Ben-Hur (1959)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

A trecut multa vreme de cand un film clasic m-a impresionat asa de mult. Desi cunosteam anvergura lui “Ben-Hur”, stiam de desfasurarea impresionanta de forte care a contribuit la realizarea lui (de exemplu, nu mai putin de 100.000 de costume) sau aflasem cu totii de cele 11 premii Oscar pe care le-a primit, performanta neegalata decat de doua filme in istorie, Titanic si partea a III-a din The Lord of the Rings, nu il vazusem niciodata, poate din nestiinta, poate din frica celor peste 3 ore si jumatate a filmului. Am gresit, este un film obligatoriu de bifat pe lista oricarui cinefil autentic, daca nu pentru modalitatea de concepere, macar pentru frumusetea povestii.

Este sau nu un film despre crestinism sau despre persoana lui Iisus Hristos? El nu este aratat niciodata la chip, desi persoana sau prezenta lui este deseori in cadru, pentru a influenta actiunile personajelor din prim plan sau desfasurarea de forte a Imperiului Roman, pe atunci conducatorul de facto al Regatului Iudeii. El este sustinatorul intregii povesti, el este cel care determina actiunile lui Judah Ben-Hur in a-si apara poporul, in a fi aproape de mama si de sora sa (inchise din ranchiuna neobisnuita a fostului sau cel mai bun prieten), in a jura razbunare romanilor dupa tot ce a patimit, de a-si ajuta semenii cu bunatate si recunostinta fata de cel care l-a salvat cu mult timp in urma.

Prietenia dintre Messala (Stephen Boyd) si Judah Ben-Hur (o exceptionala interpretare a marelui actor care a fost Charlton Heston) sufera o schimbare odata cu reintoarcerea sa in taramul Iudeii, sub controlul roman. El nu mai are bunatatea de altdata, devine un indoctrinat al imparatul, considerat singurul Dumnezeu al lumii. Nimic pare ca nu sta in calea lui si este bine ca nici Judah si familia lui sa nu fie prin preajma, desi multi ani s-au considerat prieteni de sange. In clipa in care Judah nu vrea sa ii acorde sprijinul pentru a-si trada propriul popor, el isi semneaza propria condamnare. O mica problema de constructie (cateva caramizi il ranesc accidental pe noul Guvernator al provinciei) se transforma intr-o vina fara putinta de rascumparare: este condamnat la galere, un loc din care in mod obisnuit nu se poate scapa, iar rudele sale apropiate sunt arestate.

Nimic nu este vesnic insa. Va avea loc si o salvare, va avea loc si o recunoastere a bunatatii sale in marele oras al Romei, dar el nu isi poate uita trecutul si datoria. In final, el se confrunta cu Messala in celebra scena a cursei de care romane, pe care am vazut-o (si merita revazuta) de atatea ori. O scena grandioasa, asa cum sunt multe altele in film, care a reusit sa transpuna atat cruzimea romanilor, lipsa oricarei reguli in asemenea festivaluri antice, care doreau sa aduca faima unora si distractia spectatorilor, cat si modalitatea de distractie a romanilor, spre napastuirea localnicilor, care nu puteau sa isi desfasoare activitatile zilnice, fiind mereu sub primejdia pierderii vietii, fara niciun drept si fara libertati.

Nu pot fi uitate, de asemenea, cele 11 premii Oscar, o premiera pentru acele timpuri si care nu au fost niciodata intrecute, doar de doua ori egalate: cel mai bun film, cel mai bun regizor (William Wyler), cel mai bun actor in rol principal (Charlton Heston), cel mai bun actor in rol secundar (Hugh Griffith) si multe altele. Cu siguranta, nu doar acestea constituie argumentul principal pentru a urmari acest film. O poveste frumoasa (chiar daca fictionala), o apropiere de valorile crestinismului autentic, dragoste si patriotism, incredere in valorile traditionale si o dorinta de a-si apara tara chiar si impotriva dorintelor celor mai buni prieteni. Un film memorabil.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Hiroshima Mon Amour (1959) – Hiroshima, dragostea mea

Hiroshima, mon amour. O inlantuire de trupuri, un barbat si o femeie cuprinsi de taina dragostei, o iubire autentica, dar poate totusi trecatoare, sunt elementele printre care zarim inceputul filmului. Unul de care spectatorii mai slabi de inger au nevoie de multa tarie pentru a putea trece: sunt infatisate, fara cenzura, atrocitatile de la Hiroshima, oamenii care au ramas in urma, durerile si anomaliile fizice la care au fost supusi. Un prim sfert de ora dur.

Ea este extrem de sincera. Dupa reliefarea razboiului si a urmarilor sale, este momentul deslusirii relatiei de pe ecran: pentru ea, la inceput, nu pare decat o noapte de dragoste, fara implicare; pentru el, momentul de iubire este inca un mister: “Imi starnesti o dorinta extraordinara de a iubi”, spune el. Fiecare din ei are un secret pe care il poarta asupra sufletului lor: ea ne marturiseste ca are cativa copii, apoi ca este casatorita, el este de asemenea casatorit, sotia lui este frumoasa, iar casnicia fericita. Lucruri care nu sunt neobisnuite, o aventura peste mari si tari nu ar influenta cu nimic esenta casatoriei, atata timp cat ramane doar o aventura si nu ajungem in fata unei iubiri autentice.

Hiroshima Mon Amour

Apoi lucrurile se complica: ea intra intr-un con al amintirilor fortate, memoria ei se deschide pentru prima data in fata unei persoane, fie aceasta si un strain, dovada ca pasiunea de moment se poate duce spre o dragoste autentica. Marturisirea placerii primei iubirii, din adolescenta petrecuta la Nevers in Franta, o tine intr-un fel departe de el, pentru ca pasiunea prezentului se estompeaza atunci cand povestesti aceleiasi persoane modul in care ai iubit o alta persoana in trecut. Nu este, dupa parerea mea, momentul favorit al filmului, fiind greu de urmarit si de inteles, iubirea frumoasa ce a aparut la inceput fiind intunecata pe panta psihologicului.

Spre final, cand totul se doreste a fi lamurit (dar regizorul lasa in mod special un final ambiguu si cu multiple intelesuri), marturisirile si cuvintele lor sunt aproape de sublim: “Acest oras a fost facut pentru dragoste”, “Vom deplange ziua moarta cu constiinta si bune intentii. Nu vom mai avea ce face, decat sa plangem dupa ziua moarta. Timpul va trece. Numai timpul. Si va veni un timp, va veni un timp in care nu vom mai sti cum sa denumim ceea ce ne leaga. Numele va disparea putin cate putin din mintea noastra. Va disparea complet.”, “Pentru el, uitarea va incepe din ochii tai.” Macar pentru aceste momente si pentru o  limba franceza clara si veritabila, este un film ce trebuie vazut si revazut.

Nota: 7/10

Suddenly, Last Summer (1959) – Brusc, vara trecuta

“Suddenly, Last Summer” reprezinta transpunerea cinematografica a pesei cu acelasi nume scrisa de celebrul dramaturg Tennessee Williams. Adaptarea acestei drame terifiante realizata in anul 1959 de catre Joseph Mankiewicz beneficiind de un scenariu scris de Gore Vidal i-a reunite pe unii dintre cei mai cunoscuti si apreciati actori ai momentului cum ar fi Katherine Hepburn, Montgomery Clift si nu mai putin celebra Elizabeth Taylor. Pentru doua ore actiunea, dramatismul si  dialogurile efervescente precum si excelenta interpretare a actorilor alesi sa dea viata personajelor imaginate de Williams va vor tine tintuiti in fata ecranului.

Filmul incepe cu prezentarea lui Violet Vanable (Katherine Hepburn), o vaduva bogata de varsta mijlocie din New Orleans plangandu-si inca fiul decedat vara trecuta. Ca o completare a caracterului acesteia ne este prezentata si terasa acesteia populate cu plante carnivore pe care le prezinta cu mandrie vizitatorilor.

Elizabeth Taylor

Imaginea de castitate pe care mama incearca sa i-o construiasca pentru posteritate fiului pierdut este umbrita si tulburata de catre amintirile nepoatei – Cathy Holly (Elizabeth Taylor, stralucitoare ca intotdeauna) despre cauzele reale care au dus la moartea prematura si tragica a lui Sebastian. Aceasta situatie nu este acceptata de Violet deranjata ca nepoata isi aduce aminte prea multe despre eveniment si incearca sa mituiasca un doctor (Montgomery Clift) sa-I faca lui Cathy o lobotomie pentru ca secretele sa ramana pe veci ingropate in uitare.

Incepe o cursa contra timp in care doctorul, intrigat de pierderea brusca de memorie suferita de pacienta sa si de povestea sa completata de amintirile incetosate care nu-i dau pace, incearca sa descopere adevarul sub presiunea efectuarii lobotomiei atat din partea lui Violet Vanable cat si din partea sefului sau, directorul azilului in care este internata Cathy.

Bineinteles ca pacienta nu este nebuna ci doar in stare de soc dupa ce asista la moartea varului sau. In timp ce ii prezinta doctorului Cukrowicz terasa sa, Violet ii relateaza acestuia o scena morbid a devorarii puilor de broasca testoasa de catre pasari in cursa lor incrancenata de a atinge apa si a-si salva viata, scena la care a asistat impreuna cu Sebastian si care reprezinta o alegorie a mortii acestuia. Moarte pe care Violet nu o accepta decat ca pe o intamplare tragica si fara explicatie, fara legatura cu relatia atipica si discutabila dintre ea si fiul sau.

Montgomery Clift si Katharine Hepburn

Doctorul insa nu cade in plasa bogatei si influientei doamne si utilizand serul adevarului o interogheaza pe Cathy descoperind realitatea celor intamplate. Sebastian a fost un pradator sexual care se folosea de mama sa pentru a atrage tineri, iar cand aceasta n-a mai fost destul de tanara si atragatoare si-a indreptat atentia spre verisoara sa. De aici si pana la cauzele oribilei sale morti nu mai e decat un pas al deductiei usor de facut de catre doctor si cunoasterea acestor adevaruri Violet vrea sa o impiedice cu orice pret, chiar cu cel al lobotomizarii nepoatei sale.

Din prima scena pana la ultima spectatorul traieste cu aceeasi dilema – ce s-a intamplat asa de brusc vara trecuta de a dus la decesul lui Sebastian. Deznodamantul revelator are loc in ultimile douazeci de minute ale filmului in care Elisabeth Taylor are un monolog extraordinar completat de o imagine generala a ceea ce s-a petrecut cu adevarat cu Sebastian. Pe cel ucis nu-l vedem niciodata insa ni-l putem imagina din povestile despre el astfel incat mintea spectatorului creaza propria imagine terifianta a personajului, mult mai impresionanta decat s-ar fi putut prezenta in imagini.

“Suddenly, Last Summer” iti ramane mult in memorie dupa ce l-ai vazut pe de  o parte datorita povestii si modului cum este prezentata aceasta psiho-drama cu mijloacele anilor ‘59, pe de alta parte datorita prestatiilor fara cusur ale celor trei monstri sacri ai cinematografiei reuniti de poveste. Remarcabila este Katherine Hepburn care realizeaza un tur de forta cu acest personaj negativ inspaimantator compensat de atractia si perfecta chimie intre Elisabeth Taylor si Montgomery Clift.

Nota: 9/10

Rio Bravo (1959)
Regia: Howard Hawks
Distributia: John Wayne, Dean Martin, Ricky Nelson, Angie Dickinson, Walter Brennan

Filmele western nu fac parte din categoria mea de filme favorite, insa recunosc ca in ultima vreme am ales acest gen, pe indelete si cu mare atentie si nu am fost deloc dezamagit de alegerile mele. Dupa Saptamana Clint Eastwood, urmeaza cateva filme cu John Wayne, considerat pe drept cuvant cel mai important nume ale filmului western, omul care a revolutionat cinematografia americana si a readus Vestul Salbatic in prim-plan. Inainte de True Grit al fratilor Coen, unul din candidatii la Premiile Oscar 2011, a existat True Grit cu John Wayne, pentru care actorul american a primit singurul premiu Oscar al carierei.

John Wayne

Azi ma opresc asupra lui Rio Bravo, un film realizat in 1959 si care isi pastreaza cu siguranta prospetimea dupa mai mult de 50 de ani de la aparitie, putandu-l compara fara greseala cu mai recentul Unforgiven al lui Clint Eastwood. Regizorul Howard Hawks ne pregateste in acest film o surpriza: nu este doar un western, ci o impletire de genuri pe fundalul unui orasel din statul Texas. Nu lipsesc momentele romantice intre un taciturn si serios serif, John T. Chance (John Wayne) si frumoasa calatoare prin tinut (interpretata de frumoasa Angie Dickinson). Nu lipsesc momentele de comedie autentica, absolut delicioase dupa parerea mea, sustinute mai ales de batranelul Stumpy (Walter Brennan), care sunt de o savoare fina si intregesc partitura curajoasa a acestuia. Nu lipseste nici chiar un moment muzical, interpretat de Dean Martin si Ricky Nelson, frumos, melodios, potrivit momentului.

Rio Bravo

Insa cele mai importante momente sunt cele date de transformarea psihologica a unor personaje cheie. Daca pentru Chance, seriozitatea este primordiala, starea sa de spirit obisnuita si aparent nimic nu il poate scoate din fire, exista o singura solutie si anume iubirea. Calcaiele i se aprind, orice plecare temporara din biroul sau este categorisita atat de el, cat si de ceialalti drept o incercarea de a o vedea pe ea. Transformarea autentica insa ii apartine lui Dude (Dean Martin), ajutorul de serif care incearca sa isi recupereze viata dupa o iubire intensa si dezamagitoare in cele din urma si dupa alcoolismul de care sufera de atata timp. Tanjeste dupa un pahar cu whisky, este bataia de joc a adversarilor si este chiar supranumit Borrachon (Betivul). El este insa, in acelasi timp, un stalp al dreptatii unui mic oras si trebuie, in ciuda dificultatilor, sa isi revina la viata.

Demarcatia dintre baietii buni si baietii rai este extrem de clara. Nu putem decat sa ii simpatizam pe cei stransi in jurul lui Chance, fara deosebire si asteptam cu nerabdare ca fratii Burdette sa piarda disputa cu slujitorii legii. John Wayne este stalpul legii, este cel care prin propria atitudine reuseste sa adune oameni simpli pentru a arunca cu un ghiveci in geam sau a folosi o pusca doar pentru a-si salva propriul serif. Personal, in afara lui, mi-au placut foarte mult Dean Martin si exceptionalul Walter Brennan, iar felul in care a fost regizat, scenariul si exceptionala imagine (pentru care este responsabil in primul rand Russell Harlan) il indreptatesc pe Rio Bravo sa fie unul dintre cele 1001 filme pe care trebuie sa le vezi intr-o viata.

Nota: 9.5/10

North by Northwest

North by Northwest (1959) – La nord, prin nord-vest
Regia: Alfred Hitchcock
Actori: Cary Grant, Eva Marie Saint, James Mason

Mare admirator al lui Alfred Hitchcock, dar si a actorului Cary Grant, am ales revederea acestui film cu mare drag. Nu mare mi-a fost mirarea ca, la peste 15 ani de la ultima lui vizionare, unele imagini mi-au ramas intiparite si le-am recunoscut cu usurinta. Mirare pentru ca nu sunt un spectator care retine detalii, este si unul dintre motivele pentru care scriu despre filme, pentru a ramane undeva impresiile initiale si a le citi peste timp.

Cary Grant

Insa cel putin doua imagini au ramas si probabil ele constituie scene clasice pentru orice amator de filme: scena in care personajul principal, interpretat de Cary Grant, este urmarit de un avion intr-un loc pustiu din America si la marginea unui lan de porumb; scena confruntarii finale,  pe muntele Rushmore, acolo unde sunt sculptate in stanca chipurile celor mai renumiti presedinti americani. Scene memorabile si care au fost construite cu mare maiestrie de Hitchcock (mereu imi aduc aminte de copacii de pe muntele Rushmore, unde are loc intalnirea finala intre El si Ea).

Avem de-a face cu un amestec intre un film de actiune si o comedie de situatii, pe care Cary Grant o gestioneaza cu calm si seriozitate. Confundat inca de la inceput cu un spion si agent guvernamental numit Kaplan (personaj de altfel inexistent), Roger Thornhill se trezeste luat ostatic de catre o banda de raufacatori si, scapat, urmarit pas cu pas pentru a se vedea adevarata lui natura. Din hotel in hotel, din doua in doua zile, el cauta sa scape de acestia, dar si de Politie, care il considera, tot printr-un concurs de imprejurari, un criminal.

North by Northwest

Exista, normal, si o femeie, care il seduce pe Thornhill si este sedusa de aceasta, intr-un tren plin de urmaritori. Locul in care il ascunde, cuvintele dulci si frumoase pe care si le spun, totul ne duce spre panta unei povesti de dragoste, care lasa urme in sufletul lui Roger, chiar si dupa ce acesta este inselat si dus spre pieire. Eve Kendall este senzuala si extrem de simpatica, foarte directa, o femeie pe care o doresti inca de la inceput de partea ta si careia ii esti dispus sa ii ierti toate greselile trecutului. Dar pana cand?

O atmosfera tensionata, plina de suspans, tipica lui Hichcock, ne aduce in fata unei povesti cu adevarat impresionante. Filmul are caracter, are prestanta, are dialoguri pline de substanta, departe de filmele de actiune si suspans fara pic de “culoare artistica” a ultimilor ani. I se pot reprosa putine lucruri: in primul rand, imaginile trucate, care nu sunt neaparat vina regizorului, ci a timpului si o anumita nuanta de predictibilitate a fiecarei actiuni. Ne dam seama cu usurinta ce se va intampla in urmatoarele cinci minute, dar marea calitate este adusa de schimbarile de situatie pe termen lung, putin sesizabile si deloc previzibile. Nemuritor.

Nota: 9.5/10

Anatomy of a Murder (1959)-Anatomia unei crime

James Stewart

Paul Biegler a fost procuror, si-a pierdut functia din nu stiu ce motive si acum gaseste alinare in pescuit si in prietenia unui batran betiv, fost avocat. Din neant, apare posibilitatea sa isi relanseze cariera ca avocat cu un complicat caz de crima: un ofiter american este acuzat ca a ucis un barbat, care se presupune ca ii violase sotia in aceeasi seara. Numai preluarea cazului si intalnirea preliminara cu locotenentul si sotia lui ii provoaca deja dureri de cap: el este foarte indaratnic, un adevarat militar de cariera care considera ca numai el are dreptate, ea este foarte joviala si indrazneata, usuratica, o adevarata femme fatale a epocii.

In fata unui caz evident de crima, numai o cauza exterioara poate influenta juriul sa decida ca inculpatul este nevinovat. Si avocatul Biegler gaseste aceasta in invocarea “impusului irezistibil”, o forma incipienta de nebunie, de care a suferit locotenentul Manion in clipa uciderii, forma provocata de violul suferit de sotia lui. Un lucru foarte greu de dovedit, pentru ca nu exista decat un precedent (greu gasit, dar proba de mare valoare in justitia americana) si pentru ca procurorii sunt foarte bine pregatiti, iar probele sunt in favoarea lor.

Anatomy of a Murder

Chiar daca uneori argumentatia mi s-a parut simplista, cateodata puerila, nu inseamna ca filmul nu reprezinta unul de seama pentru cele de gen. De altfel, am citit intr-un loc ca este cel mai bun film facut vreodata despre justitia americana, desi 12 Angry Men mi se pare mult mai bun. Totusi, aici avem de-a face cu o alta fateta, nu cea a juriului, ci cea a felului in care acesta poate fi manipulat. Nominalizat la Oscar la multe categorii (in anul in care Ben Hur a obtinut majoritatea premiilor)-cel mai bun film, cel mai bun actor (James Stewart), cel mai bun actor in rol secundar (Arthur O’Connell, George C. Scott).

Nota: 8/10