X-Men: First Class

Nici n-a trecut multă vreme de când am analizat Wanted (2008), un alt film cu numele lui James McAvoy pe firmament; nici nu mi-e de mirare, mie cel puțin, întrucât adorația față de stilul actorului cu pricina pare a fi insațiabilă. Astfel încât, amintindu-mi doar vag experiența cu primul film al francizei, X-Men (2000), am sărit câteva etape (respectiv celelalte trei filme lansate ulterior: X2, X-Men: The Last Stand și prequel-ul Wolverine) și am atacat miezul problemei, întocmai cum au ocazia să facă fanii recenți ai universului Star Wars. Am vizionat First Class și nu am regretat nici măcar o secundă.

First Class se încadrează, în universul X-Men, ca prequel (anterior deci) al evenimentelor din trilogia lansată între 2000 și 2006. Acțiunea se petrece în 1962, în timpul Crizei rachetelor din Cuba. Ideea centrală nu o reprezintă atât conflictul armat și iminentul al treilea Război Mondial pe care mutanții ”buni” reușesc să îl anihileze, cât relația cu adevărat deosebită dintre doi fondatori, precursori – părinți – ai conceptului X-Men: profesorul Charles Xavier (McAvoy) și Eric Lensherr (Fassbender), cei care sunt cunoscuți drept Profesorul X și Magneto.

Fără a trăda prea multe detalii ale intrigii – altfel care ar fi sensul savurării unui film? – nu insist nici pe efectele speciale, costume sau machiaj. Așa cum e firesc în cazul oricărei pelicule din categoria ”super-eroică”, beneficiind de un buget bunicel, First Class nu se lasă cu nimic mai prejos decât alte reprezentante ale genului. Am fost însă plăcut impresionată de jocul actorilor și de inspirația scenariștilor, aspecte concentrate pe reliefarea celor doi protagoniști; aflați la polii opuși ai manifestărilor și intențiilor, sunt prezentați nu doar inteacționând, ci și în relație cu alte personaje, tocmai pentru a oferi publicului prilejul de a încerca să le dibuiască mentalitatea.

Ca fan ocazional al universului X-Men, am fost încântată să deslușesc, în sfârșit, povestea lui Beast – alias Hank McCoy (Nicholas Hoult, într-un rol cu totul diferit de cel din Skins, care i-a adus consacrarea). În aceeași măsură am descoperit o afinitate față de Mystique/Raven (Lawrence), personaj care îmi scăpa printre degete în alte filme sau versiuni animate. Relația dezvoltată între ea și Charles Xavier, psihologia ei de outsider, revelația de a găsi un suflet-pereche (la un anumit nivel) în Magneto, și mai ales reacțiile sale simple, sincere și directe pe parcursul construirii primului nucleu X-Men – această sumă de revelații mi-au apropiat-o mult, ca personaj, și m-au ajutat s-o îndrăgesc și pe actriță (pe care o apreciasem în Jocurile Foamei, fără a mă extazia).

Scenele amuzante și ironia mai mult sau mai puțin cizelată nu lipsesc. Emoțiile de tot felul abundă; pentru prima dată de când sunt implicată în fenomenul fandom, am descoperit o relație de bromance (relație apropiată între două personaje de sex masculin, fără conotații sexuale) reală și palpabilă. Iar pentru un lingvist pasionat, asemeni mie, First Class poate deveni un mini-festival: printre altele, o germană americanizată, dar corectă, și imnul Rusiei pe fundal.

Nota: 9/10

This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

Wanted (2008)

Faptul că m-am hotărât să văd Wanted nu a venit ca urmare a pasiunii mele pentru gen; dimpotrivă, mă feresc de obicei cât mai mult de filme ale căror trailere sau simple fotografii îmi arată urmăriri dotate cu pistoale super-sonice şi maşini coborâte direct din viitor. Ideea cu Wanted mi-a venit, însă, sâmbăta trecută – prea multă muncă susţinută îmi împinsese mintea să plângă după ceva simplu de urmărit.

În plus, JamesMcAvoy. Iar cu acest argument am spus totul, în opinia mea

Wesley (zisul James) este un funcţionar obişnuit, un soi de contabil, veşnic terorizat de şefa lui directă şi dublu înşelat, atât de iubită cât şi de cel mai bun prieten. Viaţa lui anostă, marcată doar de atacurile de panică, ia o turnură neaşteptată când Wesley este prins la mijloc într-un schimb futuristic de focuri. Scăpat de abilitatea lui Fox (Angelina Jolie), este dus la sediul unei organizaţii vechi de sute de ani – Ordinul Ţesătorilor. Aceştia, în esenţă, se ghidează după modelele ţesute de ceea ce ei numesc soartă, care le transmite într-un cod secret numele diverselor persoane mai mult sau mai puţin influente care trebuie să moară. Fostul funcţionar se află deci în pragul unei experienţe care îi va schimba viaţa, purtând pe umeri şi povara de fi urmaşul tatălui său, unul dintre cei mai faimoşi asasini ai Ordinului.

Un aspect pe care nu m-am putut abţine să-l remarc este coloana sonoră; nu doar că îmbracă precum o mănuşă efectele speciale şi scenele de acţiune, dar aş asculta-o şi independent. Printre numele care se regăsesc pe ea se află Nine Inch Nails şi Sarah Brightman – aşadar, nici o surpriză.

Trecând peste aspectul de credibilitate vagă (Cum Să Transformi Funcţionarii În Asasini. Ghid de 6 săptămâni), filmul ar putea să placă în mod deosebit pasionaţilor de: efecte speciale – mai ales dacă implică urmăriri de maşini şi confruntări înarmate cu mişcări matrixiene; violenţă dusă la extrem – filmul poate fi descris cu uşurinţă drept sângeros, conţinând suficiente scene de tortură inutilă şi poate prea multe detalii scabroase.

Twist-ul de mijloc era previzibil, sau ar fi pentru oricine a urmărit vreodată filme de gen. Reacţia lui Wesley este suficient de lipsită de consistenţă, la fel ca şi finalul, pe care, personal, l-aş fi văzut cu totul altfel. Cred însă că James McAvoy, în esenţă un actor de construcţie, de filme psihologice, de emoţie transmisă cu uşurinţă, natural, şi-a dorit să încerce şi un asemenea rol. Trebuie spus că este, oricum, cel mai interesant personaj, şi poate singurul care trece printr-o schimbare oglindită nu doar de acţiune, ci şi de modificarea caracterului său.

Per ansamblu, 6/10. Observ că nu este departe de 6,7 obţinut pe IMDB.

Nota: 6/10

The Courier (2011) – Curierul

Suntem pusi, poate cu totii, din cand in cand in fata unui film pe care nu il intelegem (si nu vorbim aici de capodoperele neintelese diferitilor spectatori) si caruia nu ii vedem rostul. The Courier este un astfel de film, pe care l-am ales din putine motive: doream sa vad ce inseamna prezenta lui Mickey Rourke in distributia acestui film, imi place Anatomia lui Grey (si acolo Jefrey Dean Morgan face un rolisor interesant, undeva prin sezoanele 4-5, ca iubit al simpaticei Izzie Stevens), dar aveam nevoie si de un pic de relaxare cu un thriller-film de actiune, care nu imi punea mintea la contributie. Insa nu mereu socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ, nu?

De altfel, inca de la primele secvente ale filmului se vede (de la o posta) ca filmul a fost realizat special pentru lansarea pe DVD sau pentru lansarea pe piata televiziunilor. In aceasta ordine de idei, nu va mai dura mult pana il vom regasi undeva pe ProTV, in seriile cu filme “speciale” cu Steven Seagal, Lorenzo Lamas sau altii asemenea. Motivul dezamagirii mele: o scena destul de simpla, filmata pe un roller coaster, era filmata in modul cel mai grosier in studio, fara nicio problema, astfel incat de la inceput ne putem da seama de destinatia si de ambitiile filmului.

Apoi aflam adevarata actiune: Curierul (Jeffrey Dean Morgan) este omul bun la toate, solicitat de diferite grupari pentru expedierea pachetelor-probleme spre destinatari, fiind apreciat pentru faptul ca mereu isi duce misiunile la bun sfarsit si nu pune niciodata intrebari. Numai ca ultima lui misiune este plina de probleme: trebuie sa duca o servieta (cu interior necunoscut) unui personaj controversat, Evil Sivle, presupus a fi mort si cautat de Politie de mai multi ani, fara a se cunoaste niciun indiciu despre acesta. Lupte, cautari, ucideri, tortura, o pasiune pentru colega care il ajuta, incuracaturi cu ucigasi. Cam atat.

The Courier este un film care putea fi interesant, chiar de succes, daca actiunea lui nu era dublata de cliseele tipice ale tuturor filmelor de acest gen, fara pretentia de a aduce nimic nou. Toate momentele le-am vazut in filme de succes, inventivitatea nu este la ea acasa si putem regasi aici exemple, pentru a enumera doar cateva, din The Lincoln Lawyer sau The Girl with the Dragon Tattoo. Deci, nimic nou, un film clar de categoria B, NERECOMANDAT.

Nota: 4/10

Battleship (2012)

Pentru ca trec printr-o perioada mai agitata si  fara prea mult timp liber la dispozitie, am gasit invitatia “Ro Image”, pentru vizionarea acestui film, o buna oportunitate de a iesi din nebunia cotidiana. Nu mi-am facut prea multe iluzii cu privire la calitatile peliculei, ce isi face debutul pe ecranele romanesti, speram doar sa fie relaxant si nu prea ridicol sau agasant.

Spre placuta mea surpriza insa, in ciuda subiectului cam tras de par si a abundentei cliseelor specifice filmelor SF, actiunea m-a prins si chiar am ras copios, poate nu intotdeauna de umorul replicilor sau situatiilor, insa in mod clar, de ironia si sarcasmul abordarii.

Avand ca inspiratie jocul de strategie navala “Hasbro”, filmul este povestea unei flote internationale care participa la un exercitiu naval si este nevoita sa infrunte ambarcatiunile extraterestre, (foarte asemenatoare robotilor  din “Transformers”) esuate in Oceanul Pacific ,intr-o batalie inegala, avand in joc viitorul omenirii. Veti avea parte de o avalansa de efecte vizuale, actiune non-stop si o naratiune fara prea multe surprise, dar condimentata cu umor pentru a detensiona incrancenarea din unele scene. Mai adaugati conflicte personale si un strop de romantism pentru complexitate, personaje bine conturate, multe replici  ironice si veti descifra reteta care s-a dorit castigatoare. Scenaristii au introdus cu buna stiinta replicile, situatiile ridicole si exagerarile care se intalnesc in blockbuster-ele cu acelasi subiect, astfel incat nu putine sunt momentele in care filmul aluneca spre o parodie a genului.

Taylor Kitsch este perfect in rolul lui Alex Hopper, un ofiter de marina recalcitrant care devine erou salvator, atitudinea sa putin sarcastica si flegmatica salvand de la ridicol si prea multa seriozitate, personajul pe care il interpreteaza. Brooklyn Decker da viata lui Sam Shane, iubita blonda spectaculoasa a eroului principal, insa nu reuseste sa convinga prin interpretare dar se salveaza prin imagine.

Cantareata Rihanna este o prezenta plina de viata ca Raikes, in timp ce ofiterul de marina japoneza Nagata este interpretat magistral de Tadanobu Asano. Emotionanta este si povestea  soldatului cu doua picioare artificiale Mick (Gregory D. Gadson), care se crede om doar pe jumatate pana cand precipitarea evenimentelor il angreneaza in actiune si implicarea sa dovedeste contrariul.

Amiralul Crane, jucat de Liam Neeson cu o seriozitate si gravitate laudabila si normala avand in vedere talentul sau actoricesc, este insa putin prea serios si pare dislocat din alta productie. Este singurul personaj care ia mereu in serios rolul pe care il are in economia peliculei, fara a se incadra in ironia celorlalti eroi.

Faptul ca isi are originile intr-un joc video, explica de ce anumite scene sunt prea putin dezvoltate asigurand doar imboldul si translatarea catre actiunea pura, conflictele armate cu infruntarea pe viata si pe moarte intre partile combatante.

Trecem insa peste motivatia ridicola a conflictului sau lasata pur si simplu in voia imaginatiei spectatorului si vom privi „Battleship” ca o provocare adresata iubitorilor de efecte vizuale, haos, arme uimitoare, inovatoare, strategii de lupta, „Arta razboiului” pe intelesul(si pielea) alienilor. Si daca va mai spun ca lovitura de gratie se da dusmanilor cu USS Missouri, o nava din cel de-al doilea razboi mondial, devenita muzeu si care va fi condusa in mare parte de veterani ai aceluiasi conflict din istorie, sper ca v-am convins sa alegeti acest film pentru relaxare, in zilele de sarbatoare ce vin… Umorul si optimismul salveaza si filmul si omenirea si nervii spectatorilor…

Nota: 7/10

The Grey (2011) – The Grey: La limita supravietuirii

Inca de cand am vazut trailerul filmului The Grey, am asteptat filmul pentru ca acest gen este unul care ofera deseori mult mister, multa adrenalina, interpretari interesante si, mai ales, ne aduce in fata ecranului pentru a nu ne dezlipi de acolo pana la final. Iar Liam Neeson este, cu siguranta, un actor care poate reusi sa ofere filmului acea interpretare buna, un actor care poate impleti drama unui personaj cu misterul necesar unei astfel de intreprinderi. Este clar ca filmul a reusit sa ofere toate cele precizate mai sus, desi i se poate gasi, la fel, si destul lucruri mai putin potrivite, care ii scad sansele de a deveni un clasic precum, de exemplu, The Thing.

Ottway (Liam Neeson) este un om intunecat, cu un trecut necunoscut si in acelasi timp dureros, iar meseria sa este cea a unui singuratic. Aflat pe santierele din Alaska, el este cel care asigura linistea si care are ca singura misiune apararea oamenilor de amenintarea animalelor salbatice, in special de lupii care se afla peste tot, in padurile din jur. O misiune, cum spuneam, singuratica, iar el trebuie sa fie atent la toate detaliile meseriei si sa cunoasca, evident, totul despre pericolele care ii insotesc zilele si noptile. Numai ca linistea lui, umbrita de desele intoarceri in timp, pe vremea cand sotia sa inca exista, se intrerupe brusc cu prilejul unui zbor, cand aeronava in care se afla impreuna cu colegii sai se prebuseste, iar putinii supravietuitori trebuie sa caute drumul spre casa, printr-o Alaska plina de viscol.

Din acest moment, filmul trece din planul dramei personajului principal intr-o aventura cu “arome” fantastice, pentru ca nu este o actiune simpla, nu asistam la un atac decisiv al turmei de lupi infricosatori asupra celor cativa supravietuitori, ci la o adevarata vanatoare a acestora, scopul lor (oare pot avea un scop?) fiind de a ucide pe rand pe fiecare, pentru a-l pastra pe eroul nostru, Ottway, pana la sfarsit. Tocmai aici am descoperit punctul slab al filmului, intrebandu-ma deseori in timpul acestuia, pana unde pot gandi aceste animale fiecare amanunt, cum pot ele desena usor un traseu spre final, cum pot atrage si cum isi pot controla pofta de sange atunci cand acesta se ivea pe corpul victimelor, iar ei se indepartau…

Peisajele din Alaska sunt superbe, iar ilustrarea unei ierni autentice este exceptionala (si, pe neasteptate, am facut desigur o comparatie cu iarna care tocmai a trecut in Romania si m-a prins pe campurile patriei ). Actiunea se simte ca pulseaza sub o aura de continuu mister, cu accente mici de horror, spectatorului i se induce imediat frica de acei lupi razbunatori si care cauta moartea in trepte a supravietuitorilor, folosind tehnici ciudate, inteligente, parca irealiste venind din partea unor animale carora nu li se recunoaste prea mult inteligenta, ci doar dorinta de sange, de a cauta doar hrana si moartea. Un film recomandat necardiacilor, care va tine in mod sigur in fata ecranelor…

Alte impresii: FilmSinopsis, Piratul Cinefil, Adina.

Nota: 7.5/10

The Hunger Games (2012) – Jocurile foamei

Jocurile foamei (The Hunger Games) a fost primul film pe care am hotărât să îl văd la cinematograf în acest an. Timpul nu îmi permite, de obicei, să fac un drum până la cel mai apropiat – aflat, de altfel, chiar în centrul oraşului. Pentru acest film, însă, am presupus că ar merita efortul. Nu m-am înşelat.

Blockbuster-ul american necesită, într-adevăr, un ecran imens, şi mai ales o tehnologie performantă in-surround. Ar fi păcat să ratezi, ca pasionat al filmelor de acţiune, fiecare detaliu vizual sau sonor al momentelor încărcate de adrenalină; sunt multe asemenea momente pe durata celor 142 de minute ale filmului.

Jocurile foamei este cel dintâi dintr-o serie de, afirmă casa de producţie, patru filme, bazate pe trilogia scrisă de Suzanne Collins, deja aclamată de sute de mii de cititori din momentul apariţiei primei cărţi, în 2008. Este un film de acţiune cu o componentă puternic distopiană şi o latură emoţională dificil de ignorat. Evenimentele se petrec în timpul celei de a 75-a ediţii a Jocurilor foamei, organizate de o societate a viitorului numită Panem, societate creată după ce o catastrofă nucleară a distrus populaţia Pământului (deci, pe noi). Panem îşi are rădăcinile bine înfipte în cultura şi civilizaţia romană, iar preşedintele Snow, conducătorul său, ştie foarte bine cum să ţină cele 12 districte sub control. Jocurile foamei sunt un soi de reality show izvorât din răzbunare calculată şi cruzime fără limite: în fiecare an, fiecare district trebuie să ofere câte un tribut, un băiat şi o fată între 12 şi 18 ani, ca aceştia să concureze într-o luptă în care poate exista un singur învingător. Tinerii sunt supuşi unei lupte agonizante pentru supravieţuire, sfârşind prin a se măcelări unul pe celălalt şi a câştiga, în urma sau în ciuda tuturor ororilor, dragostea nemărginită a unui public corupt, decăzut şi marcat de spleen.

Ce se întâmplă însă când reprezentanţii districtului 12, cel mai sărac dintre toate, o zonă minieră unde înfometarea este la ordinea zilei, sunt Katniss Everdeen şi Peeta Mellark? Cine este această fată care se oferă voluntară – un fapt fără precedent în istoria districtului – şi, pe deasupra, îşi etalează fără ezitare talentul de arcaş? Cine este acest băiat lipsit de inhibiţii care, din fiu de brutar, devine centrul atenţiei întregului Panem când îşi declară iubirea nemuritoare tocmai pentru fata pe care trebuie să o ucidă în arenă?

Filmul acesta trebuie văzut pentru fluxul neîntrerupt de adrenalină, pentru replicile potrivite date la momentul potrivit, şi pentru câteva întorsături scenaristice neprevăzute în carte. Da. La câteva ore după ieşirea din cinematograf am înşfăcat prima carte. A doua zi, spre seară, le devorasem deja pe toate trei şi eram încă în stare de şoc – însă aceasta este o altă poveste rencenzistică şi va fi spusă la timpul său.

Nota: 8/10

Machine Gun Preacher (2011)

“Eu nu pot sa stau aici si sa gasesc scuze pentru a îndrepta lucrurile. Dar vreau sã-i întreb pe toti oamenii din lume, pe toti care au un copil, pe toti care au un frate sau o sorã… Dacã copilul tãu sau un membru al familiei tale ar fi rãpit azi, dacã ar intra un nebun, dacã ar intra un terorist si v-ar rãpi un membru al familiei sau pe copilul vostru, iar eu v-as spune: “Vã pot aduce copilul acasã.” V-ar pasa prin ce mijloace l-as aduce?” In acest fel se incheie marturia lui Sam Childers din acest film, undeva dupa genericul de final, cuprinzand in putine cuvinte ceea ce ni se descrie pe larg in cele peste doua ore ale filmului. Iar daca va mai adaug ca este un film care descrie tocmai grozaviile din Sudan si Uganda conduse de unul dintre cei mai cautati criminali ai planetei, despre care se vorbeste mult in ultima vreme, Joseph Kony, poate va voi convinge sa urmariti un film interesant.

Daca parcurgem cateva randuri din Wikipedia, vom descoperi ca Joseph Kony este liderul ugandez al mișcării de gherilă „Armata de Rezistență a Domnului” (LRA), grupare teroristă care urmărește impunerea unui guvern teocratic bazat pe Cele zece porunci si care sustine că Joseph Kony este mesagerul Domnului. Sub conducerea lui Kony, LRA acționează în nordul Ugandei, in Congo, Sudanul de Sud si Sudan, rapind si fortand aproximativ 66.000 de copii să lupte pentru ideologia sa. Terifiant, nu? Sam Childers este unul dintre cei care si-a dedicat viata salvarii copiilor din aceasta regiuni, reusind sa construiasca un orfelinat tocmai in inima stepei africane si chiar in mijlocul teritoriilor disputate, iar una dintre calitatile neregasite la alte cazuri este ca el a incercat si a reusit sa intreprinda adevarate misiuni de salvare, insotit de soldatii fideli regimurilor din aceasta tara.

Gerald Butler face aici un rol interesant si potrivit, chiar daca fara sclipiri importante. Viata sa este aratata in paralel cu cea a unui baietel care a fost fortat de rebeli sa isi ucida propria mama in schimbul vietii sale si a fratiorului acestuia. Sam nu este usa de biserica, este un rocker caruia nu ii pasa prea mult nici de viata de familie, dar nici de propria viata, fiind un timp indelungat in inchisoare si, la intoarcerea acasa, incepe iar viata de noapte, drogurile si bataile fiind la ordinea zilei. Intr-o zi insa, are o revelatie si se apropie de religie, devine un om calm si responsabil, iar puterea si increderea in propriile forte le foloseste in sprijinul copiilor din Africa.

Sam Childers nu a avut si nu are (pentru ca inca se afla acolo, incercand sa salveze copii) o viata usoara, fiind mereu in competitie cu lumea: daca sprijinul familiei este total la inceput, ei se simt, cu timpul si pe merit, amenintati de lipsa lui de sensibilitate in raport cu propria familie; este in conflict cu cei care nu vor sa il sprijine cu bani intr-o misiune nobila, desi banii nu le lipsesc (iar scena cu petrecerea din film este graitoare in acest sens, o descriere a intregii lumi nepasatoare fata de adevaratele binefaceri). Mereu m-au impresionat astfel de filme, iar pe voi cu siguranta o sa va suprinda un film care parea a fi un commando modern, dar sfarseste prin a fi… un film de inima.

Alte impresii: Marele Ecran, Raluk.

Nota: 8/10

One for the Money (2012) – Face toti banii

Sincer, inainte sa vad acest film, m-a atras posterul si numele actritei principale, Katherine Heigl. Cunoscuta pentru rolul sau din Anatomia lui Grey, care a lansat-o pe piata internationala de film (unde era, in mod sigur, cea mai simpatica dintre actritele prezente acolo) si la care a renuntat dupa cateva sezoane pentru o cariera pe marele ecran, Katherine nu a impresionat prin rolurile sale, fiind papusa blonda perfecta pentru comediile romantice de weekend. Cum nu am urmarit nici trailerul, asa cum nu o fac pentru aproape nicio pelicula, speram sa fie acelasi tipar, un film relaxant, caruia sa ii dau cu binevointa cuvenita nota de trecere. Nu a fost asa.

Filmul One for the Money s-a dovedit reteta perfecta pentru un somn lin in fiecare seara, reusind astfel sa dorm linistit timp de o saptamana, pana cand am reusit in cele din urma sa il termin si sa il arunc la cosul de gunoi. Nu stiu ce a fost in capul realizatorilor, dar filmul nu ofera niciun fel de consistenta, nu are niciun scop si, cu siguranta, daca nu era nici Heigl, ajungea in topul filmelor acestui site ca una dintre cele mai proaste realizari vizionate vreodata. Stephanie Plum este o fiinta nefericita, care este nevoita sa isi minta familia ca nu are job de peste 6 luni, ramane fara masina visurilor sale si trebuie sa ia (pentru prima data) decizia sa munceasca cu adevarat.

Meseria: recuperator. Tinta: Joe Morelli, un fost politist anchetat si cautat pentru un asasinat, aceeasi persoana care, in urma cu cativa ani, ii furase virginitatea lui Stephanie. Care personaj este, de-a dreptul, idiot, crezand ca poate face fata unei slujbe atat de dificile si care crede toate prostiile indrugate de aproapa toata lumea, dar mai ales de Morelli. Si care crede ca si spectatorul poate face la fel si poate crede ca acest film merita. Nu, actiunea lasa de dorit, momentele comice sunt practic inexistente si finalul este cum nu se poate mai previzibil. Asa ca, in afara faptului ca Katherine inca arata bine (desi parca blonda era mai simpatica), nu avem alt interes pentru a va recomanda filmul.

Nota: 3/10

Journey 2: The Mysterious Island (2012) – Calatoria 2: Insula misterioasa

Un haloimes, daca stiti ce inseamna acest cuvant! Si daca nu stiti, aflati: o utopie, un vis care ca orice vis, amesteca imagini, informatii…

Asta face acest scenariu si echipa de productie a peliculei de fata, pentru a carei vizionare m-am strofocat la greu sa ajung intr-o seara geroasa si viclean-alunecoasa, tocmai la CityCinemaCotroceni . Singura mangaiere a fost un 3D cu aport IMAX reusit in asa masura incat de cateva ori chiar am tresarit si m-am ferit de navala cate unui animalut/insecta/reptila prea insistenta si gata sa-mi sara in poala .

In rest, un amestec neinspirat de spirit juvenilo-maturo-geronto de aventura pe seama superbei Insule Misterioase verniene si care transforma pamantul numit Lincoln din mijlocul oceanului intr-o “Antlantida redivivus” presarata cu o biosfera ciudata in care microfauna si flora si macrofauna si flora isi inverseaza dimensiunile, astfel incat – in mod hilar, elefantul este un “elefantel”de jucarie, iar albina are marimea unui mini-avion !

Si colac peste pupaza, timpul…. tic-tac, tic-tac, este inca un dusman perfid al echipei celor 4 aventurieri reuniti cu batranul si saritul de pe fix bunic al imberbului Sean Anderson, asta pentru ca lacomul ocean este gata sa reinghita cu viteza maxima insula.

Solutia evadarii din mijlocul infernului  este Nemo si al sau Nautilus. Asa ca jurnalul de bord (care contine coordonatele unde este amarat submarinul) este smuls cu curaj de catre tanara Kailani dintre falangele scheletului lui Nemo (Printul Dakkar), care isi doarme somnul de veci in strafundul unei pesteri. Si nu va faceti griji ca pilele electrice ale Nautilusului nu vor lucra, pentru ca “echipa” are solutii . Un enorm (normal!!!!) tipar electric va da – de-voie-de-nevoie, impulsul necesar, astfel incat legendarul si stravechiul submarin porneste catre libertate. Mie chiar mi-a placut partea cu Nautilus, interiorul lui si scenele aproape clasice petrecute acolo. Mai putin designul submarinului, prea apropiat de acela al unui avion .

Ceea ce s-a vrut plin de haz in privinta personajelor mie mi s-a parut un fiasco, pentru ca originalitatea eroilor vernieni cade intr-un desuet aproape vulgar. Muschiuletii super lucrati ai lui Dwayne Johnson (Hank) saltand  intr-o demonstratie bizara a ritualului de abordare erotica, glumele nesarate ale lui Luis Guzman (Gabato) si figura fara sare si piper a lui Josh Hutcherson (Sean) … ca sa nu mai vorbesc despre jena de a-l vedea pe Michael Caine in rolul zaharisitului penibil Alexander Anderson … ehhhh!

Ce ma lasa cu gura cascata insa, este faptul ca toate siturile de specialitate (sau ma rog, aproape toate), lauda aceasta productie  si o recomanda drept un film pentru intreaga familie. Eu una, pardon, nu vreau sa am o astfel de familie cam tampitica .

Si asta – atentie – o spune o persoana extrem de deschisa la interpretari noi si la o viziune noua.

Jules Verne este superb pentru inflacarea mintilor adolescentine si nu numai.

Printi, puneti in mainile copiilor vostri cartile lui Jules Verne! Apoi indrumati-i spre realizarile cinematografice (multe) meritorii. Si in final, daca copiii/tinerii/maturii vor ajunge si la acest film – vor judeca fiind pregatiti sa o faca.

Cu toate acestea zise mai sus, sunt foarte convinsa ca filmul va acumula un numar mare de spectatori!

Nota: 4/10