Prizzi’s Honor (1985) – Onoarea familiei Prizzi

Daca am continuat seria filmelor cu Jack Nicholson, am fost constient ca, odata cu inaintarea acestuia in varsta, calitatea filmelor a scazut intrucatva. Nu o spun eu, o spun criticii de film si adevaratii cinefili, care ii recunosc acestuia “varsta de aur” a filmelor de calitate undeva prin anii ’70 si inceputul anilor ’80. Asa cum fac, de exemplu, si pentru Al Pacino, pentru Robert De Niro sau pentru Woody Allen. E ceva normal, pentru ca, odata cu varsta, vin si altfel de roluri, nu mai poti lupta atat de usor cu noua generatie de actori pentru rolurile de Macho sau pentru cele de luptator neinfricat. Nu ca Jack ar fi facut asta in tineretea lui, dar este normal sa avem un altfel de actor, care trece usor in varsta a doua si are o altfel de perspectiva asupra propriei persoane.

Asa cum spuneam si cu alte prilejuri, nu am o simpatie deosebita pentru filmele cu Mafia. Nu stiu din ce deriva acest sentiment, dar filmele cu acest subiect le aleg pe spranceana, dupa mai multe esecuri anterioare, astfel incat numai clasicele isi mai strecoara cateodata coada si ma obliga sa apas butonul ‘Play’. “Prizzi’s Honor’ nu este un film obisnuit al acestui gen: daca regulile din renumita familie Prizzi se bazeaza inca pe onoare, pe crime atunci cand este necesar, pe relatii bine stabilite si pe afaceri cu multi bani, intinse pe mai multe aspecte ale vietii orasului, atunci totul ar fi pe fagasul normal al acestui gen. Dar nu este asa: greseala unuia din membri de frunte este ca se indragosteste de altcineva, de o persoana care pare, la o analiza atenta, un adversar.

Charlie Partanna (Jack Nicholson) nu pare un om prea inteligent, se afla in familia Prizzi mai mult din cauza prieteniei dintre tatal sau si Don Corrado, Nasul, si nici nu pare a avea mari perspective. Este surprinzator ca este chemat inca la marile decizii, ca este consultat in problemele majore, ca este implicat in actiunile mafiote criminale. Nu este idiotul din alte filme, dar nici cel mai atent dintre mafioti. Pare doar ca locul sau nu este aici. Si asa se si dovesteste in timp: la o nunta, se indragosteste de o blonda perfecta (o Kathleen Turner in anii ei de glorie, cand putea fi visul oricarui barbat), care se dovedeste, cum spuneam mai sus, adversarul sau. Devenita sotia lui, dupa o serie de incidente care ar fi dat inapoi orice persoana, este angajata pentru a-l ucide. Si viceversa. Incitant, nu?

S-a spus despre ‘Onoarea familiei Prizzi’ ca este exact genul de film care i-ar fi adus impreuna pe Bogart si Bacall. Poate acesta este unul dintre motivele transformarii lui Jack Nicholson: cu un accent de New York inconfundabil, el a avut ideea de a juca tot filmul cu buza de sus umflata si cu o garderoba impresionanta, ciudata, un kitch perfect mafiot, cumparata personal de catre Jack din magazinele second-hand. Iar rolul si interpretarea acestuia sunt pe masura: pe langa aspectul fizic, el reuseste sa ilustreze perfect diferenta dintre vechea generatie de mafioti (inteligenti, articulati, reci si amuzanti, aproape perfecti) si cea noua, una plina de lichele, fara compromisuri si, mai ales, fara prea multa minte. O realitate pana la urma, pe care multi au recunoscut-o ca atare, o comedie amara asupra gruparilor criminale ale acelor ani.

Alte impresii: FilmSinopsis, Zoso.

Nota: 7.5/10

Citizen Kane (1941) – Cetateanul Kane

Istoria mea cu Citizen Kane este destul de neobisnuita. Aveam filmul in casa inca de acum aproape 10 ani si cunosteam multe topuri de calitate in domeniul cinematografiei, care il dadeau drept cel mai bun film din istorie. Curios lucru, era vremea cand vedeam doar blockbustere, era timpul cand evitam pe cat posibil filmele vechi, astfel incat sa fiu la zi cu toate noile experiente din cinema, atat bune, dar mai ales mai putin bune. La un moment dat, m-am impiedicat de acest DVD si i-am dat drumul pentru aproximativ 10-15 minute. Nimic, chiar mi se parea greu de inteles. Aceasta experienta insa merita reluata, sa fii cinefil pasionat si sa treci pe langa Citizen Kane, fara sa il vezi, sa il cercetezi, sa ii intelegi logica si sa ii cunosti povestea.

Asa ca am mai facut o incercare, determinata, dupa multi ani, de exceptionala incursiune a lui Tudor Caranfil in lumea lui Orson Welles in ultimul sau volum apărut la Polirom din “Istoria cinematografiei in capodopere”. Cele 200 de pagini ale capitolului consacrat lui Citizen Kane este o pledoarie pentru vizionarea acestui film, este o poveste a realizarii acestuia si a vietii celui care l-a inspirat pe Welles, magnatul presei William Hearst. Numai si prin citirea acestei povesti si cinefilul imaginativ poate descoperi resurse nebanuite, dar temeinice pentru constructia unei intrigi pline  de substanta, de natura sa fie baza unui film nemuritor. Si chiar asa a si fost.

Pentru Orson Welles, filmul trebuia sa fie rampa de lansare, pentru cel care pana atunci fusese un redactor de radio si om de teatru (cu un oarecare succes, dar si cu destule controverse, mai ales in domeniul radiofonic). Numai ca subiectul nu a fost unul tuşant pentru oamenii din epoca, deoarece asemanarile cu viata lui Hearst erau prea evidente, un om prea puternic in acea perioada pentru a sta impasibil, chiar daca Welles a negat mult timp acest imprumut din realitate. Hearst a determinat oprirea filmarilor, retragerea fondurilor necesare finalizarii filmului, a ordonat o campanie de presa impotriva subiectului delicat al acestuia, orice cu scopul ca numele si renumele sale sa nu fie intinate.

In orice caz, Orson Welles a ales o maniera neobisnuita de a-si construi filmul, cel putin pentru acea perioada: inceputul te poate baga in ceata, fiind in fata unui pseudo-documentar, o emisiune de televiziune despre moartea si viata lui Charles Foster Kane, unul dintre cei mai controversati oameni ai timpului, un personaj care si-a pus amprenta pe Statele Unite ale Americii in prima jumatate a secolului XX. Iar modul unic al lui Welles continua: dupa jurnalul de “actualitati”, urmeaza o analiza a vietii acestui om, prea putin din perspectiva proprie, ci din analiza discutiilor unui ziarist cu cele mai apropiate fiinte ale lui Kane. Pe rand, citim din jurnalul lui Walter Parks Thatcher, cel care l-a “salvat” de la o copilarie saraca pentru a deveni un protejat al băncilor; il descoperim pe Bernstein, un vechi prieten al lui Kane, dar si pe Leland, cel mai bun prieten al acestuia, care l-a insotit pe tot parcursul carierei sale, ca un supus fidel; surprindem marirea si decaderea lui Susan Alexander, a doua sotie, fara talent, a lui Kane, pe care acesta dorea sa o faca o mare cantareata de opera. Fara mult succes insa.

Fara indoiala, nu putem nega faptul ca Citizen Kane este o capodopera, unul dintre marile filme ale istoriei cinematografiei, avand toate ingredientele necesare pentru a fi o delectare autentica pentru orice iubitor de cinema. Are o poveste grozava, despre un om nascut in saracie, care cu un mare noroc reuseste in viata, dar care nu se opreste aici, ci isi concentreaza toata forta in vederea reusitei proprii, pentru a cade treptat in derizoriu din cauza ambitiile personale denaturate. Laitmotivul poate fi usor considerat “Aduc banii fericirea?”, dar este mult mai mult decat atat. Să nu uităm montajul extraordinar, o adevărata inovaţie a acelei perioade.  „Întreaga elocvenţă a cinematografului este fabrica sa de montaj. Acolo devine regizorul cu adevărat artist!”, spunea Orson Welles. Si mai sunt atatea de spus, incat e mai bine sa vizionati filmul.

Alte impresii: Mircea Diaconu, Liternet, Scoala de cinema.

Nota: 10/10

The Shining (1980) – Stralucirea

Continui, cu perseverenta, seria filmelor de succes ale lui Jack Nicholson. The Shining, adaptarea romanului lui Stephen King cu acelasi nume, poate fi inclus cu usurinta in aceasta categorie, chiar daca, pe alocuri, nu se afla intr-un gen preferat de mine, şi anume horror-ul. Numai ca nu este numai atat sau, mai precis, apartine prea putin acestui gen, intrucat inspaimanta prea putin, incearca mai mult sa explice psihologia unui personaj interesant, dar si a celor din jurul sau, iar locul si imprejurarile in care se desfasoara actiunea pot constitui dorinta oricarui scriitor, aflat in cautarea unei capodopere.

Jack Torrance (Jack Nicholson) este scriitorul din The Shining, un om aflat intr-un punct de cotitura a carierei, aflandu-se in fata unei noi provocari: trebuie sa scrie inca o carte, dar in acelasi timp sa isi asigure resursele de supravietuire (e nevoie de ceva bani pentru a cumpara alcool zilnic, nu?). De aceea, oferta primita este tentanta pentru orice scriitor care se respecta: va locui o perioada de mai multe luni, departe in munti, intr-un hotel care se inchide pentru aceasta perioada (Overlook Hotel), intrucat drumurile spre el sunt inaccesibile pe toate perioada iernii. Singura sa misiune este sa asigure reparatiile urgente. In rest, huzur pentru un scriitor: liniste, masina pe senile, labirint pentru relaxare, mancare suficienta (no drinks, insa!).

Asa ca isi ia familia si porneste spre calatoria vietii sale, poate chiar ultima, avand in vedere sentimentul de indepartare de celelalte fiinte umane, dar si claustrarea intr-un loc atat de inchis, fara putinta de a ajunge dincolo de zapezi. Daca mai avem si cateva-putine personaje secundare, interesante sunt cele principale: sotia sa, Wendy (Shelley Duvall), este atat de insipida, incat m-am intrebat mult timp ce naiba cauta intr-un astfel de film. Numai ca parerea mea s-a atenuat cu timpul: era nevoie de cineva supus, de cineva aproape fara personalitatate, care sa nu iasa din cuvantul celui puternic, dar care are doar un important simt: cel de mama. Pe de alta parte, Danny (Danny Lloyd) este baiatul cuplului, bolnavicios, dar mai ales cu puteri paranormale, descoperind primul crimele care s-au produs de-a lungul timpului in hotelul bantuit.

Aparitii paranormale, fantome sau pur si simplu halucinatii, este greu sa cataloghezi ceea ce se intampla in Overlook Hotel. Fiecare personaj trece prin momente similare, numai ca, la fel, fiecare are o reactie diferita fata de ceea ce simte: unul innebuneste si incepe sa simta ca este una cu fantomele, altul reuseste sa tina cumpatul si sa incerce sa supravietuiasca, chiar sa ii salveze pe ceilalti doi. Momentele nu sunt atat de infricosatoare, dar reusesc sa te mentina atent si sa incerci sa deslusesti finalul, dar mai ales cauzele (care pentru mine au ramas mult timp, poate si acum, necunoscute). Insa este, cu siguranta, o capodopera, o splendoare, chiar daca nu sunt deloc pasionat al genului horror.

Nota: 9/10

Psycho (1960)

Scena in care Marion Crane (Janet Leigh) este atacata in baia unui hotel este una cunoscuta tuturor iubitorilor de cinema de pe mapamond, dar trebuie sa recunoastem ca multi dintre acestia nu au vazut intreg filmul lui Alfred Hitchcock. Si eu ma numaram pana zilele trecute printre cei care au trecut peste acest film, desi sunt pasionat de filmografia regizorului britanic, maestrul filmelor de suspans. Asa ca am incercat zilele trecute sa recuperez o parte din filmele lipsa prin revederea lui The Birds si prima vizionare a lui Psycho, doua filme care reprezinta o adevarata desfatare si placere pentru un cinefil.

Marion Crane ajunge la un motel, undeva pe o autostrada americana, sperand sa petreaca o noapte linistita dupa ce ziua care tocmai se incheie a fost ciudata, o zi in care Marion a luat decizii aproape inexplicabile. La motel este intampinata de Norman Bates, interpretat de Anthony Perkins, care aproape s-a identificat cu acest rol (chiar a regizat un film cu acelasi nume si subiect multi ani mai tarziu), si care este aici in rolul de patron/ospatar/receptioner, fiind cel care organizeaza aproape toata activitatea (putina, ce-i drept!) a motelului frecventat din ce in ce mai putina lume. Doar o singura fiinta se mai afla prin preajma si anume mama acestuia, prea batrana si bolnava pentru a iesi in intampinarea oaspetilor sau chiar a spectatorilor, umbra ei deslusindu-se doar la ferestrele casei ca-n povesti aflata in spatele motelului.

In flashback-uri, Marion rememoreaza ziua ciudata careia i-a cazut prada: disperata de situatie financiara, fura de la patronul sau 40.000 de dolari si pleaca spre persoana pe care o considera iubirea vietii sale. Pana acolo insa, este prada propriilor temeri si face greseli elementare, punand Politia pe urmele ei si schimband masina cu care plecase. Numai ca motelul este cel care ii schimba viata . In prima noapte in camera sa, in momentul in care face dus inainte de a se baga in pat (dupa ce avusese o discutie indelunga cu Norman), o silueta necunoscuta se apropie de ea, o ataca si o loveste cu furie si violenta pana la moarte.

Se spunea in epoca despre faptul ca este primul film din istoria cinematografiei in care eroina principala moare inainte ca filmul sa ajunga la jumatate. Din acest moment, Hitchcock se indeparteaza de atmosfera de horror care predomina pana atunci in film si isi transforma pelicula intr-un policier de mister, la fel de interesant pana in ultima clipa. Cine este ucigasul, care sunt motivele lui, cum si-a ascuns fapta si daca aceasta este singura? Intrebari care merita sa isi afle raspunsul sau raspunsuri pe care spectatorul le va deslusi doar daca va ramane in fata ecranului pana la final. Un film care a revolutionat genul horror, obisnuit pana atunci cu vampiri, monstri insangerati sau fantome, fiind un adevarat precursor al altora de acelasi tip (doar un exemplu: Peacock).

Alta impresie: FilmSinopsis.

Nota: 9.5/10

The Birds (1963) – Pasarile

The Birds este unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui Alfred Hitchcock, una dintre capodoperele sale, dar, in acelasi timp, considerat unul dintre cele mai conventionale filme ale sale: un horror facut dupa aproape toate tiparele genului, cu o tensiune crescanda, cu momente neasteptate si cu o poveste pe care o regasim in multe dintre filmele pe care le-am urmarit (din lipsa de altceva) de atatea ori in anii ’90 (o catastrofa naturala, un comportament schimbat din partea animalelor domestice sau salbatice, natura intoarsa impotriva omului fara a exista aparent posibilitati de supravietuire). Asadar, pentru spectatorul care nu cunoaste spre ceea ce se indreapta, un alt film schematic, nu-i asa?

Am revenit la acest film doar din cauza unei intamplari: dupa ninsoarea crunta din luna februarie, au existat momente cand ciorile invadau cerul orasului in care locuiesc. Cum deseori acestea i se pareau infricosatoare baietelului meu, m-am gandit ca este momentul unei revederi a unui film memorabil si care, cu frica specifica varstei, il va impresiona si pe el. Filmul nu incepe insa ca unul horror, ci ca un conventional film romantic, de familie: dupa intalnirea dintr-un magazin de pasari (ce ironie!), Melanie Daniels il urmareste pe Mitch Brenner intr-o mica localitate pescareasca din nordul Californiei fara un motiv aparent, poate doar nevoia de socializare, poate o adevarata pasiune.

Numai ca, chiar de la aparitia ei, fenomene ciudate incep sa se intample in regiune, din ce in ce mai multi oameni fiind atacati de pasari agitate, actiuni inexplicabile dupa parerea tuturor, fiind pentru prima data in care pasarile se comporta astfel, intrucat este cunoscuta linistea lor si faptul ca aproape niciodata nu ataca oamenii. In acelasi timp, pe cand pasarile incep actiunea criminala, Melanie Daniels intra in intimitatea familiilor din orasel, descopera relatii vechi, inclusiv ale lui Mitch, fiind imediat considerata aducatoarea de ghinion intr-o comunitate care pana atunci era atat de linistita.

O coloana sonora perfect adaptata unui film horror (orchestrata de Bernard Herrmann), dar si efectele vizuale inaintate pentru acele timpuri aduc o contributie importanta unui film ramas o capodopera dupa atatia ani. Daca nu l-ati vazut in tinerete, atunci cand este sigur ca va impresiona fara masura (asa cum mi s-a intamplat mie), este esential sa il vizionati si acum, peste timp: chiar daca pasarile este posibil sa nu va impresioneze asa de mult, ele fiind aduse pe ecran in 1963 atat prin intermediul unor pasari mecanice, dar si unora reale, va va impresiona aparenta de realism a povestii, momentele de mister, dar si suspansul care mentine inca spectatorul cu inima in gat, violentele pasarilor, sangele pe fetele tuturor, precum si un final superb, pe masura povestii.

Nota:  9/10

Easy Rider (1969)

Pregatindu-ma sa citesc biografia lui Jack Nicholson, aparuta anul trecut la Editura Publica, am decis sa imi fac timp de cateva dintre cele mai emblematice roluri ale sale, filme vazute acum mult timp sau pe care le vad acum in premiera. In aceasta din urma categorie, primul loc este al filmului Easy Rider, poate primul mare succes al lui Nicholson (a primit prima sa nominalizare la Premiul Oscar, pentru cel mai bun actor in rol secundar) si considerat, in diferite topuri, drept cel mai bun film al sau, o parere destul de discutabila. Am gasit un film interesant, despre o caracteristica a societatii americane (si nu numai) care, in acele vremuri, era in continua expansiune, cea a hippiotilor si a ceea ce reprezentau ei, in special spiritul liber.

In cartea lui John Parker, se spune: “Filmul prezinta America si personalitatea sa scindata; Visul American si micimea gandirii americane, care sunt exemplificate in cele doua confruntari ale celor doi motociclisti, pe de o parte, cu hipioţii, iar pe de alta, cu fermierii americani optuzi.” Nimic mai adevarat. Doi tineri nonconformisti, Wyatt (Peter Fonda), un purtator al insemnelor americane (Harley-ul lui este o adevarata capodopera) si Billy (regizorul, scenaristul, interpretul Dennis Hopper), un hippiot pur-sange, cu plete si costum de indian american, pleaca la drum pe taramul american, cu banii de pe o tranzactie cu droguri ascunsi in rezervorul motocicletelor.

Suntem asadat in fata unui adevarat road movie, o incursiune intr-o lume pierduta, acea a anilor ’60-’70, a celor care se plimbau de-a lungul si de-a latul Americii in cautarea sensului vietii, o lume pe care este clar ca nu mai putem sa o redescoperim in modernismul zilelor de azi. Dormind sub cerul liber, descoperind tabere de adevarati filosofi care incearca sa imblanzeasca natura desertica, nonconformistii care atrag orice femeie din jur sunt repudiati de sudistii care inca urasca negrii, dar si pe orice persoana care nu se supune regulilor. Nimic neobisnuit, astfel de lucruri sunt perfect posibile si in zilele noastre, chiar si la noi.

Doar avocatul George Hanson pare ca schimba regulile. Un spirit liber, care a trait sub aripa tatalui sau, avocat plin de cuvinte intelepte, dar prins de patima bauturii, si-a dorit sa plece tot timpul din micul sau oras si din statul ale carui granite nu le-a trecut. Nu a reusit, iar intalnirea cu cei doi reprezinta sansa (sau ghinionul?) vietii lui. Mardi Gras-ul de la New Orleans era tinta pe care o avea din tinerete si nu trebuie sa rateze o calatorie spre “Nirvana”. Jack Nicholson face aici un rol superb, rolul unui avocat-filosof, caruia ii apar in cale (desi nu este timpul potrivit) toate atractiile vietii: calatoria cu motocicleta cu o casca de fotbal american, primele droguri, primele conflicte cu oamenii care nu suporta nonconformistii.

Interesant mai cu seama pentru cei pasionati de acest fenomen, trebuie sa recunoastem acest lucru, pentru ca muzica, boemia acelor timpuri, spiritul liber si accesul la forme ciudate de supravietuire, toate acestea plac doar unui anumit public peste ani, desi filmul a avut mare succes in epoca… Daca stai sa iti cristalizezi gandurile dupa acest film, incepi sa realizezi principala menire a filmului: aceea de a readuce in fata spectatorilor adevarata forma a libertatii, cea in care nimic nu iti mai sta in fata, nimic nu iti mai conditioneaza existenta, nu depinzi de nimeni si de nimic. Iti lasi orice gand in urma, urci pe motocicleta si te plimbi, aparent fara nicio tinta, pe autostrazile americane. Dormi unde apuci, te droghezi si ai parte de sex in comunitati clandestine, nu pregeti sa iti arati cunostintele de filosofie cu cei cunoscatori, dar si apropierea de lumea obisnuita atunci cand este cazul. In orice caz, adevarata libertate aceasta este, desi pare acum ciudata si neobisnuita.

Si nu uitati coloana sonora. Numai ea insasi este o splendoare.

Alte impresii pe: Amdoar18ani.ro, Cineblog.info.

Nota: 8.5/10

Le voyage dans la lune (1902) – A Trip to the Moon – Calatoria pe luna

Primul film din seria “1001 filme de vazut dintr-o viata” este o mica bijuterie, chiar si acum dupa 110 de ani de la aparitie. Dorinta mea de a vedea cele 1001 filme este inca un tel greu de realizat, sunt recenzate pana acum aproximativ 100 de filme pe acest site, dar il pastram pe “Le voyage dans la lune” pentru final, daca nu aparea uimitorul “Hugo” al lui Martin Scorsese pentru a-mi reaminti de George Méliès si de multele sale filme, dintre care cel despre care va voi vorbi in cele ce urmeaza este cel care a ramas mereu in amintirea publicului, indeosebi datorita acelei imagini ale lunii, strapunsa de un proiectil trimis de pe Pamant.

Este un film de doar 14 minute, pe care l-am vazut in varianta color. Pentru cei carora li se pare ciudat ca exista un film color in acei ani, trebuie facute unele precizari. George Méliès a avut mai multe realizari atipice timpului sau, multe dintre ele fiind reliefate cu mare precizie si documentare si in “Hugo”: in primul rand, a facut un progres important in cinematografie, construindu-si, dupa refuzul fratilor Lumiere de a-i vinde o camera de filmat, propria lui camera si un studio cinematografic, in care a filmat dupa propria dorinta si conform propriilor convingeri. Filmele sale nu mai erau doar doua minute de reliefare a realitatii, ci evolueaza spre un numar mai mare de minute (14 in cazul lui “Le voyage dans la lune”) si folosirea de trucaje.

Prin urmare, iata o noua inovatie, trucajele imprumutate din propria cariera de magician, pe care a avut-o inainte de pasiunea pentru cinema: in filmul nostru, umbrelele se transforma in scaune, un proiectil strapunge ochiul lunii, care plange cu sange, iar la orice lovitura pazitorii dispar, transformandu-se in fum. Suntem in fata primului filme science-fiction din istoria cinematografiei, nu ne lipsesc ingredientele care acum, peste ani, fac savoarea unui film SF: o nava spatiala, o intalnire care hotaraste plecarea spre stele, descoperirea unei noi lumi si a unor fiinte asemenea noua (interesanta este si descrierea Lunii cu 60 de ani inainte de descinderea omului la satelitul Pamantului).

Cu aceasta ocazie, am citit si mai multe lucruri despre George Méliès, o personalitate care trebuie, cu siguranta, studiata la orice scoala de film si despre care trebuie sa caute informatii orice persoana care se considera cinefil adevarat. Daca informatiile de baza pot fi gasite cu usurinta in “Hugo”, un film care se afla la granita dintre biografie si fictiune, sunt necesare date suplimentare, chiar din filmele care au ajuns pana in zilele noastre. “La voyage dans la lune” este cel mai important dintre acestea, iar Méliès a prevazut viitorul filmului color, pictand pelicula dupa terminarea filmarilor in culori vii, identice realitatii, astfel incat vizionarea lui dupa atatia ani nu ne indeparteaza, ne  impresioneaza si ne face sa simtim ca trecerea timpului nu i-au influentat calitatile.

Un articol pe larg la Cinabru.

Nota: 8/10

The King of Comedy (1983) – Regele comediei

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Inchei aici o prima incursiune in filmele regizate de Martin Scorsese cu un film care, aparent, poate fi considerat cu usurinta prea usurel si fara valoarea si greutatea unor “Taxi Driver” sau “Raging Bull”. “The King of Comedy” este un film despre succes si calea de a ajunge la acesta, un film despre esecuri si modalitatea de a trece peste ele, despre cat de greu e sa razbesti intr-o cariera de artist si felul in care te privesc cei care au reusit deja. Cu toate acestea, daca esti perseverent, daca incerci cu toate mijloacele (inclusiv cele ilegale), vei putea trece peste toate obstacolele.

Rupert Pupkin (un altfel de Robert De Niro) este obsedat de singurul scop al vietii sale: acela de a deveni un comedian de succes, de a face audientele sa rada, sa devina principalul “actor” al unui show de televiziune. Isi alege pentru acest lucru un mentor, care nu este altul decat Jerry Langford (un actor din alta generatie, dar cu atat mai valoros, Jerry Lewis), cel care gazduieste in prezent o emisiune similara si considera ca acesta este cel care il poate pune in valoare. Intr-o prima parte a filmului care este destul de terna, dar pe care trebuie sa o treceti totusi pentru a prinde adevarata substanta, el incearca sa devina prietenul acestuia, ii trimite mai multe casete cu inregistrarile sale, doreste sa mearga in audienta, ajunge chiar si la acesta acasa.

Nimic nu ii reuseste insa, chiar daca treptat nu mai este singur: Masha (Sandra Bernhard) ii devine partenera, dar cu totul alte scopuri. Ea este si a fost mereu indragostita de Langford, ii este devotata trup si suflet, chiar daca el nici nu o cunoaste. Amandoi decid sa faca totul pentru apropierea de mentor si adorat: il rapesc, il leaga, ii pun conditii, il sechestreaza. Suntem in sfarsit in faza unui film tipic al lui Scorsese. Fiecare scena este interesanta, personajele ni se infatiseaza in adevarata splendoare. Vedem cum adoratia Mashei este completa, ea ii se destainuie lui Jerry in fraze simple, sincere si, daca e sa privim din prisma lui, complet nebune si paranoide.

Monologul lui Pupkin din final ne dovedeste totusi ca acesta era valoros si ca doar obsesia pentru autoaparare a mai-marilor din industria divertismentului este cea care ii opreste la portile succesului pe multi dintre cei care au valoare. Ce sa fie: frica, egoism, invidie sau nestiinta? Intr-o declaratie facuta in acea perioada, Scorsese a spus: “Ma pot identifica cu Pupkin. Mi-amintesc ca ma duceam oriunde si faceam orice doar sa am posibilitatea sa-mi expun proiectele. Concluzia mea, pe atunci, era ca, daca trebuie sa aleg intre profesie si o relatie, relatia personala era data la o parte.”

Nota: 7/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘The King of Comedy‘.

Ben-Hur (1959)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

A trecut multa vreme de cand un film clasic m-a impresionat asa de mult. Desi cunosteam anvergura lui “Ben-Hur”, stiam de desfasurarea impresionanta de forte care a contribuit la realizarea lui (de exemplu, nu mai putin de 100.000 de costume) sau aflasem cu totii de cele 11 premii Oscar pe care le-a primit, performanta neegalata decat de doua filme in istorie, Titanic si partea a III-a din The Lord of the Rings, nu il vazusem niciodata, poate din nestiinta, poate din frica celor peste 3 ore si jumatate a filmului. Am gresit, este un film obligatoriu de bifat pe lista oricarui cinefil autentic, daca nu pentru modalitatea de concepere, macar pentru frumusetea povestii.

Este sau nu un film despre crestinism sau despre persoana lui Iisus Hristos? El nu este aratat niciodata la chip, desi persoana sau prezenta lui este deseori in cadru, pentru a influenta actiunile personajelor din prim plan sau desfasurarea de forte a Imperiului Roman, pe atunci conducatorul de facto al Regatului Iudeii. El este sustinatorul intregii povesti, el este cel care determina actiunile lui Judah Ben-Hur in a-si apara poporul, in a fi aproape de mama si de sora sa (inchise din ranchiuna neobisnuita a fostului sau cel mai bun prieten), in a jura razbunare romanilor dupa tot ce a patimit, de a-si ajuta semenii cu bunatate si recunostinta fata de cel care l-a salvat cu mult timp in urma.

Prietenia dintre Messala (Stephen Boyd) si Judah Ben-Hur (o exceptionala interpretare a marelui actor care a fost Charlton Heston) sufera o schimbare odata cu reintoarcerea sa in taramul Iudeii, sub controlul roman. El nu mai are bunatatea de altdata, devine un indoctrinat al imparatul, considerat singurul Dumnezeu al lumii. Nimic pare ca nu sta in calea lui si este bine ca nici Judah si familia lui sa nu fie prin preajma, desi multi ani s-au considerat prieteni de sange. In clipa in care Judah nu vrea sa ii acorde sprijinul pentru a-si trada propriul popor, el isi semneaza propria condamnare. O mica problema de constructie (cateva caramizi il ranesc accidental pe noul Guvernator al provinciei) se transforma intr-o vina fara putinta de rascumparare: este condamnat la galere, un loc din care in mod obisnuit nu se poate scapa, iar rudele sale apropiate sunt arestate.

Nimic nu este vesnic insa. Va avea loc si o salvare, va avea loc si o recunoastere a bunatatii sale in marele oras al Romei, dar el nu isi poate uita trecutul si datoria. In final, el se confrunta cu Messala in celebra scena a cursei de care romane, pe care am vazut-o (si merita revazuta) de atatea ori. O scena grandioasa, asa cum sunt multe altele in film, care a reusit sa transpuna atat cruzimea romanilor, lipsa oricarei reguli in asemenea festivaluri antice, care doreau sa aduca faima unora si distractia spectatorilor, cat si modalitatea de distractie a romanilor, spre napastuirea localnicilor, care nu puteau sa isi desfasoare activitatile zilnice, fiind mereu sub primejdia pierderii vietii, fara niciun drept si fara libertati.

Nu pot fi uitate, de asemenea, cele 11 premii Oscar, o premiera pentru acele timpuri si care nu au fost niciodata intrecute, doar de doua ori egalate: cel mai bun film, cel mai bun regizor (William Wyler), cel mai bun actor in rol principal (Charlton Heston), cel mai bun actor in rol secundar (Hugh Griffith) si multe altele. Cu siguranta, nu doar acestea constituie argumentul principal pentru a urmari acest film. O poveste frumoasa (chiar daca fictionala), o apropiere de valorile crestinismului autentic, dragoste si patriotism, incredere in valorile traditionale si o dorinta de a-si apara tara chiar si impotriva dorintelor celor mai buni prieteni. Un film memorabil.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Breakfast at Tiffany’s (1961) – Mic dejun la Tiffany

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Cum in aceste zile am ales sa citesc o carte si apoi sa ii vizionez cu atentie ecranizarea, poate ca acelasi lucru trebuia sa fac si cu mult-cunoscutul “Breakfast at Tiffany’s”. Cartea lui Truman Capote a fost insa citita acum multi ani, mi-a placut inca de atunci, desi amintirile imi sunt rezumate la cateva scene (pe care le-am regasit ulterior si in film) si intr-un final care m-a dezamagit, fiind mai mereu adeptul happy-end-urilor, chiar si la carti. Am ales asadat sa vad filmul, oferit de prietenii nostri de la ProVideo.ro, fiind constient ca poate aduce, pe de o parte, farmecul literaturii lui Truman Capote (unul dintre oamenii pe care i-am urmarit cel mai mult din literatura americana), iar pe de alta parte, poate insemna o delectare perfecta, aducand-o in prim plan pe una dintre actritele favorite ale tuturor timpurilor, Audrey Hepburn.

Chiar daca se spune ca producatorii acestui film au dorit-o in rolul principal pe Marilyn Monroe, nu ne putem imagina ca altcineva ar fi putut-o intruchipa pe emancipata, aroganta, distanta, zapacita, dar in definitiv sensibila Holly Golightly decat Audrey. Potrivita in fiecare scena, atat in casa ei saracacioasa (care pare doar asa, este doar casa unei persoane care doreste sa aiba oricand posibilitatea sa evadeze, sa plece in lumea larga, macar in compania unui barbat din Top 100 al averilor), cat si in compania luxului de la petrecerile exclusiviste sau in lumea atat de pretentioasa de la Tiffany’s. Si aici avem dovada sensibilitatii ei: nu doreste neaparat imposibilul, este atat de generoasa cu cei pe care ii simte apropiati, incat accepta un cadou (foarte dificil de gasit) de doar 10 dolari,intr-o scena memorabila.

Nu o sa insist asupra povestii, pentru ca acest film este un “must-see” pentru toti iubitorii autentici de cinema: desi filmul se concentreaza pe relatia (la inceput) ciudata dintre doi oameni intretinuti, Holly si Paul (scriitorul fara succes, interpretat de George Peppard), lumea nu se restrange la ei doi. Fiecare dintre ei are un cerc de apropiati, prieteni fiind prea mult spus, care ii ajuta la peregrinarea lor prin lume si care, la nevoie, ii “sponsoriseaza”: un sef mafiot aflat in inchisoare, un prieten burlac, urat si foarte bogat, o binefacatoare autentica ce accepta sa il plateasca pe Paul pentru cateva clipe de amor. O adevarata lume a luxului, o ilustrare perfecta a Americii de dupa razboi.

Sunt momente in acest film care nu pot fi uitate: un sarut in ploaie care poate fi finalul perfect al unei povesti de dragoste ce supravietuieste timpurilor; Hepburn cantand superb(ul) “Moon River” la o fereastra stil american; imaginea lui Hepburn ca fiind femeia pe care cu totii o apreciem (o rochie neagra, cu parul prins, cu o tigareta pe care nu neaparat o mai placem, cu ochelari negri) si care nu poate fi uitata niciodata. Va recomandam din suflet acest film (dar sa nu uitati cumva sa cititi si cartea lui Truman Capote, la fel de delectabila).

Nota: 9/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.