Evenimentul nr. 11 – ora 22– Terasa Green Hours

Un film cu o estetica poetico-cinematografica superba si cu o sensibilitate care te atinge la suflet!

Povestea unei familii de emigranti evrei din Rusia, fugari din fata pogromurilor tariste, ajunsi in 1892 dupa o lunga calatorie, in Buenos Aires. Si mama da nastere celui de-al treilea copil, pe puntea de coborare pe tarm. Nu numai ca copilul, nascut in afara Argentinei, nu poate obtine imediat cetatenia, dar pe deasupra, nu este baiatul mult asteptat, ci este o fata. Ceea ce face ca inima mamei sa nu primeasca cu dragoste copilul, care isi capata numele de Gertrudis din partea  functionarului de la biroul de imigratie. Copila inteligenta si sensibila, uratica in ochii mamei in contrast cu surorile ei, tratata undeva la periferia familiei, dar inteleasa si iubita de catre tata, Gertrudis creste atenta la lumea din jurul ei, pe care si-o transpune cu multa imaginatie, intr-un univers personal. Viseaza iubire, culoare, zbor…

La camara oscura

Aveti in arhiva familiei fotografii vechi in nuante sepia, in care strabunici, bunici, copii, maturi, pozeaza in straie de epoca, coafuri, botine si mustati incredibile? Fotografii care emana parfumul desuet al unor alte vremuri? Ati observat ca mai intotdeauna exista cate un personaj rebel, care incearca sa fenteze ochiul “camerei obscure”? Acesta este si cazul fotografiilor din familia stabilita in colonia Villa Clara: Gertrudis nu priveste catre obiectiv, ci catre varful pantofilor.

La camara oscura

Anii trec, copiii cresc, fetele trebuie maritate si iata ca se iveste o oportunitate nesperata si pentru Gertrudis. Leon, un barbat in putere si cu o gospodarie frumoasa, proaspat divortat de o femeie aratoasa, dar cam rea de musca, o alege pe Gertrudis sa ii fie mireasa. Trei zile dureaza petrecerea de nunta. Mireasa, cu capul plecat, rataceste prin spatiile vaste si minunate ale campurilor, apoi isi sufleca manecile rochiei si incepe sa trebaluiasca in noua sa gospodarie. Tacuta, destoinica, gospodina desavarsita, anii trec si familia are de acum multi copii adolescenti, fete frumoase si baieti ca brazii. Tatal si baietii mai mari muncesc pe pamantul fermei intinse, praslea isi vede de scoala, fetele dau o mana de ajutor mamei. Viata unei familii evreiesti integrate in peisajul si in lumea Argentinei. Universul familiei se sprijina pe contributia tacuta, dar atat de importanta a lui Gertrudis. Mancarea careia numai ea stie sa ii dea savoare, inobiland-o cu aromele plantelor pe care le culege, dulceturile si compoturile care stau cuminti aliniate pe rafturi, prospetimea rufelor intinse la uscat pe lungi franghii, straturile minunate de flori ale caror culori se impletesc in palete de culori feerice, Gertrudis este aceea care tine tihna si confortul si ordinea acestei familii. Dar ea continua sa-si acorde momentele ei de ragaz si fericire si visare, dis de dimineata, in puritatea zorilor sau tarziu, in noapte, respirand linistea campurilor. Si regizoarea gaseste cea mai potrivita impletire intima intre viata si personalitatea eroinei si plastica filmului, inserand scene de animatie de un mare impact poetic. Un refugiu pentru mintea si sufletul atat de frumoase ale lui Gertrudis, o frumusete interioara care reuseste sa ii infrumuseteze si inobileze trasaturile.

La camara oscura

Calator prin continentul american, fotograful francez, nascut in Marsilia, Jean-Baptiste, ajunge si la ferma lui Leon si a lui Gertrudis, invitat de catre stapan pentru a-i imortaliza familia. Umblat de-a lungul si de-a latul mapamondului, oripilat de ororile razboaielor in care a fost reporter fotograf de front, sensibil deopotriva la hidosenia lumii, dar si la extraordinara ei frumusete, Jean-Baptiste este un impatimit al fotografiei, pe care o considera o noua forma de arta. Sigur ca traiul si-l asigura prin aceste imortalizari ale scenelor de familie, insa dincolo de aceasta, el surprinde viata si natura si chipul omului, cu ochiul artistului. Ochi caruia nu putea sa ii scape aura deosebita pe care o degaja Gertrudis, simtul ei estetic deosebit, iubirea ei pentru natura si pentru flori, flori cu care isi umple sufletul si cu care isi inconjoara familia. Din nou, in fotografiile de familie, executate de Jean-Baptiste, Gertrudis se fofileaza, isi ascunde fata dincolo de suvitele de par, isi intoarce chipul intr-o fuga laterala…Prin contrast cu sotul ei – mandru si tantos, cu tinerele vlastare dezinvolte, cu totii dornici si fericiti cand pozeaza si cand se autoadmira in fotografiile inramate de catre Jean-Baptiste.  Insa complet neintelegatori si buimaciti atunci cand fotograful le prezinta alte lucrari ale lui, compozitii artistice si poetice, cu mesaj filozofic.

Este fascinanta legatura tacuta si subtila care se creaza intre cele doua spirite artistice, Gertrudis si Jean-Baptiste. Ochiul fotografului stie sa priveasca dincolo de aparente, el vede interiorul atat de frumos al acestei femei.

Odata indeplinita comanda stapanului fermei, fotograful urmeaza sa isi vada de drumurile sale, isi strange toate ustensilele, aparatele si materialele, le incarca in caruta sa si participa la o masa si o petrecere de adio in familia mare si primitoare. In familia in care Gertrudis era numai umbra care le asigura confortul zilnic si pe care – tot zilnic – ei toti, inconstient, o vaduveau de comunicarea aprecierii si a iubirii.

Dupa petrecere, tarziu, in noapte. Jean-Baptiste isi ia ramas bun si pleaca in drumul sau. Resturile festinului raman pe masa. Leon si copiii sai se retrag in dormitoare.

Insa dimineata…supriza… masa nu e debarasata, micul dejun nu ii asteapta… Gertrudis nu raspunde chemarilor.

Undeva, pe malul unei ape, in mijlocul unei naturi idilice, Jean-Baptiste face fotografii. In cadru apare Gertrudis, care ii pozeaza cu degajare barbatului. Fetele amandurora sunt calme si zambitoare, ochii lor se cauta unul pe celalalt, isi vorbesc fara cuvinte, simti sufletelor lor intr-o comuniune senina.

Viata lui Gertrudis a pornit fara sa primeasca iubire si a trait multi ani fara dragoste si probabil acum si-a gasit sufletul pereche si iubirea impartasita.

La camara oscura

O poveste care te atinge la suflet, atat prin firul narativ, cat si prin mijloacele cinematografice de o poezie  si de o plastica desavarsita sub mana regizoarei si scenaristei argentiniene Maria Victoria Menis, care ne ia de mana si ne introduce intr-o lume de mult apusa ca repere socio- temporale, dar valabila si azi intru umanitate. Iata ce ne spune insasi regizoarea: “Acum doisprezece ani am citit nuvela <La Camara Oscura> de Angelica Gorodischer. Imediat m-a tentat sa o transpun pe ecran. Povestea este o meditatie profunda asupra modului in care oamenii vad lucrurile. Povestea este spusa din perspectiva relatiei intense dintre o femeie considerata <urata>, obligata de mic copil sa priveasca in jos, si un fotograf caruira nu-i scapa nimic. Povestea are loc intr-o alta perioada de timp, ceea ce m-a ingrijorat pentru ca totul trebuia sa para credibil. Au trecut mai multi ani de cand am citit povestea, dar uneori exista lucruri care te obsedeaza si nu-ti dau pace. Intre prima lectura si realizarea filmului, am mai facut alte doua filme, dar am simtit ca eram datoare fata de Gertrudis, personajul principal si cumva, povestea ei m-a determinat sa fac acest film.”

Distributia este inspirata, o Gertrudis de mare finete, interpretata de Mirta Bogdasarian cu un minim de mijloace artistice, dar cu o expresivitate care nu are nevoie de cuvinte.

Si observati ce prezente si premii a acumulat aceasta pelicula:

FESTIVALURI:

Pays de Caux International Latin Film Festival – 2009 – GRANDE PRIZE
International Jewish Film Festival of Uruguay – 2009 – Best Film – WINNER
Argentinean Film Critics Association Awards – 8 nominations (Best Film, Best Director, Best Adapted Screenplay, New Actress, Best Supporting Actress, Best Art Direction, Best Costume Design, Best Music)
Leipzig Argentine Film Festival – 2009 – Honorable Mention
New Jersey Jewish Film Festival 2010
San Diego Jewish Film Festival 2010
Washington Jewish Film Festival 2009
San Diego Jewish Film Festival 2009
Jerusalem International Film Festival 2009
Toronto Jewish Film Festival 2009–Opening Night
Oaxaca Latin American Film Festival (Mexico) 2009

De la acest link, se poate downloada filmul.

Trei secvente din film:

Interviu cu Victoria Maria Menis:

Nota: 10/10

Gran Torino (2008)
Regia: Clint Eastwood
Distributia: Clint Eastwood, Christopher Carley, Cory Hardrict, Bee Vang, Ahney Her

Clint Eastwood: mare actor, mare regizor, face niste filme extraordinare, cu subiecte de profunzime. In ultimul timp, datorita poate si varstei dar si intelepciunii, isi alege cu atentie filmele in care joaca sau pe care le regizeaza. Are o pasiune exceptioanala pentru aceasta arta, cu mult deasupra altor semeni ai sai, care aleg filmele comerciale, care aduc incasari pe masura. Gran Torino este un film care atinge un subiect sensibil si anume rasismul existent in societatea americana si nu numai. Intr-un cartier initial american, de-a lungul timpului, se instaleaza familii de asiatici, thailandezi. Lumea este intr-o continua schimbare, se formeaza gasti de cartier, atat de asiatici, cat si de negri, lumea nu mai este afectata de conservatorism, valorile traditionale americane pier incet-incet. In aceste conditii, pentru Walt Kowalski (Clint Eastwood), decesul sotiei sale echivaleaza cu o crapatura adanca in intreg edificiul pe care a fost construita viata sa.

Gran Torino

Un om extrem de hotarat, foarte traditionalist, rasist din convingere, veteran al razboiului din Coreea, devine o tinta pentru gastile de cartier asiatice, atrase de masina construita chiar de el, un Ford Gran Torino din 1972. Vecinul sau cel tanar, Tao, este primul care incearca sa i-o fure, fortat de banda condusa de verisorul sau, care dorea sa il initieze in tainele infractionalitatii. Numai ca Walt este cu ochii pe el si, desi ura impotriva lui este mare, nu il ucide.

Ulterior, in urma presiunii familiei acestuia, il ia sub aripa sa pe tanarul Tao pentru a-l invata pe rand cum sa intre in randul lumii americane, pe care o apreciaza atata: il invata valoarea muncii, felul in care trebuie sa vorbeasca, cum se poate angaja sau cum trebuie sa invite in oras fata pe care o aprecia de atata timp. Schimbarea din Tao nu este insa pe placul gastii de cartier. Este jefuit de uneltele sale, iar, in acel moment, Walt decide sa intervina.

Clint Eastwood

Indemnurile sale rasiste din prima parte se concentreaza acum intr-o relatie de prietenie profunda, nedeclarata decat pe alocuri, pe care o simte alaturi de Tao. Actiunea este unitara, liniara, nu exista prea multe suisuri si coborasuri, fiind concentrata mai degraba pe personaje si pe ceea ce gandesc ele in timpuri diferite, cum isi pot schimba ele conceptiile in decursul unei perioade scurte de timp. Initial catalogat rasist, suparat pe viata si pe toti cei din jurul sau, Walt da dovada insa de sentimente, de tarie sufleteasca. Nu poate placea pe oricine si, din aceasta cauza, e distrat la inceput, pentru a cunoaste cu adevarat pe cei din jur. De aceea, in final, ii place pe asiatici, discuta amical cu ei, ajungand pana si la anterioara mult-hulita Biserica.

Nota: 9/10

Changeling (2008) – Schimbul
Regia: Clint Eastwood
Distributia: Angelina Jolie, John Malkovich, Gattlin Griffith, Michelle Gunn, Michael Kelly

Inspirat dintr-un fapt real din America anilor ’20-’30, Changeling este un film care impresioneaza prin dramatismul sau. Cazul prezentat si modalitatea in care este descris, interpretat, dar si regizat de marele Clint Eastwwod este emotionant pana la lacrimi si nu oricine poate rezista pana la capat fara sa se gandeasca la trauma prin care trece personajul interpretat de Angelina. “Changeling” este un cuvant care nu are echivalent in limba romana si desemneaza copilul care este schimbat la nastere cu altul. Aici insa are alta semnificatie, acela al schimbarii unui copil disparut cu unul cu aceeasi varsta si infatisare, de catre autoritati. Ne aflam in Los Angelesul anului 1928, in mijlocul unei familii lipsita de afectiunea paterna, alaturi de doamna Christine Collins, care lucreaza intr-o centrala telefonica ca supervisor, si de fiul ei, Walter, in varsta de doar 9 ani. Cei doi incearca sa pastreze aparentele unei familii normale: asculta radio-ul impreuna, se duc la cinematograf, merg impreuna in drum spre scoala cu tramvaiul.

Angelina Jolie

Intr-o zi insa, totul se schimba. Nevoita sa plece la serviciu intr-o zi libera, pentru a-i tine locul unei colege, la intoarcerea tarzie, nu il mai gaseste pe Walter acasa. Anunta politia si apoi astepta un rezultat favorabil. Sunt momente dramatice, povestea unei mame care nu isi mai gaseste unicul fiul, baza vietii sale. Nu se poate opri din plans, incearca sa determine autoritatile sa actioneze cu urgenta pentru a preveni o tragedie. Sunt ani in care pastorul Gustav Briegleb (John Malkovich) dezvaluie cu prilejul oricarei predici, precum si prin intermediul unui post de radio, abuzurile Politiei din Los Angeles, unde s-a constituit un fel de Brigada a Mortii, care pedepseste prin moarte, fara judecata, orice presupus raufacator.

Dupa cateva luni, Politia da de urma copilului intr-un tinut indepartat, ii da vestea mamei, iar aceasta asteapta cu mare fericire la gara orasului intoarcerea fiului sau mult-iubit. Insa, moment asteptat nu este ceea ce doreste. Se petrece acel “changeling”, autoritatile educa un copil oarecare, asemanator cu Walter, sa declare ca el este fiul lui Christine, pentru a demonstra opiniei publice contrare eficacitatea unei Politii corupte in rezolvarea cazurilor delicate. Insa doamna Collins isi da seama din prima clipa ca nu este fiul ei si comunica aceasta capitanului din LAPD care raspundea de caz, iar el o respinge.

Nu are nimic impotriva acestui copil, insa ea doar isi doreste propriul fiu inapoi si face presiuni la autoritati pentru ca acestea sa continue sa ii acute copilul adevarat. Numai ca Politia acelor ani este prea puternica si nu doreste ca o femeie oarecare sa ii stirbeasca autoritatea si prestigiul dobandit de pe urma rezolvarii acestui caz. Prin urmare, este trimisa intr-un spital de boli mintale, drept razbunare, sub pretextul ca nu isi cunoaste propriul fiu si nu vrea sa isi asume responsabilitatile de mama.

Changeling

Ajutata de pastorul Briegleb, precum si de descoperirea de catre unul din agentii de Politie a unei ferme unde erau macelariti copii prinsi pe strada de catre un ucigas in serie, bolnav psihic, scapa din spital si isi reia viata obisnuita. Numai ca speranta de a-si gasi copilul disparut nu a parasit-o niciodata. Mai ales ca, dupa 6-7 ani, unul dintre copiii de la ferma reapare si destainuie politiei faptul ca Walter a fost cel care l-a salvat de la moarte si care a disparut odata cu el.

Este un film de o tensiune extraordinara, plecand de la faptele prezentate, mai ales ca acestea s-au petrecut cu adevarat. Nimeni nu isi poate inchipui drama unei mame care si-a pierdut copilul, fara sa cunoasca ceea ce s-a intamplat sau cum a disparut. De asemenea, nu oricine poate cunoaste resursele de care aceasta este capabila pentru a afla adevarul despre copil: poate lupta cu oricine, indiferent de forta acestuia, chiar si cu autoritatile statului, toate intoarse impotriva sa. De aceea, e un film care nu poate fi recomandat celor slabi de inger sau femeilor care au cunoscut drame asemanatoare.

Reconstituirea epocii s-a facut cu mare maiestrie, iar suprapunerea planurilor a fost foarte reusita, mai cu seama in privinta alternarii perioadei in care doamna Collins era internata in spitalul de nebuni cu cea a urmaririi si prinderii ucigasului de copii. Angelina e o surpriza aici, nu are nimic din frumusetea ei dezvaluita in alte filme, ci intra foarte bine intr-un rol extrem de dramatic (ca amanunt, adevarata doamna Collins a murit la doar sapte ani de la disparitia copilului, in 1935). Un film de vazut neaparat.

Nota: 9.5/10

Sex and the City (2008) – Totul despre sex
Regia: Michael Patrick King
Distributia: Sarah Jessica Parker, Kim Cattrall, Kristin Davis, Cynthia Nixon, Chris Noth

Sex and the City este un serial de succes, fara discutie. Chiar daca nu poate fi declarat neaparat un favorit al barbatilor, ci al femeilor, chiar daca depaseste rareori statutul de chick-lit cinematografic, ramane un reper pentru ultimii ani si un succes de casa. El se invarte in jurul a patru femei din New York, care isi descriu cu mii de amanunte viata sentimentala, viata sexuala, dar si profesionala, a caror meserie din umbra este shopping-ul. Producatorii s-au gandit sa treaca la nivelul superior, realizand si doua filme dupa acest serial, primul dintre ele in 2008, fara a fi insa cu adevarat inspirati.

Sex and the City

Nimic nu se schimba aici, aproape nimic nu e nou si inovativ. Suntem in prezenta acelorasi patru femei, fiecare continuandu-se viata din serial, cu sotii si amantii lor, cu propriile temeri si pasiuni. In schimb, lucrul bun si interesant a fost prezenta unui romantism mai ridicat, dat de relatia in curs de finalizare a cuplului Carrie si Mr. Big. Carrie Bradshaw (interpretata de Sarah Jessica Parker) este, de altfel, personajul principal al filmului, in jurul careia se concentreaza discutiile si actiunea, pentru ca se afla, la cei 40 de ani, in fata evenimentului vietii sale: casatoria cu prietenul ei de peste 10 ani, Mr. Big. Relatie simpla, bazata pe incredere reciproca, dar si pe o dragoste care nu se doreste a fi schimbata. Momentul cand aceasta se doreste a fi oficializata este critic, iar dezamagirea este mare.

In rest, celelalte personaje principale se comporta in acelasi mod: Samantha (Kim Cattrall) se muta cu prietenul ei la Los Angeles, dar o relatie fixa nu este genul ei, dorinta ei pentru sex fiind aceeiasi ca in orice alt episod; Miranda (Cynthia Nixon) are probleme in casnicia ei cu Steve, ea punand slujba pe primul plan si lipsindu-l pe acesta de dragoste; in sfarsit, Charlotte (Kristin Davis), mai putin prezenta aici, ramane insarcinata si, pe langa fetita adoptata din China, va da nastere unui al doilea copil.

Un film amuzant in multe momente, care reliefeaza doar o fateta a femeii moderne, cea care are o stare materiala buna, care isi permite sa mearga zilnic la cumparaturi si la restaurant si care nu are grija zilei de maine, putandu-se astfel concentra pe dragoste, sex, mai putin pe serviciu sau organizarea vietii personale.

Nota: 6/10

The Stoning of Soraya M. (2008) – Lapidarea Sorayei M.
Regia: Cyrus Nowrasteh
Distributia: Shohreh Aghdashloo, Mozhan Marnò, Navid Negahban

Este destul de probabil ca acest film nu ar fi atras atentia, poate nu este cu adevarat de inalta calitate artistica, daca nu ar fi tratat o tema atat de sensibila si o realitate destul de violenta a prezentului si anume conditia femeii in lumea islamica. Dupa ce am trecut prin experienta cartii Arsa de vie, in care am vazut un prim aspect al lumii islamice, atat de putin cunoscuta in tara noastra si poate si in lume (au ajuns sa nu ma mai mire statisticile ultimilor ani cu privire la frecventa prenumelor arabe din lumea britanica). In catunele Iranului si nu numai, in satele pierdute prin desert sau prin munti, exista inca multe cutume si traditii crude, insensibile si lipsite complet de omenie, care nu pun respect pe femei, dar nici pe barbatii care nesocotesc vointa populara.

Soraya M. nu este personajul principal, ci femeia din lumea islamica, a carei prezenta impozanta se simte prin aparitie in prim plan a Zahrei (Shohreh Aghdashloo), matusa Sorayiei, care poarta lupta impotriva unor reguli nedrepte, impotriva religiei ancestrale, impotriva barbatilor din sat, impotriva intregii lumi, care respecta alte reguli decat acelea ale onestitatii sau moralei.  Soraya este casatorita cu Ali inca din frageda pruncie si are o viata monotona, insa stricta, fara sa sufere si constienta ca nu poate iesi din cotidian: munceste, isi hraneste copiii, isi asculta sotul, nu face nimic care ar putea sa ii aduca prejudicii sau neliniste. Numai ca sotul ei nu este la fel de calculat si isi doreste o alta sotie, mult mai tanara si bogata, care i-ar inlesni iesirea dintr-un sat pierdut printre munti.

The Stoning of Soraya M.

Nu isi poate permite insa doua sotii, solutia aleasa fiind divortul, care insa trebuie acceptat de Soraya. Aceasta refuza pentru ca nu isi mai poate sustine fetitele, care depindeau intrutotul de resursele financiare ale tatalui. Din acest moment, iadul se declanseaza pentru ea, fiind supusa unor tratamente nedemne, santajului celor din jur, atat a sotului, baietilor ei, dar si conducatorilor satului sau imamul local, singura sustinere puternica avand-o din partea matusei Zahra. Nimic insa nu va mai fi la fel, rezistenta nu poate avea efecte la nesfarsit, iar finalul ni se releva din insusi titlul filmului.

Nu putem privi acest film fara sa facem abstractie de aceasta poveste, inspirata dintr-un fapt real intamplat in anii ’80 in Iran si, cu siguranta, este unul dintre cazurile mediatizate si care au avut prilejul sa fie aduse la cunostinta publicului. Este doar unul dintre multele cazuri care se intampla in acele zone, este realmente terifiant sa privesti felul in care sunt ucise femeile care sunt suspecte de adulter, niciodata confirmat, ci doar presupus a fi real sub santajul si amenintarile proferate de catre barbati. Numai enuntarea legii islamice cu privire la diferentele legate de sex – ”Daca femeia acuza un barbat, trebuie sa dovedeasca vina barbatului, iar daca un barbat acuza o femeie, femeia trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia” – ne provoaca repulsie. Jocul actorilor insa a fost superb, un film care trebuie retinut pentru ilustrarea superba a adevarului.

Nota: 8/10

Pour elle (2008)

The Next Three Days (2010) – 3 zile de cosmar
Regia: Paul Haggis
Scenariul: Fred Cavayé & Guillaume Lemans (Pour Elle),  Paul Haggis
Distributie: Russell Crowe, Elizabeth Banks, Liam Neeson, Brian Dennehy

Mi s-a intamplat ceva ciudat, marti seara am vizionat acasa „Pour Elle” si miercuri dimineata – la CinemaPro, in avanpremiera, „The Next Three Days”. Si m-am simtit in sala de cinema, ca intre oglinzi paralele!

Pentru ca la fiecare secventa de pe ecranul salii, mi se derula pe ecranul interior al mintii scena similara a filmului francez Interesanta experienta, pe care o propun fiecarui spectator care va viziona „3 zile de cosmar”.

The Next Three Days

Mi-am pus intrebarea fireasca cum s-a nascut ideea acestui remarke atat de curand dupa realizarea filmului „Pour Elle” si Caietul de Presa pus la dispozitie de MediaPro Pictures mi-a dat raspunsul: „ Când directoarea de dezvoltare al companiei lor (<Hwy 61> - pe care Nozik si Haggis au constituit-o in 2008), Eugenie Grandval, le-a prezentat pelicula franţuzească Pour elle, ambii asociaţi au fost interesaţi de idee.Haggis şi Nozik au propus proiectul celor de la Lionsgate, care mai lucraseră cu Haggis la Crash. Liosgate a achiziţionat drepturile pentru Pour elle de la casele de producţie Wild Bunch şi Fidélité Films, iar Marc Missonnier şi Olivier Delbosc de la Fidélité s-au alăturat proiectului.” O lovitura de marketing care a inglobat doua continente si doua viziuni cinematografice la fel de reusite.

Si daca Pour Elle exceleaza in acel indescriptibil si inconfundabil aer frantuzesc, cu o Diane Kruger de o emotionanta finete pariziana si cu un Vincent Lindon daltuit in unghiuri clare si incrancenate, dar luminandu-se din adancuri in fata celor doua fiinte carora le este devotat profund – si NU pune nici macar o secunda problema posibilitatii vinovatiei, dincolo, peste ocean, The Next Theree Days vine cu propunerea unor personaje puternic ancorate in atmosfera si conceptul american si strecoara si umbra de indoiala in privinta aceleiasi vinovatii. De acum incolo ma voi referi numai la aceasta productie, The Next Three Days, caci trebuie sa fac abstractie de una dintre cele doua oglinzi paralele .

Pour elle

The Next Three Days este un film despre dragoste, despre incredere neconditionata, despre determinare, despre cum un om obisnuit reuseste sa se transforme pe parcursul a trei ani in acea „beutiful mind” capabila sa elaboreze cu devotament, incrancenare, sacrificiu si inteligenta constructiva – cel mai incredibil, riscant si in cele din urma – de succes plan de evadare spre a-si salva familia.

Fiecare pas si fiecare scena din film se circumscriu unui thriller captivant, de mare impact emotional. Pentru ca deasupra caminului fericit al familiei Brennan, peste John (profesor de engleză la colegiul de stat din Pittsburgh), Lara (cu o pozitie de succes intr-o firma corporatista) si micutul Luke, cade napraznic acuzatia de ucidere a sefei Larei, omorata in parcarea firmei. Si de aici incolo, circumstantele si tavalugul legal isi urmeaza caile adesea nevolnice si nedrepte, caci nici ancheta politiei nu pare a-si fi epuizat toare posibilitatile, nici sistemul juridic nu pare a fi dispus la analiza si clementa. Astfel ca dupa dupa primii „trei ani” de la verdict si incarcerare in Allegheny County Jail, inchisoarea orasului Pittsburgh – timp in care John insotit de Luke isi viziteaza sotia atat cat ii este permis si isi creste copilul ajutat si spijinit de parintii sai varsnici, respingerea apelului cade ca un traznet asupra tuturor. Sigur ca mai exista si a doua cale legala de atac, insa Lara nu mai poate suporta, iar gestul ei de a se sinucide declanseaza actiunea urmatoarelor „trei luni”.

Russell Crowe

Salvarea Larei si implicit a familiei printr-o evadare „Over the Walls” devine obiectivul primordial al lui John. Rationalul care va invinge irationalul! Damon Pennington – autorul care si-a descris intr-o carte cele 7 evadari dincolo de zidurile inchisorilor i se destainuie lui John, fata in fata la masa unei carciumi: „Nicio inchisoare nu e de nepatruns… iti trebuie doar o CHEIE”, si „ca sa evadezi e usor, partea cea mai grea e sa ramai in libertate”, pentru ca – printre altele, trebuiesc multi bani, daca „ramai fara bani, ramai fara prieteni”. Si ii mai spune ca „ daca esti in stare sa o faci, fa-o; daca nu, nu incepe”.

Aceste urmatoare trei luni ne prezinta ambitia, ingeniozitatea si inteligenta acestui american obisnuit, din fericire posesorul unui grad de intelectualitate ridicat si a unei determinari de exceptie, de a studia si a acumula informatii, de a-si transforma caminul in sursa de bani necesara, de a elabora un plan logic, predictibil, dar totusi – extrem de riscant – pentru reusita evadarii femeii pe care o iubeste si de nevinovatia careia nu s-a indoit nicio clipa. Si toata aceasta activitate se desfasoara in maniera – dupa cum spuneam – a unui intelectual care parca isi pregateste o lucrare de doctorat: documentare, analiza, sinteza, practica. In paralel cu incarcatura emotionala a vizitelor la Allegheny si cu rutina activitatilor domestice, intr-o locuinta din ce in ce mai goala, din care au disparut mobila, biblioteca, orice obiect vandabil.

Russell Crowe si Elizabeth Banks

Suspansul atinge cote maxime, pentru ca timpul se contrage. Deadlinul este „trei zile”. In trei zile, Lara urmeaza sa fie mutata intr-o alta inchisoare, intr-un alt oras, intr-un alt stat si toate eforturile lui John de a cunoaste in amanuntime tic-tacul de la Allegheny, ritmul, timpul, spatiul, miscarea acestui loc sa fi fost in zadar. Si numai in urmatoarele trei zile, John Brennan reuseste cu supramasura sa-si depaseasca conditia de om obisnuit, in cel mai tensionat ritm, in cea mai nebuneasca actiune, in cele mai incredibile urmariri. Si aici trebuie sa mai arunc o privire in cealalta oglinda si trebuie sa spun ca acest film comentat, spre deosebire de Pour Elle, beneficiaza de o complicare serioasa a scenariului pe final, bineinteles in stil „american”, ceva urmariri in ritm nebun, ceva adrenalina in plus si care – desi lungeste sezizabil prea mult, subliniaza pozitiv dramatismul povestii. Dincolo, la francezi, tensiunea filmului se elibereaza pe final, intr-un fel mai european, prin imagini luminoase si pline de speranta, in contrast cu apasarea, incrancenarea  si cenusiul ultimilor trei ani, trei luni si trei zile!

3 zile de cosmar

Acest Beautiful Mind, Russell Crowe – este o alegere foarte buna pentru interpretarea personajului John Brennan. Ca figura, este total opus lui Vincent Lindon, dar nu numai. Si maniera de abordare si de interpretare este alta. Si mi-a placut sa remarc treaba aceasta. Usor imbatranit, usor buhait, dar cu fata vie, pe care ochii vorbesc singuri si exprima o incredibila paleta de stari si sentimente: linistea si echilibrul interior datorat unei familii frumoase, iubirea, disperarea, speranta, mila, hotararea, nebunia curajului determinat numai de cea mai puternica frica…O partitura care ii aduce inca o treapta suita catre acolo, locul unde isi au locul cei mai buni dintre cei buni. Privind acum in oglinda cealalta, mie personal mi-a placut mai mult Diane Kruger, dar trebuie sa recunosc ca locul ei este in pelicula franceza. Aici, Elizabeth Banks, expresiva si frumoasa, pare mai putin fragila si doborata de soarta, cu exceptia tentativei de sinucidere pare mai impacata cu conditia in care a aruncat-o o coincidenta nenorocita a vietii. In orice caz, este in mod clar o alta conceptie regizorala. O conceptie care ne propune o alta viziune cinematografica asupra aceleiasi povesti.

O placere reintalnirea cu Liam Neeson – cateva minute – masa unei carciumi – profil – fata –dar cat dramatism detasat – intreaga experienta cumplita a unui individ, condensata – repet in doar cateva minute. Acesta este talentul!

Castigator al 2 premii Oscar in 2006 (cel mai bun film si scenariu original) pentru Crash, Paul Haggis a avut si o nominalizare in 2007 pentru Letters from Iwo Jima la Oscarul pentru cel mai bun scenariu. The Next Three Days este primul film pe care il produce si il realizeaza cu casa sa proprie de productie Hwy 61, alaturi de Michael Nozik.

Nu vad o nominalizare la Oscar pentru aceasta productie, dar o consider o realizare meritorie cu o conceptie cinematografica inchegata si puternica, pe care o recomand calduros. Dar repet, intre oglinzi paralele!

Nota: 8.5/10

Slepe Lasky (2008) – Blind Loves  – Iubiri oarbe (Slovacia)

In prima seara a „filmEST” am mers cu multa asteptare sa vizionez doua filme documentare, consecventa atractiei mele catre acest gen cinematografic. Din pacate, organizatorii au calcat cu stangul, pentru cel de-al doilea film nu a ajuns in Bucuresti in timp util pentru proiectie, fara vreun anunt prealabil, in respectul celor care au strabatut orasul pentru a-l urmari. De altfel, spre uimirea mea, la prima proiectie a productiei „Iubiri oarbe”, abia daca am fost o duzina de spectatori in sala. Ce sa insemne aceasta? O slaba promovare a evenimentului, o lipsa de interes? Nemeritata atitudine, pentru ca am vizionat un film de o tulburatoare incarcatura emotionala, rezolvat cinematografic la superlativ de echipa regizorului slovac Juraj Lehotsky.

Suntem atat de obisnuiti cu faptul ca natura ne-a binecuvantat cu toate simturile intacte, incat de multe ori ne batem joc de sanatatea lor si de cele mai multe ori nu gandim cum ne-am trai viata fara ele si cum reusesc sa traiasca, sa gandeasca, sa munceasca si mai ales – sa iubeasca – aceia carora soarta le-a rapit unul dintre aceste simturi, in speta – vazul.

Peter, Miro, Elena si Zuzka sunt patru semeni de-ai nostri – orbi in fapt – dar care si-au construit o viata normala, plina de frumusetea vazului  interior. Sufletele lor frumoase, imaginatia lor bogata, i-au condus spre nevoia atat de fireasca a dragostei in cuplu, ca instrument de implinire a fiintei umane.

Asa cum de multe ori in viata se spune ca „dragostea e oarba”, iata ca regizorul, scenaristii si deosebitul director de imagine Juraj Chlpik ne dezvaluie emotionanta viata si iubire a patru cupluri de nevazatori, pentru care dragostea nu e oarba, e dragoste pur si simplu, o dragoste a carei dimensiuni noi, cei „normali”, nu o percepem intotdeaua.

Peter

Peter Kolesar este un nevazator familist, care alaturi de sotia sa Iveta si-a cladit o lume perfect ordonata penduland intre zidurile unui micut apartament si salile de clase ale unei scoli pentru elevi cu deficiente vizuale, unde preda pianul si conduce un mic cor. Echilibrul si optimismul acestei vieti i-o da muzica, imaginatia sa bogata si faptul ca el si sotia sa stau umar langa umar si se completeaza pentru a-si implini visele. El si-a gasit si si-a implinit iubirea pe care o simtim puternica, dar duioasa si plina de un umor sanatos, pentru ca – greu de inchipuit, insa Peter se imagineaza un mic „capitan Nemo”, coborand in adancul oceanului si luptand cu o uriasa caracatita, in timp ce Iveta il urmareste cu ochii mintii, din spatele hubloului submarinului, tricotand fara incetare lungi fulare sau calduroase svetere.

Miro si Monika

Celalalt erou masculin al filmului este Miro Daniel – si el orb din nastere si tot prin nastere – rrom. Deosebit de curat, de ingrijit, ba chiar cochet, muncitor, gospodar, el are o nevoie acuta de dragoste si atunci cand o cunoaste pe Monika, cand sta in preajma ei, cand ii mangaie parul si cand ii saruta obrazul, simte ca aceasta este fiinta cu care se poate intregii. Monika nu este complet nevazatoare, este atrasa de Miro, de sinceritatea, caldura si sentimentele lui, insa familia ei este potrivnica acestei legaturi, din cauza culorii pielii tanarului. Pentru cei doi insa, culoarea nu are nicio relevanta. Ei se simt bine impreuna, se distreaza ca orice tineri de varsta lor, merg in excursii, danseaza, rad, glumesc, relatia se construieste pas cu pas, pana cand inevitabilul se produce, o sarcina care pare a o infricosa pe Monika si a o indeparta de Miro. Si pentru ca in viata trebuie sa lupti pentru dragostea ta, Miro va lupta pentru a o pastra pe Monika.

Cuplul de nevazatori Elena si Laco va avea un copil, prilej de mare bucurie in familie, dar si de temeri puternice nascute din uriasa responsabilitate care ii asteapta ca parinti nevazatori. Noaptea, alaturi de sotul ei, in pat, Elena isi exprima indoielile si sperantele. Speranta ca ar putea naste un copil normal, dar si indoiala ca copilul ei va avea deficiente de vedere, caz in care spera ca toata experienta ei de viata o va ajuta sa ii usureze puiului acomodarea cu mediul inconjurator. Este deosebit de emotionanta scena in care Elena scoate din dulap o papusa de dimensiunea unui sugar si exerseaza imbaierea viitorului sau prunc. Iubirea solida dintre cei doi soti se va implini o data in plus prin aparitia acestui copil, indelung asteptata si serios pregatita. Si o vedem pe Elena, fericita, in patul de spital, tinandu-si in brate,  fetita nou nascuta.

Zuska

Zuzka Pohankova este o adolescenta tulburator de frumoasa si de emotionanta in puritatea ei. Isi doreste prieteni, doreste sa cunoasca baieti, doreste fiorul unei prime iubiri frumoase. Invata intr-o noua scoala pentru copii cu deficiente de vedere, are o mare dexteritate in manipularea computerului, ii place muzica clasica, inoata si isi dezvolta cochetarii juvenile. Si mai ales invata sa se cunoasca pe ea, inclinatiile si asteptarile ei. Asteptari pe care spera sa le implineasca prin intermediului chatului in cyberspace.

Armonizarea acestor patru povesti se implineste prin intoarcerea in final la fiecare dintre ele, pentru a sublinia sensul fiecarei iubiri.

Astfel, cuplul Peter si Iveta isi implinesc povestea comuna de dragoste dintre ei si muzica prin participarea la spectacolul pe care il da corul de copii dirijat de Peter. Si cat calm si multumire si de ce nu… fericire – radiaza pe fetele celor doi.

Zuzka

Miro si Monika locuiesc impreuna. Greaua problema a sarcinii si a unei nasteri care ar putea sa-i slabeasca si acea urma de vedere a Monikai va putea fi rezolvata printr-o cezariana. Monika intinde calma si relaxata rufele proaspat spalate in curte si Miro se apropie cu o infinita tandrete de ea, femeia iubirii sale implinite.

Elena, insotita de micuta sa fiica, vazatoare, intra intr-o sala de cinematograf, unde fetita ii povesteste avanturile „ursicului” din film. Apoi – seara, in pat, fetita o intreaba pe mama sa ce si-ar fi dorit aceasta – cel mai mult – sa poata vedea! Si iluminata, mama ii raspunde: florile, razele soarelui. Totul atat de simplu, dar atat de emotionant.

Si frumoasa Zuzka, chatuieste multumita pe internet. Cauta si in mod sigur isi va gasi iubirea.

Maniera simpla, dar extrem de poetica prin care regizorul Lehotsky ne introduce in lumea nevazatorilor si a nevoii acestora de iubire si de relatii personale consolidate este de o maniera cinematografica exemplara si nu in ultimul rand si datorita imaginii inspirate si graitoare. Lumina cade fara menajamente pe figurile personajelor, figuri cu mult mai expresive indraznesc sa spun – decat ale vazatorilor. Si aceasta pentru ca ochii lor nu vorbesc, vorbesc in schimb toate trasaturile fetelor. Miro poarta mai mereu o pereche de ochelari cu lentile inchise la culoare si in scena in care tulburat de lipsa de raspund a Monikai la telefoanele sale, merge noaptea catre casa ei, si aceste lentile stralucesc in intuneric ca niste faruri in cautarea iubirii… foarte graitoare imagini. Camera de filmat decupeaza in prim plan figura transfigurata de fericire si emotie a Elenei atunci cand trece in strada pe langa un card de copii…caci se gandeste la copilul pe care il avea si care ii va umple viata de iubire. Iar figura Zuzkai, atat de frumoasa, cu albastrul ochilor tivit de gene lungi negre, gura usor bosumflata, atat de plina de puritate, este ca o floare gata sa se deschida iubirii ce va veni.

Am patruns in intimitatea unei lumi aparte, cu o determinare proprie, cu mult mai curata si mai frumoasa poate, decat lumea celor „normali”, care nu sunt nevazatori, dar nu stiu sa vada.

Premii: Cannes – 2008 – C.I.C.A.E. Award – Juraj Lehotsky, Trieste Film festioval – 2009 – Audience Award – Best Documentary Film – Juraj Lehotsky, Zurich Film Festival – 2008 – Golden Eye – Best Documentary – Juraj Lehotsky

Cateva cuvinte despre regizor puteti afla aici.

Nota: 9.5/10

Toronto Stories (2008)

Toronto Stories

Cele patru povesti – in ordine, Shoelaces, The Brazilian, Windows, Lost Boys – par desprinde din realitatea cotidiana a marelui oras canadian sau a oricarui oras american. Prima poveste este aceea a unei iubiri timpurii dintre doi copii, care inca umbla ziua prin parcuri si cimitire, iar noaptea se intalnesc pentru a gasi monstrul care apare intr-o publicatie tabloida. Speriati de perspectiva intalnirii cu monstrul sfarsesc printr-un sarut care pare ca ii uneste pentru totdeauna. A doua poveste este aceea ca unui relatii ciudate dintre o femeie de origine asiatica si un tanar timid, lunatic, care pare insa foarte sigur pe el in ceea ce isi doreste de la viata: si anume nu o relatie statornica, o dragoste construita in timp, ci o dragoste la prima vedere, ceea ce nu e cazul intre ei.

Vagabondul si copilul

Povestile sunt construite din ce in ce mai bine, iar ultimele doua sunt chiar captivante. Astfel, avem de-a face cu un om aflat inca in probatiune judiciara, dar care si-a construit viata de dupa inchisoare in asa fel incat sa nu mai aiba probleme. Spala geamuri, are o casnicie fericita, sotia asteapta un copil, pana in momentul in care unul din camarazii sai vechi evadeaza si vine pe capul sau. In sfarsit, cea de-a patra poveste se concentreaza pe chiar copilul-liant al filmului, care este rapit in metrou, iar un vagabond, nebagat in seama de nimeni, incearca sa il salveze.

Este un film care este construit in jurul unui oras, asa cum a facut si “Paris, je t’aime”, pe care l-am vazut acum ceva timp si care mi-a trezit nostalgii placute. Cu toate ca nu vedem multe locuri din Toronto, atmosfera este prieteneasca, iar oamenii simpatici. Povestile atrag gradual spectatorul, chiar daca pot exista unii care se vor plictisi la prima dintre acestea.

Nota: 6.5/10

Mar Nero (2008)

Mi-as fi dorit ca aceasta poveste de viata, comuna nu numai timpurilor pe care le traim, dar si zecilor si sutelor de ani anteriori, cand femei si barbati in cautare de locuri de munca si slujbe care sa le permita sa traiasca si sa puna ban pe ban in vederea alcatuirii unui viitor mai bun, isi paraseau tara si saracia si se angajau ca servitoare, guvernante, marinari, muncitori in constructii si alte indeletniciri, in tari si societati mai bogate si mai asezate, mi-as fi dorit, repet, ca aceasta poveste sa beneficieze de un script mai inteligent si mai documentat sustinut.

Desi scenariul se bazeaza pe o experienta  reala de viata apartinand bunicii scenaristului/regizorului Federico Bondi, impresia generala si usor amara pe care mi-a lasat-o este aceea propagandista, o propaganda care insa se autosubmineaza in final prin imaginile triste, sarace, chiar halucinant de sarace ale unui colt din Romania, nefericit ales din punctul meu de vedere – si de unde – cu obstinatie – ni se prezinta numai mizeria si decaderea urbana. Pana si imaginile Deltei Dunarii sunt invaluite intr-o aura de tristete si de singuratate intunecata – si aici poate este vina camerei de filmat care nu ne transmite nicio sclipire a soarelui, nicio reflectie fermecata a luminii in intinderea apelor, nicio bucurie pe fetele impietrite ale personajelor, roase parca de adanci angoase existentiale. O propaganda a umanitatii, vredniciei, puterii  si sufletului tinerelor romance care se sacrifica plecand la munca in strainatate, spre binele familiei, spre binele barbatilor ramasi acasa drept tovarasi de nadejde al sticlei de bautura si calcand vajnic in batatura altor femei.

Dorotheea Petre

Este adevarat ca prima parte a filmului (desfasurata in Florenta), care ne-o prezinta intr-o maniera tipic italiana, pe Gemma, batrana doamna suferinda, dar care pastreaza inca pe chip urmele frumusetii de odinioara si care respira prin toti porii experientele dulci/amare ale unei casnicii si ale unei vieti in care a acumulat neimpliniri si mici rautati – alaturi de tanara Angela – curata, cinstita, muncitoare, rabdatoare, puternic motivata, dar prea rabdatoare totusi – este mai bine sustinuta si construita cinematografic. Pas cu pas, se defineste arhitectura relationarii dintre cele doua personaje, se topeste cerbicia, excesul de rautate, chiar de vulgaritate al Gemmei si se deschide usa spre comunicare, intelegere si apreciere a prezentei si eforturilor tinerei Angela. Dar si aici as carcoti asupra unor secvente care mi se par scaderi ale scenariului si care par a fi date de o insuficienta cunoastere si intelegere a natiunii pe care incearca autorii filmului sa ii prezinte. Pentru ca romanii din film, aflati la munca in Italia, intr-un oras atat de frumos ca Florenta, se aduna la o mica petrecere pe un camp amarat si prafuit, langa o cale ferata, precum nomazii, pentru ca aceeasi romani reuniti sa celebreze intrarea in noul an 2007 – aducator al primului pas al intrarii Romaniei in Comunitatea Europeana, consfintesc acest act printr-o bataie intre masculi in acordurile cantecului “Noi suntem romani!”. Si cred ca autorii s-au lasat furati de clisee in prezentarea acestor romani.

Vlad Ivanov

Si trecand la partea a doua a filmului, aceea desfasurata in Romania, trebuie sa spun ca din punct de vedere logic si motivational, nu am inteles de ce o persoana atat de batrana si suferinda, ia hotararea de a o intovarasi pe Angela atat de departe de casa, Angela fiind ingrijorata de telefoanele fara raspuns catre barbatul ei Adrian – ramas fara slujba amarata de la fabrica de portelanuri din Sulina. Ma pot gandi doar la un tarziu spirit de aventura, pe ultima suta de metri, a unei persoane profund speriata de batranete, de singuratate, de boala, poate de spectrul unui azil drept ultim popas pe drumul vietii. Poate aceasta sa fie o explicatie…Sau poate – totusi, legatura umana profunda care se naste intre cele doua eroine.

Si dupa cum spuneam, aceasta parte a doua a filmului, face dupa mine greseala prezentarii unei Romanii pe care nu o contest, nimeni nu o contesta, ea exista, e plina tara de mici asezari urbane decazute, cu blocuri ceausiste jerpelite, cu caini vagabonzi rapanosi, depopulate de locuitorii activi si intesate de trandavi betivi si scandalagii, dar nu numai aceasta este Romania. Si imaginile fruste cad tare rau. Totusi, ceea ce salveaza aceasta a doua parte a filmului este unda de umor si duiosie. Vorbesc despre intalnirea dintre Gemma si batranul tata al Angelei si magistralul dialog romano/italian dintre ei, niciunul intelegandu-l pe celalalt, dar perseverand, ceea ce naste un umor irezistibil. Iar unda de intelegere si duiosie curge din aceea ca “toti barbatii sunt la fel”, prin urmare Angela abdica in fata tradarii masculului Adrian, il primeste inapoi in pat langa ea si atunci cand Gemma deschide usurel usa dormitorului, schimbul de priviri dintre cele doua femei este extraordinar de graitor!

Mar Nero

Si nu in ultima instanta, distributia salveaza oarecum acest film si jocul actorilor confera autenticitate povestii si trairilor personajelor.

Ilaria Occhini este o alegere extraordinara pentru rolul Gemmei; miscarile ei incarcate de suferinta fizica, mimica fetei, schimonosita de puseuri de rautate sau reavointa, dar si netezita si luminata de intelegere, bunavointa si duiosie este de o mare mobilitate. Si am inteles ca este o talentata veterana a scenei si filmului italian si ca este nepoata scriitorului Giovanni Papini.

Ada Solomon are un deget fermecat, ea a propus-o pe Dorotheea Petre pentru acest rol, asa cum tot ea a propus-o si pe Ozana Oancea pentru rolul Feliciei, din pelicula “Felicia inainte de toate”.  Dorotheea Petre este o buna actrita, ea si-a salvat rolul si i-a conferit credibilitate chiar si in momentele cand nu am fost de acord cu actiunile si hotararile pe care le-a luat personajul. Are o concentrare spre interior si o plutire detasata prin etapele rautacioase ale Gemmei si are un zambet fermecator atunci cand se deschide fara teama catre ceilalti cu care interactioneaza. Si si-a investit personajul cu taria si hotararea plina de sacrificiu a femeii si nevestei obisnuita sa-si slujeasca si sa-si ierte barbatul alaturi de care vrea sa-si zideasca familia. Barbat interpretat de Vlad Ivanov, care fara sa deschida gura si fara sa rosteasca nicio replica, simbolizeaza perfect, cu fata golita de orice expresie si cu silueta matahaloasa, bizonul masculin al acelei mici comunitati din Delta.

Federico Bondi

Si ajung la Theodor Danetti, actorul in varsta de 84 de ani astazi, protagonist in peste 30 de pelicule (Train de vie / Modigliani /  Crucea de piatra / E pericoloso sporgersi / Cuibul de viespi / Ciuleandra) dar si in piese de tratru jucate pe scena de la Bulandra, Metropolis, etc – care in decursul catorva minute, alaturi de Ilaria Occhini, a dat masura talentului sau inconfundabil, miscandu-se vioi in jurul mesei, neslabindu-si partenera din ochi si purtand cu aceasta cel mai natural si plin de haz dialog romano/italian al surzilor.

Eu una nu am considerat acest film drept unul de arta, ci un film cu suisuri si coborasuri, un film sincer si cald din partea echipei de realizatori, un film la care se putea lucra mai mult asupra scenariului, pentru surclasarea problemelor spinoase de documentare, un film pe care il recomand si care cred ca trebuie vizionat pentru experienta umana pe care ne-o transmite si care a generat pe internet pe situl marnero.wordpress.com o serie de implicari ale oamenilor care au de impartasit experiente similare de viata.

Multumiri speciale organizatorilor (Parada Film si Revista Tango) acestei proiectii pentru bloggeri.

Nota: 6.5/10

Mar Nero (2008)

Trailer: