Editorial

Interviu Dan Stanca: ”Eu nu scriu de-a surda”

Cea mai recentă carte a lui Dan Stanca, ”Anii frigului”, a apărut de curând la Editura Humanitas și, după ce am citit-o, m-am întrebat cum privește autorul tema nefericirii, care răzbate și din gândurile, și din acțiunile personajelor. Așadar, Dan Stanca a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări despre acest roman și resorturile lui, fie că vorbim de Sandu Tudor, Arsenie Boca, Rugul aprins sau, pur și simplu, despre nefericire, despre comunism, tortură sau alchimie. -Romanul ”Anii frigului” începe astfel: ”Știți, mă gândesc mereu la sensul vieții mele și pur și simplu rămân cu gura căscată. La urma urmei, pentru asta m-am zbătut tot timpul, să găsesc un sens, și constat că sunt la fel de neajutorat ca în prima zi...” Dvs. ați găsit sensul vieții, măcar în calitate de scriitor? Îmi puneţi o întrebare care mă depăşeşte. În măsura în care scrie se presupune că autorul a descoperit un sens, dacă nu sensul cu majusculă, aunci măcar unul mai mic. Evident, mai poţi să scrii şi de-a surda, dar sper că nu intru în categoria acestor autori. Literatura înseamnă cuvinte, dar şi cuvânt, deci e vorba de Logos. Iar Logosul aduce cu el, de la sine înţeles, sensul. Hai să zic, în cazul unui artist plastic, poate problema sensului cade pe planul doi, fiindcă acolo forţa expresivităţii bate tot, dar literatura e cu totul altceva. Doar că în condiţiile experimentului împins la refuz şi aici lucrurile s-au dat peste cap. -Torturile din închisorile comuniste sunt un subiect delicat și, în același timp, înfiorător. Nu v-a fost greu să scrieți despre asta? Ați făcut vreo documentare asupra acestui lucru? Eu am coordonat timp de cinci ani suplimentul Aldine al României libere şi astfel am avut posibilitatea să cunosc numeroşi foşti disidenţi politici. Ce mi-au spus ei m-a uluit şi în acelaşi timp m-a făcut să înţeleg cât de mic sunt. Pus în locul lor, nu aş fi rezistat nici o zi, dar ştiţi cum  se spune, nu-i da omului cât poate duce... În cartea mea apare o figură de torţionar, dar nu cred că este ceva foarte pregnant. -Primul capitol se numește ”Cine-i mai nefericit dintre noi?”. De altfel, nefericirea personajelor principale străbate întregul roman. Cum priviți dvs., ca om și ca scriitor, fericirea și nefericirea? Este nefericirea regula și fericirea excepția? Trăim din păcate într-o lume în care oamenii nu mai sunt nici fericiţi, nici nefericiţi. Nici ei nu ştiu cum sunt. A fi fericit presupune a beneficia de o condiţie, cum să spun, privilegiată, nu-i de nasul oricui fericirea. Fericirea aşadar nu este o stare instinctuală, ci presupune o educaţie prealabilă. Putem fi excitaţi, dar fericiţi în nici un caz, cu atât mai puţin entuziaşti. În schimb nefericirea are ceva comun cu epoca asta. Doar că şi aici trebuie precizată o nuanţă. A fi cu adevărat nefericit înseamnă să te apropii de tragic. Cu alte cuvinte, să trăieşti o dramă care să bată dincolo de sentimente şi să pună ecuaţia destinului într-o lumină metafizică. În cartea mea,…

Interviu Radu Paraschivescu: ”Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan”

Am scris deseori aici despre cărțile lui Radu Paraschivescu, un autor care îmi place mult pentru felul în care aduce zâmbetul pe chipul cititorilor, fie că vorbim de cărțile proprii (romane de ficțiune sau povestiri cu tentă autobiografică), fie că vorbim de culegerile de perle ale politicienilor sau fotbaliștilor. Cel mai recent volum al său, ”Am fost cândva femeie de onoare”, apărut la Editura Humanitas, este alcătuit dintr-o serie de povestiri autobiografice amuzante (voi scrie pe larg despre el zilele următoare). Am fost curios cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele textului scris (și a ”aventurilor” descrise), așa că l-am chestionat pe Radu Paraschivescu cu privire la această frumoasă carte. -Cum a apărut ideea volumului ”Am fost cândva femeie de onoare”, alcătuit din povestiri autobiografice, majoritatea dintre ele publicate în alte volume sau în reviste de cultură? Să ştiţi că m-am întrebat şi eu. Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor – cel puţin aşa cred – şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan. A fost mai degrabă un puseu de confesivită. Ce l-a declanşat? Pesemne că o serie de invitaţii de-a scrie texte cu valenţe autobiografice şi, prin ricoşeu, autoscopice. Ca să fiu riguros, adaug că două dintre invitaţii mi le-am trimis eu însumi – pentru tot atâtea texte despre armată şi despre piesele muzicale care ne-au marcat viaţa. Pe lângă ele, am răspuns apelurilor formulate în timp de Marius Chivu, Ioana Pârvulescu, Oana Bârna, Gabriela Tabacu, Radu Lupaşcu, Lidia Bodea sau Robert Şerban. Li s-au adăugat două texte scrise cu ani în urmă pentru revistele Dilema Veche şi Esquire. Şi ca să nu se spună că trăiesc doar din osânza volumelor colective, am scris două bucăţi special pentru această ocazie: „Am fost cândva femeie de onoare”, care dă titlul cărţii, şi „Nişte vulturi, un scobar, un autograf”. (mai mult…)

Augustin Buzura (1938-2017)

Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berința, județul Maramureș - d. 10 iulie 2017, București) Cred că era prin 95-96 când am sunat (cu ce emoții teribile!) la radio Delta (Parcă?). Exista acolo o emisiune culturală unde - scriitorii consacrați - răspundeau întrebărilor ascultătorilor îndrăgostiți de literatură. Știu limpede că una dintre întrebări se referea - strict - la sprijinul pe care fundația culturală română îl alocă (sau ar trebui să-l aloce) tinerilor condeieri. Buzura mi-a vorbit cu timbrul lui inconfundabil (o profunzime aparte, îți venea, realmente, să-l asculți în neștire) despre strădaniile fundației culturale da a promova tinerii. Mi-a cerut - în direct - chiar câteva texte - lucru care avea să-mi provoace o reverie fără seamăn. Peste aproape două decenii abia, aveam să public (prin generozitatea lui Horia) câteva texte în revista Cultura (revista fundațiilor regale) sub îndriguirea căreia Augustin Buzura își desăvârșea directoratul... Am aflat - limpede - că le-a citit. Nu există satisfacție mai mare decât să știi - la modul absolut - că scriitorul pe care-l iubești (ca într-o rocadă privilegiată a raporturilor) te citește, la rându-i! Literatura lui Buzura, densă, intens psihologizantă (din stirpea lovinesciană a inspirației citadine), laxă, intens-subversivă își bântuie/urmărește - de la capătul adevărurilor ei - cititorii. (Drumul Cenușii). Augustin Buzura, apud Wikipedia, a urmat cursurile pre-universitare la Liceul “Gheorghe Șincai” (în prezent, Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare). A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj (1958-1964). A renunțat la profesia de medic psihiatru și s-a dedicat literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se vor regăsi în romanele sale. A debutat cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe în 1963. A fost un promotor - cu vocație - al culturii și literaturii române. Dumnezeu să-l ierte !

Cărţile vacanţei 2017 vin de la Humanitas!

Editura Humanitas vă propune, ca la începutul fiecărei veri, zeci de titluri noi, adevărate evenimente editoriale, cărţi aşteptate ale autorilor români, noi apariţii în colecţiile de literatură română contemporană, memorii, jurnale, eseuri, istorie, ştiină şi minunate cărţi pentru copii. Vă aşteaptă, aşadar, în rafturile librăriilor din toată ţara, noi volume de Andrei Plesu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Radu Paraschivescu, Ioana Nicolaie, Ioana Bradea, Radu Vancu, Tatiana Niculescu, Dan Stanca, Radu Jorgensen, Ioana Bâldea Constantinescu, Andrei Cornea, Traian Ungureanu, Dorian Branea, ediţiile în limba română ale multor cărţi esenţiale, precum Evanghelia pe scurt de Lev Tolstoi, Autobiografia lui Charles Darwin, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii de Matei Călinescu, Istoria omenirii de Hendrik Willem van Loon şi noua colecţie de cărţi pentru cei mici de la Humanitas Junior. (mai mult…)

Starea teatrului

Mă consider norocos pentru faptul că maturizarea mea intelectuală s-a petrecut în a doua parte a anilor ’60 şi începutul anilor ’70 într-o perioada (vai, scurtă!) de relativă liberalizare ideologică şi culturală în România, şi într-un oraş – Bucureşti – care se afla în acea vreme în avangarda teatrului internaţional. Pornind de la o tradiţie teatrală solidă şi beneficiind de îndrumarea unor regizori aflaţi la piscul maturităţii creatoare cum au fost Liviu Ciulei şi Moni Gelerter, un val de tineri regizori iconoclaşti, explodând de talent şi îndrăzneală au reuşit să aducă pe scenele teatrelor bucureştene interpretări noi ale dramaturgiei clasice şi piese ale repertoriului internaţional contemporan. Au fost la început Radu Penciulescu, David Esrig şi Dinu Cernescu, urmaţi la scurt timp de Lucian Pintilie şi Andrei Şerban. Ceea ce se petrecea atunci pe scenele bucureştene nu era doar sincron cu cele mai bune spectacole din lume, dar în multe privinţe anticipa şi crea direcţii noi în teatrul contemporan. Încerc ca la fiecare revenire la Bucureşti – cel puţin de două ori pe an în ultimul deceniu şi jumătate – să văd cât mai mult teatru, să-i revăd pe regizorii şi actorii preferaţi ai primelor mele tinereţi (şi ale lor) şi să cunosc generaţiile tinere de actori, regizori şi dramaturgi. Fără ca neapărat să am asta ca scop, le compar cu ceea ce am reuşit să văd pe scenele lumii (inclusiv în Israel) în cei 33 de ani de când mi-am câştigat libertatea de a cutreiera lumea. Revăd cu nostalgie şi teatrele pe care le cunoşteam de acum 40 sau 50 de ani. Unele dintre ele au trecut prin renovări substanţiale cum ar fi Teatrul Naţional (deşi au trecut doar vreo patru decenii de la inaugurare, oferind astăzi şi generoase spaţii de expoziţii în foaiere) sau Teatrul Odeon de pe Calea Victoriei. Alte săli au rămas parcă încremenite în timp, până şi problemele lor de construcţie şi şicanele cauzate spectatorilor au rămas la locul lor. De exemplu stâlpii din sala Teatrului de Comedie care obscurează parţial vizibilitatea din ultimele rânduri ale parterului sălii sau balustradele din sala principala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra care ‘taie’ o parte din scenă din câmpul vizual al spectatorilor care au neşansa să cumpere (la preţ întreg!) bilete lângă ea. Ce contează însă în comparaţie cu cantitatea de nostalgie care mă cuprinde intrând în sălile de care mă leagă atâtea amintiri. Aici, la Bulandra, pot spune că mi-am făcut şcoala mea personală de spectator de teatru de calitate cu spectacole cum au fost ‘Cabala bigoţilor’, ‘Revizorul’, ‘Elisabeta’, ‘Maestrul şi Margareta’, ‘Azilul de noapte’, ‘Furtuna’, ‘A 12-a noapte’, etc. Fenomenul teatral bucureştean de astăzi nu are loc însă doar în teatrele consacrate. Deşi după 1989 nu a mai fost adăugată nicio constructie importantă destinată artei teatrului, numărul locurilor în care au loc spectacole în Bucureşti a crescut considerabil prin recuperarea unor spaţii care în perioada comunistă erau folosite ca centre culturale, sau prin crearea de spaţii noi cum ar fi ‘cafenele teatrale’. Am avut astfel ocazia…

Fragment din ”Imperiul Pisicilor”, de Alex Tocilescu

Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din romanul ”Imperiul Pisicilor”, de Alex Tocilescu, ce a apărut de curând la Editura Polirom, colecţia „Ego. Proză”. Vă reamintim că vineri, 30 iunie, începînd cu ora 18.30, în Grădina Cărturești Verona din București (Strada Pictor Arthur Verona 13-15), va avea loc un eveniment dedicat prozei scurte, o seară de lectură și discuții, la care vor participa Ana Maria Sandu, Alex Tocilescu și Marius Chivu. Iubitorii de proză scurtă îi pot asculta pe Ana Maria Sandu și pe Alex Tocilescu citind din noile lor volume: Pereți subțiri, respectiv Imperiul Pisicilor, ambele apărute de curînd la Polirom, și în ediție digitală, și aflate în topul de vînzări al editurii, categoria literatură română, la Bookfest 2017. (mai mult…)

Fragment din ”Downshifting”, de Alexandru Done

Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din romanul ”Downshifting”, de Alexandru Done, ce a apărut de curând la Editura Polirom, manuscrisul fiind câştigătorul Concursului de Debut al editurii, ediţia 2017. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte: „Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile. (mai mult…)

10 cărți (de la 10 edituri) de cumpărat de la Bookfest 2017

Astăzi începe Salonul Internațional de Carte Bookfest 2017 și sunt sigur că mulți cititori s-au pregătit pentru ceva reduceri sau, dacă nu sunt neapărat reduceri tentante, măcar să vadă ce apariții noi au editurile sau ce personalități ar putea să întâlnească la târg. Absenți o perioadă din peisaj, am reușit să publicăm o mare parte din comunicatele editurilor, pe care le puteți găsi aici. Ca în fiecare an, voi ajunge și eu acolo și voi avea propria listă de achiziții (și sunt sigur că multe edituri vor avea grijă ca lista să dea pe dinafară), iar o parte din această listă va ajunge aici, pe blog, pentru prietenii care mai încă încredere în gusturile mele. (mai mult…)

Fragment în avanpremieră: ”Kreuztanne”, de Fate Velaj

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Kreuztanne”, de Fate Velaj, ce va apărea în curând la Editura Corint. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte: „Emigrantul spălător de vase a ajuns să primească cea mai înaltă distincție, Crucea de Aur a Republicii Austria, și să devină consilier al prim-ministrului. Fate Velaj este autorul romanului autobiografic Kreuztanne, povestea unui om «care a reușit în viață».” Anna Maria de Luca, La Repubblica (mai mult…)

Între Miami și Madrid, Simona a mai pus încă un ocean

Într-o seară în care s-a încheiat (cel puțin pe teren) bătălia de la distanță dintre Rege si Reghe pentru un campionat de fotbal jucat după reguli neclare, Simona a luat prim-planul, triumfând maiestuos pe zgura de la Madrid la capătul unui meci pe muchie de cuțit. Nu, n-a fost meciul vieții ei. Marile triumfuri sunt încă în fața Simonei Halep, căci acest început de epocă post-Serena în tenisul feminin este momentul în care ea poate prelua supremația. Nu este nicidecum o certitudine, zarurile nu au fost încă aruncate, dar este o posibilitate. O oportunitate reală pentru Simona, care, fără a fi o jucătoare completă, îmbină agresivitatea cu răbdarea într-o manieră inteligentă. Nu are cum practica un tenis 100% ofensiv, pentru că nu este construită pentru așa ceva. Dar ceea ce chiar Simona a numit inspirat „smart aggressive” este maniera de joc care o poate duce către izbânzi și mai răsunătoare.  (mai mult…)