O dezvăluire interesantă şi paradoxală face valuri în opinia publică irlandeză, dar şi istoriografia axată asupra studierii influenţei părinţilor fondatori ai Republicii Irlanda. Unul dintre liderii Rebeliunii din Săptămâna Paştelui din anul 1916 ar fi făcut un gest care contrasta izbitor cu parcursul său spiritual. O revenire la matcă sau doar o simplă regăsire? James Connolly a fost o altă personalitate foarte complexă şi interesantă a acestei generaţii extraordinare care a clădit Irlanda modernă, alături de Michael Collins, Arthur Griffiths, Eamon de Valera sau Sean Lemass etc. S-a născut în anul 1868 într-una din suburbiile sărace ale Edinburghului, Cowgate (unde locuiau mii de expatriaţi irlandezi) din Scoţia, unde părinţii săi, originari din comitatul Monagham, emigraseră. Tatăl şi bunicul său era simpli muncitori. Educaţia sa s-a rezumat la urmarea cursurilor şcolii primare catolice până la vârsta de 10 ani, după care a început să muncească, însă nu pentru mult timp, căci săracia şi lipsa oricărei perspective profesionale, l-au forţat, la numai 14 ani, la fel precum pe mulţi alţi irlandezi, să se înroleze în rândurile Armatei Britanice.
Tânărul Connolly a avut norocul să se întoarcă acasă, în Irlanda, făcând parte tocmai din rândurile armatei de ocupaţie a cărei principală preocupare era păstrarea liniştii publice într-o Irlandă rurală răvăşită în acea perioadă de un lung război agrar între fermierii irlandezi, numeroşi şi fără pământ şi nobilimea anglo-irlandeză care deţinea controlul celor mai multe şi mai bune terenuri agricole. În aceaşti ani, Connolly a dezvoltat o ură durabilă faţă de Armata Britanică. Atunci când regimentul său a fost relocat în India, a dezertat şi s-a căsătorit cu Lillie Reynolds, revenind în Edinburgh unde a devenit implicat în mişcarea socialistă scoţiană, ajungând chiar secretarul Federaţiei Socialiste Scoţiene, dar şi membru al Partidului Muncitoresc Independent. În 1895, Connolly a aflat că organizaţia socialistă din Dublin căuta un secretar, oferind un salariu întreg de o liră pe săptămână, astfel încât familia Connolly s-a mutat la Dublin. Clubul socialist s-a transformat în Partidul Republican Socialist Irlandez (The Irish Socialist Republican Party). A devenit din ce în ce mai cunoscut şi implicat în lupta pentru obţinerea unor drepturi de natură socială şi sindicală (precum ziua de lucru de numai opt ore), ajungând mâna dreaptă a lui James Larkin, şeful principalului sindicat irlandez din epocă, Irish Transport and General Workers Union. Alături de un fost ofiţer în Armata Britanică, Jack White, a format Armata Cetăţenească Irlandeză (Irish Citizen Army).
În mod elocvent, după izbucnirea Primului Război Mondial, Connolly a fost unul dintre puţinii lideri europeni ai celei de a Doua Internaţionale Socialiste care s-a pronunţat împotriva ralierii socialiştilor la cauzele naţionale ale puterilor implicate, pe considerentul că acel război nu era al claselor muncitoare exploatate ci al burgheziei. Connolly nu era prea apropiat de organizaţiile naţionaliste republicane precum Irish Volunteers, manevrata de masoneria subternă a mişcării independentiste irlandeze, Frăţia Irlandeză (Irish Brotherhood) considerându-i pe liderii lor mult prea burghezi, fără să aibă o preocupare serioasă faţă de soarta muncitorilor şi ţăranilor irlandezi. Aceste consideraţii personale nu l-au împiedicat însă să stabilească legături şi chiar să negocieze un acord cu liderii naţionalişti Thomas Clarke şi Patrick Pearse, pentru ca ambele organizaţii să declanşeze în comun o rebeliune de proporţii pentru a-i alunga pe britanici din Irlanda, fără a mai aştepta sfârşitul războiului şi punerea în practică a amăgirilor guvernului de la Londra. Connolly a fost cooptat în organul de conducere al mişcării republicane.
Luni, 24 aprilie 1916, Connolly şi-a adunat cei două sute de oameni din Armata Cetăteneasca Irlandeză încă din primele ore şi a mărşaluit spre clădirea Poştei Centrale din Dublin, alături de celelalte forţe ale voluntarilor naţionalişti republicani. În mod ciudat, autorităţile britanice din Dublin au fost luate prin surprindere chiar dacă se ştia despre intenţia voluntarilor republicani de a organiza o rebeliune. Rebelii au ocupat mai multe puncte cheie din Dublin, în speranţa că restul ţării le va urma exemplul şi, mai mult, un transport de arme germane avea să fie debarcat în insulă pentru a dota cu armament modern nişte voluntari care foloseau puşti vechi de o jumătate de secol. În condiţiile în care armele nu au mai ajuns, Aud, cargoul german sub pavilion norvegian fiind interceptat de marina britanică în largul coastelor irlandeze şi forţat să se sabordeze, iar în restul Irlandei nu au avut loc evenimente deosebite şi de amploarea aşteptată, înăbuşirea Rebeliunii nu a mai fost decât o chestiune de ore, cel mult zile. Clădirea Poştei Centrale, sediul rebelilor şi locul de unde Connolly îi comanda, în măsura posibilului, pe răsculaţii din celelalte puncte ale oraşului, a fost supusă unui asediu prelungit, fiind incendiată, iar Connolly grav rănit la picior. Transportat pe o targă, rebelii au abandonat clădirea fumegândă a Poştei, refugindu-se într-o casa din apropiere, unde conducerea organizaţiilor rebele a decis să capituleze, dându-şi seama că orice vărsare de sânge a tinerilor voluntari era inutilă, rezultatul fiind previzibil. Connolly şi-a liniştit camarazii: „liderii vor fi împuşcaţi dar voi, ceilalţi, veţi fi lăsaţi liberi”
Liderul socialist a fost transportat la spitalul Crucii Roşii din Dublin Castle, sediul administraţiei britanice din Irlanda, unde i s-au acordat îngrijiri medicale. Căci britancii aveau nevoie de el pentru a semna declaraţia de capitulare, în calitatea sa de comandant al Armatei Cetăţeneşti Irlandeze, vicepreşedinte al autoproclamatei Republici şi pentru a-l deferi Curţii Marţiale care la 9 mai l-a condamnat la moarte. În ciuda faptului că un medic de la Crucea Roşie a admis că oricum nu mai avea de trăit mai mult de o zi sau două. Vizitat de soţia sa şi întrebat ce să le spună camarazilor săi socialişti despre implicarea lui în Rebeliunea naţionalistă, el i-a replicat: „să nu uite că sunt irlandez”.
În acest punct al desfăşurării unor evenimente cunoscute, se inserează mărturia lui George Kendall, capelan metodist în cadrul Armatei Britanice care a discutat cu Connolly cu câteva ore înainte de a fi împuşcat. Nepotul lui George Kendall, Tim Kendall, a dezvăluit ziarului Sunday Independent, că a descoperit memorille bunicului său, acestea urmând a fi publicate sub titlul de „Daring All things-My Story”. „Bunciul meu era capelan al Diviziei a 59-a din Armata Britanică, cea care a fost trimsă la Dublin să înăbuşe Rebeliunea irlandeză. El descrie în memoriile sale finalizate în 1961, la scurt timp înainte de a muri, capturarea şi execuţia liderului rebel James Connolly.” George Kendall descrie episodul „l-am vazut pe James Connolly de două ori când era internat la spital, a doua oară fiind în ajunul execuţiei. În timpul primei întâlniri a răspuns la întrebarea mea, dacă are ceva de spus, că preţul libertăţii este vigilenţa eternă. Nu era de datoria mea să condamn sau să judec ce făcuse. Connolly fusese de ani de zile un agnostic dar cu câteva ore înainte de a muri s-a întors la credinţa strămoşilor săi. În acea noapte dinaintea morţii, un preot catolic a fost lăsat să-l vadă în spital, oferindu-i Sfânta Comuniune şi iertarea păcatelor. Cerându-i-se să se roage pentru soldaţii care urmau să-l împuşte, a răspuns că mă voi ruga pentru toţi oamenii curajoşi care îşi fac datoria. George Kendall continuă „Rebeliunea Nebună, după cum a fost numită de către poporul irlandez, a fost o gaură neagră nu numai pentru Dublin şi Irlanda dar pentru întregul nostru Imperiu de atunci şi aliaţii noştri. Am stat în mijlocul străzilor distruse, auzind vâjâitul gloanţelor trase de lunetişti, am vizitat Castelul Dublinului, unde se aflau răniţii noştri, alături de răniţii rebeli, primind îngrijiri, unii lângă alţii.” La trei luni de la execuţia lui James Connolly, văduva lui a fost primită în rândurile Bisericii Catolice. El este considerat fondatorul Partidului Laburist Irlandez, mai multe edificii publice purtându-i numele (precum una din cele două gări principale din Dublin, Connolly Station).
Această reconversie spectaculoasă vine să demonstreze, încă o dată, că în preajma morţii, omul are mare nevoie de un sprijin şi oricât de curajos ar fi, cel mai la îndemână, pentru a face marele şi ultimul pas, rămâne tot credinţa. „Out of Ireland have we come./ Great hatred, little room, Maimed us at the start./ I carry from my mother’s womb/A fanatic heart” (William Butler Yeats)
