The Last King of Scotland (2006) – Ultimul rege al Scotiei

O scurta  paralela analitica (si carcotasa) intre roman si film

Cu doi ani in urma am citit traducerea romanului lui Giles Foden (Raluca si Christian Tanasescu), aparuta in Romania la Editura Allfa (2008). O bogat documentata fresca a Africii politice, sociale si etnografice din anii ’70, trecuta prin filtrul povestii puternice a ridicarii si decaderii unuia dintre principalii dictatori ai timpului, Idi Amin Dada. A fost primul roman al autorului, care s-a bucurat de recunoastere internationala si de aprecieri ale unor voci de prestigiu in critica de gen. Iata de exemplu cateva dintre aceste aprecieri:

“This is a wonderful read, beautifully written, every description drenched with a deep sense of Africa. Giles Foden’s first novel is a work of art.” – Victoria Clarke, The Spectator.

“Surprinde pana la perfectiune caracterul contradictoriu, criminal, jucaus, brutal si sentimental al lui Idi Amin” – Ex prim-ministrul James Callaghan, Sunday Times.

Luna trecuta am vazut si filmul realizat in 2006, care l-a oscarizat pe Forest Whitaker in 2007 si a adunat multe alte nominalizari si premii valoroase. Apoi am simtit nevoia sa ma intorc la roman, sa il recitesc si sa inteleg ce m-a multumit din filmul vizionat, dar si ce m-a nemultumit!

Inteleg cat de dificila este munca unui scenarist care incearca sa adapteze un roman atat de complex, a carui poveste se bazeaza pe realitati istorice dramatice contemporane. El trebuie sa discearna intre meandrele naratiunii si sa  selecteze acele fire definitorii in conturarea atmosferei si a caracterelor personajelor.

Ori, tocmai aici eu simt ca filmul nu a reusit pe deplin! Daca ar fi sa ma gandesc la atmosfera Africii, in speta a Ugandei, vedem pe ecran o lume plina de culoare, de sonoritati specifice, o elita care se deda unei vieti care copiaza opulenta fara griji a Americii si a vestului european si o alta elita a fortei opresive din preajma dictatorului – gata in fiece moment sa ii descopere si sa ii anihileze pe opozantii regimului. Dar nu vedem poporul african, atat de viu prezent in roman: oprimat, haituit, ingenunchiat, bolnav, infometat si ucis. Un regim dictatorial ridicat in primul rand asupra propriului popor, popor din care au cazut victime peste 300.000 de oameni in decursul catorva ani din decada a 8-a a secolului trecut. Nu vedem partea cenusie si chinuita a Ugandei.

Recitind cartea, bineinteles ca figurile personajelor principale s-au calchiat perfect pe imaginile lui Forest Whitaker si James McAvoy! Extraordinar de bine selectati pentru aceste roluri dificile. Dar care, vin din nou si spun, ca datorita scenariului, nu au reusit sa imi comunice intru totul backgroundul formarii personalitatii lor, pe fundalul istoric al Africii, impletit cu cel european si mai departe, cu cel asiatic.

Si asta, pentru ca romanul ne contureaza clar istoria formarii caracterului lui Idi Amin si a elitei criminale care il inconjoara, la care si-au dat nesabuita mana cancelariile lumii (Scotia, Marea Britanie, Israel, etc, etc, etc). Teatrul intereselor lumii “civilizate” – Africa – neinteles pana la radacinile sale etnografice, mentale, sociale si politice – scapa adeseori din mana marilor puteri. Sau poate NU, poate trebuie doar sa privesc din alta perspectiva? Altele au fost planurile?

Constructia psihologica a ciudatei creaturi, Idi Amin Dada, tiran charismatic si capricios, care se autointituleaza “parinte al natiunii”, care “face in sfarsit ceva pentru natiunea lui”, care adopta decizii politice impredictibile si care se “incoroneaza ca ultimul rege al Scotiei” – oferindu-se ca “amant al Reginei Marii Britanii”, frizeaza patologicul. O patologie pe care toti aceia care l-au format si l-au instruit si l-au dotat militar, l-au scolit si l-au sprijinit nu au intuit-o la timp. Pentru ca ea, boala, se dezvolta si se manifesta in timp, alimentata de frica si linguselile si slugarnicia celor din jurul sau. “Nici eu nu am vrut sa fiu presedinte, dar poporul a vrut asa!” Poporul, masa de manevra si prima victima a disctatorilor. Ori – tocmai aceasta complexitate a caracterului lui Idi Amin, razbate puternic si justificat numai din roman. In exacerbarea grandomaniei sale, Amin se considera invincibil, pentru ca el si-a visat ziua mortii sale, indepartata in timp. Faptul ca moare in exil, in Arabia Saudita in anul 2003, ii face pe producatorii filmului sa exclame cu maraciune ironica “oare aceea era data pe care o visase?”

De aceea, sfatul meu este sa cititi romanul, daca nu ati facut-o pana acum si sa il inzestrati, ca si mine, pe Idi Amin, cu figura la fel de charismaticului Forest Whitaker.

Pentru ca Whitaker vine cu silueta lui de neconfundat, cu privirea lui de sarpe hotarat sa-si hipnotizeze victima, cu zambetul lui aparent sincer si copilaros in spatele caruia ascunde o cruzime fara limite si fara Dumnezeu, cu o pofta de viata si de putere gigantice. Si mai vine cu o engleza marcata de un extraordinar accent, la care fara doar si poate a muncit din greu pentru a castiga autenticitatea personajului. Ma intreb cat de mult il poate marca pe un actor intrarea in pielea unui astfel de personaj sinistru! Si cata putere ii trebuie apoi sa se elibereze de o astfel de apasare!

La fel, personajul tanarului doctor Nicholas Garrigan este mai bine construit in roman si capata mai pregnant o tusa de duplicitate morala. Ba chiar as spune ca uneori este de-a dreptul amoral, adica se situeaza deasupra notiunii de morala. Ce fel de om este acela care pus in fata atrocitatilor ale caror martor este zilnic – ramane prizonierul charismei dictatorului, se incapataneaza sa ii vada numai partile bune ale acestuia (daca or fi existat), cade victima delirurilor oratorice ale lui, ii gaseste justificari in contextul istoric si refuza sa isi ajute semenii, atat in calitate de om, dar si in calitate de medic. Radacinile infantilismului sau si lipsa coloanei vertebrale si a reperelor morale raman oarecum inexplicabile si in roman si in film. In ciuda faptului ca provine dintr-o zona cu puternice congregatii protestante si anglicane, se pare ca valorile morale sunt ingropate in slabiciunea sa de carater. Totusi, in romanul lui Foden, exista ceasul al 12-lea, in care Garrigan da o mana de ajutor israeliencei Sarah (fosta colaboratoare la spitalul din Mbarara si retrasa la timp din Uganda) si ii furnizeaza elementele topografiei si pazei aeroportului de la Entebbe – in vederea pregatirii asaltului de salvare israelian a prizonierilor avionului deturnat de OEP. Pe cand in film, Garrigan, desi ochii sai albastri reflecta in tineretea lor toata oroarea, bulversarea si teama in fata lui Amin, nu pregeta sa tradeze si sa ramana prizonierul moral al marelui dictator. Spun din nou ca si distribuirea lui McAvoy in rolul lui Garrigan este salutara, pentru ca in limitele scenariului, dar sub mana lui Kevin Macdonald si alaturi de Whitaker a conturat perfect rolul “maimutei albe”.

Exista la un moment dat in roman, spre final, un pasaj in care Garrigan il descopera pe dictator ascuns de mania opozantilor, in tunelul de sub rezidenta sa din Nakasero. Si ii asculta, din spatele unui perete, peroratiile nebunesti in fata capului omenesc taiat si plantat pe o tipsie: “Si totusi nu sunt chiar un om rau. Oamenii tot spun ca sunt Hitler. Da’ de ce-o tot trag asa cu Hitler? Chestiunea Hitler e de-acum de domeniul trecutului. Razboiul de azi nu mai e razboiul care se ducea pe vremea lui. Dar eu stiu anumite chestii. Stiu ca izraelitii au otravit apele Nilului ca sa ma omoare pe mine. De aceea ma urasc unii oameni si lupta impotriva mea. Pentru ca stiu multe lucruri. Nu exista nicio carte unde sa citesti acele lucruri, decat in capul meu. Cand aud vocea aceea, este vocea lui Dumenezeu care imi vorbeste si imi spune adevarul si eu trebuie sa o urmez. Este vocea pe care o aud toti marii conducatori. Dac-ai fi putut sa-i urmaresti pe generalul de Gaulle, care e un mare conducator, sau pe Napoleon, care e un mare conducator, si pe Mao Tse-Tung, care e un mare conducator, ai fi auzit aceeasi voce. E adevarat ca uneori nu inteleg perfect ce imi spune – stiu ca am facut greseli – dar oricum eu continui sa lupt pentru oamenii din toata lumea si din Marea Britanie si in special din imperiul dansei. Daca n-ar fi fost presa britanica, reputatia mea ar fi fost cu totul alta. Ei inventau tot felul de chestii despre mine. Dadeau orice zvon. Se faceau anumite lucruri in numele meu, fara ca eu sa stiu ceva si dupa aceea eram acuzat tot eu. Soldatii sunt soldati, iar eu nu puteam sa fiu toata ziua buna ziua la ministere.(…) Eu am fost invatat sa lupt. Asta e tot. Daca sunt un baietel obraznic, asta e pentru ca de fapt sunt un simplu soldat.”

Mi-ar fi placut ca filmul sa preia aceasta cavalcada de cuvinte edificatoare pentru starea patologica a personajului si sa le urmaresc interpretate de catre Forest Whitaker!

Coloana  sonora originala a filmului este scrisa de Alex Heffes si ofera atmosfera puternica si iata drept dovada “Love is You” in interpretarea Ofo the Black Company.

Anthony Dod Mantle, directorul de imagine (“127 Hours”, “Slumdog Millionaire”, “Dogville”), a creat, asa dupa cum am spus o lume vie si colorata africana, dar a gasit si cele mai plastice si inteligente unghiuri de filmare pentru silueta si figura lui Forest Whitaker!

Va recomand acest film, insa neaparat in tandem cu romanul lui Giles Foden!

Nota: 8/10

Cars (2006) – Masini

Am ajuns la “Cars” dintr-o intamplare (prin fiul meu), am citit apoi prima recenzie a acestei carti de pe acest site, scrisa de Mihaela acum aproape doi ani si m-am hotarat dintr-un singur motiv sa scriu o alta prezentare: Route 66. Despre film, vreau sa spun ca mi-a placut: au existat momente sportive de mare calitate (mai ales pentru un pasionat al sportului cu motor), a existat mult umor si personaje memorabile, plus o realizare de exceptie. Momentele in care Fulger McQueen si prietena lui, Sally, se plimbau prin munti sunt foarte aproape de realitate si, oricum, mi-au adus aminte de vremurile in care ma jucam Need for Speed pe drumuri similare.

Cu toate acestea, altceva mi-a atras cu adevarat atentia: amintirile despre Route 66. Filmul poate fi considerat si o pledoarie pentru aceasta veche autostrada americana, cu adevarat clasica: prin localitatea unde este “ostatic” McQueen, trecea si trece Route 66, insa este doar o umbra a vechiului drum circulat de masini, nimeni nu mai ajunge aici de cand o noua autostrada s-a construit in imediata apropiere. Tragic, pentru ca lucrurile sunt reale. Mi-am adus aminte de vremurile cand am auzit despre Route 66, pe Discovery Travel, acum multi ani, cand reporterii colindau acest vechi drum american si descopereau inca restaurante si cafenele si deliciile lor culinare.

E momentul sa aflati cate ceva despre Route 66: U.S. Route 66 este denumita deseori si “cel mai cunoscut drum din lume”, fiind inaugurata la data de 11 noiembrie 1926, iar in urmatorul an fiind puse si semnele rutiere celebre. Autostrada (denumire care poate acum nu isi mai are locul) pleca din Chicago (Illinois), prin statele Missouri, Kansas, Oklahoma, Texas, New Mexico, Arizona si California, pana la Los Angeles, pe o distanta totala de 3.940 km. O autostrada celebra si populara, care a inspirat si cunoscutul cantec, care a fost inregistrat initial de Nat King Cole Trio, in 1946, si apoi interpretat de Chuck Berry (care se afla si in centrul filmului “Cars”), The Rolling Stones sau Depeche Mode.

Aceasta ruta a fost importanta nu numai pentru scurtarea drumului dintre centrul Statelor Unite si vest, ci si pentru comunitatile umane pe langa care a trecut: oamenii care au deschis afaceri de-a lungului drumului (cafenele, restaurante, benzinarii, service auto etc.) au devenit mai prosperi datorita popularitatii acestei autostrazi, pentru a lupta mai tarziu pentru a o pastra in functiune dupa amenintarea noilor autostrazi, asa-numitele “Interstate Highway System”. Oficial, Route 66 a fost scoasa din sistemul national de autostrazi americane pe data de 27 iunie 1985, dupa ce s-a decis ca ruta nu mai este relevanta si inlocuita de noua autostrada.

Nu trebuie uitata insa. Cateva parti importante din aceasta autostrada (din statele Illionois, Missori, New Mexico si Arizona) au fost puse din nou la dispozitia publicului, sub numele de “Historic Route 66” si se intoarce astfel pe hartile automobilistilor. Sunt multe asociatii care pastreaza memoria acestui nume si care doresc sa reintroduca, sub anumite forme, acest traseu in circuit sau in orice forma de prezervare istorica. Este un lucru pe care americanii stiu sa il faca si sunt sigur ca il vor reusi. Este un lucru pe care noi nu stim sa il facem, desi avem cu siguranta o istorie mult mai mare decat a lor. Nu uitati Route 66, “Cars” este o recunoastere deplina a acestui monument istoric american. Iata inca un motiv pentru a aprecia acest film.

Nota: 8.5/10

Hors de prix (2006) – Priceless – Nepretuit

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Din punctul meu de vedere (asa subiectiv cum v-am obisnuit), exista doua actrite extrem de talentate din Franta pe care le admir si care consider ca nu trebuie sa le ocoliti cu niciun prilej: Marion Cotillard si Audrey Tautou. Si, astfel, beneficiind de bunavoita prietenilor nostri de la ProVideo.ro,  am ales spre vizionare un film mai vechi al lui Audrey, dar care este ulterior succesului ei cel mai important, respectiv celebrul Amelie. Filmul de fata este o comedie romantica excelenta, care ne apropie de sufletul francezilor, mereu iubitori de distractie, dar si de dragoste, mereu aflati in cautarea iubirii autentice, indiferent cat de greu le-ar fi sa o obtina.

Jean (Gad Elmaleh, un actor care pare predestinat pentru astfel de roluri) este chelner la un hotel de lux, dar si om bun la toate, inclusiv a plimba cainii clientelor bogate sau a oferi servicii complete celor care il solicita. Oboseala lui devine cronica si mai are doar un pic pana adoarme la barul de noapte. Intr-o seara, una dintre cliente, care il gaseste dormind, Irene (superba aici Audrey Tautou) crede ca este un client important, bogat si celibatar si il considera o victima sigura, ea fiind mereu in cautarea unei averi si a unei solutii financiare pentru viitor. Numai ca goana ei pentru bani se transforma rapid in goana lui pentru cautarea iubirii absolute.

Sansa amandorura este sa se transforme si sa devina niste “curve” stilate, care cauta bunastarea, siguranta financiara, banul venit aproape gratis, chiar daca aparent isi vand amandoi sufletul. O meserie interesanta, pe care, daca am sta sa o analizam prea mult, este prostitutie pe faţă, de lux, dar pe care suntem nevoiti sa o recunostem deseori in jurul nostru, cu precadere in domeniul “vedetelor de musama” din mediul televiziunii. Cu toate acestea, in filmul nostru, nimic nu sare limitele decentei, nimic nu este imposibil pentru ca naturaletea si sinceritatea personajelor (cel putin, asa cum ne este ea reliefata) sunt un prim pas spre iubirea absoluta.

Cateva cuvinte de bine: personajele sunt extraordinare si par autentice, astfel incat noi, ca spectatori, suntem prinsi foarte repede atat de poveste,  cat si scanteia care se declanseaza intre cele doua personaje principale; ne aflam in fata unei povesti care poate ne-ar scandaliza daca am cunoaste-o in realitatea zilnica, dar care ne impresioneaza in astfel de circumstante. Audrey Tautou este foarte simpatica si este imposibil ca, indiferent daca esti sau nu barmanul din poveste, sa nu o placi. Iar viata pe care o traiesc, chiar si in astfel de imprejurari, este impresionanta.

Nota: 7.5/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Scoop (2006)

Dupa ce am facut (si inca fac) o adevarata cura de Woody Allen in ultima perioada, m-am gandit sa revad si un film de-al lui mai recent, care mi-a placut la prima vizionare, Scoop, pentru a intelege mai bine cum a inceput marele cineast american si mai ales cum au evoluat filmele lui de-a lungul timpului. Gustul pentru Allen este in continuare bun, dimpotriva personajul sau nu mai este cel principal, ci lasa locul, pe de o parte, celorlalte personaje mai importante, pe de alta parte, lasa locul unei povesti care curge lin, frumos, inchegat, pe alocuri palpitant si total neprevazut. Un film cu elemente de magie, cu o alura politista pronuntata, dar si un film de familie, despre un tata care nu a avut niciodata o fiica si o fiica ce si-a dorit mereu o relatie normala cu cineva mai in varsta, care sa o sfatuiesca despre cararile vietii.

Sondra (Scarlett Johansson) este studenta la jurnalism aflata pentru o scurta vreme la Londra si care descopera din intamplare rezolvarea unei adevarate enigme politiste: identitatea Criminalului cu Tarot. Indiciile sunt putine si neconvingatoare: in primul rand, cheia i-a fost marturisita de un ziarist mort, in timpul unui spectacol oarecare (a se traduce “trucat”) de magie; in al doilea rand, indiciile duc spre Peter Lyman, un important om de afaceri, cu sange nobiliar, bine educat si simpatic, omul despre care nu se crede niciodata nimic nou si perfect pentru ca o tanara frumoasa ca Sondra sa se indragosteasca de el.

Sondra nu are decat sa se alieze in cautarea adevaratului criminal cu omul care i-a provocat aceasta descoperire: Sid Waterman isi castiga existenta ca magician si nu doreste nicio implicare in toata povestea. Cu timpul, nu se mai poate desparti de Sondra si devin “tata si fiica” (cel putin, pentru ceilalti), iar aventura lor poate continua. Un film care m-a impresionat si pentru faptul ca actiunile nu sunt previzibile: cunoastem foarte tarziu care este adevaratul criminal, motiv pentru care actiunea politista nu este una obisnuita, este plina de neprevazut si de momente frumoase si comice, in acelasi timp.

Interpretarea este una de calitate in acest film. Hugh Jackman este superb in rolul lordului gentleman si se potriveste foarte bine cu Scarlett Johansson, ce parea in anii 2000 noua actrita perfecta pentru regizorul Woody Allen. Nu este in mod clar cel mai bun film al lui Allen, insa este unul usor de digerat si o comedie light, fara a fi in acelasi timp un succes comercial, pentru ca spectatorii din ziua de azi aprecieaza niste comedii de-a dreptul imorale si indecente.

Nota: 8.5/10

Letters from Iwo Jima (2006) – Scrisori din Iwo Jima
Regia: Clint Eastwood
Distributia: Ken Watanabe, Kazunari Ninomiya, Ryo Kase, Tsuyoshi Ihara

In anul 2006, Clint Eastwood a incercat sa revolutioneze filmul istoric cu privire la cel de-al doilea razboi mondial, incercand sa aduca pe ecrane batalia asupra insulei japoneze Iwo Jima din doua perspective: una din punct de vedere american, prin filmul Flags of Our Fathers, si una din punct de vedere japonez, prin filmul Letters from Iwo Jima. Cum primul film a ramas inca o necunoscuta pentru mine, am citit cateva randuri ale criticilor asupra acestuia si alegerea celui de-al doilea a fost intrucatva normala: Flags of Our Fathers este considerat doar un alt film de razboi, care insista asupra justetii actiunilor americane, asupra steagului american care va ajunge pe muntele Suribachi, iar Clint Eastwood nu a avut prea multa libertate de miscare in privinta scenariului si regiei. De altfel, Letters from Iwo Jima a fost promovat de regizor pentru a intra in cursa pentru premiile Oscar pentru anul 2006 (nominalizat la premiile de Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu original) si este considerat superior calitativ.

Comandantul Kuribayashi

Este mai important sa discutam aspectele care s-au petrecut pe Iwo Jima in timpul celui de-al doilea război mondial: insula aflata la 1200 de kilometri de Tokio era considerata unul dintre ultimele focare de rezistenta japoneze in fata dusmanului american, fiind locul unde acestia isi puteau stabili o baza puternica, punct de plecare al unei preconizate invazii asupra insulelor japoneze. De aceea, a devenit locul uneia dintre cele mai violente confruntari ale celui de-al doilea război mondial, intre 19 februarie si 26 martie 1945, cu efecte catastrofale pentru armata japoneza: din cei peste 21.000 de soldati japonezi  aflati pe insula in momentul atacului, 20.000 au fost ucisi, restul de doar peste 1000 de persoane au fost luati prizonieri. Lupta a durat asadar 36 de zile, iar rezultatul ei se cunostea cu mult dinainte: victoria americana era previzibila, insa japonezii au cunoscut foarte bine insula, si-au construit un sistem incredibil de tunele subterane de peste 18 km si erau pregatiti sa lupte pana la moarte, lucru pe care de altfel l-au si realizat.

Filmul lui Eastwood, care trateaza perspectiva japoneza a acestor zile de lupte grele, are doua personaje principale, in afara spiritului japonez, atat de puternic in esenta si cu atat mai mult in acea perioada: generalul locotenent Tadamichi Kuribayashi, cel care abia venise pe insula de mai putin de un an pentru a coordona fortele armate, o misiune aproape sinucigasa (si care i-a adus si moartea in cele din urma), si care este un personaj de tip nou, modern, poet haiku, care fusese atasat diplomatic si facuse o parte din studii chiar si Statele Unite ale Americii. El reuseste sa organizeze dupa alte criterii defensiva de pe insula, salvand soldatii de la munci inutile sau de la torturile ofiterilor superiori, avand nevoie de orice om valid. El este cel care, de altfel, a furnizat si titlul acestui film, trimitand multe scrisori familiei sale de pe Iwo Jima, care sunt o cronica foarte importanta a bataliei de pe insula, cu amanunte interesante despre sentimentele si sacrificiul soldatilor japonezi.

Saigo

Pe de alta parte, il avem pe Saigo, un simplu soldat japonez, fost brutar, care isi lasase acasa sotia si copilul inca nenascut la data plecarii. Un personaj fictiv, insa care vrea sa ilustreze modul in care japonezii au privit razboiul si batalia de pe insula. Initial, la discutiile cu colegii sai, este cel care isi doreste sa se intoarca acasa, sa lase insula americanilor, considerand ca acest razboi nu are niciun rost. Este aproape imediat apostrofat de un ofiter superior si aproape omorat din cauza atitudinii sale “nepatriotice”. Actiunile sale sunt, aproape mereu, in dezacord cu superiorii si cu colegii: nu doreste moartea, nu accepta ordinul de sinucidere, se apropie mereu de comandantul Kuribayashi, chiar cand acesta este hulit de majoritatea oamenilor. Este insa un japonez tipic, care lupta pana la capat, care isi iubeste tara si este gata de sacrificiu.

Fie si pentru aspectul istoric, dar nu numai, va recomand un film puternic, cu mesaj si atitudine, care beneficiaza de o regie de seama ce a stiut sa puna in prim plan atat latura psihologica a soldatilor japonezi, dar si aspectele intunecate ale unei batalii extrem de violente.

Nota: 9/10

Breaking and Entering (2006) – Idila prin efractie
Regia: Anthony Minghella
Distributia: Jude Law, Robin Wright, Martin Freeman, Juliette Binoche, Rafi Gavron

Vine un moment cand trebuie sa-ti hotarasti sentimentele, cand trebuie sa te decizi unde urmezi sa o apuci, cand trebuie sa iti dai seama pe cine iubesti si langa cine crezi ca vei avea un viitor. Unii isi limpezesc pur si simplu gandurile printr-o introspectie sincera si individuala, prin care isi hotaraste destinul, printr-o decizie rece si calculata. Altii, asa cum este si personajul principal al acestui film, are nevoie de un alt fel de rezolvare a problemei: trebuie sa treaca printr-o relatie extraconjugala, la marginea dintre iubire si temere, dintre indragostire si gandire rece. Iar, spre final, isi poate lamuri sentimentele si se poate decide pe cine iubeste cu adevarat.

Will este nefericit. Pseudo-casnicia de acasa (pentru ca Ea nu vrea ca ei sa se casatoreasca) nu este ceea ce isi doreste, partial datorita problemelor de sanatate ale fiicei ei, partial din cauza lor, din cauza faptului ca au ajuns la un moment in care nici macar nu se mai pot privi in ochi. Serviciul ii ocupa tot timpul, mai cu seama ca va urma o mare deschidere a unui complex rezidential intr-o zona rau famata si ca sunt aproape zilnic calcati de hoti tineri, un fel de mafie sarba. Cel care fura sunt insa oameni nevinovati, printre care se distinge Miro, un tanar bosniac scapat impreuna cu mama sa din razboiul din Sarajevo, pentru a-si gasi sensul vietii si alinarea in Londra.

Jude Law si Juliette Binoche

Will (interpretat cu mare talent aici de catre Jude Law) nu rateaza momentul in care il urmareste pe Miro si afla unde locuieste acesta, dar si toate imprejurarile in care se desfasoara viata lui. Nu doreste niciun moment sa il denunte politiei, dar, dupa ce o cunoaste pe mama sa, isi da seama ca aceasta este Altceva, este plina de viata si poate fi sansa vietii lui pentru o noua portie de fericire. Este egoist, dar nu este singurul. Ea face acelasi joc dublu, pentru ea, in pofida sentimentelor care se formeaza in curand, fiul ei este mai important si faptul ca el este inca in libertate atata timp cat Will nu il denunta Politiei, care este tot mai aproape de Miro, strangand dovezi in acest sens.

Rutina, monotonia unui cuplu format de mai multi ani, in care exista si un copil dintr-o casatorie anterioara, determina tot lantul de probleme si de sentimente din acest film. Aventura sotului este aici sarea si piperul (si sunt sigur ca este o exceptie de la regula) si problemele cuplului sunt rezolvate astfel intr-un fel exotic si ciudat, pentru ca spre final Ea, un suflet trist, singuratic, chiar controversat, sa ia initiativa si sa salveze chiar si pe Miro si pe mama sa, intr-un gest profund uman si unic, care de fapt ofera o noua mare sansa cuplului. Este un film care poate fi usor recomandat atat cuplurilor in care s-a instalat deja monotonia, cat si cei care nu mai dau nicio sansa familiei, instalandu-se deja confortabili intr-un prelung adulter.

Nota: 7.5/10

The Three Burials of Melquiades Estrada (2006) – Cele trei inmormantari ale lui Melquiades Estrada
Regia: Tommy Lee Jones
Actori: Tommy Lee Jones,

Un film despre lupta unei persoane de a indeplini promisiunea facuta unui prieten dupa moartea acestuia, de a-si face si a-i face dreptate singur, incalcand pentru aceasta multe principii, incalcand legea si, paradoxal, reuseste. Un film independent, pe care Tommy Lee Jones l-a regizat si s-a regizat pe sine insusi si a facut-o cu multe succes. Pete este un fermier singuratic din apropierea granitei cu Mexicul, zona impanzita de graniceri si politisti care patruleaza. Intr-o zi insa, un imigrant mexican ii cere protectie si ceva de munca. Melquiades Estrada, pentru ca despre el este vorba, se dovedeste un ajutor de nadejde, dar, peste toate, un prieten adevarat. Si pentru a-i dovedi asta, ii promite ca, daca se va intampla ceva grav cu el, il va ingroba inapoi in pamantul natal, in Mexic, intr-un loc anume, intr-un sat pierdut de lume, printre dealuri.

Tommy Lee Jones

Si inevitabilul se produce: un politist de frontiera, Mike Norton (Barry Pepper) il ucide din greseala si apoi este protejat de toata lumea pentru a nu fi pedepsit. Pete insa nu a uitat promisiunea. Il rapeste pe Mike, il dezgroapa pe Melquiades si pleaca impreuna spre a indeplini ultima dorinta a prietenului sau. Obstacolele sunt multiple, dar se bazeaza pe spiritul sau de supravietuire pentru a reusi. Pana la urma, pana si Mike Norton ramane impresionat de dorinta neinfricata a lui Pete si de modalitatea sa de a nu se da invins pentru a indeplini cererea prietenului sau.

Un film care pune multe intrebari si ofera raspunsuri surprinzatoare. Se poate realiza dreptatea personala de unul singur atunci cand este vorba de o promisiune facute unui prieten apropiat? Pana unde se merge pentru respectarea acesteia? Pana la capat, se pare ca e concluzia filmului. Numai ca nu e niciodata asa de simplu, insa trebuie staruit si perseverat. A rezultat astfel un film care mi-a determinat gandurile sa zboare spre promisiunile facute prietenilor.

Nota: 7.5/10

Cars (2006) – Masini
Regia: John Lasseter
Voci originale: Paul Newman, Owen Wilson, Bonnie Hunt, Larry the Cable Guy, Cheech Marin, Michael Keaton, George Carlin si Richard Petty

Creat special pentru a celebra cea de-a zecea aniversare a studiourilor Pixar, “Cars” este o metafora care ne vorbeste despre alegeri in viata, despre nevoia de a schimba ritmul in care traim si a a trece la “viteze” mai mici, despre bucuria si multumirea pe care o poate insemna calatoria in sine si mai putin atingerea scopului si a destinatiei.

Spre deosebire de productiile precedente ale aceluias studiou in care planul animatiei se intersecteaza cu cel uman, in “Cars” s-a creat o lume intreaga, un univers separat in care omul nu exista, nu este nici macar sugerat.Subiectul, previzibil dealtfel in multe momente, il are ca personaj central pe Lightning McQueen (voice Owen Wilson), o masina de curse mandra de sine si indragostita de celebritate, hotarata sa castige Cupa Pistoanelor si sa devina beneficiarul contractului promis de promototul curselor. Mai mult decat atat victoria ii da dreptul sa-l inlocuiasca pe The King, un campion respectat aflat in pragul pensionarii. Cursa se termina indecis si McQueen trebuie sa calatoreasca in California pentru un tie-break.

Nu se poate sa nu remarcam pasiunea realizatorilor pentru cursele Nascar, de unde probabil s-au inspirat in crearea cursei din debutul filmului. Impresioneza pe neavizati imaginile redate cu o camera la nivelul asfaltului, zgomotul specific pistei, precum si referintele mai mult decat profesionale la strategii in cursa, coduri de conduita si cultul personalitatii campionilor.

In drum spre cursa de campionat din California, Lightning face un ocol neasteptat de-a lungul faimoasei “Route 66“, cazuta in derizoriu dupa contruirea autostrazii Interstate 40, prin Radiator Springs unde o intalneste pe Sally, un Porche sexy care ii starneste sentimente noi, pe Doc Hudson, un Hudson Hornet 1951 a carui prezentare aduce remarcabil de mult cu figura celui care ii imprumuta vocea sa (Paul Newman, cunoscut ca pasionat de curse si de masini, prezenta sa in distributia acestui film fiind oarecum de asteptat) si pe  Mater, un camion cam ruginit dar care prezinta inca multa incredere ( voce Larry the Cable Guy). Toate aceste personaje il invata pe eroul nostru nu numai cum sa obtina un timp bun si sa devina campionul care se viseaza ci si cum sa se bucure de ceea ce face.

Desi subiectul nu este deosebit de incitant, filmul se salveaza de la derizoriu prin umor, cu ajutorul personajelor extrem de bine conturate si de vivace, sustinute cu multa arta de vocile care le insufletesc.Iar dincolo de toate acestea animatia este spectaculoasa mizand pe conturarea detaliilor insesizabile in mod obisnuit precum si  pe redarea unor peisaje magnifice. De fapt cred ca tocmai aceasta atentie la detalii da savoare filmului, alaturi de bogatia de culori a imaginilor si de personalitatea eroilor principali care ne face sa trecem peste cat de ciudata este aceasta lume a masinilor.

“Cars” a venit si cu o inovatie in materie de eroi, care nu mai sunt animalute vorbitoare simpatice si galagioase ci personaje de metal, stralucitoare, cu miscari naturale detasandu-se de alte incercari de a insufleti vehicule cu fete pictate pe caroserie tocmai prin aceste gesturi si reactii care le confera individualitate. Imaginativa toate tipurile de umanitate redate de… masini: o dubita VW din 1960 este un hippie genial care vinde uleiuri… ecologice, sentimentele lui Lightning McQueen se aprind pentru Sally Carrera, un Porsche 911 care a parasit viata agitata din California si a “condus” pana cand s-a impotmolit in mlastinile din Radiator Spring. De asemenea Sally prea si rolul constiintei din film, acompaniata de o melodie sentimentala ne povesteste despre orasul care a fost candva un loc plin de viata situat pe “drumul mama” Route 66.

Totul s-a schimbat dupa construirea autostrazii Interstate 40, traficul a scazut, prietenii s-au mutat in zone mai circulate si orasul murit, toate acestea pentru ca s-a vrut castigarea a catorva minute din timpul de calatorie. Ghidat de Sally si de Doc Hudson, Lightning incepe sa-si piarda din egoism si ajunge chiar sa descopere si sa aprecieze frumusetea acestui oras cazut victima a ritmului dezvoltarii.

Departe de a atinge perfectiunea, “Cars” este un film placut de vizionat mai mult datorita maiestriei realizarii tehnice oferite de Studioul Pixar si mai putin datorita subiectului. In mod sigur ii lipseste surpriza, suspansul, povestea este prea plata, mesajul este simplu si foarte direct: cu ingamfare si tupeu nu realizezi nimic, ai nevoie de prieteni si de sprijinul lor. In ciuda cliseelor, filmul este plin de culoare, amuzant si placut in special de cei mici. Ca intotdeauna, Randy Newman ne-a pregatit o coloana sonora pe masura talentului sau iar vocile care dau viata personajelor contribuie substantial la succesul animatiei.

E Pixar, e John Lasseter, e Paul Newman si o masina care ii seamana… savurati filmul… sigur o sa gasiti ceva care sa va placa.

Nota: 8/10

Little Miss Sunshine (2006)- Fiecare se crede normal
Regia: Jonathan Dayton, Valerie Faris

„Little Miss Sunshine” nu este genul meu de film, dar cu toate acestea vizionarea lui a fost o placere. Povestea lui este despre o adunatura de personaje care se considera o familie, fiecare dintre ei sau ele aducandu-si propria combinatie de vise, stereotipuri si dezamagiri, incercand sa isi gaseasca drumul intr-un sistem american foarte competitiv in care niciunul nu se potriveste foarte bine.

Cand mica fiica a familiei castiga dreptul la o participare nesperata intr-un concurs de frumusete pentru copii, familia porneste intr-o excursie care ii poate determina sa vada adevaratele valori in care isi traiesc vietile.

Olivia

Cel mai frumos lucru din acest film este prospetimea si sinceritatea interpretarii. Regizorii debutanti Dayton si Faris reusesc sa faca personajele vii, distincte si placute din primele minute, lucru care se mentine pe intregul parcurs al filmului.

Exista multe discutii si dialoguri in film despre cum sa nu fi un ratat si, aparent, personaje luate ca individualitati si familia ca intreg par sa fie super-ratari in lumea reala, totusi din punct de vedere uman, ei sfarsesc prin a fi invingatori si asa sunt in inima spectatorilor.

Nota: 8/10
Dan

Nu am multe amintiri despre filmele de dinainte de 1989. Stiu ca era mult-uzitata titulatura de “film artistic”. La fel, la inceputul anilor ’90, cand a explodat piata de filme pe suport video, filmele considerate usoare, care ilustrau viata simpla de familie, pigmentata pe alocuri cu putina dragoste si temperament, erau intitulate “de casa”. Cand ma uit pe prezentarea de pe www.cinemagia.ro, vad integrarea acestui “Little Miss Sunshine” in comedie si drama. Eu l-as cataloga in acelasi “film de casa”.

Familia din Little Miss Sunshine

Desi pare ca mica aspiranta la “Litlle Miss Sunshine”, Olive (cu slabe sanse de a castiga, insa foarte ambitioasa), ar fi personajul principal al filmului, totusi familia ei este in centrul atentiei. Una ciudata, din multe puncte de vedere, cu personalitati care mai de care mai diferite: tatal spera intr-un boom financiar al “Caii spre succes in noua pasi”, dar nu pare decat sa cada in ridicol; mama este doar un instrument folosit de toata lumea pentru refularea propriilor energii negative, mai cu seama ale fratelui sau, un barbat homo cu tendinte de suicid din cauza pritenilor care il parasesc; bunicul ii este cel mai apropiat, insa si acesta se refugiaza in droguri si reviste porno; in sfarsit, fratele sau a facut legamant de tacere de vreo 2 ani si singurul lucru care il scoate din asta e faptul ca a aflat ca nu poate distinge culorile, lucru care ii opreste calea spre visul sau, acela de a deveni pilot.

Prin urmare, singura (cat de cat) normala din aceasta familie este Olive. Si, chiar daca nu are caracteristicile fizice necesare, visul ei este sa castige un concurs de frumusete. Iar pentru aceasta, isi concentreaza toate fortele, uneste familia cu tarele ei in jurul sau si vor pleca in calatoria vietii. Cu unicul scop de a reusi sa ajunga, de a o face fericita, nu neaparat de a castiga.

Un film usurel, m-a cam dezamagit, desi ulterior (pe cand scriam aceasta recenzie) am aflat ca a luat si doua premii Oscar in anul 2007, pentru cel mai bun actor in rol secundar (Alan Arkin) si pentru cel mai bun scenariu original (Michael Arndt). Poate nu inteleg eu criticile pozitive, dar nu este decat o poveste de familie, chiar daca ea nonconformista (ce sa mai zic atunci de povestile superbe de familie si de sentimente ale lui Almodovar?)

Nota: 6.5/10
Jovi

The Departed (2006)- Cartita
Regia: Martin Scorsese

Povestea, inspirata intr-un film din Hong Kong, este despre doi ofiteri de politie care apartin aceleiasi generatii din Academia de Politie, care fiecare dintre ei devin o „cartita”-unul in politie pentru Mafie, celalalt in interiorul Mafiei pentru politie. Ei nu stiu identitatea celuilalt si jocul lor de-a soarecele si pisica este baza povestii.

Matt Damon si Leonardo DiCaprio

Matt Damon si DiCaprio joaca cele doua roluri principale si oglindirea destinului lor se reflecta de asemenea si in felul in care interpreteaza, in timp ce impartasesc frica de a nu fi descoperiti si – cum sa nu? – impartasesc si dragostea pentru aceeasi femeie. Desi credibilitatea este foarte ridicata in film, Scorsese reuseste sa il faca interesant si slalomeaza bine printre ceea ce ar fi putut fi o epica prea greoaie. Ca spectator, mi-am tinut respiratia la ultimele scene ale filmului, pline de violenta si care lasa un numar de cadavre care rivalizeaza cu o tragedie a lui Shakespeare.

Jack Nicholson creeaza un alt personaj demonic memorabil in rolul sefului gangsterilor care manipuleaza cartita in interiorul politiei, in timp ce se lupta sa il descopere pe cel din interiorul propriei bande. Totul vine ca o surpriza cand personajul abil si rau moare in cele din urma de mana unui personaj neasteptat, dar, daca privesti cu atentie, aceasta este o poveste in care toata lumea pare capabila a fi omorata de omul gresit.

In anul 2007, Scorsese si Eastwood au fost favoritii la Oscarurile pentru „cel mai bun film” si „cel mai bun regizor” , ambele castigate in cele din urma pentru „The Departed”. Cele doua filme (acesta si „Letters from Iwo Jima”) sunt doua epici americane de diferite tipare, doua poluri ale unor saga americane spuse fiecare in felul si stilul specific. „The Aviator”, epica anterioara a lui Scorsese, a avut ambitii similare, dar a esuat. Sincer, mi-a placut mai putin acel film. De data aceasta, inapoi intr-un teritoriu care pare familiar, Scorsese si-a fructificat sansa pentru premiul Oscar.

Nota: 8/10
Dan

Cartita si Jack Nicholson

Marturisesc inca de la inceputul recenziei mele ca nu sunt adeptul filmelor care descriu mafia americana, trecand mult timp de la vizionarea Nasului, cu cele trei parti ale lui. De asemenea, filme politiste vad rareori fiindca toate mi se par incadrate in aceleasi stereotipuri, cu un happy-end general valabil. Din aceste cauze, am amanat ceva timp, cativa ani, si consacratul “The Departed”, un film care a strans la vremea respectiva cateva premii importante, cum ar fi Oscarul pentru regie (Martin Scorsese), pentru cel mai bun film, Oscarurile pentru cel mai bun montaj si cel mai bun scenariu adaptat.

Inspirat dintr-un film de succes din Hong Kong din 2002 (Infernal Affairs), Cartita este o foarte interesanta poveste despre lucrurile mai putin cunoscute atat din Politia de investigatie americana, cat si din Mafia locala, de data aceasta irlandeza, condusa de Frank Costello (Jack Nicholson). Acesta educa un copil inca de la o varsta frageda pentru a-l infiltra in politia locala, fiind spionul lui pentru a afla toate miscarile echipelor de investigatie in privinta lui. Colin Sullivan (Matt Damon) isi trece astfel cu brio toate examenele si devine un pion important in Politia criminala si i se da, cu timpul, pe mana chiar cazul Costello.

In paralel insa, o alta cartita este pregatita de Politie, in persoana lui Billy Costigan (Leonardo DiCaprio), aparent respins pentru intrarea in corpul detectivilor, dar dorit ca ofiter sub acoperire in banda lui Costello. Infiltrarea lui va dura, modalitatile de castigare a increderii lui Frank, dar si a acolitilor lui vor fi din cele mai dure, insa in cele din urma este acceptat ca membru si participa la toate escapadele criminale, de primire a taxelor de protectie sau la schimburile de droguri. Confruntarea de la distanta intre cele doua cartite este extraordinar de tensionata, iar fiecare reuseste sa gaseasca si sa desluseasca indiciile care ii duc spre adevarata identitate.

Surprinde finalul, care face o dreptate aparenta, dar profund morala, in plus, in nicio clipa si mai cu seama intr-un film american, nu ne-am fi asteptat la desfasurarea de cadre de la sfarsit, la intrepatrunderea unor planuri pe care le credeam deja disparute, la reaparitia unor personaje pe care le simteam mai importante, lucru care se adevereste. Un plus, astfel, pentru scenariul foarte bun si pentru transpunerea lui de catre marele Martin Scorsese. In privinta interpretarii, sa spunem ca lui Jack Nicholson i se potrivesc de minune astfel de roluri: ursuz, nesuferit, dar simpatic in neleguirea lui, iar Leonardo DiCaprio fiind intr-unul din primele sale roluri de referinta.

Nota: 10/10
Jovi