Ensemble, c’est tout (2007) – Impreuna

Am aflat abia dupa ce am citit cartea “Impreuna”, de Anna Gavalda ca, in anul 2007, francezii au facut un film cu acelasi subiect si foarte repede dupa ce am scris recenzia la carte, mi-am propus sa il vad si sa il prezint si cititorilor site-ului nostru. Placerea a fost cu atat mai mare avand in vedere faptul ca, printre actorii din distributie, s-au regasit doi dintre favoritii mei si anume Audrey Tautou si Guillaume Canet. Din pacate, cel putin in cazul meu, filmul a suferit in comparatie cu cartea sau, mai precis, din cauza ca am vazut filmul la scurt timp dupa ce am citit cartea, una superba, plina de momente sincere, calde si apropiate vietii noastre de zi cu zi.

Povestea o puteti citi in recenzia cartii, asa ca ma voi margini la putine cuvinte, suficiente sa va starneasca interesul si pentru film, pentru cei care nu au rabdare, nu au suficient timp pentru a citi cartea sau pur si simplu nu le place sa citeasca (desi sper ca astfel de cititori sa fie prea putini). Camille (Audrey Tautou) este o tanara femeie de serviciu, Franck (Guillaume Canet) este un tanar bucatar, Philibert (Laurent Stocker) este un visator, vanzator de carti postale si temporarul proprietar al unui apartament incapator, iar Paulette (Fracoise Bertin) este bunica lui Franck, care locuieste temporar intr-un azil de batrani.

Cei patru sunt predestinati sa se intalneasca si sa isi traiasca povestea impreuna, fiecare dintre ei suferind drame in trecut sau, daca nu, stau indepartati de lumea din jur datorita unei adevarate lipse de perspectiva a vietii lor. Constructia filmului este simpla, fiindca e greu de transpus intr-un film de o ora si jumatate o intreaga drama umana, a patru personaje diferite, toate puternice si toate avand multe cuvinte de spus, care au avut ocazia sa o faca in cele cinci sute de pagini ale cartii. Poate si din aceasta cauza, de exemplu, doua dintre personaje – Philibert si Paulette – sunt lasate cumva intr-un plan secundar.

Prin urmare, locul din fata este luat de celelalte doua personaje – Camille si Franck -, care traiesc o frumoasa poveste de dragoste, inceputa prin indiferenta, antipatie si apoi partide de sex de conjunctura. Poate acesta este si motivul pentru care filmul se transforma dintr-o drama autentica (o drama de supravietuire, psihologica, chiar daca are happy-end pentru unele dintre personaje) intr-o simplu film romantic, chiar hollywoodian in structura (tot din cauza happy-end-ului). Daca despre Audrey pot spune ca este extrem de potrivita rolului, Guillaume nu reprezinta tipul de rebel infatisat de Anna Gavalda in carte. Totusi, cum spuneam, daca nu aveti timp de carte, filmul este recomandat.

Nota: 7.5/10

La habitación de Fermat (2007) – Fermat’s Room – Camera lui Fermat

Dupa impresiile placute avute cu ocazia vizionarii filmelor “El Metodo” si “Exam”, Adina mi-a recomandat un film asemanator, pe care l-am vazut de urgenta si asupra caruia ma opresc in cele ce urmeaza. Fara indoiala, imi place ideea aceasta de film: o competitie intre oameni care au aceleasi idealuri si aceleasi meserii, care sunt uniti de dorinta de a fi cei mai buni intre cei mai buni (in acest caz, in domeniul matematicii), prinsi in aceelasi microclimat si obligati, in cele din urma, sa se comporte ori ca o echipa, ori sa ii suporte pe ceilalti drept parteneri sau macar ca prezenta. Nici Camera lui Fermat  nu a fost mai putin convingator in aceasta privinta, pe langa misterul datorat acestei competitii, si problemele matematice puse in joc atrag spectatorul inteligent si asigura un film de calitate.

Povestea: Patru matematicieni sunt invitati la o reuniune surpriza, in care trebuie sa rezolve o enigma cu adevarat impresionanta si aproape fara rezolvare. Fiecare din ei vor primi un nume de cod -Hilbert, Pascal, Galois si Oliva, ce se dovedesc (macar pentru noi, profanii) a fi matematicieni celebri de-a lungul timpului. Locul in care se intrunesc este o camera, pe o insula, unde gazda lor, Fermat, apare si, in camera de-acum devenita si titlul filmului, trebuie sa rezolve pe rand probleme matematice diverse. Cel putin, dupa cat cunoastem, acestea sunt circumstantele initiale si dupa ele trebuie sa ne ghidam.

Daca ele sunt reale sau nu, daca personajele nu se cunosc sau, dimpotriva, ascund secrete si legaturi reciproce, vom afla pe parcurs sau poate niciodata. Important este ca ei sa scape de amenintarea de moarte ce apare imediat (peretii camerei lui Fermat sunt actionati de prese hidraulice Poseidon si orice intarziere a raspunsurilor la intrebari determina apropierea acestora), printr-o actiune concertata a tuturor si un spirit de echipa ce este aproape imposibil de sustinut. De ce sunt in aceasta camera? De ce se doreste moartea lor? Cine este Fermat? Care este omul aflat in spatele intregului complot?

Mi s-a parut o foarte buna punere in scena, am descoperit cu greu si abia in final care este adevaratul vinovat, pentru ca acesta si-a ascuns exceptional planul dupa care s-a ghidat si a intrat in poveste ca simplu jucator. Personajele sunt bine conturate (iar “numele” sub care intra in joc sunt alese cu grija), fiecare avand propriile ganduri si planuri, venind aici cu scopuri ascunse, care se vor dovedi in final greu de realizat intr-un colectiv cu adevarat inteligent. Cu deosebire insa, ceea ce a atras cu adevarat sunt problemele matematice, care trebuie sa fie rezolvate intr-un timp extrem de scurt, sunt dificile pana si pentru geniile din camera lui Fermat si tentante pentru spectator, atat in tentativa de a descoperi raspunsurile, cat si pentru logica formularii lor.

Nota: 8.5/10

Resident Evil: Extinction (2007)

Pentru mine, aceasta a treia parte a francizei Resident Evil a reprezentat cel mai bun film al seriei, cel in care lumea post-apocaliptica s-a infatisat in adevarata ei splendoare, cea care imi aduce cel mai mult aminte cu The Book of Eli sau cu seria Mad Max cu Mel Gibson: actiunea se petrece in desertul Nevada, in locatii absolut uimitoare la putin timp dupa raspandirea virusului si a mortilor vii in toata lumea. Imaginile sunt exceptionale: un motel aproape ingropat in nisip, in care sunt numeroase surprize prin camerele intunecate; o copie a filmului Pasarile ale lui Hitchcock; un Las Vegas aproape de nerecunoscut, cu casino-urile pierdute printre dune; sosele americane impregnate de locuri pierdute sub nisip si unde oamenii vii nu mai merg decat in cautarea mancarii sau a benzinei.

Prin desertul din Nevada, descoperim o caravana de supravietuitori, alcatuita din mai multe masini blindate, o cisterna si un autobuz plin de copii. Sperantele sunt prea putine pentru ei, dar sansa tuturor supravietuitorilor este sa se miste continuu pentru a nu fi o prada usoara pentru mortii vii, inca in numar covarsitor de mare si aflati in fata unor transformari spectaculoase. Nici Alice nu este departe, fiind singura in masura sa caute adevarata cale si sa se lupte cu orice monstru apare in cale, inclusiv cu pasarile ucigase, atinse si ele de plaga virusului T. Alaturarea lui Alice cu echipa de supravietuitori le deschide sansa de a pleca spre Alaska, de unde regulat se primeste un mesaj despre o zona neatinsa de virus si purtatoare de speranta, numita Arcadia.

Milla Jovovich

De data aceasta, nu numai monstrii sunt adversarii lor, ci si un personaj malefic, uman (cel putin, la inceput), numit Dr. Isaacs, cel care o cloneaza pe Alice pentru a descoperi secretul puterilor sale si a rezistentei in fata virusului. La fiecare clona, descopera defecte si singura lui speranta de a deveni cel mai bun si de a obtine recunoasterea conducatorilor corporatiei Umbrella este de a o captura pe Alice, cea originala. Transformarea lui in monstru devine cea mai mare provocare pentru Alice de pana acum, iar lupta dintre ei cea mai stransa si echilibrata.

Mi-a placut aceasta parte mai mult decat precedentele (despre ultima parte aparuta pana acum, in episodul urmator). In primul rand, atmosfera, chiar impregnata de aceleasi forte malefice, este mult mai luminoasa, iar imaginea este superioara, reusind sa transpuna in scena niste decoruri magnifice: o lume desetificata, aproape de distrugere, o lume din care lipsesc aproape total resursele de supravietuire, niste oameni alergand prin acest spatiu spre o noua descoperire, aceea a lumii verzi, in care se poate trai, in care se poate comunica, in care nu trebuie sa iti supraveghezi propriile actiuni si miscari. Este si momentul maxim al Millei Jovovich, o actrita superba, frumoasa, simpatica, care se identifica cu rolul si este absolut fermecatoare in hainele lui Alice .

Nota: 7.5/10

Silk (2007) – Drumul matasii
Regia: François Girard
Distributia: Michael Pitt, Keira Knightley, Kôji Yakusho, Sei Ashina, Alfred Molina

Am ales pentru sfarsitul anului 2010 cateva filme ale actritei britanice Keira Knightley, care m-a surprins placut cu zambetul ei in Love Actually. Unul dintre acestea este coproductia Silk din 2007, care ne poarta intr-o calatorie interesanta si aventuroasa din Franta secolului al XIX-lea pana in Japonia acelor timpuri, aflata inca intr-un timp aproape medieval. Cauza acestei calatorii, repetata de altfel in film de cateva ori, este initial pur economica: pentru dezvoltarea productiei de matase este necesara aducerea viermilor de matase tocmai din Japonia, pentru ca o boala necunoscuta afectase ouale din Franta si apoi intreaga Europa, operatiune riscanta pentru ca, in acele timpuri, niciun european nu avea dreptul sa intre in tara asiatica.

Cu timpul, ceea ce era o operatiune de afaceri devine personala pentru persoana desemnata la aceasta intreprindere periculoasa. Hervé Joncour (Michael Pitt) este fiul primarului din mica localitate franceza si i se incredinteaza aceasta misiune, chiar daca este proaspat logodit si indragostit pana peste cap de frumoasa Helene (Keira Knightley). Era sansa vietii lui, sansa de a pleca in lume si a se intoarce apoi la iubirea lui invingator si inconjurat de aura succesului. Numai ca acolo totul se schimba: o tara cu totul noua, traditii inchistate, ritualuri fara discutii si… o femeie care il cucereste: o japoneza (sau, daca e sa privim cu atentie legenda, de origine chineza), despre care nu stim daca este sotia, amanta, sora sau fiica stapanului locului, Hara Jubei.

Silk

Suntem in prezenta unei altenative absolut exotice si greu de ales: pe de o parte, iubirea vietii lui, Helene, sotia pe care o regaseste de fiecare data acasa, asteptandu-l si care incearca prin orice mijloc sa ii readuca dragostea, sa aprinda din nou flacara iubirii, pe care o simte stinsa la fiecare plecare spre Tara soarelui rasare; pe de alta parte, frumusetea angelica si inaccesibila a misterioasei gheise, care il atrage cu fiecare privire, cu fiecare gest pe care il vede adresat doar lui. Totul merge spre iubirea imposibila, spre Japonia, locul in care doreste sa se reintoarca de fiecare data cand este acasa, locul pe care il doreste descifrat de sensuri (apeleaza des la o matroana japoneza pentru diferite traduceri) pentru a-l intelege de deplin.

Infrangerea insa se profileaza repede: Japonia este devastata de rascoalele secolului al XIX-lea, iar Hara Jubei il respinge cu violenta intrucat nu era decat un stapan care vroia sa ii mearga afacerile, neprivindu-l ca un prieten. Iar ea, amanta misterioasa, dispare pentru totdeauna in neant. Intors acasa, descopera ca totul s-a schimbat si aici, rolul sau in evolutia negativa a lumii apropiate fiind primordial. Sunt multe alte lucruri de urmarit, insa am incercat sa surprind doar un pic din atmosfera unui film placut, care ne dezvaluie inca o fateta a dragostei autentice si unde poate fi gasita ea: in familie sau intr-un vis iluzoriu. Imagini interesante ale lumii, o distributie un pic fortata (cu un plus pentru Keira), un scenariu care a parut in multe locuri a fi pentru un film de televiziune.

Nota: 6.5/10

The Number 23 (2007)
Regia: Joel Schumacher
Distributia: Jim Carrey, Virginia Madsen, Logan Lerman

The Number 23 mi s-a parut in primul rand un film prea intunecat. Chiar daca aflam in final, poate neasteptat, adevarata desfasurare a lucrurilor ciudate care se intamplau in viata lui Walter Sparrow, filmul este extrem de intunecat, este inchis in sine, este prea mult infatisat in culori negre sau inchise. Magia unui numar – 23 – se transforma in obsesie si orice lucru bun sau mai ales rau care se intampla in viata personajului principal este datorat acestui numar, care se gaseste in esenta fiecarui lucru si care poate fi interpretat in fiecare moment ca fiind malefic. Nu este deloc infricosator asa cum se spera la acest gen de film si poate ca asta scade din valoarea unui film care a inceput bine, a continuat interesant si a sfarsit cum nu se poate mai prost.

Jim Carrey

Nici Jim Carrey nu este de lepadat. Consacrat in filme de comedie (si numai eu stiu cat mai amuzam in anii ’90 la primele sale filme, cum le cautam si le savuram cu prietenii), el incearca de ceva timp sa dovedeasca ca se poate adapta si in filmele serioase, in drame sau thrillere, fara sa vedem cunoscutele maimutareli ale actorului. Nu este cel mai bun rol al sau, este clar, insa impresia mea este aceea ca a reusit sa se ridice la inaltimea rolului, ca pare potrivit si acestui gen de filme, ca are talent suficient pentru un alt tipar decat cel cu care ne-a obisnuit. Si asta in contextul in care scenariul nu l-a ajutat prea mult.

In rest, nu este un film deosebit. Incercarea de a construi un thriller pe un numar malefic esueaza cu brio. Desi am parut initial interesat de semnificatiile sale si felul in care acesta se regaseste in orice aspect al vietii si in orice eveniment major, cu timpul exagerarile au devenit mai importante decat aceste semnificatii, iar influenta unui simplu numar asupra mintii umane si actiunilor personajului principal devine prea ciudata pentru a fi adevarata. Obsesia se transforma in crima si, curand, aflam ca  Walter Sparrow este un personaj care ascunde prea multe secrete, atat fata de el insusi, cat si fata de familia sa, secrete care, din intamplare (gasirea unei carti ciudate intr-o librarie, de catre sotia sa), sunt curand aduse la suprafata si pot declansa noi crime, noi mistere.

Mi-a placut mesajul de final: “Nu existã destin. Existã doar decizii diferite. Unele decizii sunt usor de luat. Altele nu. Acestea sunt cele care conteazã. Cele care ne definesc ca oameni.” Un film pe care il veti uita cu usurinta.

Nota: 5/10

The 11th Hour (2007) – Ceasul al 11-lea
Regia: Leila Conners, Nadia Conners
Distributia: Leonardo DiCaprio (narator)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe Provideo.ro.

Se tot discuta de mai mult timp despre schimbarile climatice, despre incalzirea globala, despre ceea ce putem face noi, ca oameni, pentru a salva Planeta. Cu toate acestea, schimbarile in comportamentul nostru este minim, chiar inexistent in multe cazuri. Sunt voci si voci, unele care sustin o noua etapa a evolutiei, mai apropiata de natura, dar si destule care neaga evidentele stiintifice si denatureaza cu totul ceea ce doresc sa realizeze voluntarii. Nu de putine ori am ascultat persoane publice care nu recunosteau efectele imediate ale incalzirii globale, nici pe cele viitoare, ba chiar incercau sa dovedeasca faptul ca este doar un concept introdus in circulatie, fara a exista si in realitate.

Ceasul al 11-lea incearca sa desluseasca o seama dintre aceste probleme, punand accentul pe o masa de oameni de stiinta care sunt de partea propriului adevar, acela al incercarii de a combate prin mijloace ecologice efectele incalzirii globale si a determina oprirea acestui fenomen. Aflam si lucruri noi, ni se confirma si ceea ce stiam: unii dintre principalii oponenti ai eliminarii poluarii sunt marii moguli ai companiilor petroliere si ai celorlalte companii producatoare de combustibili fosili din lume, cei care au interesul de  a-si vinde produsele, de a exploata si produce in continuare benzina, motorina, gaze etc. Ei resping orice forma de nou daca aceasta forma nu consuma produsele lor, iar celebrele masini electrice care au fost scoase din uz sunt martore tacute ale acestor idei.

Leonardo DiCaprio

Foarte interesant este ca acest documentar este produs si narat de catre Leonardo DiCaprio, un actor pe care nu il stiam atat de implicat in problemele Planetei, dar care dovedeste aici profesionalism, cunostinte stiintifice si dorinta de a schimba ceva in bine in viata noastra. Din pacate, trecand peste cuvintele incurajatoare pe care le auzim in film, sunt multe lucruri de discutat. In primul rand, ca nu exista solutii cu adevarat usor de puse in practica. Realizatorii, cercetatorii spun lucruri interesante, demne de urmarit si de reflectat, insa solutiile lor nu se pot aplica la scara mondiala, oamenii ori nu sunt interesati, ori au alte interese pentru a respinge teza incalzirii globale.

In al doilea rand, se discuta prea mult pe plan general in documentar, folosindu-se excesiv teoria incalzirii globale, a emisiilor de dioxid de carbon, a discutiilor privind marile corporatii, fara o aplicare mai atenta spre concret, spre exemplele distrugerii mediului inconjurator, spre ceea ce putem face in concret pentru a salva planeta. O asemenea abordare ar fi atras mai mult publicul tinta, satul de teorie pura si dornic de exemplificare. De aceea, este poate un documentar care se adreseaza in principal oamenilor de stiinta.

Nota: 6/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe Provideo.ro.

12 (2007)
Regia: Nikita Mikhalkov
Actori: Sergey Makovetskiy, Nikita Mikhalkov, Sergey Garmash

„12” este un remake al filmului clasic „12 Angry Men”, drama fundamentala cu juri a lui Sidney Lumet. Ce aduce nou Nikita Mikhalkov, un regizor caruia nu ii lipsesc niciodata ideile originale sau scenariul rusesc transpun o drama juridica localizata in Statele Unite in anii ’50 imediat dupa epoca McCarthy si transportata cu toate cele 12 personaje, cu premise foarte similare si cu un final foarte previzibil (cel putin, pana la un anumit punct) in realitatile Rusiei de astazi?

Consider ca intentia este explicita si declarativa. Rusia trece acum printr-un proces similar cu tranzitia din Statele Unite din anii ’50 si finalul este inca incert. Legile au fost poate deja scrise in cartile de legislatie, sistemul juridic permite in teorie procese drepte, in care acuzatii sunt considerati nevinovati pana la proba contrarie, dar legile sunt implementate de oameni si oamenii au limite si prejudecati si sunt grabiti in darea unui verdict, pentru a se putea intoarce la propriile vieti. Ca si in filmul lui Lumet, mai mult fiintele umane decat sistemul in sine asigura ca justitia este in cele din urma infaptuita corect. Responsabilitatea fiecarui om de a se ridica si de a-si exprima indoielile, in ciuda opiniilor covarsitoare ale celorlalti, dreptul minoritatii intr-un sistem democratic de a-si expune propriile pareri in ciuda justetii aparente a majoritatii sunt elemente cheie ale filmului rusesc, asa cum era si in originalul american.

12

Si totusi, in acelasi timp, filmul lui Mikhalkov este foarte rusesc. Amestecul de personaje reprezinta sectoare variate ale societatii rusesti de astazi si interpretarea este, fara exceptie, splendida. Tensiunile nationate si antisemitismul sunt inca parti ale peisajului, si la fel sunt si sechelele culturale si chiar de limbaj ale perioadei comuniste. Juratii, toti barbati (de ce?) se adreseaza din inertie unul altuia cu sintagma „tovarasi”. Fiecare are posibilitatea sa isi spuna propria poveste si aceste povesti descriu fundalul personalitatilor lor si motivatia deciziilor pe care le iau de a absolvi pe cel nevinovat.

Este totusi surpriza cu care se incheie care adauga o noua dimensiune filmului. Tanarul cecen acuzat in mod eronat de uciderea tatalui sau vitreg rus este achitat. Cu toate aceaste, achitarea poate insemna doar suspendarea pedepsei cu moartea in mainile mafiei care este adevaratul responsabil cu crima. Este un final mai degraba melodramatic de a rezolva aceasta problema si aceasta adaugare interesanta la povestea originala americana este atat neconvingatoare in privinta curgerii povestii, dar, de asemenea, destul de relevanta si deschizatoare. Desi drama juridica este limitata in interiorul peretilor aceleiasi camere pentru aproape intreaga durata a filmului, ne spune destul despre realitatile ruse in general.

Nota: 8/10

2 Days in Paris (2007) – 2 zile la Paris
Regia: Julie Delpy
Actori: Julie Delpy, Adam Goldberg, Daniel Brühl

Paris. Locul unde oricine se poate indragosti sau unde oricine isi poate duce iubirea spre paroxism devine pentru cei doi interpreti locul in care isi definesc relatia tumultoasa. Poate fi Parisul un loc al despartirii si al nesigurantei familiale, a certurilor din orice si al urii impotriva oricarui lucru frantuzesc? In unele cazuri, se pare ca totul este posibil.

Un aparent cuplu de americani (aflam repede ca ea este frantuzoaica get-beget, plecata in America ca inspre un paradis) planuiesc ca, in drum spre casa din Venetia, sa se opreasca doua zile in Paris. Nu sunt casatoriti, nu vor copii, sunt o pereche nonconformista, un pic morbida, ipohondri. Locul unde se opresc Marion si Jack este fostul ei camin, unde locuiesc inca parintii ei. Filmul devine palpitant nu prin prezentarea Parisului, orasul indragostitilor, sau a traditiilor franceze dintr-o familie obisnuita, ci prin schimbul de vorbe, dialogul incitant dintre cei doi.

2 Days in Paris

Excursia prin Europa facuta cu scopul regasirii romantismului se transforma intr-un adevarat macel sentimental, cand Jack descopera la fiecare pas semne ale incertitudinii relationale a lui Marion-fosti iubiti, prieteni care inca ii mai trimiteau mesaje dupa inceputului relatiei lor. Americanismul lui rabufneste si ii reproseaza in fiecare moment ceea ce il deranjeaza atat la ea, cat si la tara in care se afla, la francezii pe care ii dispretuieste.

Julie Deply reuseste sa realizeze in tripla postura, de regizoare, scenarista si interpreta principala, un film destul de interesant, in care un american, simplu conceptual, se afla in fata paradoxului european si, mai ales, a celui latin: o increngatura de relatii pasionale, chiar daca sunt la trecut si cu reminiscente in prezent, nu poate decat sa il abata de la calmul sau obisnuit. Imaginile sunt filmate de aproape, in miscarea personajelor, camera reusind sa se indeparteze la fiecare dialog mai incins in ritmul discutiei dintre cei doi.

Nota: 6.5/10

Into the Wild (2007) – In Salbaticie
Regia: Sean Penn
Actori: Emile Hirsch, Vince Vaughn, Kristen Stewart, Marcia Gay Harden, William Hurt

Into the Wild este unul dintre filmele-cult ale anului 2007, chiar daca insuficient cunoscut publicului larg. Faptul ca a fost regizat de catre marele Sean Penn, cele doua nominalizari la Oscar (pentru cel mai bun actor in rol secundar-Hal Holbrook si pentru cea mai bun editare de film), scenariu foarte bun inspirat dintr-o poveste reala a Americii anilor 90, toate acestea concura la un film foarte bun, recomandat oricarui spectator. Pe deasupra, un mesaj foarte bun, care poate fi aplicat fiecaruia dintre noi, aceea ca fiecare poate sa isi traiasca viata asa cum isi doreste, dar numai daca vrea cu adevarat.

Into the Wild

Dupa absolvirea facultatii, Christopher McCandless (Emile Hirsch) poate sa isi continue activitatea la prestigioasa Harvard, la Facultatea de Drept. Familia il sustine atat sufleteste, cat si financiar, viata lui pare sa se duca pe o panta ascendenta, insa molcoma si monotona. El nu isi doreste asta, isi doneaza toti banii castigati, isi abandoneaza masina intr-un desert si pleaca in lume pentru a descoperi frumusetile naturii. Nu paraseste America, ci se plimba fara bani, sarac, supus vicisitudinilor naturii, oriunde il duc pasii. Este o calatorie a descoperirii vietii fara griji, dar in acelasi timp initiatica, convins ca daca va supravietui acesteia, totul va fi apoi mult mai usor, o initiere spre maturitate.

Il regasim in Alaska, visul sau initial, unde gaseste un autobuz abandonat, in care locuieste, unde isi tine jurnalul zilnic, in jurul caruia vaneaza, cauta plante comestibile, supravietuieste iernii, dar in care isi gaseste si sfarsitul, departe de lume, infometat. In paralel, aflam povestea celor doi ani de preumblari prin America, prin desert, munti sau ape, lucrator temporar la ferme sau prieten cu hipiotii sau batraneii singuratici.

Undeva in Alaska

Calatoria lui s-a transformat postmortem intr-un elogiu adus sportului extrem, dar nu numai atat. El a devenit celebru pentru efortul de a redescoperi ceea ce s-a pierdut in modernitate si anume instinctul omenesc de a supravietui in orice circumstanta, departe de civilizatie si banii adusi de ea. Imaginile aduse de film sunt superbe, plecand de la Marele Canion pana la muntii inzapeziti, de la desertul american la padurile verzi ale Alaskai.

Poti face orice pentru a-ti urma un ideal? Pana unde poti merge, cate riscuri iti poti asuma pentru o fericire reala, departe de umbrele altor persoane, singur doar cu propriul ego? McCandless a incercat, a reusit, desi sfarsitul a fost tragic si nu si l-a dorit nicio clipa.

Nota: 9/10

99 francs (2007)
Regia: Jan Kounen
Distributia: Jean Dujardin, Jocelyn Quivrin

Frederic Beigbeder, in romanul semi-biografic, 99 cents, a descompus si re-construit mitul publicitatii, un domeniu ca o fortareata pe care cei din afara vor sa o cucereasca, si pe care cei dinauntru vor sa o paraseasca. Cartea este un testimonial franc al unui om care a fost absorbit de lumea publicitatii, de toata stralucirea ei si care a decis sa o paraseasca. Filmul frantuzesc 99 cents, regizat de Kounen (Dobermann) pastreaza nota subversiva a romanului si reuseste sa pastreze un echilibru intre divertisment si transmiterea unui mesaj puternic.

La nivel de fir narativ, filmul este, in mare, fidel actiunii din carte, cu cateva modificari in ceea ce priveste finalul. Personajul principal este Octave Parango, jucat de Jean Dujardin, copywriter, foarte bine platit pentru a te face nefericit, pentru a te face sa crezi ca tot ce ai este depasit si ca un singur obiect va transforma totul in mai bine. Activitatile complementare sunt drogurile si relatiile de o noapte. Cu toate acestea, se plictiseste de jobul sau si, dupa ce relatia cu prima persoana pe care o place, Sophie, se termina mizerabil, se decide sa se revolte impotriva advertisingului.

Vizual, filmul este impresionant. Fiecare secventa este un spot, un exterior lucios, dezirabil, personajele sunt pozitionate ca modele intr-un print de reclama, numele actorilor sunt scrise sub forma de coduri de bare, sloganurile si descrierile sunt atasate obiectelor vestimentare alese de Octave. Postmodernist in esenta, filmul este un proces continuu de deconstructie a universului publicitatii si nu numai. Regizorul realizeaza, cu subtilitatea asocieri, alegorii si metafore, re-creand inclusiv tabloul Cina cea de taina pentru a sugera relatiile dintre client si echipa creativa. Cand Octave trebuie sa predea IDEEA sefului sau, se produce in sinea si mintea o verva pe care Kounen alege sa o ilustreze prin alergatul hamsterului din fundal, pompat cu cocaina servita de stapanul sau. Hamsterul moare la finalul acestui exercitiu, la fel cum se va intampla si cu mintea lui Octave, “arsa” de cocaina. Din momentul in care se razvrateste impotriva lumii de care apartine, nu va mai fi niciodata la fel.

Jean Dujardin

Culorile sunt fie vii, fie pastelate, sau intunecate in ton cu momentul, sau starea personajului. Biroul lui Octave si al art directorului sau are un colorit puternic, cel al sefului sau este rece, in nuante metalizate de negru si gri. In timpul relatiei cu Sophie, culorile pastelate, care o definesc, domina universal lui Octave, iar atunci cand totul se termina intre ei, nuantele sumbre si inchise pun stapanire pe ecran.

De la secventa de inceput (fanii serialului Mad Men vor avea un sentiment de déjà-vu), cand Octave se arunca de pe acoperisul cladirii agentiei de publicitate si cade printre reclamele luminoase gigant, care dispar rand pe rand, resimtim vertijul unui univers in care totul trebuie sa fie perfect. Vocea din off ne informeaza clar, ca totul pe lumea asta este efemer si ca totul dispare. Pentru ca totul de fapt se construieste, totul este un produs al publicitatii.

Filmul are aceleasi tendinte de exagerare ca romanul, scenariul este indraznet si insolent, invatamintele filosofice transmise intr-un mod care nu socheaza, desi sunt evidente. Beigbeder isi face simtita prezenta la propriu, aparand ca reflectia in oglinda a actorului Jean Dujardin.

Cartea este superficiala si profunda in acelasi timp. Dupa ce am citit romanul, am intrebat un publicitar daca tot ce spune Beigbeder este adevarat, daca el se regaseste in frustrarile, intrebarile, dar in acelasi timp pasiunea ce domina munca in acest domeniu si raspunsul a fost : In mare, da. Ce e publicitatea pana la urma? Definitia o citim in roman si o vedem in film – imaginea unui cuplu fericit, perfect, pe o insula insorita, pe un panou urias, pe care il vezi in mijlocul unui oras sufocat de picaturi de ploaie.

Nota: 7.5/10