Oldboy (2003) – Oldeuboi

Oldboy nu a fost un film coreean obisnuit, cel putin din punct de vedere al asteptarilor mele si al vizionarilor mele anterioare. Cunoscand cinematografia asiatica mai mult din prisma filmelor senzual-romantice chinezesti (se pun aici si cele din Hong Kong?), precum si din basmele vizuale ale lui Kim Ki-duk, am fost usor contrariat de Oldboy, un film atipic, dur si care incearca sa surprinda un motiv psihilogic foarte prezent in realitatea vietii: care sunt consecintele faptelor/vorbelor noastre? Nici filmul nu este usor a fi incadrat intr-un singur gen: majoritar thriller, dar nu lipsesc nici momentele de drama autentica, nici actiunea, nici clipe de horror (care fac spectatorul mai sensibil sa isi ia ochii de la ecran).

Dae-su, eroul nostru, se regaseste timp de 15 ani intr-o camera dezafectata de hotel, unde nu are nicio forma de comunicare cu nimeni, in afara monologului, unde unica forma de supravietuire este cultivarea amintirilor (prin scrierea unui jurnal), cultivarea trupului (in asteptarea zilei cand va iesi afara si va putea razbuna pe cei care l-au inchis) si cultivarea inteligentei (prin urmarirea emisiunilor de stiinta la televizorul din camera). Eliberarea vine cumva neasteptat si il gaseste aproape descurajat intr-o lume unde se pare ca nu mai cunoaste pe nimeni si unde trebuie sa ia urma rapitorilor sai in doar cinci zile.

Oldboy

Salvarea vine tocmai de unde nu se astepta: imbracat neglijent, imbatranit prematur, dornic de a manca un animal viu (iar scena in care mananca o caracatita vie este pur si simplu dizgratioasa), este purtat in bratele tinerei (si exceptional de frumoase) Mi-lo, care are curajul de a-l primi din prima seara in casa ei si il incurajeaza sa i se destainuie si sa ii povesteasca drama lui.

Numai ca nimic nu este atat de simplu precum pare in acest film. Dragostea dintre cei doi isi dezvaluie adevaratele valente ulterior, viata lui lasata in urma (o sotie si un copil) trebuie sa apara in scena in cele mai neasteptate locuri, iar micile greseli ale trecutului se dovedesc mai mari decat pareau, mai ales in ochii celor in care aceste lucruri aveau o anumita insemnatate. Este un film despre razbunare, din toate punctele de vedere: pe de o parte, una malefica si intrucatva ilogica, dusa pe o perioada de 15 ani, dar si dupa, pe de alta parte, una logica si recuperatorie, a omului pedepsit de propriile cuvinte si care acum cauta raspunsuri la perioada intunecata ce tocmai a trecut.

Nota: 8.5/10

The Last Samurai (2003) – Ultimul samurai

Am revazut acest film care m-a impresionat si acum cativa ani, un film despre sacrificiul unui popor in fata dusmanilor din interior sau din afara, despre calea samurailor si dreptatea sub steagul careia acestia lupta, fara a se teme niciodata de moarte, pe care o suporta ca niste eroi. Este un film despre idealuri, despre felul in care intalnirea cu persoana potrivita te poate schimba si determina sa lupti cu alte mijloace si spre infaptuirea unor lucruri bune, pe care pana atunci nu le-ai cunoscut sau doar le-ai evitat. La fel i se intampla si capitanului Algren, care, dupa luptele din Razboiul Civil American, se refugiaza in spectacole platite si alcool, iar viata i se pare searbada si fara viitor.

Liniste

Oferta venita de la japonezi, de a le antrena soldatii dotati cu arme de foc americane, este foarte tentanta si pleaca in calatoria ce ii va schimba viata. Dintr-un concurs de imprejurari este capturat de rebeli, o comunitate totusi pasnica, formata din samurai si condusa de Katsumoto. Adapostit in casa celui pe care l-a ucis in lupta dreapta, este ingrijit de vaduva acestuia si trebuie sa se acomodeze langa cei doi copii carora le-a ucis tatal. Este o atmosfera linistita in oraselul pierdut pe dealuri, iar Katsumoto nu este doar pastratorul unor traditii indelungate – a dainuirii spiritului samurailor si a protejarii cu orice pret a Imparatului, ci si un om cultivat, care doreste sa isi cunoasca dusmanul si sa se imprieteneasca cu acesta, daca se dovedeste un om de calitate.

Treptat, capitanul Algren se integreaza in aceasta lume si reuseste sa invete pana si calea samurailor, sa se antreneze si sa participe alaturi de noii sa camarazi la lupta impotriva clanurilor din jurul Imparatului, care doresc schimbarea lumii nipone prin integrarea noii tehnologii americane.

The Last Samurai

O lume ne este reliefata: una linistita, plina de traditii si de cutume neschimbate de-a lungul timpului, o tehnica de lupta prin detasare de propriile ganduri, niste principii care nu pot fi evitate cu niciun chip. In aceasta lume, capitanul Algren isi reorienteaza gandurile, isi alege noi prieteni si adera la principiile samurailor. Chiar se indragosteste de vaduva celui pe care l-a ucis si devine prietenul si confidentul (chiar modelul in viata) a baiatului ramas orfan de tata.

Filmul beneficiaza de prestatia a doi actori foarte buni, Tom Cruise si Ken Watanabe, cu o mentiune speciala pentru cel de-al doilea, nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol secundar in anul 2004 pentru acest rol, fiind cel care a sustinut prin prestatia sa adevaratul subiect al filmului: pastrarea traditiilor ancestrale si lupta pentru un ideal. Pana la urma, filmul poate fi redus la urmatoarele cuvinte dintre cei doi:

“-Crezi ca un om isi poate schimba destinul?
-Cred ca un om trebuie sa incerce tot ce ii sta in putinta. Pana cand destinul i se arata.”

Nota: 9/10

Lost in Translation (2003) – Rataciti printre cuvinte
Regia: Sofia Coppola
Distributia: Bill Murray, Scarlett Johansson, Giovanni Ribisi

Cateva dintre recomandarile pentru noaptea de revelion 2011 mentionau acest film si mi-am spus ca, intr-adevar, nu este o greseala sa il vad din nou, mai cu seama ca mi-a placut prima data si sunt intr-o stare in care pot filosofa cu usurinta asupra aspectele relevate in Lost in Translation. Pana si titlul din limba romana, Rataciti printre cuvinte, spune ceva de starea in care se afla personajele, dar si orice persoana care simte ca un obstacol apropierea de orice persoana pentru care simte ceva. Deseori, pierduti printe cuvinte, retinuti in a ne dezvalui adevarata fire si adevaratele sentimente, suntem incapabil sa ne dorim fericirea si sa il apropiem pe cel care ne face fericiti, pe cel care ne face sa traim din nou.

Sweet sleeping

Cele doua personaje sunt complet diferite, desi deznadejdea propriei vieti se simte in cazul fiecaruia. El, Bob Harris (Bill Murray), este un actor american de varsta a doua, casatorit, dar indepartat de propria familie, care merge in Japonia in cautarea banilor oferiti pentru o reclama la o marca alogena de whisky, dar la fel de nefericit in aceasta tara asa cum probabil se simtea oriunde in lume. Pare ca gloria de odinioara a apus, filmele din anii ’70 care l-au facut faimos nu se vor mai intoarce niciodata, este un om care asteapta trecerea vietii fara mari asteptari si fara nicio speranta a reinvierii umane sau macar sentimentale. Insa orice viata poate renaste, nu? Aparitia ei il readuce (treptat) la viata si rutina zilelor se poate schimba cu cateva eforturi.

Ea, Charlotte (Scarlett Johansson), este prea”casatorita” pentru a-si schimba viata si prea tanara pentru a se impotrivi casniciei aparute totusi prea devreme. Numai ca si aceasta casnicie nu ii aduce asteptarile pe care le dorea implinite. Au trecut deja doi ani, a ajuns in Japonia urmandu-si sotul fotograf, iar viata este la fel de monotona ca si a lui Bob. Pare prea devreme, dar sotul ei nu ii aduce scanteia pe care o astepta si atunci ea experimenteaza o relatie idilica si platonica cu “batranul” Bob, omul alaturi de care zambeste, simte, rade, se distreaza, canta, fuge din calea gloantelor.

Suntem in fata unei relatii ciudate, dar atat de simple si de realiste. Numai cu cineva langa care te simti natural si simplu, numai cu cineva langa care este tu insusi (sau insesi, dupa caz) poti forma perechea perfecta, macar pentru o clipa. Bob Harris uraste Japonia, dispretuieste viata de familie, are chiar o pledoarie impotriva copiilor, insa langa Charlotte poate purta un tricou pe dos, doar pentru ca i se pare potrivit. Scena de karaoke este una dintre cele doua scene care  ii determina sa se considere potriviti: ea canta superb, avand o peruca care o infrumuseteaza, iar el este pierdut in ochii ei. Pe de alta parte, el canta groaznic (macar dupa parerea mea), insa e momentul in care ea il priveste si realizeaza ca el face si lucruri necugetate doar pentru a o multumi.

Karaoke

Nu se cunosc si nici nu incearca sa patrunda prea mult in sufletul celuilalti. Descopera ca pot vorbi, ca, rataciti printre cuvinte, se inteleg si sunt fericiti complet unul in prezenta celuilalt. Nu stiu daca vor continua si nici nu incearca sa o faca, e nevoie de un singur ultim sarut pentru a oferi un final multumitor. Vorbesc rar despre lucruri mai putin importante decat iubirea lor aparenta si posibila: sotul ei pleaca prea des (e oare important pentru ei?), el considera copiii o pierdere de vreme (pledoaria lui este virulenta!), dorm impreuna (dar nu exista decat o atingere suava a piciorului, in somn), sexul sau aluziile la el nu exista (nu e important sa se inteleaga in acest domeniu, iubirea e esentiala).

El este prea batran si intelept pentru a mai fi timid, insa lasa aceasta aparenta. Nu vrea sa o atinga, in lift simuleaza un sarut pe obraz, dar aceasta departare nu este data de timiditate, ci de distanta de varsta dintre ei si, pana la urma, de experienta: e constient ca viata lui poate avea un nou inceput, insa nu vrea sa ii ofere lucruri pe care nu le poate darui la aceasta varsta si la aceasta pozitie in societate. Un film superb, cu doi actori splendizi, cu un  scenariu remarcabil si cu o lectie de viata oferita de Sofia Coppola. Ca sa cautati fericirea, nu trebuie neaparat sa mergeti in Japonia.

Nota: 9.5/10

Love Actually (2003) – Pur si simplu dragoste
Regia: Richard Curtis
Distributia: Hugh Grant, Martine McCutcheon, Bill Nighy, Liam Neeson, Colin Firth, Emma Thompson, Keira Knightley, Andrew Lincoln, Billy Bob Thornton, Rowan Atkinson, Laura Linney, Alan Rickman

“To me you are perfect”

Greu sa vorbesti despre acest film, intrucat el este unul care trebuie privit pentru a fi apoi simtit prin orice por al pielii, prin orice urma de sentiment de dragoste care mai exista in sufletul dumneavoastra. De aceea, voi incerca o altfel de recenzie de data aceasta, mai curand una aplecata spre filosofia filmului decat despre subiect sau tehnica regizorala. Am revazut acest film la indemnul echipei Raluk.ro, care a publicat inainte de sarbatori un top al celor mai bune filme romantice menite a fi vizionate de Craciun. Ei bine, aici Love Actually era pe primul loc, pe care il merita in mod sigur. Este un film de si despre dragoste, un film care ne aduce bucuria in suflete si optimismul in cuget, care aduce o stare de euforie spectatorului romantic, din care e posibil sa nu mai iasa, iar amintirile simturilor starnite pot dainui mult timp.

Cum la precedenta vizionare am urmarit cu atentie un cuplu – Primul ministru al Marii Britanii (jucat impecabil de amuzantul Hugh Grant) si secretara acestuia, Natalie (o aparitie simpatica de-a dreptul din partea Martinei McCutcheon) -, am incercat si de aceasta data sa imi concentrez atentia intr-un cuplu: care putea fi? Am ales-o pe Juliet si cei doi barbati din viata ei, Peter si Mark. M-am indepartat din planul realitatii imediate (desi toata pledoaria mea se afla ancorata undeva in real) si am inceput sa visez si sa transpun intreaga poveste a lui Juliet in imaginar. Primul motiv: interpreta lui Juliet este Keira Knightley, una dintre cele mai dulci, talentate si simpatice actrite pe care a dat-o in ultimii ani Marea Britanie, alaturi de care o plasez doar pe Carey Mulligan. Imi aduc aminte mereu cu placere si nostalgie ca cea care a atras atentia asupra ei odata cu aparitia in seria Piratii din Caraibe a aparut intr-un film din 2001 intitulat Princess of Thieves, un film absolut neimportant de televiziune, insa in care am fost… figurant in timpul studentiei de la Brasov.

Keira Knightley

Putem filosofa asupra a ceea ce reprezinta Juliet si ce reprezinta cei din jurul ei. Unul prietenul si apoi sotul, unul prietenul cel mai bun al sotului, dar in acelasi timp indragostit iremediabil de ea, fiinta perfecta (nu numai dupa parerea lui). Sotul Peter nu este altceva decat un stalp in jurul caruia se petrece actiunea: putem face abstractie de ceea ce este el cu adevarat si il putem privi ca ochiul traditional al societatii, ca un om indefinit si insesizabil in jurul caruia se invarte faptura ei angelica. Prin devenirea lui din starea de prieten in cea de sot nu a facut decat ca adevaratii pretendenti sa isi piarda aproape orice speranta: ea apartine de acum inainte cuiva si sunt putini cei care vor avea curajul sa se apropie si sa declare adevarata dragoste. Alegerea regizorului este, de altfel, elocventa: a ales un barbat de culoare neagra si o femeie alba pentru a ilustra ca ei sunt intr-un fel incompatibili, ca iubirea nu se afla aici, ci undeva departe, la omul care o iubeste, o urmareste, o divinizeaza, dar este ascuns in propriul suflet.

Undeva in spatiu, sufera Mark. Camera video a lui o urmareste in tot timpul nuntii, ii surprinde ochii si fata, asa cum, intr-un alt spatiu, barbatul care isi iubeste pe ascuns prietena, colega, amica sau fata care trece zilnic prin fata ochilor o urmareste pentru a-i afla toate secretele, toate ticurile verbale sau fizice, pentru a surprinde orice zambet sau orice incruntare, sperand ca nici ea nu va afla, nici societatea (inclusiv sotul) nu ii va prinde privirea. Momentul esential, declicul in privinta relatiei lor este dat de nunta. Este momentul indepartarii, cand este clar ca cei doi se vor vedea din ce in ce mai putin, privirile zilnice vor disparea si este clipa cand cel care simte ar trebui sa isi dezvaluie sentimentele pentru a exista UN INCEPUT:

Movie Videos & Movie Scenes at MOVIECLIPS.com

Love Actually

Merita aceasta destainuire, merita ca el sa isi piarda toata puterea si siguranta de sine, merita sa fie atat de aiurit incat sa nu isi mai gandeasca pasii pe care ii urmeaza? Atunci cand e vorba de iubire, totul merita, iar felul in care el a ales sa ii marturiseasca dragostea este, de departe, cel mai frumos mesaj de Craciun pe care l-a primit cineva. Asteapta el ceva in schimb? Adapostit sub “Carol Singers”, el isi poate dezvalui sentimentele fara teama de a gresi, atat sotul, cat si intruchiparea lui din aceasta recenzie (societatea, prietenii, dusmanii) fiind amagiti de aparenta data de distanta lui (macar fizica) fata de ea. Surpriza este ca ea raspunde DA. Strada pustie devine locul lor de intalnire (un loc nestiut de nimeni sau locul in care nimeni nu ii cunoaste: parcul unde ar putea sa se tina de mana, sala de conferinte sau de cinematograf unde pe intuneric isi pot tine mainile, peronul metroului unde nimeni nu ii baga in seama in timp ce isi intalnesc privirile), cel in care fericirea tine doar o clipa, dar este fericire autentica, este iubire adevarata. Sarutul este scurt, dar cuprinde in el scanteia care a lipsit amandurura atat de mult timp.

Apoi fiecare isi vede de drum. Apar doar la sfarsitul filmului, in intalnirea de final, cand Juliet, Mark si Peter sunt impreuna. Prietenia lor nu s-a stins, desi Juliet si Mark au in suflet ascunsa o farama de dragoste autentica, ce va reinvia de fiecare data cand vor fi singuri. Vor putea rezista toata viata fara sa devina dusmani? (Asa ar trebui) Vor putea rezista fara sa isi ascunda sentimentele si fara a se trada? (Daca sunt suficient de puternici) Vor putea fi intr-o zi suficient de maturi pentru a se desparti fara a aduce umbra in suflet? (Putin probabil, dragostea va dainui atat timp cat vor fi unul in apropierea celuilalt). Important este ca amandoi sa se straduiasca sa evite stanjeneala primei zile de sinceritate si sa mearga mai departe pe calea dragostei. Caci, “a iubi înseamnă a suferi, iar cine fuge de suferinţă nu ştie să iubească.”

Nota: 10/10

P.S. Prezenta recenzie e o pledoarie pentru dragoste. Daca cineva vrea sa o receptioneze personal, atunci este personala.

Jeux d’enfants (2003) – Love Me If You Dare – Iubeste-ma daca poti!
Regia: Yann Samuell
Distributia: Marion Cotillard, Guillaume Canet, Thibault Verhaeghe, Joséphine Lebas-Joly

Nu este prima data cand vad acest “joc de copii” si nu este prima data, asadar, cand acest film ma impresioneaza. Imi aduc aminte cu placere prima lui vizionare, alaturi de o persoana draga, si cu care am indraznit (!) sa fac un pariu asemanator cu cel al persoanelor din film. Un joc, un pariu, o indrazneala. In aceste cateva cuvinte se poate rezuma intreg filmul, chiar daca multe alte intrebari ne dau ghes si ne inconjoara cu misterul lor, mister din care nu vrea sa evadeze acest film, multe persoane care l-au vizionat intrebandu-se unde se situeaza finalul si ce vrea el sa zica. Un film francez care surprinde, care ne aduce misterul necesar, dar si extraordinarul, atat in cuprinsul scenariului si in realizarea efectiva, dar si in propriile ganduri si conceptii.

Jeux d'enfants

Viata ne aduce in fata unor persoane pe care nu le putem uita niciodata. In acelasi mod, dar intr-o forma mult mai serioasa si mai profunda, este si viata celor doi eroi principali din acest film, Julien si Sophie. El traieste inca de tanar drama imbolnavirii mamei sale, concomitent cu distantarea de tatal sau si isi doreste aproprierea sufleteasca de o persoana care poate fi noul stalp al vietii sale. Ea este o emigranta poloneza, care ia viata in deradere si doreste sa se joace tot timpul. Iar joaca dintre cei doi, inceputa inca din copilarie, se transforma in obsesie.

Poate tocmai aici este farmecul. Un joc, un pariu, o indrazneala, toate acestea fac farmecul unui film si unei nebunii adevarate a personajelor si intamplarilor principale din Jeux d’enfants. Poate cineva sa considere viata un joc etern? Sau pana unde poti forta lucrurile astfel incat viata si cei din jur sa nu te considere pur si simplu nebun? Sophie si Julien fac uneori lucruri care trec limita ratiunii si sociabilului, dar toate sunt cu atat mai atragatoare: ea se imbraca cu un sutien peste hainele de zi la un examen important, ea este pusa pe o cale ferata in asteptarea trenului, cu ochii inchisi, el trebuie sa spuna “Nu” la casatorie. Momentul cheie este insa cel in care cei doi trebuie sa se sarute. Din prietenia de peste ani, relatia dintre ei intra intr-un mare impas: cel al dragostei.

Marion Cotillard

Este un film deosebit de frumos realizat din punct de vedere artistic: plin de imagini vibrante, dar si de imagini expresive. Un adevarat basm atat in interpretare si scenariu, dar si in imagini, o incursiune care pare initial in lumea copilariei, dar este in lumea adultilor. Trebuie sa recunoastem ca multi dintre noi ne-am dorit si ne dorim o asemenea forma de prietenie, o dragoste peste timp (sa nu uitam ca ei isi stabilesc o intalnire peste zece ani, pe care chiar o realizeaza, cu la fel de mult afectiune!), dar si indrazneala de a face orice, in orice moment, cu curaj si indiferenta fata de cei din jur, din ce in ce mai greu de realizat intr-o lume profund inchistata in propriile reguli.

Si, in plus, este si Marion Cotillard. Este actrita care m-a impresionat enorm in “La Vie en Rose”, primul film in care am vazut si poate incununarea carierei sale. Este actrita care este perfecta in orice rol, care nu este vedeta absoluta, exceptional de “bine inzestrata” si care frapeaza prin vestimentatie si forme, ci este femeia perfecta, simpla si superba, care poate la fel de bine sa arate exceptional intr-o salopeta sau intr-o rochie scurta de vara, care isi suprapune propria aura in interpretarea rolurilor si se integreaza foarte bine in rolul tinerei emigrante poloneze Sophie, femeia fatala care nu isi afla propriile dorinte decat, poate, prea tarziu.

Priviti acest film la varsta la care inca visati, la varsta la care inca va permiteti sa visati! Pentru ca asa este posibil sa asteptati implinirea visului, este posibil sa va doriti sa va jucati cu destinul, este posibil sa va antrenati cu un prieten apropiat intr-o sarabanda a pariurilor si a dorintelor din care nu va mai doriti sa visati. Si, poate, veti astepta ca peste zece ani sa va reintalniti cu acel prieten.

Nota: 8.5/10

Vozvrashcheniye (2003) – Intoarcerea
Regia: Andrei Zvyagintsev
Actori: Vladimir Garin, Ivan Dobronravov, Konstantin Lavronenko

Rusia a produs de-a lungul timpului o intreaga serie de capodopere cinematografice si continua sa o faca si in ultimii ani. “Vozvrashcheniye” este in acelasi timp un film de familie, mai precis de reintregire a ei, dar este mai ales o calatorie initiatica in mijlocul necunoscutului, atat cel al naturii, dar mai ales in mijlocul necunoscutului comportamental, psihologic, care este dat de tatal intors peste ani acasa.

Pentru Andrey si Ivan, viata este o continua joaca, sunt inca mici si nu sunt pusi decat arareori in fata adevaratelor greutati. Numai ca, intr-o dupa-amiaza, la intoarcerea acasa, au parte de un mic soc:  tatal lor s-a reintors dupa multi ani acasa cu scopul de a-i scoate in lume, de a-i lua cu el intr-o excursie. Andrey este entuziasmat, dar paradoxal, cel mai mic dintre ei, Ivan, este cel care nu intelege adevaratul scop si incearca sa inteleaga: de ce s-a intors, de ce are dintr-o data nevoie de ei, de ce nu vorbeste, de ce nu le explica, de ce este violent cu ei?

Atmosfera este intentionat cenusie, desi nu lipsesc momentele cu adevarat colorate: o masina urcand o panta, pe langa campuri verzi, marea involburata, o insula parasita. Nimeni nu intelege pana la urma care este scopul tatalui, spectatorul fiind atat de apropiat de Ivan, incat intra in mintea personajului: ce urmareste tatal? care este menirea insulei pustii, ce ascunde in cutia din barca etc. etc. Pana la urma insa, poate ca el doreste doar reintalnirea cu copiii, dar este stanjenit de propriile obisnuinte: seriozitatea, raceala, violenta, organizarea.

Problema regizorului rus este ca a incercat sa il copieze, macar un pic, pe Tarkovski. Imaginea se misca incet, sacadat si din cand in cand se opreste asupra unor cadre care incearca sa ne comunice lucruri importante. Ploaia de pe podul unde fusese parasit Ivan apare exact la timp, poate un mic defect al scenariului, fiind un cliseu pe care trebuia sa il evite. In rest, un film emotionant, care ne apropie si pe taram religios, dar nu despre asta vroiam sa va vorbesc, nu asta m-a preocupat, ci estetica emotionala, capriciile copilariei, frumusetea ei, violenta celor mari. FRUMOS.

Nota: 9.5/10

Good bye, Lenin! (2003)
Regia: Wolfgang Becker

Sunt bucuros sa constat ca acest film a starnit asa de multe reactii pozitive de la comentatorii tineri de pe Imdb, care nu au cunoscut niciodata comunismul cu adevarat. Sunt bucuros pentru aceasta, pentru ca filmul ne destainuie destule despre cum era viata sub regimul comunist, despre cum un sistem totalitar putea construi o viata in intregime ireala la nivelul unei intregi natiuni, dar, de asemenea, despre cum oamenii puteau ramane umani, puteau continua sa simta si sa iubeasca, sa spere.

Good bye, Lenin!

Ne spune de asemenea multe despre procesul tranzitiei prin care au trecut fostele tari comuniste, un proces care nu a fost roz pentru toate partile implicate si a avut o multime de victime la randul sau – in special in randul populatiei in varsta, care nu au putut sa se adapteze schimbarii, noilor reguli si moralitatii noii vieti din perspectiva capitalista.

„Good bye Lenin” este mai presus de toate un film bun, uman, bine jucat si amar-amuzant – unul dintre cele mai bune sau chiar cel mai bun pe care l-am vazut despre tranzitia Europei de Est de la comunism la libertate.

Nota: 9/10
Dan

O revedere a unui film care m-am impresionat la prima vizionare si care mi-a produs aceleasi emotii si placere si acum, cand mi-am dorit sa il reiau, facand parte dintr-o incursiune in cele mai bune 1001 filme din istorie. Ca intotdeauna, incercarea de reliefare a realitatii din lumea comunista de dupa cel de-al doilea razboi mondial ma atrage, dorind sa vad, sa aflu, sa imi dau seama din carti si filme de ceea ce s-a intamplat si pe langa mine, dar, fiind prea mic, nu am realizat amploarea si adevaratele implicatii. In “Good Bye, Lenin!” suntem in Germania de Est, o tara atat de aproape de Occident, insa la fel de indepartata in privinta politicii si restrictiilor impuse unei populatii despartite de fratii lor printr-un Zid.

Actiunea se petrece chiar in anul 1989, cel care a insemnat ruperea barierelor, a determinat aparitia revolutiilor pasnice sau violente, iar pentru germani caderea Zidului Berlinului, primul pas spre reunificarea Germaniei si deschiderea granitelor intre cele doua tari, RFG si RDG. Dincolo de zid, inainte de caderea propriu-zisa, viata continua la fel de monoton ca in orice tara socialista. Christiane Kerner era o femeie activa a partidului socialist est-german, dupa fuga sotului ei in Occident. Desi copiii ei – Alex (Daniel Bruhl) si Ariane – nu o inteleg, ea isi vinde sufletul socialismului inflacarat pana in ziua in care, la o revolta de strada, lesina si intra intr-o coma profunda.

Calatorie spre trecut

In cele opt luni pe care le petrece in aceasta stare, totul se transforma, totul se schimba: Zidul Berlinului cade, socialismul dispare, granitele se deschid, marile concerne internationale isi fac aparitia si in Germania de Est. Si, dupa trezirea ei, afland ca orice soc i-ar putea aduce moartea, Alex se straduieste sa ii aduca inapoi fericirea socialismului, transformand casa in ceea ce fusese cu opt luni in urma. Eforturile lui, dar si a surorii, cumnatului si noi sale prietene sunt incredibile: cautarea in gunoaie pentru borcane de muraturi din vremea RDG, crearea unei televiziuni clandestine care sa ii aduca mamei ultimele “stiri” ale transformarilor care le zareste prin geamul deschis sau plata unor copii de ziua ei pentru cantece pioneresti.

Filmul imbina hazul de necaz (pentru ca, in cele din urma, este un film amuzant, reconstituirea atenta a unei microlumi comuniste ne face sa vedem si mai bine beneficiile libertatii post-1989, numai coada la achizitia unui Trabant starnind cateva hohote bune de ras) cu nostalgia unei parti a populatiei dupa ordinea si disciplina din perioada comunista. Mama “maritata cu patria noastra socialista” nu a fost niciodata cu sufletul alaturi de socialism si pare ca a facut-o mai mult din razbunare pentru sotul plecat in Occident si care mereu trimitea scrisori acasa, in speranta ca nu va fi uitat. De fapt, a facut-o sa supravietuiasca si sa le asigure copiilor ce era mai bun in acea lume, dupa refuzul ei de a-si urma sotul.

Nota: 9/10
Jovi

Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (2003)
Spring, summer, fall, winter…and spring
Primavara, vara, toamna, iarna… si din nou primavara

PRIMAVARA. Copil fiind, gasesti un mentor spiritual care poate fi orice varstnic din jur sau poate fi impus de catre parinti. Langa el, inveti munca, inveti joaca, incerci sa distingi nuantele lucrurilor sau iti sunt recomandate ritualuri traditionale, tratamente naturiste sau practicarea unei arte martiale stravechi. Numai ca este scris in firea lucrurilor ca trebuie sa te joci, sa copilaresti, indiferent cat iti doresti sa te supui, tot razi in gura mare cand chinui un animal sau cand stropesti cu apa o alta persoana. Iar cand aceste mici jocuri duc la moartea unei mici fiinte, maestrul tau iti da o prima lectie care te va invata pentru totdeauna sa respecti natura, ordinea ei si firea lucrurilor.

VARA. Nu il parasesti pe mentorul tau pentru ca, pe de o parte, nu se poate, iar pe de alta parte chiar nu vrei. Ai invatat multe lucruri si mai ai destule de invatat, chiar daca esti adolescent si te consideri deja aproape egalul maestrului. Intr-o zi frumoasa, cum numai in vara vietii poate fi, intalnesti o fata timida, inocenta, asa cum esti si tu. Te impleticesti, iti intorci ochii, ceva se intampla, dar maestrul a omis sa iti explice acest lucru minunat-dragostea. Si tocmai aceasta determina plecarea de langa omul care ti-a condus existenta catre persoana care iti inunda gandurile. De la parinte la sotie.

TOAMNA. Orice dezamagire din viata personala te readuce la radacini, ai nevoie de un sfat al unei persoane care a reprezentat totul si care nu ti-a inselat niciodata increderea. Iar daca persoana iubita a disparut din viata ta (si daca ai ucis-o e cu atat mai grav), trebuie sa te intorci la matca, la mentor, la intelept, imbatranit si el, datorita varstei, spre deosebire de tine, care esti imbatranit sufleteste de prea tanar. Intalnirea e dura si scurta-te autopedepsesti doar privindu-l, cu toate ca el este bland si iti ofera calea spre izbavire. Iti este rusine de ceea ce ai facut si de ceea ce se va intampla dupa plecarea ta.

IARNA. Reintoarcerea. Nu gasesti nimic, totul este pustiu, esti batran si iarna a pus stapanire pe tot peisajul. Nu mai ai de facut decat un singur lucru: sa incerci sa reinnozi firul vietii pentru ca toate momentele prin care ai trecut personal pot fi invatatura pentru cei care vin. Si solutia este reinvierea anotimpurilor, revenirea primaverii, a verii….Un nou copil se pregateste de viata si de experimentarea tuturor simturilor. Nu exista decat o alternativa: poti deveni mentor sau nu poti fi nimic.

Un film impresionant, eseul meu de mai sus e o palida expunere a unui film extraordinar. Imagini superbe, o liniste care este rareori intrerupta de dialoguri, intelepciune la tot pasul, momente care ne dezvaluie profunzimea spiritului budist, dar si un regizor care ma uimeste din nou dupa interesantul Bin-Jip. Recomand cu multa caldura “Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom”.

Nota 9.5/10