A Christmas Carol (2009) – O poveste de Craciun

Am ales de Craciunul care a trecut unul dintre cele mai apreciate filme despre Craciun, despre care am citit in numeroase articole ca ocupa un loc fruntas in topul filmelor de sezon. Tin sa precizez macar doua lucruri de la inceput: nu am citit cartea lui Charles Dickens si nu am vazut nicio alta ecranizare a ei (desi de-a lungul istoriei cinematografiei a fost una dintre cartile favorite la transpunerea pe marele sau micul ecran). De asemenea, Jim Carrey este unul dintre actorii mei favoriti, chiar daca unii ii neaga talentele (pe baza maimutarelilor din filmele de inceput), iar altii il considera un adevarat talent, reusind roluri de calitate atat in comedii, dar mai ales in drame.

Regizorul Robert Zemeckis a incercat in “A Christmas Carol” un nou succes, pe aceeasi formula (reusita) cu care a realizat si “The Polar Express” in 2004: o animatie computerizata, cu un subiect legat profund de sarbatorile de Craciun, folosind actori reali, care si-au imprumutat infatisarea si vocea unor personaje animate. Din nou o distributie de succes, daca ne gandim numai la cateva dintre numele din acest film, precum Jim Carrey, Gary Oldman sau Colin Firth. Numai ca, spre deosebire de primul film, dupa parerea mea nu mai exista aceeasi substanta, este prea multa fantezie pentru a sluji scopului.

“A Christmas Carol” devine astfel nu un film pentru copii, ci doar unul pentru adulti si in special pentru aceia care au avut norocul de a citi si cartea lui Dickens, pentru a intelege ceva din transpunerea pe Marele ecran. Asa ca am fost dezamagit. Nu ma intelegeti gresit, filmul este excelent realizat, grimasele si uratenia sufleteasca a personajului principal, Scrooge (Jim Carrey) sunt perfecte si ne dorim ca un astfel de personaj sa nu existe.

De asemenea, mesajul filmul este cel care isi castiga atat adeptii, cat si nota bunicica de care beneficiaza pe IMDb (6.8 la aceasta data): exista in fiecare persoana suficienta bunatate si aceasta poate fi adusa la suprafata, chiar daca cu greu si uneori destul de tarziu, spre amurgul vietii. La fel exista si in batranul avar Scrooge, care a dus mereu o viata asociala, nu a daruit nimanui nimic in viata, iar cei din jurul sau se simt stingheri si sunt mereu certati de catre acesta. Nimic nu pare sa il poate schimba, dar exista totusi Craciunul: porneste intr-o adevarata calatorie initiatica (la finalul vietii), alaturi de trei spirite, Spiritul Craciunului Trecut, Prezent si Viitor, pentru a-si recunoaste propriile greseli din viata.

Deci un mesaj important, o realizare frumoasa, dar actiunea propriu-zisa este plictisitoare, incalcita si cu siguranta nu este filmul pe care ni-l doream de Craciun.  Lipseste coerenta, lipseste coeziunea dintre cele trei spirite si poate lipseste lumina necesara unui film, pana la urma, pentru copii. Spiritul Craciunului nu inseamna, totusi, sa fii bun numai de Craciun, ci este necesar sa fii bun tot anul, toata viata.

Nota: 5/10

Knowing (2009) – Numere fatale

Am ajuns la acest film destul de tarziu, desi la vremea cand a avut premiera in Romania, ii faceam un pic de publicitate pe site-ul nostru, fiind lansat de partenerii nostri de la MediaPro. Nici acum probabil nu ajungeam la el, daca nu gaseam DVD-ul undeva pe un raft uitat de lume la Carrefour, la un pret de nimic, alaturi de alte cateva filme, pe care le-am achizitionat si pe care le voi prezenta in viitorul apropiat. Nu trebuie sa uit ca Nicolas Cage este unul dintre actorii mei favoriti, chiar daca este considerat acum falimentar si accepta sa joace in orice film de duzina, departe de realizarile sale de acum peste 10 ani, care au culminat cu Oscarul pentru cel mai bun actor pentru “Leaving Las Vegas” (1996) si nominalizarea pentru “Adaptation” (2002).

Nu pot spune decat ca sunt pasionat de subiect: numerologia si previziunile despre viitorul omenirii sunt subiecte interesante si care, cu putina migala si talent, pot fi transpuse perfect pe marele ecran, reusind sa atraga spectatorii de toate varstele si, mai ales, pot deveni atat blockbustere, cat si filme-cult. Dar este nevoie, cum spuneam, atat de talent, cat si de multa grija si aplecare asupra subiectului, fiind necesar si un scenariu pe masura, coerent de la inceput pana la final. Tocmai aceasta ii lipseste lui “Knowing”: daca inceputul este aproape perfect, misterul fiind complet si actiunea principala si intrigile din jurul ei alese cu precizie, totusi sufera odata cu trecerea minutelor. Misterul pare rezolvat prea repede, iar filmul se transforma dintr-unul de mister intr-un SF fara gust si care copiaza alti precursori celebri, cum ar fi “Close Encounter of the Third Kind”.

Ce se intampla, ca de obicei pe scurt? In urma cu 50 de ani, elevii unei scoli din America sunt rugati de profesori sa scrie cuvintele dorite, care vor fi ingropate intr-o capsula a timpului, in curtea scolii, pentru a fi dezgropate 50 de ani mai tarziu de viitorii elevi… Acesti elevi nu sunt supusi niciunei interdictii: scriu ce doresc, fara sa descopere ceilalti. Printre ei, se afla Lucinda, o fata introvertita, un fel de Emo de peste timp, care este antisociala si de aceea aleasa pentru previziuni ale viitorului. Ceea ce scrie ea si primeste peste 50 de ani Caleb (fiul lui John Koestler, interpretat de Nicolas Cage) este o insiruire de numere, aparent fara logica, dar care peste ani au o oarecare insemnatate.

Peste ani, cand John se afla in fata listei, isi da seama ca numerele au prevestit toate dezastrele (naturale sau cu premeditare umana) ce au trecut peste Pamant in aceasta perioada, cu exceptia ultimelor trei, care sunt viitoare si pot fi astfel, spera el, deturnate. Iata o prima jumatate a filmului care este incitanta si care putea fi continuata la fel de impetuos. Numai ca scenaristii au ales alta cale: misterul se transforma in science-fiction, o idee umana logica, aceea a fetitei care a scris o insiruire de numere sub influenta unei previziuni interioare, se transforma intr-o influenta extraterestra, care nu are nimic de a face cu  propriile simtaminte. Un film promitator deci, de urmarit de fanii genului, dar caruia ii lipseste ceva, probabil coerenta.

Nota: 6/10

A Perfect Getaway (2009)

Am dorit de o perioada mai lunga sa caut un substitut pentru relaxare, un film de actiune sau un thriller care sa fie atat relaxant, dar in acelasi timp sa aiba o aparenta de normalitate si sa fie un film bine inchegat. Alegerea mea, “The Perfect Gataway”, s-a dovedit in acest sens una inspirata si mi-a oferit aproape doua ore de mister, de interpretari de calitate si de peisaje mirifice intr-un Hawaii superb, departe de all-inclusive-ul care ni se infatiseaza de cele mai multe ori.

Evadand din lumea luxoasa a oraselor americane si plecand in multsperata luna de miere, doi tineri insuratei aleg a cincea insula din Hawaii, pentru a face drumetia vietii lor. Pe el, Steve Zahn, il cunoastem din cateva comedii fara importanta (eu imi aduc cel mai bine aminte in rolul lui George, vanzatorul din “You’ve Got Mail”), iar aleasa lui este nimeni alta decat Milla Jovovich, obisnuita atat a filmelor de actiune, dar si a celor care se desfasoara in astfel de tinuturi (sa nu uitam de “Intoarcere la Laguna Albastra”). Un singur lucru pare ca sta in calea concediului perfect: acela ca, din presa, se aude ca prin imprejurimi bantuie o pereche de criminali, care tocmai au ucis un alt cuplu aflat in luna de miere.

Acesta este de altfel intreg laitmotivul filmului: teama de a fi ucis, frica de cei apropiati, temerea ca orice cuplu care se afla in preajma lor este perechea criminala. Nimeni nu este crutat de banuieli si poate ca si acesta este farmecul ascuns care atrage spectatorii; suntem mereu cu simturile ascutite, cautand sa descoperim indicii ale faptuitorilor, banuitii se schimba de mai multe ori, cu senzatia ca ceva am omis si suntem pe un drum gresit.

Pe langa acestea, descoperim o natura care pare ca vine din Paradis. Insulele Hawaii sunt cu adevarat o splendoare, sunt acele plaje pe care le visam si nu incetam sa spunem ca nu exista in realitate. Iata insa ca exista, actorii se afla acolo si pot constitui realitatea unor imprejurari extraordinare. Pentru aceasta si pentru un film care isi merita simpatia noastra, va recomand “A Perfect Getaway”.

Nota: 7/10

Love and Other Impossible Pursuits (2009) – Cealalta femeie

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe site-ul ProVideo.ro.

Întotdeauna admirator al tinerei actriţe Natalie Portman (pe care am susţinut-o puternic la ultima ceremonie a Premiilor Oscar), am ales acest film şi pentru ea, considerând că este corect din partea mea să îi cunosc şi alte filme ale carierei, mai vechi şi mai puţin cunoscute. Nu ştiu încă dacă m-am înşelat cu filmul ei din 2009, pentru că impresiile sunt amestecate, iar filmul a părut izbitor de asemănător cu “The Rabbit Hole”. Cu toate acestea, drama este autentică, pentru că pentru eroină nu este greu să îţi pierzi copilul atunci când el este atât de mic, iar vinovăţia pe care o simte este fără limite.

Emilia (Natalie Portman) este în momentul de cumpănă al vieţii sale: după ce a comis supremul sacrilegiu la muncă, atrăgându-l într-o relaţie extraconjugală pe Jack (Scott Cohen), ce l-a determinat pe acesta să îşi părăsească soţia, viaţa ei, până atunci fericită, se transformă într-un adevărat coşmar. Copilul care s-a născut din relaţia lor moare la câteva zile după naştere, iar ultima noapte a acestuia (aşa cum ni se dezvăluie ulterior) o urmăreşte pe Emilia pentru totdeauna, nefiind niciodată convinsă cu privire la adevărata natură a morţii: este ea vinovată, a murit din cauze naturale?

Drama porneşte din această cheie pentru a se ramifica în multiple încrangături în toate momentele filmului. Pe lângă sentimentele de vinovăţie şi remuşcare, Emilia trebuie să se raporteze tot timpul şi la cei din jur: la Jack (şi el trist şi apăsător, dar care pare că supravieţuieşte mai bine suferinţei date de pierderea copilului), la William (copilul lui Jack din prima căsătorie, un băiat inteligent, dar care are nevoie de sprijinul celor din jur), la fosta soţie a lui Jack, care apare mereu în cadru, protejându-şi copilul şi încercând să aducă ordine în viaţa celor din preajma ei.

Este, în primul rând, o poveste despre pierderea unui copil şi lupta unei mame pentru a-şi reveni, pentru a reveni cumva (dacă va putea vreodată) la viaţa normală, aşa cum a fost anterior. Pe de altă parte, lupta ei nu este doar de revenire, ci şi pentru a putea iubi o altă persoană: se pare că, după moartea copilului, sentimentele i s-au estompat, nici soţul nu îl mai simte aproape, cu atât mai puţin un copil al acestuia dintr-o căsătorie anterioară. Este o luptă surdă, cu prea puţine şanse de reuşită şi poate din acest motiv filmul este trist, apăsător, cu prea puţine momente de bucurie autentică din partea personajelor.  Va reuşi Emilia greaua încercare de reconstruire a vieţii? Greu, dar nu imposibil.

Nota: 6/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe site-ul ProVideo.ro.

Au voleur (2009) – O viata reala

Un film care m-a tulburat in mod deosebit, la fel ca si Copilaria lui Icar, ultima realizare cinematografica in care a evoluat Guillaume Depardieu (dupa vizionarea caruia mi-a fost imposibil sa astern vreun rand pe monitor!). Pentru ca ceva din mine nu a putut la timpul respectiv sa-si exteriorizeze impresiile despre filmul L’enfence d’Icar, iata un foarte bun articol/interviu al Alexandrei Olivotto, aparut in Cotidianul, in anul 2008.

De ce m-a tulburat atat de mult si acest penultim film al lui Guillaume Depardieu? Pentru ca si aici, ca si in ultimul, am avut senzatia dureroasa a unui testament. A ultimelor ganduri, impresii si concluzii ale unui suflet zbuciumat si greu incercat de viata, nu pentru ca viata ar fi fost cruda cu eroul, ci pentru ca acesta a fentat prea des viata.

Si probabil ca pana la sfarsit a ramas un copil mare, copilul unui alt copil mare, talente uriase in carcase neprietenoase. Unul s-a impacat cu viata “reala”, celalalt a continuat sa o caute pana la autodevorare.

Nimic mai potrivit acestui film decat coloana sonora impecabila ca si concept  si sonoritate, muzica americana protestatara a tinerilor dezamagiti de oferta sistemului (Grassy grass grass Woody Guthrie).

Insa Bruno, evoluand in jurul punctului fix – barlogul anost dintr-o periferie urbana franceza – se simte viu si puternic numai atunci cand imbracat in costum si cu camasa alba – fura! Fura pentru ca sa traiasca, in loc sa munceasca ca sa traiasca! Si numai asa simte ca este in viata! Este constient de drumul sau alunecos si de directia in care duce, dovada este faptul ca incearca sa ocroteasca vietile tinere care il inconjoara, de tentatia iesirii in “realitate”. O “realitate” care duce catre celula inchisorii, experienta traumatica de care a avut parte Manu, intors in libertate dupa ani de recluziune si care a invatat ce inseamna Dumenzeu sub povara gratiilor.

Bruno isi iroseste viata, incercand sa-si duca traiul de zi cu zi. Intalnirea sa cu Isabelle, si ea o latenta nemultumita, dar a carei revolta nu se manifesta fatis, relatia care se dezvolta intre ei, conjugata cu faptul ca Politia ii sufla in ceafa dupa ultimul sau furt, ii transforma pe cei doi tineri in fugari din fata legii.

Sentimentul primordial al libertatii, consumat pe apele feerice ale unui rau – cu trimitere la botezul initiatic in Iordan, plutirea sub frunzisurile bogate in barca-camin “free-free…birds…rain…run…run …”, mila si rugaciune, tovarasul loial – un caine si el exclus din mijlocul semenilor … tigara fumata sus, intre crengile unui copac … ceata care se ridica pe rau si separa lumile, il fac pe Bruno sa declare ca aceasta este “viata reala”. De fapt este viata care il trimite in cautarea glontului … fiecare cade sub un glont … real sau inchipuit. Bruno alege glontul real, pentru ca refuza viata in celula inchisorii. Viata lui trece deliberat pe langa moartea pe care o cauta. Nu stim daca o si gaseste in final, insa ultimele sale puteri, ultimul sau fluierat si ultimul sau zambet sunt dedicate salvarii Isabellei, eliberarii acesteia din “viata reala” pe care au trait-o catava vreme impreuna, protejarii ei catre anonimatul intoarcerii. Cu amintirea lui Bruno pentru totdeauna, materializata in jeaca sa de piele purtata acum de catre Isabelle.

O bogata problematica filozofica si mitica…in lentoarea miscarii camerei de filmat, care decupeaza imagini superbe (Laurent Desmet): figurile celor doi eroi, siluetele lor unice in mijlocul naturii …primii oameni pe pamant in cautarea destinului …apele raului care purifica greselile din urma si netezesc deciziile viitoare…

Si un Guillaume Depardieu de neuitat!

Sunt de parere ca INTERVIUL CU SARAH LEONOR, regizoarea filmului, realizat de ISABELLE POTEL, pus la dispozitia de TRANSILVANIA FILM (distribuitorul peliculei) este deosebit de edificator in privinta acestui film:

Un barbat si o femeie fug de politie. Ajung pe o barca, plutind departe, spre inima padurii. Care este fondul acestei experiente?

Coborand de-a lungul raului, Bruno si Isabelle se întorc spre ei însisi, pana cand ajung la ceva primitiv, ceva primar, ceva copilaresc. Orice notiune a timpului dispare, joaca si realitatea se întrepatrund, pentru a lasa loc unui prezent vesnic. Traiesc experineta unei libertati fara limite, unde nu mai exista trecut sau perspectiva. Nu ma refer la un paradis pierdut, ci mai degraba la o experienta care exista, potential, în fiecare dintre noi, o experienta care trebuie doar redescoperita. Dincolo de aceste argumente, ma intereseaza cuplul în sine, acest cuplu anume. Cum Bruno o initiaza pe Isabelle în ceea ce priveste prezentul, cum Isabelle îi ofera energia ei si dorinta de fericire. Dar aceasta stare de gratie îsi atinge, în mod inevitabil, limitele. Probabil mai mult decat Bruno, Isabelle este constienta ca niciun cuplu nu poate exista independent. Nu am o viziune romantica asupra dragostei, în niciun caz.

Pentru mine, este important sa raman cu capul pe umeri! (rade). Cand am cautat locatiile, l-am dus pe Laurent Desmet, directorul de imagine al filmului, în acea padure. Laurent a numit-o padurea Brigadoon, ca referinta la filmului lui Minnelli, în care sateni dintr-un alt timp reapar la fiecare 100 de ani. În acel film, doua lumi, doua linii temporale co-exista în acelasi loc. Acelasi lucru se întampla si în O viata reala: Bruno si Isabelle descopera o noua dimensiune temporala.

Cine sunt Bruno si Isabelle?

Isabelle si Bruno traiesc la marginea societatii noastre, în care oamenii se poarta ca si cum ar fi înca posibil sa crezi în progres si în dezvoltare economica. Locuiesc la periferia unui orasel, într-un fel de zona urbana dezafectata, unde nimeni nu se opreste niciodata, unde trenurile trec fara sa încetineasca, unde traficul continuu al autostrazii îi duce pe oameni mereu în alte directii. Relatia primara a lui Bruno cu lumea este de a lua. S-a dedicat încercarii de a deveni invizibil. Intra cu încredere în case de oameni bogati datorita experientei pe care o are. Raspunsul sau la traiul într-o zona neglijata economic este de a fura, nu pentru a se îmbogati, ci pentru a supravietui. Epuizat, a ajuns în punctul în care viata lui nu e nimic mai mult decat o reiterare sterila. Isabelle se gaseste în aceeasi situatie. Nu mai poate simti altceva decat plictiseala si extenuare. Preda germana, dar fiind doar o suplinitoare – un rol de umplutura, niciodata permanent – ramane detasata de societate. Ceea ce se întampla între ei nu are nimic de-a face cu clasica poveste a doamnei si a hotului. Desi a mers la universitate, Isabelle provine din acelasi mediu ca si Bruno. Amandoi au gasit, mai mult sau mai putin, o scapare nobila, unul deprinzand arta furatului, celalalt adoptand o limba straina. Am vrut ca Isabelle sa predea germana pentru ca este o limba respinsa adesea de elevii de gimnaziu. Este o lume necunoscuta menita sa fie descoperita, atractia unui ‘altundeva’ pe care încearca sa-l transmita elevilor ei. Lucru nobil, dar Bruno si Isabelle se învart în continuare în cerc în custile lor, la fel ca pantera din textul lui Rilke pe care Isabelle li-l citeste elevilor. Poetul a obervat acest animal lipsit de libertate în 1902, la Gradina botanica din Paris. Energia celor doi este comprimata, sufocata de pereti stramti.

Cum ai conceput prima parte a filmului ca sa ia o întorsatura atat de neasteptata?

Structura sa urmareste mai degraba un tipar muzical, decat unul dramatic. Contine teme care vin una în continuarea celeilalte, care functioneaza ca ecouri si care sugereaza o tensiune înabusita care nu poate duce decat la o ruptura violenta. Ilustrez o lume statica, trezita brusc de dorinta. Un lant de evenimente, dintre care se remarca fuga de politie, îi forteaza pe Bruno si Isabelle sa fuga. Dar este mai degraba dorinta lor tot mai mare de nou, precum si actractia lor reciproca, ceea ce îi împinge sa treaca în tara oglinzilor. Singura lor posibilitate de a supravietui este sa respinga totul. Acesta este momentul hotarator: o diversiune, o rascruce de drumuri, o fuga.

Filmul se ascunde tot timpul, nu poate fi catalogat. La care gen crezi ca se raporteaza cel mai mult?

Scenariul poate da impresia de film întunecat fara iesire. În timpul filmarilor, am cautat tot timpul emotii stapanite, pentru a contra-balansa elementele dramatice. În timpul casting-ului, am simtit ca instinctele lui Florence Loiret Caille, eleganta subtila a lui Jacques Nolot si prezenta fizica complesitoare a lui Guillaume Depardieu vor împiedica orice nenorocire superficiala, tinîndu-mi personajele la o distanta potrivita.

Personajele din film îsi poarta propria disperare cu entuziasm si raman pline de viata pana la capat. Asta e tot ceea conteaza. Pentru O viata reala, m-am gandit mult la filmele noir clasice: They Live by Night al lui Nicholas Ray, High Sierra al lui Raoul Walsh, în care un cuplu de fugari se adanceste tot mai mult în salbaticie. Am tinut cont si de Badlands al lui Terence Malick, cu toate ca personajele mele sunt mai mari ca varsta si fuga lor e mai lipsita de violenta. Maturitatea este un element-cheie al filmului. Fara îndoiala, Isabelle si Bruno au fost furiosi si excesivi în tinerete, dar acum se gasesc într-o stare dupa furie, dupa deziluzie, desi nu au devenit cinici. În cele din urma am pastrat doar scheletul filmului noir: hoti, spargeri, politisti, o urmarire cu masini. Nu simt nevoia sa ma raportez la un gen anume. Trebuie sa-ti creezi propriul limbaj, indiferent de genuri. As putea spune ca O viata reala este un film noir luminos.

Ai facut niste alegeri originale în ceea ce priveste muzica.

Am vrut sa pornesc de la originile muzicii folk, adica de la muzica americana cu accente primitive si de protest împotriva stabilimentului. I-am pus lui Frank Beauvais, consultantul meu muzical, “Grassy grass grass” al lui Woody Gunthrie. Aceasta melodie subliniaza momentul hotarator al filmului, fuga într-o alta lume. Dupa ce a citit scenariul. Frank a pregatit o selectie de cateva sute de melodii, variind de la incantari traditionale la muzica rock, strabatand mai multe continente. La fel ca si personajele, muzica se întoarce în timp, de la contemporar la primitiv, precum percutia algeriana si incantarile pigmeilor. În partea urbana a filmului muzica este narativa, este muzica ce se aude în locurile frecventate de personaje; în padure avem muzica interioara a lui Bruno si Isabelle, care poate fi în sfarsit auzita. Este muzica cuplului care se inventeaza.

Ai fost constienta, în timpul filmarilor, de blîndetea stranie pe care o emana filmul?

Presupun ca acesta poate fi un fel de a privi lucrurile. Atmosfera de pe platou poate fi uneori foarte tensionata. Cand m-am uitat la material, am fost suprinsa sa gasesc acea pace pe care o cautam. Profunzimea interpretarii lui Florence si subtilitatea ei m-au ajutat foarte mult. Cat despre Guillaume, i-am cerut sa se lase în voia luminii, a padurii, sa se abandoneze. Discutiile noastre aduceau uneori a meciuri de box, dar semnasem amandoi un pact de încredere reciproca. Ne-a facut bine în egala masura. Guillaume era prada contradictiilor, încet si rapid, rau si bland, haotic si precis. Am vrut sa gasim o armonie pentru noi trei. A fost probabil mai greu pentru Guillaume sa obtina asta, dar a facut-o într-un final. Armonie si discordie… Discutam mult în termeni muzicali cand pregateam o scena. Guillaume cita Teoria Armoniei a lui Schoenberg, apoi începea imediat sa fredoneze un cantec frantuzesc.

Este finalul filmului lasat deschis pentru a ne tulbura si mai mult?

Înca de la început, mintea mea a refuzat sa faca o alegere. Bruno este ranit, la pamant, politia se apropie, dar am vrut un sentiment care sa transmita o forta vitala puternica. De multe ori de-a lungul filmului se aude un fluierat. Asemenea unui avertisment indian dintr-un western care înseamna “Pericol! Fugi!” Cand Bruno fluiera la final, o invita pe Isabelle sa continue calatoria, sa întretina miscarea. Trebuie sa se desparta, deoarece nu se poate renunta la viata si libertate. Dorinta de a trai este esentiala. Isabelle nu va mai fi niciodata aceeasi. Va purta haina pe care Bruno nu si-a dat-o niciodata jos pana acum: îi cedeaza mantia provocarii la libertate. Pentru Bruno, ca om liber, eliberat de regulile societatii, a muri sau a supravietui în închisoare este unul si acelasi lucru: pentru el, s-a terminat. Cu toate acestea, dupa cum spune chiar el în film, “e parte din joc”. Moartea lui Guillaume Depardieu confera inevitabil o interpretare nefericita finalului filmului.

Guillaume era foarte atasat de ideea ca moartea lui Bruno poate comunica o anumita conceptie a libertatii si a rebeliunii împotriva ordinii stabilite. A vrut întotdeauna sa întruchipeze un anume fel de rebeliune, cea care nu capituleaza niciodata, cea care lasa ceva în urma. Sper ca acesta este cazul.

Nota: 7/10

Exam (2009)

Zilele ce au trecut am vazut doua filme asemanatoare din punct de vedere al continutului: Exam si El Metodo, care descriu inchiderea unor personaje intr-un spatiu inchis, unde participa la o selectie pentru o slujba foarte interesanta, aproape nenumita, dar se pare suficient de incitanta si de bine platita pentru ca aceste persoane sa suporte anumite momente stanjenitoare si solicitante. Primul dintre acestia, un film englezesc, Exam, merge mai degraba spre genul thriller decat pe cel al filmului psihologic (care, consider eu, era mai adecvat situatiei descrise), actiunile companiei angajatoare si atmosfera pe care o construieste in jurul camerei unde are loc actiunea se apropie de un film fantastic, cu elemente surprinzatoare ce vor fi descoperite pe parcurs.

Exam

Scenariul este deosebit de interesant: o corporatie importanta, probabil din domeniul medical, face un riguros proces de selectie pentru obtinerea unui job necunoscut. In “finala”, au ramas doar opt oameni, carora nu le stim numele si nici nu le vom afla vreodata, dar care isi gasesc imediat porecle in functie de culoarea pielii sau caracteristicile personalitatii: Dark, Chinese, Blonde, Deaf, Black, White, Brunette, Brown. Competitia dintre ei este dura, cateva reguli trebuie respectate cu strictete, iar la final doar unul dintre ei va invinge. O infruntare psihologica, in primul rand, una condusa de mister profund, aproape imposibil de descifrat pana aproape de final.

Regulile sunt stabilite de la inceput de catre un supraveghetor, pe care il voi lasa sa vorbeasca: “Ascultati cu atentie fiecare cuvânt al meu. Nu o sã mã repet. Nu o sã-mi cer scuze pentru dificultãtile întâmpinate pentru a ajunge aici deoarece presiunile si durerile au fost necesare. Curajul e atributul cheie în aceste vremuri întunecate, iar dacã nu supravietuiti procesului nostru de selectie, atunci nu veti supravietui in postul acesta. Multi candidati calificati au ajuns pânã aici si au esuat. Voi ati reusit. Iar acum, ultima etapã e chiar în fata voastrã. Un singur obstacol vã desparte de telul dvs… acela de a intra în rândurile noastre. Testul e simplu, însã cu toate astea va determina cine pleacã din aceastã camerã cu un contract de angajare si cine pleacã acasã cu un bilet de autobuz.

În toate aceste încercãri, v-ati format o idee despre puterea acestei organizatii, asa cã, credeti-mã când vã spun cã în aceastã încãpere nu existã nicio lege decât legea noastrã. Si singurele reguli sunt regulile noastre. În fata voastrã e o singurã întrebare, si un singur rãspuns e asteptat. Dacã încercati sã comunicati cu mine sau cu paznicul, veti fi descalificati. Dacã deteriorati foaia de examen, intentionat sau accidental, veti fi descalificati. Dacã pãrãsiti încãperea indiferent de motiv, veti fi descalificati. Întrebãri? Baftã, doamnelor si domnilor. Aveti la dispozitie 80 de minute. 80 de minute în care sã ne convingeti cã meritati sã fiti alãturi de noi. 80 de minute pentru a vã hotãrî urmãtorii 80 de ani din viata dvs. Începeti.”

Restul este poveste. Fiecare cuvant este rastalmacit, fiecare persoane din grupul candidatilor considera ca exista o alta cale de a primi postul, iar din discutiile si actiunile lor se nasc adevarate controverse, contradictii, luari de pozitie sau incercari de a intimida pe ceilalti. Cu toate ca actiunea este extrem de interesanta, aceasta scade in intensitate spre final si este posibil sa fiti dezamagiti de lentoarea ultimelor scene, dar si de raspunsul final (si intrebarea aferenta). Poate ca cel mai bun castiga intr-adevar, dar asta o veti decide la sfarsitul unui film interesant.

Nota: 7/10

The Damned United (2009)

Chiar daca, sa spunem, sunt un cunoscator al fenomenului fotbalistic si urmaresc in masura in care exista timp suficient majoritatea campionatelor importante de fotbal din lume, nu auzisem pana acum de Brian Clough, un antrenor englez important in anii ’70-’80, considerat cel mai important antrenor englez care nu a antrenat niciodata echipa nationala a Angliei. Bineinteles ca auzisem de echipele pe care le-a antrenat, de la Derby County, Leeds United si Nottingham Forrest pana la mai putin cunoscutele (dar stiute de mine, manager cu state vechi in jocurile de manageriat sportiv gen Football Manager si Championship Manager) Hartlepool United si Brighton & Hove Albion.

The Damned United

The Damned United ne povesteste tocmai cele mai negre 44 de zile din viata lui Brian Clough (cu numeroase incursiuni in trecut, totusi) si anume perioada pe care a petrecut-o la Leeds United si discutiile in contradictoriu pe care le purta in presa cu Don Revie (fostul antrenor al formatiei si selectionerul Angliei). Brian Clough era la acea data un antrenor in plina afirmare, reusind sa conduca Derby County din Liga a doua spre titlul de campioni ai Angliei, aproape nesperat. Era considerat un antrenor tanar de mare perspectiva, insa avea si cateva defecte esentiale: era extrem de ambitios, impulsiv, se ghida dupa instincte si, daca era deranjat, purta ranchiuna pana in mormant. Probabil acestea l-au si condus spre esecul de la Leeds.

Adevaratul Brian Clough la Leeds

O perioada scurta, dar care in film este extrapolata la maxim, pentru a descrie intreaga personalitate a lui Brian Clough: in primul rand, prietenia si recunostinta care i-a purtat-o prietenului si antrenorului sau secund, Peter Taylor. Chiar daca si aceasta a fost plina de suisuri si coborasuri, chiar Peter fiind cel care isi respecta un angajament anterior si nu il urmeaza la Leeds, Brian recunoaste in cele din urma adevarata valoare a prietenului sau. Din ce am aflat ulterior de pe Wikipedia, prietenia s-a curmat brusc cativa ani mai tarziu, pe timpul managementului la Nottingham Forrest, cand cei doi s-au despartit pana la moartea lui Taylor. In al doilea rand, dorinta lui Clough de a deveni cel mai bun, inclusiv prin atacuri asupra fostului antrenor al lui Leeds sau prin atacuri asupra jucatorilor acestei echipe, acuzati (pe drept cuvant?) de victorii murdare.

Un film pasionant pentru iubitorii fotbalului, pentru cei care legendele adevarate ale sportului inseamna mai mult decat ceea ce se intampla in prezent, pentru cei care o echipa ca Leeds sau Derby mai semnifica inca totul. Un film in care straluceste Martin Sheen (pe care l-am admirat deja in Frost/Nixon) si care ii intruchipeaza perfect trasaturile de caracter ale orgoliosului si impulsivului Brian Clough. Aaa, si regizorul este Tom Hooper, acelasi ca in multi-oscarizatul The King’s Speech.

Nota: 8/10

Evenimentul nr. 6 – ora 22– Terasa Green Hours

Un film in egala masura tragic si amuzant si care sfarseste prin a cadea la pace cu viata!

Un exemplu al modului in care incompetenta, brat la brat cu indolenta – si mai ales in conjunctura recesiunii economice – duc la prabusirea unei mici firme si la spulberarea unor rutine de viata. Si in acelasi rand, un film despre relatiile interumane, despre afectiune, despre tinerete si despre batranete, despre boala, despre speranta…

Mica firma familiala de asigurari a lui Karol Contes, la care “se fac ca muncesc” si fratele sau Latzi, alaturi de cel mai bun prieten Moshe, se prabuseste. La incheierea anului financiar, bilantul contabil este tragic. Prietenia si afectiunea care ii leaga pe cei trei barbati varstnici, cu radacini in Cehia (de altfel “contes” inseamna ‘functionar” in limba ceha), anii indelungati petrecuti impreuna, glumele si umorul care i-au intovarasit toata viata, nu inseamna nimic in fata incompetentei cu care si-au dus pas cu pas Compania catre colaps. Falimentul bate la usa.Sunt necesare masuri dure. Acest “dolce farniente” trebuie stopat. Astfel incat Regev, fiul lui Karol, isi lasa pentru o vreme munca sa de Director Comercial in TV si se implica intru salvarea Companiei, incearcand sa ii scoata pe cei trei “veterani” din lentoarea gandirii si miscarilor lor. Si ceea ce urmeaza inseamna secvente extrem de amuzante, chiar si atunci cand se suprapun peste probleme grele de sanatate si de existenta. Pentru ca Moshe – un vasnic functionar capabil doar sa marunteasca straifuri de hartie la aparatul de tocat – cu concentrarea si exaltarea unui pusti in fata celei mai excitante nascociri tehnice ale umanitatii , trebuie volens-nolens, pus “pe liber”. Pentru ca boala veche, un cancer in remisie, al lui Karol, pare sa recidiveze. Pentru ca masurile de revigorare si planurile de dezvoltare-diversificare ale lui Regev sunt cu greu intelese si aplicate. Si cu toate acestea, incet-incet, dupa scurgerea trimestrelor, pierderea fatala de 70% din anul precedent scade la doar 40%. Adica – este posibil! Pana la urma concluzia este ca cea mai buna miscare la cei 58 de ani ai lui Karol, este – sa renunte probabil la propria firma si sa se reincoloneze in traditia familiei, aceea de “functionar”.

Regev Contes

Insa, pana la urma, mesajul acestui atat de amuzant si stenic film este “relatia interumana dintre tata-fiu si prietenia dintre protagonisti”. Dupa cum spuneam, sunt scene de un extraordinar umor, generate de dezvalurirea firii celor trei companioni, de relatiile vechi dintre ei, de relatia lor cu noul prieten, MOTANUL, care culmea, face un cancer si suferinta ii este curmata in final. Si cei trei barbati varstnici, alaturi de tanarul Regev, cu motanul invelit intr-o frumoasa paturica si cu o lopata nou nouta, pornesc cu masina spre un loc frumos cu soare si flori, unde il inmormanteaza pe frumosul si iubitorul prieten raposat.

Regev Contes este absolvent al renumitei Academii de Arte “Bezalel” din Ierusalim si s-a specializat in filme publicitare. De altfel, in acest prim documentar de lungmetraj, el chiar introduce o actiune extrem de amuzanta de realizare a unui spot publicitar avandu-l ca protaginist pe tatal sau si crede-ti sunt momente cinematografice irezistibile!

Am avut o reala placere si destindere urmarind aceasta “confesiune” a lui Regev Contes.

FESTIVALURI:

Curator’s Choice – San Francisco Jewish Film Festival, USA, 2010
Best Documentar Award – EcoFilm International Festival, Rhodes, 2010
Student Jewry Award – Kiev International Film Festival, Ukraine, 2010
Mayor of Tel-Aviv -Yaffo Award for a Young & Promising Filmmaker, DocAviv Festival 2009
Wisconsin International Film Festival, USA, 2011
Boston Jewish Film Festival, USA, 2010
Rodos International Film and Visual Arts festival ECOFILMS, Greece, 2010
Toronto Jewish Film Festival, Canada, 2010
The REEL ISRAEL Films & Conversation, Cleveland, USA, 2010
Krakow Int’l Documentar Film Festival, Poland, 2010

Nota: 9/10

Dancing Dreams (2009) – Tanzträume

Mare placere mi-a facut vizionarea acestui film! Din mai multe motive: in primul rand pentru ca iubesc dansul si chiar trecand de varsta de mijloc, continui sa topai ori de cate ori am ocazia, ba chiar incerc sa invat mereu ceva nou! In al doilea rand, pentru ca consider dansul drept un act psiho-socio-cultural, un mijloc de educare, de comunicare, de dezvoltare personala. Si aceasta este miza filmului, care ne infatiseaza un grup de tineri cu varste intre 14 si 18 ani, din Wuppertal (situat in apropiere de Dusseldorf – in Nord Rhin-Westphalia), proveniti din grupuri etnice variate (germani, tigani musulmani din Bosnia, kosovari, etc, etc), intr-un creuzet multicultural, din paturi sociale diverse si cu felurite probleme personale si stangacii de comunicare, dar manati de pasiunea pentru arta.

Timp de un an de zile, in fiecare sambata, acesti 40 de tineri, indrumati cu infinita subtilitate si devotiune de catre asistentii coregrafi Jo-Ann Endicott si Bénédicte Billiet si sub observatia marii profesioniste Pina Bausch, au recreat spectacolul Kontakthof. Pina Bausch, supranumita si „coregrafa a sufletelor”, a plecat din aceasta lume in vara anului 2009, insa munca ei continua sa traiasca! The show must go on!

Acesti adolescenti invata prin dans cum sa interactioneze unii cu ceilalti – umani si sexual, cum sa ii trateze pe ceilalti asa cum isi doresc si ei sa fie tratati, cum sa isi exteriorizeze simtirile, cum sa rada, cum sa planga, cum sa iubeasca, cum sa se resemneze, cum sa nu uite. Invata despre tandrete, despre experimentarea primelor mangaieri si a primului sarut, invata despre increderea in celalalt, dar si despre agresivitate si pozitia corecta abordata fata de manifestari negative, invata despre viata. Invata ca protagonisti ai unui superb spectacol viata-dans. Si aceasta experienta fermecatoare ii transforma, ii modeleaza – ii deschide si ii relaxeaza in viata, ii maturizeaza. Intre primele minute ale filmului si ultimele, spectatorul vede aceasta transformare a caracterelor si a comportamentelor, modelata prin dans si inlesnita de munca devotata a coregrafilor-psihologici! O exemplificare magistrala a modului in care arta ne poate influenta benefic devenirea umana.

Pina Bausch este surprinsa in acest film in una dintre ultimele sale aparitii in postura care i-a adus nemurirea: un coregraf original si si un fin pedagog, inventatoarea conceptului de teatru-dans. Relevant este faptul ca a lucrat si cu mari regizori, printre care Federico Fellini ( a evoluat in „Si corabia inainteaza/E la nave va”) si Pedro Almodovar (danseaza un fragment din spectacolul „Cafe Müller” in filmul „Vorbeste cu ea/Hable con ella”)

Interesant este si faptul ca premiera profesionista a spectacolului Kontakthof a avut loc in anul 1978 si in anul 2000, spectacolul s-a relansat, de data aceasta cu o distributie de neprofesionisti de peste 65 de ani, pentru ca in anul 2008 noua montare sa fie realizata cu tineri peste 14 ani si sa fie prezentata la deschiderea Festivalului International de dans din Nordrhein-Westfalen.

Filmul Dancing Dreams a avut premiera mondială în 2010 la Festivalul International de Film de la Berlin, în cadrul sectiunii Berlinale Special si a primit mentiunea specială a Juriului la Dance on Camera Festival din New York

Protagonistii adolescenti sunt de o sinceritate induiosatoare si fiecare in parte, de o mare frumusete interioara si exterioara.

Imaginea plina de simtire a filmului, vine prin culoare si miscarea camerei in spatiul salii de repetitie sa completeze acest film-poem. Interesante sunt si cadrele mai largi, din exterior, unde orasul pulseaza de viata si de inalta tehnologie si unde ii cunoastem pe aceeasi pustani in ambientul lor de dincolo de podeau salii de dans.

Cele trei coregrafe, asistentele si Pina Bausch au o infinita intelegere, inteligenta si tandrete pentru sufletele pe care le modeleaza  si pentru trupurile pe care le invata sa se cunoasca, dar – in acelasi timp, sunt caractere otelite care isi pun toata priceperea profesionala pentru a-i plamadi pe acesti adolescenti si a-i pregati pentru maturizare!

Nota: 9.5/10

Lebanon (2009)
Regia: Samuel Maoz
Distributia: Reymond Amsalem, Ashraf Barhom, Oshri Cohen

Filmul lui Shmuel Maoz premiat cu Leul de Aur la festivalul de la Venezia incepe cu un cadru parca coborit din Van Gogh – un camp splendid colorat de floarea soarelui, sub un cer albastru si un soare arzator.

Intram apoi in universul claustrofobic al tancului. ‘Beaufort’ al lui Yosef Cedar se petrecea intr-un post de observatie fortificat, care parea la inceput un fel de statie de cercetare spatiala cu soldatii din inauntru un fel de astronauti echipati cu costume de mers in spatiul cosmic. Nimic din scenografia lui ‘Lebanon’ al lui Maoz nu seamana cu cea a lui ‘Beaufort’ – aici totul esrte mizerie, murdarie, camuflajul militar nu se vede aproape de loc, cea ce ocupa ecranul sunt fetele mizere si infricosate ale soldatilor. Singurele elemente comun dintre cele doua universuri sunt clautrofobia si frica.

Data este 3 iunie 1982, prima zi a razboiului din Liban. Echipajul tancului este format dintr-un ofiter (Itay Tiran – si el absolvent al lui ‘Beaufort’ dar intr-un rol foarte diferit aici) si trei soldati – soferul, artileristul si incarcatorul tunului. Echipa se dovedeste repede a fi incropita, comandantul gandeste in clisee si se va prabusi nervos, soferul cu gandul la parintii de acasa incearca cu orice chip sa evadeze din aceasta situatie, iar artileristul se blocheaza psihic la prima infruntare si nu este capabil sa traga, provocand indirect moartea unui infanterist din trupele pe care tancul trebuia sa le sustina in lupta. Singurul care rationalizeaza oarecum situatia este Herzl (Oshri Cohen) soldatul care raspunde de incarcarea tunului. Ar mai fi avut doua saptamani pana la terminarea serviciului militar, dar noi care vedem filmul dupa aproape 30 de ani stim ca au mai durat multe luni, poate ani pana cand s-a intors acasa, daca s-a intors. Are insa cea mai mare experienta si asta conteaza in razboi mai mult decat gradele.

Lebanon

Situatia in care se gasesc cei patru eroi devine repede imposibila. Unitatea de infanteristi si tancul sunt atacate de teroristi, raspunsul soldatilor loveste nediscriminat si ineficient, actiunea se muta repede intr-o zona populata in care totul este ruina si moarte. O greseala de orientare, nu se stie a cui, dar ce conteaza, se sfarseste cu ratacirea unitatii si intrarea intr-o zona controlata de sirieini. Tancul este lovit si abia se mai misca. Comandantul unitatii de infanteristi este un individ lipsit de scrupule, ordinele sale frizeaza crimele de razboi, este un manipulator al celor din subordine sub fatada jargonului militar, care ii va lasa in cele din urma pe soldatii din tanc in voia soartei.

Filmul este un exercitiu de virtuozitate cinematografica si acestui fapt i se datoreaza in primul rand succesul la Venezia, si vor mai urma si altele, cred. Personajele se afla in permanenta in spatiul inchis al tancului, iar lumea de afara este vazuta numai prin vizor, suprapusa pe grilele aparatului de tragere, ca o tinta permanenta. Raport de forta? Poate, dar nu este clar in favoarea cui. Lumea de afara si cea dinauntru par ambele la fel de bulversate de realitatea razboiului, se ameninta permanent cu distrugerea reciproca. Echipajul tancului este departe la ani-lumina de imaginea idealizata a luptatorului din armata israeliana, par mai degraba o adunatura de oameni infricosati, care se afla intr-un loc in care nu doresc sa fie, in situatii contrare educatiei, logicii si firii umane.

‘Lebanon’ nu rezista comparatiei cu ‘Vals cu Bashir’ si nici macar celei cu ‘Beaufort’. Nu nici inventivitatea si consistenta estetica a primului, nici claritatea povestirii si a descrierii tipologice din al doilea. Exercitiul estetic este stralucit dar el pare sa devina la un moment dat scop si nu mijloc de a crea si transmite emotie. Grupul de soldati refuza idealizarea dar devine usor schematic prin contra-idealizare. Povesti despre situatiile de panica, de dezorientare, de presiune psihologica insuportabila am auzit de la multi dintre cei care au trecut prin experienta razboiului. Faptul ca ele sunt aduse pentru prima data pe ecran pe durata unui intreg film este atuul pe care se bazeaza intregul film, dar parca nu este suficient si rezultatul este doar interesant si nu foarte profund.

Este un film ostentativ anti-razboinic, care refuza orice punere in context cu exceptia titlului. Va fi usor de facut filozofie in jurul acestui film. Va fi usor si sa se arate cu degetul la culoarea uniformelor soldatilor. Discutiile vor fi sterile si inutile. Cei care au trecut prin Libanul adevarat ca soldati, sau prin oricare altul dintre libanurile acestei planete vor intelege ca haosul si absurditatea sitatiilor din acest film nu sunt catusi de putin specifice unui singur razboi sau unei singure armate.

Filmul se incheie cu o lupta oarba, in care tancul si echipajul sau reusesc – in panica, fara niciun fel de coordonare sau orientare, ca toate luptele din film de altfel – sa strapunga incercuirea si sa scape din zona controlata de sirieni. Unul dintre soldati moare in infruntare – este cel care tocmai transmisese prin intermediul superiorilor sai asigurari mamei sale, mama de copil unic, ca este sanatos si ca nu trebuie sa-si faca griji. Tancul se opreste, pentru prima data il vedem filmat din exterior, unul dintre soldati iese la aer, lumina, soare. Cadrul se indeparteaza. Vedem ca tancul se afla in mijlocul idilicului lan de floarea soarelui din primul cadru al filmului.

Nota: 7/10