mod profund şi inalterabil, fusesem deja transformat de vizita mea în acel cartier mohorât din nordul oraşului aceluia care deocamdată mi-era absolut străin. Băiatul care a părăsit stadionul celor de la Tottenham din White Hart Lane după fluierul final al meciului nu mai era un simplu spectator. Devenise un fan.”

A doua parte a cărţii, intitulată Mesaje din Anii Ciumei, reprezintă o selecţie din timpul lungii campanii împotriva fatwa. Romanul Versete satanice, carte apărută în anul 1988, a fost condamnată de majoritatea lumii musulmane, întrucât o considera, datorită subiectului său, o blasfemie la adresa profetului Mahomed şi a Islamului. Romanul a fost interzis inclusiv în propria sa ţară – India -, precum şi în alte ţări musulmane sau cu comunităţi puternice musulmane, iar ayatollah-ul iranian Ruhollah Khomeini a declarat că este de datoria sacră a oricărui musulman să omoare autorul. Aceasta a fost fatwa împotriva lui Salmon Rushdie, un decret religios islamic în care autorul nu a intrat singur, ci în condamnarea la moarte intrau şi toţi traducătorii, editorii şi vânzătorii care ar fi distribuit această carte, fapt ce a dus la moartea unui traducător japonez, iar protestele musulmanilor pentru publicarea romanului ducând la uciderea catorva zeci de oameni in India, Pakistan si atentate in Statele Unite, Anglia.

Această parte a cărţii este, de altfel, o colecţie de articole scrise de autor pentru a-şi justifica „martiriul” şi de a face dreptate în privinţa unei condamnări asupra libertăţii de expresie, asupra unei încercări literare şi nu politice, un decret religios care l-a aruncat pe scriitor în clandestinitate timp de zece ani (în 1998, Marea Britanie a semnat o declaraţie cu Iranul prin care întreaga problemă a condamnării la moarte pare închisă). Rushdie a trăit timp de zece ani ca un refugiat politic în propria ţară, iar articolele din Mesaje din Anii Ciumei dezvăluie o lume nesigură, una de fugar, dar şi aprecierea sa pentru oamenii care îi asigură securitatea sau faţă de cei care l-au susţinut în toţi aceşti ani.

Editorialele lui Salmon Rushdie acoperă o perioadă de aproape patru ani – decembrie 1998-martie 2002 şi dezvăluie un autor atras de orice noutate, din orice domeniu, fără excepţie. Politica nu este un subiect deloc delicat pentru Rushdie – aflăm aceasta din chiar primul articol din Editoriale, care discută despre om ca animal politic şi atinge subiectul a trei lideri în vogă în acel an (1998) şi anume Bill Clinton, Saddam Hussein şi Augusto Pinochet. Multe dintre articole ating, măcar tangenţial, subiectul intrigilor politice sau sociale din India şi din împrejurimi, ceea ce este normal pentru un autor care îşi iubeşte încă ţara de origine, în ciuda dovezilor de înstrăinare date de multe ori de autorităţile indiene.

În toate articolele din această parte, avem de-a face cu un Rushdie foarte pertinent şi cu pasaje inteligente, care dovedesc că suntem în prezenta unui autor complet, fără lacune şi fără temeri în a-şi mărturisi propria credinţă şi propriile păreri în orice domeniu. Suntem astfel în asentimentul lui, cel puţin atunci când ne aflăm în faţa unei concluzii în privinţa festivalurilor de film din lume: „Festivalurile de film sunt de două feluri: cele care sunt ultramediatizate, circuri de marketing bolnav, cu dresori şi dresaţi, cum sunt cel de la Cannes şi chiar şi Sundance, şi cel de la Telluride, unde nu se dau niciun fel de premii şi unde chiar dacă oamenii au venit să cumpere şi să vândă, sunt foarte discreţi în privinţa asta. Într-o asemenea epocă de triumf al capitalismului, este ceva minunat să descoperi un eveniment care nu e dedicat comerţului, ci pasiunii. Şi dacă astfel de cuvinte vă sună demodat şi entuziast-adolescentine, las’ să fie aşa. Cinematograful a fost întotdeauna implicat în visele cu ochii deschişi.”

În sfârşit, ultima parte a cărţii – Dincolo de limite – este un eseu asupra limitelor umane, care a fost scris în 2002 pentru conferinţele Tanner asupra valorilor umane organizate de Yale şi tot atunci a şi fost prezentat prima dată. Este un fel de confidenţă a autorului asupra graniţelor umane peste care a reuşit până acum să treacă, ele nu sunt neapărat frontiere fizice şi, chiar dacă el discută şi despre acestea, ele sunt mai mult o împărţire arbitrară a planetei decât adevăratele frontiere ideologice ale fiecărei personalităţi. Rushdie ne dezvăluie că putem trece dincolo de limite, de frontiere, dacă avem cu adevărat voinţa de a schimba lumea în care trăim. Iar propria lui experienţă, care l-a făcut să sufere atâţia ani, să se ascundă de oamenii răuvoitori, ne dovedeşte că trebuie să depăşim barierele şi limitele, singura metodă de a ne redescoperi şi de a înţelege lumea în care trăim.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe CartePremium.ro.

Eseu despre orbire

“Eseu despre orbire”, de Jose Saramago
Editura Polirom, Iaşi, 2008
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

Înainte să vorbesc de cartea propriu-zisă, m-am gândit să amintesc aici două evenimente care mi s-au întâmplat în ultimul timp în legătură cu această carte. Primul dintre acestea este coincidenţa cu moartea scriitorului, veste tristă pe care am aflat-o pe data de 18 iunie si despre care am scris atunci pe site. Cartea am primit-o încă din luna ianuarie 2010, prin amabilitatea unuia dintre partenerii noştri, librăria online Cartepremium.ro. Lucrul susţinut, alte cărţi la rând, alte contracte, m-au făcut să tot amân cartea, să o uit prin sertare, când, într-o dimineaţă de 18 iunie 2010, când încă nu aflasem vestea decesului lui Saramago, m-au determinat să o îndes între bagajele pe care le pregăteam pentru concediu.

Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt un om pe care îl interesează înscrierea în moda zilei, în „trendul” momentului, aşa cum mulţi au făcut-o, de exemplu, după moartea lui Michael Jackson sau după primirea premiului Nobel de către Herta Muller. Sunt chiar în contradictoriu cu aceste tendinţe, aprecierea unui artist, scriitor, om de cultură nu trebuie realizată numai în astfel de momente, ci este important ca respectul pentru acesta să fie acordat în orice condiţii, pentru strict opera sa. De aceea, pura coincidenţă cu moartea scriitorului nu m-a împiedicat să încep lectura „Eseului despre orbire” si lectura operei lui Saramago, acest roman fiind de altfel primul pe care îl citesc din întreaga sa operă.

În al doilea rând, de-a lungul timpului, am primit critici cu privire la faptul că privesc filmele (pe care apoi le recenzez), dintr-o perspectivă (total) neprofesionistă. Unul dintre motive este acela că, de obicei, nu mă interesez de scenarist, de unde a fost preluat scenariul, care a fost cartea de la care a plecat întreaga idee a filmului. La fel s-a întâmplat si cu Blindness, un film pe care l-am văzut acum peste doi ani şi am rămas pur şi simplu impresionat: incidente cu efecte planetare, o atmosfera inchisă şi terifiantă, conflicte care par noi, dar sunt în această lume de generaţii întregi etc. Mi-a plăcut atunci, era unul dintre rarele filme pe care le-aş fi revăzut şi despre care nu am ştiut nicio clipă că îşi are izvorul în Eseu despre orbire. Dar destul despre mine, recenzia pare până acum doar o serie de impresii personale care nu au legătură directă cu această carte.

Jose Saramago

Am descoperit lumea din filmul pe care îl văzusem acum ceva timp în această carte, dar de o manieră destul de diferită şi superioară din multe puncte de vedere. Lumea pe care o imaginează Saramago este una complet diferită de cea pe care o zărim în fiecare zi, este o lume complet diferită şi extraordinar de sumbră. Şi toată teroarea şi duhoarea unei lumi schimbate ni se relevă încet-încet, pentru că, la început, suntem în prezenţa prezentului aşa cum îl trăim (claxoane la un semafor, o vizită la medic, un act sexual într-un hotel, un furt de maşină), până şi plasarea oamenilor deveniţi orbi în carantină, într-un fost spital de nebuni, este obişnuită, pentru că le sunt asigurate mâncarea şi traiul zilnic, până şi comunicarea cu lumea exterioară.

Treptat însă, întreaga viaţă se schimbă, iar condiţiile din sanatoriu, apoi de pe străzile oraşelor sunt din ce în ce mai sumbre. Am văzut atâtea scenarii apocaliptice, cu precădere în filme, însă acesta este de departe cel mai lubugru: toată lumea este moartă, nimeni nu îşi mai recunoaşte vechea casă şi singura cale este a supravieţuirii prin orice mijloace. Goana după mâncare devină cea mai importantă activitate zilnică, ce se sfârşeşte deseori în lupte pe viaţă şi pe moarte pentru ultima bucăţică, din ce în ce mai greu de găsit. De altfel, una dintre scenele terifiante este aceea în care soţia doctorului se reîntoarce în subsolul supermarketului, unde mai mulţi orbi, datorită mirosului şi a simţului că acolo este mâncare, au fost prinşi şi au murit de vii, într-o adevărată capcană umană.

Coperta editiei portugheze

Ne aflăm într-o lume depersonalizată şi, pe bună dreptate, în opinia lui Saramago nimeni nu mai are nume şi devin doctorul, soţia lui, taximetristul, primul orb şi soţia lui, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic etc. Nici ţara nu este importantă, nici oraşul în care aceştia locuiesc, deşi în viziunea cinematografică totul s-a americanizat şi, după ce te afli în lumea cărţii, filmul ti se pare nepotrivit, nu îţi poţi închipui cum bătrânul cu legătură neagră este, de fapt, un om de culoare neagră sau primul orb este un asiatic. M-am gândit deseori la afirmaţiile lui Adrian Marino, care spunea că închisoarea te imbecilizează, omul nu devine deloc o fiinţă mai frumoasă, ci dimpotrivă te face mai urât din punct de vedere sufletesc, mai imposibil. Aceeaşi lume, ancorată deci puternic în realitate, înfăţişează şi Saramago: proastă organizare, impusă mai mult de cei puternici, apariţia unor lideri autoritari, a căror singură armă este un pistol şi controlul asupra alimentelor. Oamenii aflaţi în situaţii tragice sunt egoişti, închistaţi, fără să le pese de suferinţele celorlalţi, dimpotrivă.

Am avut încă de la început temeri cu privire la stilul lui Saramago. Citesc adeseori eseuri sau cărţi de istorie, însă în privinţa romanelor mă sperie întrucâtva faptul că lipsesc cu desăvârşire, la prima vedere, dialogurile. Ele sunt inserate printre rânduri, într-o formă de scriere continuă, care aminteşte de Toamna patriarhului, a lui Gabriel Garcia Marquez.  Cu toate acestea, este un roman care se citeşte uşor, iar pentru cei pe care nu îi dezgustă scenele prea dure, chiar cu pasiune.

Stilul lui Saramago în acest roman este unul captivant, în ciuda aparenţelor modului stilistic în care organizează textul sau imaginilor terifiante pe care le descrie cu simplitate, dar fără să menajeze deloc cititorul. Am totuşi o rezervă că mi-ar fi plăcut aşa de mult cartea dacă nu aş fi văzut în prealabil filmul. Cine ştie?

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

“Cartea şoaptelor”, de Varujan Vosganian
Editura Polirom, Iaşi, 2009

Este cartea unei etnii şi se poate discuta că este una dintre operele fundamentale ale armenilor de pretutindeni, reuşind să istorisească toate conflictele trăite de această populaţie, toată prigoana care s-a stârnit împotriva ei încă de dinaintea primului război mondial, în Imperiul Otoman, fără ca cineva, vreo mare putere, să oprească în vreun fel posibila dispariţiei a unui întreg popor.

Varujan Vosganian nu a trăit propriu-zis acele timpuri, fiind născut în 1958, dar a trăit în Focşanii copilăriei sale, prigoana subtilă pe alocuri a conducătorilor comunişti împotriva armenilor, ascultători fideli ai Europei Libere şi oameni care aşteptau izbăvirea prin venirea americanilor. Cartea şoaptelor este o poveste la mâna a doua, pentru că Vosganian preia, cu mare talent de care sincer nu îl credeam în stare, istorisirile persoanelor de lângă el, de la bunici şi părinţi până la vizitatorii de peste Ocean, încercând să construiască saga unui popor: „Povestea aceasta, pe care noi o numim Cartea şoaptelor, nu este povestea mea. Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în şoaptă. A început chiar cu mult înainte de a deveni o carte. Şi nu a început în Focşaniul copilăriei mele, ci în Sivas, în Diarbekir, în Biltlis, în Adana şi în regiunea Ciliciei, în Van, în Trabizonda, în toate vilaietele Anatoliei răsăritene unde s-au născut armenii copilăriei mele şi care se numără printre eroii acestei cărţi. Ba chiar a început cu mult înainte, odată cu legendele şi cu spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor. Pe când nu erau decât foi răscolite şi mai degrabă însângerate decât citite, paginile cărţii au continuat cu masacrele anilor 1894-1895 şi cu rezistenţa dârză a muntenilor din Sasun, a locuitorilor din Zeitun, conduşi de Partidul Hânceag, şi a fedainilor din Van.”

În anii 1915-1922, aproximativ 1.500.000 de armeni au murit în ceea ce se numeşte astăzi genocidul armean, un act mişelesc al autorităţilor otomane, care nici acum nu este recunoscut de către statul turc. Mulţi armeni au fost arestaţi şi trimişi într-un „marş al morţii” spre deşerturile Siriei, pradă foametei, bolilor, atacurilor triburilor din regiune. Sunt paginile cele mai cutremurătoare ale cărţii lui Varujan Vosganian, unde sunt descrise cu mare acurateţe trecerea prin cercurile morţii ale refugiaţilor armeni. Se spune, de altfel, având în vedere numărul mare de morţi şi dispăruţi în acest act de genocid, că fiecare armean supravieţuitor are cel puţin o rudă, un prieten care a murit în acest Masacru al armenilor (Metz Yeghern-„Marele Rău”, în limba armeană).

Drama colectivă a armenilor se transformă astfel în fiecare moment în drama individuală a fiecăruia, pentru că principala menire a celor care au asistat la genocid sau la refugierea armenilor oriunde în lume este să spună, să povestească, să asigure o moştenire de cuvinte. Este o adevărată Carte a şoaptelor, pentru că abia acum este primul moment în care se poate istorisi povestea cu voce tare, până acum totul a fost interzis şi povestea reală a armenilor nu se putea spune decât cu voce joasă, în îndărătul porţilor înalte, într-o comunitate închisă şi închistată în propriile temeri.

Este o carte care poate fi acuzată de subiectivism, dar acesta nu deranjează sau nu ar trebui să deranjeze decât probabil pe cel care a fost  parte din conflictul de peste generaţii a comunităţii armene: nostalgicii comunişti sau turcii care încă neagă genocidul. În rest, pentru cititorul neutru este o carte foarte bine scrisă, cu emoţie şi sentiment, cu istorisiri concrete şi poate prea dure, dar reale, lucidă şi prea puţin personală: „Cartea şoaptelor, deşi plină de cifre ca o carte de istorie, nu este legată, de fapt, de niciuna dintre cifrele acelea. Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă. Am folosit cifre nu pentru că am avut nevoie de amănunte în plus la poveştile noastre spuse în şoaptă, ci pentru că era singurul mod în care puteam prezenta cu limpeziciune succesiunea evenimentelor. Dacă în afara ei povestea poate fi potrivită pentru oricare timp şi oricare loc, înlăuntrul ei este important să se ştie cine naşte pe cine, cine moşteneşte pe cine, cine blestemă pe cine şi cine anume poate rămâne personaj al poveştii, deci se poate povesti despre el, chiar şi după moarte. În această ultimă privinţă, Cartea şoaptelor e oarecum neobişnuită, căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea şi, deci, decât viaţa, e memoria.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian
Editura Polirom, Iaşi, 2009

Soaptele copilariei lui Vosganian sunt soaptele fricii de urechile vecinilor sau ale informatorilor, sunt soaptele care transmit o istorie prea cumplita pentru a fi povestita cu voce tare, sunt soaptele pe care mortii le trimit marturie de pe celelalte taramuri. Scriitorul care este la o generatie sau doua dupa majoritatea eroilor cartii aduna informatiile ca un cronicar predestinat (in capitolele finale aflam si care este simbolul acestei predestinari) se considera a fi un cronicar al unor timpuri si a unui popor care nu a avut o modalitate de expresie a suferintelor sale istorice.

Nu stiu nimic despre literatura armeana si despre reflectarea in ea a genocidului impotriva armenilor petrecut in timpul primului razboi mondial. Am convingerea ca romanul lui Vosganian desi scris in romaneste va deveni una dintre piesele de rezistenta, daca nu piesa de rezistenta a acestei literaturi. Cititorii familiari cu literaturile Holocaustului si a Gulagului vor regasi structuri narative familiare, evenimente mult prea cunoscute, vai, in istoria ororilor comise de oameni impotriva oamenilor, si elementele psihologice determinante comune ale victimelor – incredulitatea in fata rautatii umane si a destinului, disperare, revolta impotriva Dumnezeului absent, resemnare, dorinta oarba de supravietuire, razbunare. Capitolul opt al cartii este zguduitor in detalii si aduce nenumarate informatii care localizeaza exact cele sapte cercuri ale infernului pe care deportatii armeni le-au trecut in ceea ce pentru majoritatea a devenit drumul spre moarte.

“De la convoaiele duse in locuri izolate si usor de impresurat pentru a fi macelarite, si de la lagarele de concentrare pana la moartea prin impuscare, infometare, scufundare in apa inghetata, ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol si pana la Deir-ez-Zor si Mosul, au fost utilizate mai tarziu de nazisti impotriva evreilor. Atata doar ca in lagarele naziste detinutii purtau numere, iar aceasta numaratoare macabra a sporit grozavenia crimelor comise impotriva poporului evreu. Mortii ramasi in urma actiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai multi, daca intre crime de asemenea amploare se pot face comparatii de acest fel, dar sunt mai nenumarati. “

Varujan Vosganian

Structura cartii este fals memorialistica. Desi povestita la persoana intaia aflam prea putin si conteaza prea putin personalitatea autorului, care devine mai mult un medium prin care vorbesc personajele care au trait de-a lungul primelor doua treimi ale secolului. Mai degraba este vorba despre o colectie de povesti ale vietii acestor personaje, multe dintre ele fabuloase in dimensiuni, de la bunicul Garabet adunator si arhivar al memoriei comunitare, trecand pe la exaltati si victime, intreprinzatori, eroi si tradatori, cu totii purtand insa povara trecutului, a fugii si refugiului, a traiului ca apatrizi. Impreuna povestile lor compun istoria unei comunitati care isi poarta patria pierduta nu numai in memorie, dar si in harti pastrate ca un secret sacru, si in carti scrise cu semne ininteligibile pentru cei din jur, si in insemnele consulare ale unei tari care nu mai exista decat in sperante si vise.

Scriind cronica comunitatii armenesti din Romania, Varujan Vosganian creaza in ‘Cartea Soaptelor’ si o reflexie a societatii si istoriei romanesti din jur, care in perioda in care se petrec povestile eroilor sai trece prin prea scurta perioada de relativa democratie si prosperitate de dupa intregirea frontierelor, prin convulsiile extremismului nationalist, dictaturile succesive si razboiul, ocupatia si caderea sub controlul celei mai indelungate dictaturi din istoria Romaniei – cea comunista. Din nou au loc scene simbolice:

“In 1949, personajele nu sunt ale Cartii soaptelor, traiesc in afara ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut impotriva cartilor si indeamna multimile sa le arunce in foc. In Cartea soaptelor se povesteste despre ziua in care au ars cartile. Asa cum ziua taierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot asa ziua arderii cartilor nu a putut distruge toate cartile In razboiul dintre stapaniri si carti, desi numai cartile mor, stapanirile nu castiga niciodata. Pentru ca oamenii au scris mai mult decat au puterea sa uite.”

Pasajul este superb, si este intarit vizual de descrierea scenei in care cenusa cartilor arse ale comunitatii este dusa spre cimitir intr-o procesiune funebra pe strazile orasului, in sunetele muzicii catate de fanfara tiganilor.

La peste 500 de pagini Cartea soaptelor este neasteptat de usor de citit. Secretul consta in puterea de evocare a autorului, in minutiozitatea si veridicitatea descrierilor care readuc la viata Bucurestii sau Focsanii perioadei interbelice, sau personaje mai mari si mai adevarate decat viata, cum ar fi Hartin Fringhian, industriasul rege al zaharului, purtator al unei demnitati si credinte in valorile timpului sau care transcende si biruieste intr-un fel vicisitudinile istoriei. Egal lui in literatura romana a ultimelor decenii este poate doar Ozias din Caietele lui Ozias a lui Ion Vianu. Contructia epica se bazeaza pe acumularea povestirilor si varietatea personajelor ca si introducerea si dezvaluirea gradata a elementelor istorice functioneaza bine, cu putine exceptii – capitolul penultim este una dintre ele, unde un alt episod memorabil al adunarii amintirilor materiale ale comunitaii intr-un chivot ce va fi ingropat spre inchiderea cel putin aparenta a unui ciclu este alipit unor episoade biografice intr-o alaturare in care imi pare a lipsi cursivitatea.

Capitolul final sugereaza insa ca inchiderea cercului a fost doar aparenta – aluzie la un conflict neincheiat, la o rana istorica inca nevindecata. Daca drama va avea insa si alte acte ele se vor desfasura in alta parte, si limba in care vor fi scrise cronicile va fi alta decat limba romana. Cartea soaptelor ramane insa o emotionanta cronica de referinta scrisa intr-o frumoasa limba romaneasca si apartinand de aceea si acestui spatiu cultural comun.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

Divortul Perfect (A Perfect Divorce), de Francesca Clementis
Editura Polirom, Iasi, 2007, Colectia CHIC
Traducere din limba engleza si note de Ioana Miruna Voiculescu

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Conform citatului din Sunday Mirror “Divortul perfect este o descriere pe cat de realista, pe atat de amuzanta a relatiilor amoroase si a complicatiilor ce decurg din ele” si al citatului din Sunday Post “O carte amuzanta si spirituala, care ne demonstreaza ca nu toate povestile de dragoste se termina cu si au trait fericiti pana la adanci batraneti…”, romanul Francescai Clementis face o analiza complexa si plina de umor a prieteniei, a dragostei, a casatoriei, a relatiilor de familie, a relatiilor sociale, a relatiilor profesionale, a loialitatii si tradarii in cadrul acestor relatii, a cautarilor de cunoastere si implinire personala.

Autoarea este absolventa a Facultatii de Filozofie a Universitatii din Sussex si a profesat timp de 10 ani in domeniul publicitatii, inainte de a se dedica in totalitate scrisului. Astfel ca – prin formatia universitara si prin experienta de munca si de viata, are toate instrumentele necesare pentru a construi intr-un ritm alert, intriga complicata a unui roman care are in centrul sau, ca erou principal, cuplul englez, urmarit de la 18 ani – varsta adolescentei (reprezentat de Jenny si Mark, de Lisa si Kieran, de Tally si Phil) si pana la senectute (reprezentat de Lynn si Harry) si pentru a ne pune in fata problematica inchegarii si responsabilitatii vietii de familie, cu toate starile posibile, inclusiv aceea a inevitabilitatii rupturilor, despartirilor si finalmente – a divortului.

Romanul nu este o capodopera a literaturii mondiale contemporane, nici macar a literaturii engleze si nici macar a categoriei de liteartura denumita ChicLit, insa e scris cu talent, cu un echilibru bun intre aspectele cotidiene grele ale vietii eroilor si umorul debordant care le salveaza sufletele si existentele.

Coperta editiei americane

Umorul si nuantele de satira sunt acelea care salveaza si situatiile mai greu de acceptat pentru gustul meu, in care sunt aruncati eroii romanului. Pentru ca mi-as fi dorit ca personajul principal, Jennifer sa fie ceva mai inteligenta, mai implicata in propria viata, sa nu se multumeasca – precum un cocon – intr-un culcus caldut minim solicitant mental – sa-si fi copt cei 38 de ani – si chiar atunci cand buboiul mare al casniciei ei se sparge si duce spre solutia chirugicala radicala – divortul, sa-si fi reconsiderat just prioritatile, sa se maturizeze.

Insa Jenny este o persoana care in fond nu si-a trait tineretea, nu a experimentat si de aceea isi reconsidera proritatile in felul ei, pragmatic si total lipsit de maturitate, forta si imaginatie. Dupa cutremurul iscat de problema divortului in viata ei si a cuplurilor si persoanelor prietene din jur, dupa ce reuseste sa adune un minim de informatii coerente despre sine si posibilitatile ce i se deschid in fata, eroina revine in adapostul caldut al unei casnicii comode si nesolicitante, reintorcandu-se la ideea de la care izbucnise criza conjugala – si anume aceea a perpetuarii speciei – dorinta de a-si implini casnicia cu un copil.

Si in final, ideea de a tine in functiune hardughia casatoriei, ca suprema implinire sociala si umana a ei. Un final dulce-amar, un roman care se citeste cu placere si care este – repet – salvat de umorul debordant si de empatia cu care se apropie autoarea de tipologii umane atat de caracteristice vremurilor noastre si de care, cu siguranta – si noi am avut ocazia sa ne ciocnim de multe ori.

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

“Pitagora şi Misteriile Antichităţii”, de Jean Mallinger

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Jean Mallinger (1904-1982) a fost întotdeauna un apropiat al doctrinelor esoterice ale Antichităţii şi, în special, al Misteriilor acelor timpuri. Scrierile sale asupra lui Pitagora au devenit lucrări de seamă pentru înţelegerea marelui matematician, filosof, legislator, moralist, fizician, un adevărat enciclopedist al Greciei antice.

Lucrarea sa, „Pythagore et les Mystères”, apărută în anul 1964 în Paris, tradusă anul trecut la Editura Herald, ne introduce în viaţa, legenda, dar şi învăţăturile Ordinului format de Pitagora, într-o încercare temerară de a explica pe înţelesul contemporanilor impactul imediat al Misteriilor propovăduite şi încurajate de Pitagora, dar şi impactul peste secole, în ceea ce, consideră autorul, reprezintă „întoarcerea spre acest Maestru al Iluminării pentru a găsi la el calmul înţelesurilor şi pacea inimii”.

În limbajul ştiinţific, esoterismul (sau ezoterismul) reprezintă un concept filosofico-religios prin care se desemnează cunoştinţe şi învăţături obţinute prin percepţia unor fenomene spirituale, accesibilă numai iniţiaţilor, în opoziţie cu cunoaşterea exoterică, accesibilă tuturor oamenilor. După cum vom vedea, cunoaşterea pe care a răspândit-o Pitagora a îmbinat cunoaşterea exoterică, pentru că a încercat ca lucrurile simple, care nu necesitau o învăţătură îndelungată, să fie accesibile tuturor oamenilor, cu esoterismul, dezvoltând un Ordin de iniţiaţi, care, pe diferite trepte de învăţătură, deveneau la rândul lor adevăraţi maeştri ai Misteriilor.

Cartea este structurată în două părţi mari, prima dintre acestea fiind „Legenda şi istoria”, în care este descrisă viaţa şi legendele care există încă în jurul numelui lui Pitagora, operele sale fundamentale, cu precădere în domeniul filosofic şi religios, precum şi istoria Ordinului format de el, începând cu conceperea ideilor de organizarea, cu modul de iniţiere şi cu persecuţiile care au dus la retragerea lui Pitagora din viaţa publică.

A doua parte a cărţii este „Misteriile pitagoreice”, o parte care tratează pe larg felul în care Pitagora s-a iniţiat în Misteriile Antichităţii, caracterul Misteriilor propovăduite de el, felul în care se desfăşura liturgia şi secretele pitagoriciene. Această a doua parte este exhaustivă, plină de exemple şi de citate, atât din operele lui Pitagora care au supravieţuit timpului, dar în principal din operele principalilor discipoli şi adepţi ulterior al Ordinului pe care l-a format în Crotona şi care s-a răspândit în toată lumea antică.

Pitagora (circa 580 î. Hr. – circa 500 î. Hr.) este originar din insula Samos, din Marea Egee, dar doctrina care i-a luat numele a fost dezvoltată în oraşul Crotona din Italia de Sud, unde a emigrat după zeci de ani de peregrinări prin lumea antică şi după ce a fost respins de locuitorii propriului oraş. Beneficiar al unei educaţii alese, îşi depăşeşte foarte repede maeştrii în cunoştinţe şi inteligenţă, aceştia recunoscând că este o personalitate ieşită din comun şi are nevoie de o schimbare: „Nici facultăţile mele intelectuale, nici ştiinţa mea, rod al studiilor îndelungate, nu egalează ceea ce pot observa în el…” (Thales).

Jean Mallinger

Se spune că adevărata cunoaştere Pitagora a aflat-o în călătoriile sale, începute cu insulele din apropiere, cum ar fi Delos sau Creta, apoi Siria şi, cel mai important, Egipt. Acolo el a locuit mult timp – aproape douăzeci şi doi de ani – şi s-a iniţiat perfect în limba şi scrierea acestei ţări. Amasis, faraonul ce domnea atunci, i-a facilitat accesul la Colegiile sacerdotale de la Memphis şi de la Heliopolis, i-a intermediat apropierea spre înalta cultură egipteană, Misteriile anticel, admirabilele liturghii, cultura ştiinţifică, atestată de numeroasele papirusuri de astrologie şi medicină. De altfel, valoara acestor cunoştinţe se vor vedea peste ani, când contemporanii lui îl vor descoperi strălucind nu numai în metafizică, ci şi în astronomie, în acustică şi în ştiinţa Numerelor, primele fundamente ale ştiinţei Naturii.

Nu orice lucru bun, are şi un sfârşit la fel de bun. După un război cu perşii, protectorul său faraon este învins şi Pitagora este luat prizonier şi dus la Babilon. Însă forma sa atletică, pentru care a rămas celebru în lumea antică, îl ajută să supravieţuiască şi toată perioada captivităţii (doisprezece ani) a petrecut-o în studiu şi în reculegere, aprofundându-şi planurile de reformă universală. După peste 34 de ani, se întoarce la Samos, pe care o găseşte coruptă şi incapabilă de reformare, şi se îndreptă spre Crotona, în Italia, unde îşi începe împlinirea adevăratului scop al vieţii sale şi anume desăvârşirea omului.

Primul său discurs în Crotona a fost în faţa unui mare număr de adolescenţi, cărora le-a spus lucruri neobişnuite acelor timpuri. După ce le-a făcut un elogiu asupra studiului, care trebuie să fie scopul tuturor eforturilor tinereţii, după ce le-a amintit necesitatea Moralei, care trebuie să rămână o preocupare constantă, le-a arătat bogăţia fără seamăn a Prieteniei, prima dintre virtuţile omeneşti, cea mai mare comoară pentru un tânăr: „Un prieten este un alt sine-însuşi”. De asemenea, le-a dat una dintre definiţiile devenite celebre ale Prieteniei: „Când sunt cu prietenul meu, nu mai sunt singur, dar nici nu suntem în doi”.

Pitagora

Influenţa sa a fost atât de mare, mai cu seamă după discursurile în faţa conducătorilor cetăţii şi discursului către femei şi copii (o noutate a acelor vremuri), încât la Crotona a înfăptuit o adevărată revoluţie, iar curând totul s-a extins la oraşele învecinate, Locres, Sybars sau Rhegium. Opera lui Pitagora poseda o dublă originalitate. În primul rând, spre deosebire de alţi maeştrii, Pitagora se adresează masei poporului, asemănător cum o va face mai târziu Biserica, predică mulţimii, comunică direct cu ea. O învaţă primele elemente ale moralei, organizând ceea ce putem numi o propagandă exoterică, prima etapă în lupta pentru o lume mai bună.

În al doilea rând, după ce se termină această etapă pregătitoare, se va opera o selecţie severă şi numai cei mai buni vor fi chemaţi de Pitagora să devină apropiaţii săi, care vor afla o revelaţie treptată a Misteriilor şi a Adevărului, subiecte care vor rămâne întotdeauna străine masei neînţelegătoare, care nu poate depăşi stadiul etic. Şi, în acest fel, se dezvoltă Ordinul pitagoreic: Maestrul va fi singurul său veghetor, doar el va face selecţia celor aleşi, cu deplină severitate. Doar discipolii care îi vor oferi toate garanţiile intelectuale şi morale şi care nu ezită să părăsească totul (familie, poziţie socială, activităţi profane) vor fi consideraţi demni de a intra în Ordin.

Membrii Ordinul format în acest fel de Pitagora se supuneau unor principii stricte, care nu puteau fi încalcate în niciun caz, aceasta ducând la excludere. În primul rând, Pitagora îşi împărţea iniţiaţii sau ezotericii în patru grade distincte:

-Gradul Preparator: Gradul zero: exotericii (auditorii liberi, care urmau lecţiile publice ale Maestrului).

-Patru grade distincte de iniţiere pentru ezoterici:

1. Noviciat – Gradul I: Acusmaticii (ei erau supuşi probei tăcerii, deveneau „ascultătorii”, „acusmaticii” primilor lor maeştri).

2. Măiestri –Gradul II: Mathematicii

-Gradul III: Sebasticii

-Gradul IV: Politicii (care erau împărţiţi în două clase: Economii şi Legislatorii).

Membrii Fraternităţii Pitagoreice practicau viaţa în comun. Încă de la intrarea lor în Ordin, îi încredinţau acestuia toate bunurile lor. Economii le luau în posesie şi le administrau cu grijă. Dacă, decepţionând speranţele maeştrilor lor sau făcând obiectul unei decizii de excludere, un membru al Ordinului se vedea silit să se retragă, Economii îi restituiau contribuţia, mult sporită cu rodul unei gestiuni pricepute.

După ceremonia Salutului Soarelui, iniţiaţii făceau plimbări matinale în pădurile sacre; după această comuniune cu forţele ascunse ale Naturii, se strângeau în Templele lor – exista unul pentru fiecare grad – şi urmau cursurile şi conferinţele obligatorii, ţinute de instructori specializaţi. După-amiaza era consacrată studiului individual, plimbărilor în grupuri mici, pe parcursul cărora discutau între ei temele considerate dimineaţă (excepţie făceau novicii, care erau obligaţi întotdeauna să respecte răcerea). De două ori pe zi trebuiau să se supună unui sever examen de conştiinţă şi să îşi vadă astfel nivelul progresului lor spiritual şi moral. Acesta se numea Psihostazia, sau cântărirea sufletului. Acest rit era specific egiptean.

Nu toate principiile ce trebuiau respectate erau la fel de uşor de înţeles pentru omul modern. Unele sunt cu adevărat ciudate, altele revoluţionare: „Nu aveau voie să îşi ţină piciorul stâng peste piciorul drept, nici să se bărbierească sau să îşi taie părul în zi de sărbătoare. Nu aveau voie să folosească lemn de chiparos pentru a face sicrie. Anumite alimente le erau interzise; astfel că nu puteau mânca legume cu boabe. Nu erau sfătuiţi pentru ouă: le era recomandată abstinenţa de la orice fel de mâncare cu carne. Dacă tuna, trebuiau să atingă pământul.”

În urma conflictelor armate ale timpului, mai ales cele dintre Crotona şi Sybaris, Pitagora a decis să renunţe la cursurile pentru exoterici şi s-a închis într-o retragere profundă, iar ulterior, după campania lui Cylon impotriva Ordinului, ai cărui membri au fost vânaţi de autorităţile timpului, Pitagora dispare în mod misterios şi nu mai apare niciodată. Împrejurările în care el a murit nu au fost descoperite niciodată, dar Ordinul care l-a înfiinţat, Misteriile sale nu au avut acelaşi sfârşit, după părerea lui Jean Mallinger, aceastea încă au adepţi, încă produc efecte.

Pitagora la Louvre

Principalul său obiectiv a fost acela de a elibera oamenii de tutela materiei, pentru a progresa către perfecţiune şi a apropia personalităţile de lumea spirituală, lucru care poate fi realizat doar printr-o dublă purificare: aceea a trupului, la care se va ajunge prin lustraţii şi rituri şi aceea a sufletului, care va fi dobândită prin rugăciuni şi eficacitatea liturghiilor.

Opera lui Pitagora mărturiseşte o dublă originalitate: aceea de a fi o sinteză armonioasă a conţinutului tuturor Misteriilor importante practicate în timpul său – fiindcă, sub formele lor multiple, el le-a cunoscut chiar din mijlocul lor: a fost prezent mulţi ani în mijlocul egiptenilor, a călătorit în Creta, în Babilon şi în Grecia; şi aceea de a le fi răspândit, printr-o organizare nouă, pe continentul european. El a reuşit să îmbine, într-un compendiu logic şi substanţial, marile tradiţii esoterice ale timpului său. El le va comunica unui număr ales de discipoli, iar aceştia nu vor mai trebui să facă anevoioase călătorii pentru a primi Lumina, nici să alerge în acest scop din sanctuar în sanctuar; vor primi în Ordin plinătatea înţelepciunii.

El nu a imitat nici Egipul, nici Grecia, nici tradiţiile latine, nici pe cele zoroastriste. Pitagora şi discipolii săi vor practica un cult privat, îşi vor împlini riturile în secretul Templelor lor, în afara oricărei prezenţe străine, chiar în afara influenţei propriilor conducători ai cetăţilor unde se aflau. Iar când au refuzat infleunţele acestora, au fost interzişi şi urmăriţi, dar au reuşit să supravieţuiască veacurilor. A fost un Ordin ştiinţific, care a vrut să reformeze moravurile şi guvernările, speculaţiilor filosofice le-a dat o bază adesea realistă, datorită grijii lui constante pentru obiectivitate.

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

“Marea dragoste”, de Sarah Dunn
Editura Quality Books, Bucureşti, 2007
Traducere din limba engleză de Anca-Cristina Ilie

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Nu o sa auziţi prea multe despre Sarah Dunn, nici nu este cazul, deoarece „Big Love” (Marea Dragoste) este abia primul său roman, iar în prezent a apărut cel de-al doilea. Se pare însă că succesul său a fost aproape instantaneu, mai ales în rândul iubitorilor (sau iubitoarelor, cu precădere) de literatură chic lit. Şi vestea bună atât pentru autoare, cât şi pentru fanii ei este că romanul „Marea dragoste” va fi ecranizat în curând, pentru un preţ de „numai” un milion de dolari.

Născută în Phoenix, Arizona, în anul 1969, absolventă a Universităţii Pennsylvania-secţia de engleză, a lucrat atât în televiziune, cât şi în presă, pe care le-a părăsit în favoarea scrisului. Iar cu „Big Love” a dat lovitura, cartea a fost tradusă în 23 de limbi, iar în 2009 a publicat cel de-al doilea – „Secrets to Happiness”.

            Din păcate, nu este decât o altă carte de vacantă, chiar mai slabă decât precedenta chic lit citită, dar de producţie românească, respectiv cea scrisă de Catia Maxim. Nu este decât o îmbrăcătură de relaţii, sentimente, chiar sexualitate înăbuşită, transpusă în paginile unei cărţi, care putea fi (şi va fi, se pare) mult mai bine un scenariu al unei comedii romantice de sezon.

Cum altfel pot privi o carte al cărui subiect, deşi se învârte în jurul unei femei care îşi doreşte prietenul înapoi, dar nu se renunţa la a se culca cu şeful său între două relaţii cu aceeaşi persoană, porneşte de la un borcan cu muştar, „cumpărat cu mare greutate”. Tom, prietenul lui Alison, pleacă înaintea unei petreceri să cumpere borcanul buclucaş şi revine cu el după mai multe săptămâni. Iar cartea este construită în interiorul acestor săptămâni, urmărind gândurile, acţiunile, sentimentele, felul de a-şi reveni, de a se răzbuna, de a căuta scăparea, toate aparţinând părăsitei Alison.

Pentru Sarah Dunn, este clar că este un debut bun şi de succes în lumea literară pe care şi-o doreşte şi în genul de literatură pe care vrea să îl promoveze şi să îl continue. Pentru cititorul avizat însă, este o carte ce se poate ocoli cu uşurinţă, iar dacă nu doreşte aceasta, care poate fi citită într-o după-amiază de plictiseală.

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro.

“Ghici pe cine iubesc eu?”, de Catia Maxim
Editura Semne, Bucureşti, 2009

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

M-am apucat de cartea Catiei Maxim cu speranţa ca voi descoperi un scriitor român de calitate, cu o altfel de literatură decât cea uşoară la care mă aşteptam din titlu. Nu auzisem de autoare, îmi era complet necunoscută şi am purces la descoperirea ei, trecând peste puţine amănunte de pe copertă, scrise de doi specialişti în comunicare, la fel de necunoscuţi, cel puţin pentru mine.

Treptat, am descoperit că doamna Catia Maxim îşi întreţine aproape zilnic un blog personal, lucru lăudabil, ba chiar există şi un site profesionist cu numele său (cam colorat, e drept). Lucruri importante în zilele noastre şi de aşteptat de la specialiştii în comunicare de care s-a inconjurat.

Este autoarea a trei cărţi publicate la interval de un an, începând cu 2007. Prima dintre acestea este romanul „Încă un pas”, continuând cu volumul de povestiri scurte „Clipe salvate”, iar cea de-a treia este „Ghici pe cine iubesc eu?”, roman ce îl continuă pe primul şi despre care vreau sa vă spun câteva cuvinte.

În primul rând, nu îmi plac experimentele şi nu agreez literatura care doreşte prin stilistică, procedee literare să uimească şi să mă ducă spre tărâmuri prea noi sau neconvenţionale. Din acest punct de vedere, Catia Maxim nu doreşte să surprindă, ci porneşte cu drag spre istorisirea unei poveşti de viaţă, de dragoste, fără inflorituri inutile sau paşi întortocheaţi.

Catia Maxim

În al doilea rând, nici aspiraţia spre literatură adevărată nu există. Se vede că există o tendinţă în media românească în vederea dezvoltării unei literaturi de succes, care succes nu implică scrierea unei capodopere sau mari premii literare, ci doar câştigarea unei stări materiale pe baza cărţii redactate, nu scrise. Acest lucru este vizibil numai prin apropierea de marile lovituri editoriale ale ultimilor ani: pe de o parte, dive, vedete, care îşi publică gândurile sau sfaturile, cu mare succes la public, pe de altă parte, oameni de calitate sau de cultură autentică, constrânşi de împrejurări îşi publică jurnalele sau exemplele personale, cu mult înainte ca acestea „să se învechească”, în sensul bun al expresiei.

De aceea, nici Catia Maxim nu reuşeşte să facă literatură de calitate, romanul fiind mai mult o lectură uşoară, fără pretenţii absurde. Se citeşte fără probleme, incursiunile în viaţa personajelor se petrec cu uşurinţă, iar cititorul este treptat atras în triunghiul amoros din carte, deşi, sincer, ne aflăm tot timpul în mintea personajului principal masculin.

Viaţa celor trei personaje surprinde mai mult decât felul în care ele sunt descrise. Şi asta pentru că ne este greu să acceptăm cel puţin două lucruri: modalitatea de acceptare a adulterului de către soţia Smara, destinsă şi fără împotriviri, văzându-şi de propria viaţă şi de proprii săi prieteni, lăsând să treacă pe lângă orice oportunitate de a pleca din căsnicia ce nu îi mai aduce nicio satisfacţie, dimpotrivă.

Pe de altă parte, felul în care Adrian, soţul adulterin ce iubeşte două femei în acelaşi timp, pe fiecare pentru alt motiv, îşi părăseşte orice ordine lumească şi fuge în munţi, pentru a se odihni şi cugeta, alături de călugări, la ceea ce are de făcut în continuare. O evadare din cotidian de care, să recunoaştem, nimeni sau aproape nimeni nu mai este în stare, deşi cu toţi am dori-o.

În sfârşit, marea hibă a cărţii, pe lângă cele câteva enunţate anterior, este aceea că nu are nici final, nici finalitate, autoarea părând că lasă acest lucru deliberat pentru a exista o continuare sau încă o continuare, romanul de faţă reluând povestea primei carţi a scriitoarei. Întoarcerea de pe munte speram să determine o schimbare în atitudinea eroului, să îl facă să ia o hotarâre care se îl ducă spre unul din drumurile posibile, lucru care nu se întâmplă.

Pentru cei care doresc însă să se relaxeze, este un roman care poate induce această stare, un chic lit românesc la început de drum.

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro.

“Jurnalul unei dadace” (The Nanny Diaries), de Emma McLaughlin si Nicola Kraus
Editura Polirom, Iasi, 2007
Traducere de Alina Popescu

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro

Emma McLaughlin si Nicola Kraus s-au intalnit la New York University’s Gallatin School of Individualized Study si sunt amandoua absolvente cu specializare in Arte si Educatie. Activitatea lor profesionala s-a desfasurat in domeniul artelor (Kraus) si al consultantei in sectorul privat si public (McLaughlin).

Newsweek a declarat ca romanul lor The Nanny Diaries – este un “fenomen” ! Si fiti atenti! Exista continuarea, “Nanny Returns”!!! Haideti sa vedem si noi ce este cu acest “fenomen”!

In adolescenta si pe parcursul studiilor, amandoua autoare au lucrat ca dadace, astfel ca au ajuns sa cunoasca in detaliile cele mai intime aceasta activitate si mediul in care se desfasoara, ceeace le face sa ii construiasca eroinei lor, Annie Braddock un parcurs bogat, plin de experiente care de care mai complicate si mai stresante, dar invaluite intr-o acida satira la adresa societatii si a moravurilor acesteia.

Si ideea de baza – de fapt aceea pe care imi intemeiez si eu existenta de zi cu zi este aceea ca centrul de rezistenta psihica al omului este SIMTUL UMORULUI, fara de care viata ne-ar atarna ca o ghiulea agatata de picior.

Nan Braddock, Nanny a noastra, este in ultimul an de studii, in pragul sustinerii absolventei, face parte dintr-o familie obisnuita muncitoare si iubitoare din middle class american, care i-a transmis o educatie normala si plina de bun simt, locuieste intr-o minuscula garsoniera impreuna cu o tanara stewardesa (din pacate uneori si cu iubitul sforaitor al acesteia) si trebuie sa lucreze pentru a se autosustine financiar. Si alege sa munceasca in domeniul studiilor sale – educatia si formarea copilului.

Prologul romanului este un deliciu, pentru ca prin cuvintele lui Nan facem cunostinta cu o atenta, fina si plina de umor analiza sociala a mediului in care isi desfasoara munca si unde, asa cum spunea ea “dar, daca-ti faci treaba bine, poti sa fi sigura ca ajungi somera”. In familiile bogate, care locuiesc in uriase apartamente in care camera copilului se afla foarte departe pozitionata de cea a parintilor si asa dupa cum ne spune Nanny “De fapt, daca ar mai exista un etaj, camera copilului s-ar afla cu siguranta acolo. Imi vine in minte imaginea unui biet copilas de trei ani, abia trezit dintr-un cosmar, care trebuie sa se echipeze cu o cascheta de explorator si o lanterna pentru a porni in cautarea parintilor, inarmat cu o busola si cu hotararea sa de neclintit.” In familiile bogate in care copilul este un accesoriu de lux, pe care rareori trebuie sa il atingi, dar cu care trebuie sa te etalezi in societate, la iesirile mondene, pe care il poti uita stingher in bucataria inoxata si nichelata mancandu-si alimentele organice, dar alaturi de care nu vei simti niciodata magia copilariei. Si angajata in astfel de familii, Nanny exclama: “Unde e copilul din aceasta casa? Unde e femeia din aceasta mama?”.

Emma McLaughlin si Nicola Kraus

Dar Nan iubeste copii, se apropie de ei si isi croieste impreuna cu acestia un univers comun, iar Grayer X, micutul de 4 ani ai familiei X din Upper East Side (doamna X o superficiala etalandu-si pantofii de la Prada in diverse activitati mondene si domnul X – bancher – total desprins de nevasta si copil), devine noul obiect al muncii pentru eroina romanului.

Acum este momentul ca Nan sa ne impartaseasca din experienta ei de munca si ne face urmatoarea confidenta: “In principal, exista trei feluri de slujbe de dadaca. Tipul A: asigura putin “timp-in-doi”, cateva seri pe saptamana, oamenilor care muncesc in timpul zilei si sunt parinti mai mult noaptea. Tipul B: ofera cateva dupa-amiezi pe saptamana, acorda o “pauza-de-sanatate-mintala” femeilor care sunt mame cu norma intreaga. Tipul C: face parte dintr-un colectiv care se ingrijeste ca o femeie care nici nu munceste, nici nu se ocupa de copil sa aiba “timp-pentru-sine” 24 de ore din 24. Iar felul in care aceasta isi petrece zilele ramane pe veci un mister”.

Trebuie spus ca aceasta ultima experienta a lui Nan, relatata in roman, se refera la tipul C!

Doamna X – ca de altfel toate amicele si cunostintele ei din high class – are o constructie pe cat de elaborata – pe atat de stramba, in ceea ce priveste viata si activitatea de zi cu zi a unui micut de patru ani: ore de muzica, lectii de inot, ore de educatie fizica, lectii de karate, ore de franceza, lectii de pian, activitati coparticipative mama-copil (bineinteles nu cu mama, ci cu dadaca), intalniri de joaca, terapie ayurvedica, terapie fizica, vizite la Muzeul Frick, Muzeul Metropolitan, Muzeul Guggenheim, Biblioteca Morgan, Consulatul Suediei, Insitutul Culinar Francez, Bursa din New York – sectiunea unde se desfasoara tranzactiile, Centrul de Film Angelika (de preferat la serialul despre Expresionistii germani). Repet, micutul are patru ani. Cu spiritul sau deschis, cu inima plina de caldura, cu talent si cu rabdare, Nanny creaza intre ea si Grayer X, Grover – cum convin intre ei asupra unui nume secret si simpatic – o stare de empatie relaxata. Dragostea, ingrijirile si prezenta ei devin repere stabile in viata copilului, care nu este luat in brate si alintat mai deloc de mama sa, care rareori are parte de cate o convorbire telefonica cu aceasta, iar ideea de tata in familie este reprezentata prin niste surogate hilare: cartea acestuia de vizita pe care Grayer o poarta atarnata la incheietura, sau una dintre cravatele acestuia, pe care Grayer si-o atarna ca accesoriu la pijama.

Sarbatorile iernii, oricare ar fi ele: Halloween sau Craciunul sau Ziua Indragostitilor – in aceste echipe de parinti bogati – nu se petrec acasa, in familie. Sarbatorile devin pretext de alergaturi febrile dupa cumparaturi in magazine de lux, de petreceri opulente la locurile de munca- in banci, in corporatii, in restaurante si baruri, de excursii mondene la Aspen sau altundeva – iar copiii, aceste accesorii necesare dar, ah – atat de incomode – devin bagajul lasat complet in grija dadacelor. Dar Grayer, datorita lui Nanny, are parte de caldura si dragostea adevarata a unui camin, caci in apartamentul bunicii acesteia, este introdus in magia sarbatorilor: mananca dulciuri dupa pofta inimii, asculta si canta colinde, impodobeste simplu si cu drag un brad de Craciun. Iar Nan, in mijlocul acestei atmosfere, ne spune din prea plinul inimii ei tinere: “iar eu mai adaug un dram de iubire pe care i-o port lui Buni”.

Coperta editiei engleze

Solicitarile doamnei X devin din ce in ce mai impovaratoare pentru Nan. Programul prelungit de lucru – chiar cu riscul pierderii orelor de curs sau al examenelor, obligatii suplimentare privind prepararea mancarii sau goana dupa cumparaturi, momentele de criza in care pustiul se imbolnaveste si mama sa lipseste intreaga noapte de acasa – toate dovedesc din partea angajatoarei, o totala lipsa de respect pentru dadaca, o totala incapacitate si disponibilitate a doamnei X de a fi mama. Amuzante in acest sens sunt cuvintele lui Nan: “Suna telefonul, dar las robotul sa preia apelul. E … doamna X, care suna sa se intereseze daca mai am veun strop de sange in mine pe care nu l-a supt inca…”.

De fapt acesti parinti – familia X, sunt niste monstri, la fel ca si multi alti parinti pe care Nanny ii cunoaste la intalnirile de joaca. Domnul X are o amanta cu care isi inseala sotia chiar si in apartamentul comun si este previzibil ca fara vigilenta si inventivitate, Doamna X este pe cale sa isi piarda atat barbatul, cat si starea financiara si pozitia in societate, asa cum de altfel au patit alte cateva cunostinte de-ale ei, care traverseaza paginile romanului. Insa doamna X este versata si vicleana. Ea insasi l-a castigat pe domnul X, strecurandu-se in patul acestuia, in timpul unui mariaj anterior, asa incat campul de bataie ii este cunoscut, iar tactica si strategiile de lupta o absorb cu totul, o indeparteaza total de copil, de nevoile lui, de viata lui.

Si aici autoarele romanului fac o critica plina de umor a celulei familiare: una dintre intalnirile de joaca ale lui Grayer are loc intr-o familie in curs de divort unde teritoriul casnic valorand in jur de douazeci de milioane de dolari este impartit intre parinti prin delimitare cu fasii late de banda izolanta, la alta intalnire de joaca, Nanny si Grayer nimeresc la o familie in care mama este drogata in ultimul hal, circula pe jumatate goala si organizeaza o batalie nebuna cu glazura pentru prajituri, o fetita venita in casa lui Grayer pentru a se juca cu el, declara ca ea are o familie cu doi tatici, iar in finalul crizei conjugale din familia X, doamna X anunta plina de satisfactie o noua sarcina si aparitia unui nou copil in viitor, probabil doar in calitate de moneda de schimb si chezasie a indesctructibilitatii familiei.

Autoarele ii construiesc lui Nan un portret plin de lumina si de caldura unui tinere dornice sa se faca utila, sa munceasca, sa iubeasca, dar sa si fie respectata pentru pregatirea ei, pentru devotamentul ei si pentru calitatea ei de om. Ironie, desigur, caci respectul este un cuvant si mai ales un sentiment, total necunoscut atat doamnei X cat si haitei ei de asa zisi prieteni cu care se inconjoara in activitati mondene. Acesti parveniti emblematici ai unei societati consumeriste si pervertite nu au in primul rand un seflrespect, necum sa isi respecte semenii, chiar daca acestia masoara 80 de centimetri sau undeva spre 180 cm. In egoismul lor profund, aceste excrescente humanoide respecta banul, luxul, confortul, puterea, iar aceia care nu dispun fara limite de ele, sunt redusi la pozitia de sclavi in serviciu neconditionat.

Iar copiii acestor familii sunt complet lasati in grija dadacelor, aceste fiinte gata sa isi sacrifice in fiecare moment timpul si viata personala, in slujba bietelor sufletele in cautare de intelegere, alint, mangaiere si repere stabile.

Iata un pasaj extraordinar de bine conturat de autoare, care exemplifica drumurile paralele pe care evolueaza parintii si copiii in familiile reunite la un moment dat intr-o seara de vacanta in Nantucket, intr-un restaurant celebru, cand cei maturi, hotarasc sa-i scoata din local pe cei mici, pentru a nu fi deranjati in timpul cinei:

“Il asez …pe Grayer.., ii tai carnea de pui si iau o furculita plina cu piure de cartofi.

- Ei bine, atunci, Nanny, de ce nu-i duci pe copii afara pana terminam? ma intreaba ea (doamna X) dulce.

Si astfel, imi petrec restul timpului intr-un vant umed, dandu-i lui Gryer sa manance pui cu nisip, luat dintr-o farfurie de polistiren. Curand ni se alatura si Andrew, urmat apoi de alti trei copii. Jucam Cap, Umeri, Genunchi si Picioare. Jucam Mama, Imi Dai voie si Semaforul. Dar mai mult de atat nu poti face cu cinci copii intr-o parcare intunecoasa, inainte sa-ti doresti sa-i vinzi”.

Autoarele, in timpul lansarii cartii

Servitutea lui Nan in viata familiei X se incheie. Nu pentru ca ea si-ar abandona munca si atasamentul pentru copil, ci pentru ca doamna X simte ca si-a dezvaluit prea mult din gaunosenia ei existentiala si stie ca banul si pueterea ii vor asigura in viitor sclavia altor dadace. In final, Nan incearca sa-si exprime toate sentimentele retinute atata vreme, incearca sa le deschida celor doi soti ochii sufletului si ai mintii asupra responsabilitatii ca parinti, asupra micutului Grayer, care “nu este un accesoriu comandat dintr-un catalog” si care merita sa fie iubit.

Camera ascunsa cu care doamna X o urmarea de ceva vreme pe Nan, este martora cuvintelor de ramas bun ale dadacei: “Deci, aveam de gand sa plec. Dar nu pot. Pur si simplu, nu pot. Grayer va iubeste. Am fost martora iubirii pe care v-o poarta. Lui nu-i pasa ce haine purtati sau ce i-ati mai cumparat in ultima vreme. El doar va vrea aici, cu el. Vrea sa-l doriti in preajma. Si nu v-a mai rams mult timp. Nu va va mai iubi neconditionat multa vreme. Iar curand, nu va va mai iubi deloc. Asa ca, singurul mod in care va pot fi de folos in noaptea asta ar fi sa va trezesc dorinta de-al cunoaste. E un omulet fantastic – e amuzant si istet, e o bucurie sa fii in preajma lui. L-am iubit si l-am pretuit foarte mult. Si as vrea sa faceti si voi asta. Amandoi, pentru ca, ei bine, pentru ca e de nepretuit….Si daca altceva nu, atunci macar ne datorati, mie si altora pe care i-ati fraierit, un dram nenorocit de respect!”

Inca o caracteristica a acestui roman, ca de altfel si a altora din seria Chic Lit, este prezenta Urbanului in derularea actiunii. Prin urban inteleg Orasul (aici, in speta este vorba despre New York), cu cartierele sale, magazinele si restaurantele de marca. O alta prezenta vie este Contemporaneitatea, prin care inteleg prezenta in timp real in actiune a Mediei, respectiv emisiunile de TV cu protagonistii lor sau presa, sau autorii cunoscuti ai momentului, intr-un cuvant contectivitatea la prezentul real si viu!

Da, dupa parerea mea, romanul este fantastic! Viata adevarata – si cu bune si cu rele – tipologii umane caracteristice unei societati de consum superficiale, disecata si analizata cu fin simt critic, dar si cu umor de calitate. Umor care reprezinta, asa cum am mai spus, centrul de rezistenta psihica al omului!

Puteti cumpara cartea acum de pe site-ul CartePremium.ro.