Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Vă prezentăm în avanpremieră câteva fragmente din romanul Constellation”, de Adrien Bosc, ce va apărea săptămâna viitoare la Editura Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei, în traducerea Marianei Piroteală. Volumul a obţi­nut în 2014 Marele premiu pentru roman al Acade­miei Franceze, Premiul Gironde Nouvelles Ecritures, iar în 2015 Premiul Paris Diderot-Esprits libres. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte, recomandată de Filme-cărți.ro:

Roman inspirat din povestea adevărată a prăbuşirii avionului Air France Lockheed Constellation şi a faimoşilor săi pasageri în octombrie 1949.

În noaptea de 27 spre 28 octombrie 1949, avionul Con­ste­lla­tion, „noua cometă a companiei Air France“, care plecase de la Paris către New York, se striveşte de muntele Redondo, în largul arhipelagului Azore. La bord se aflau 48 de pasa­geri şi membri ai echipajului, printre care celebrităţi precum boxerul Marcel Cerdan şi violonista Ginette Neveu.

Adrien Bosc reaprinde toate cele 48 de stele stinse în tragica noapte, ascultă vocea fiecărei victime şi îi spune povestea, dându-i din nou viaţă. Îmbi­nând scriitura jurnalistică şi aven­tura romanescă, auto­rul reuşeşte să creeze legături între pasa­­geri şi evenimentele timpului lor. Însă marea provocare la care îşi propune să răspundă este de a descoperi înlănţuirea de infime cauzalităţi care au dus la acest sfârşit dra­matic.

Fragmente în avanpremieră:

Sunet distorsionat

Avionul! avionul! să urce pe cer,

Să plutească peste munţi, să străbată mările

Guillaume Apollinaire, Poèmes retrouvés

„Noua cometă a Air France“ anunţau pliantele publicitare. Constellation avea să ia locul hotelurilor de lux plutitoare şi să impună definitiv supremaţia cerului asupra mării. O pasăre cromată născută din nebunia unui om, Howard Hughes.

Principalul acţionar al companiei Trans World Airlines (TWA), Hughes demarase în 1939 proiectul pentru construirea lui „Connie“. Asociindu-se cu constructorul Lockheed Aircraft, magnatul cinematografiei şi al aviaţiei punea un nou pariu – un avion de linie cu patru motoare, presurizat, capabil să parcurgă o distanţă de cinci mii şase sute de kilometri fără escală. Trasa în linii mari planurile, lăsându-se călăuzit în schiţele sale de eleganţă şi erotism, inginerilor revenindu-le misiunea de a le adapta la regulile aeronauticii. În aceeaşi perioadă, pentru filmul Proscrisul, cineastul-aviator crea un sutien cu schelet ranforsat de oţel autoportant, transformând pieptul lui Jane Russell într-o rachetă îndreptată direct către ecran şi către ocrotitorii moralităţii.

Introdus în programul de apărare al armatei americane abia în 1944, după transportarea trupelor aliate de pe un continent pe altul, Constellation, avându-l la comandă pe miliardarul excentric, efectua primul zbor comercial, spulberând un record, din Burbank, California, la Washington în doar şase ore şi cincizeci şi şapte de minute. Pe 15 februarie 1946, producătorul-aviator convoca pe toată lumea bună de la Hollywood pentru a efectua un zbor fără escală de la New York la Los Angeles. La opt mii de metri altitudine, Hughes, cu portavocea într-o mână şi cu o cupă de şampanie în cealaltă, la braţ cu Paulette Goddard şi Linda Darnell, îşi prezenta noua jucărie. Cu Constellation şi stelele sale, aviaţia intra în epoca luxului aluminizat. Simbol al apogeului transatlanticelor cu elice, primele zboruri nu prevesteau însă nimic din destinul lor. Bizară lege a seriilor. Pe 18 iunie 1946, unul dintre cele patru motoare ale avionului Constellation al companiei Pan Am a luat foc. Cu toate acestea, timp de aproape unsprezece ore, pilotul a reuşit performanţa de a survola Statele Unite. Douăzeci şi trei de zile mai târziu, cvadrimotorul Constellation, pe care de acum presa îl poreclise „cel mai bun trimotor din lume“, a fost victima unui alt accident – aterizarea de urgenţă pe un câmp, care avea să ducă la moartea a cinci din cei şase pasageri. Ca măsură de precauţie, avioanele Constellation au fost oprite la sol în timp ce constructorul Lockheed aduce modificările necesare. După aceste ajustări, câteva luni mai târziu, Constellation obţinea din nou certificatul de navigabilitate şi se impunea drept un avion de cursă lungă cu greutate pentru companiile aeriene din întreaga lume. Printre ele, fosta societate anonimă Air France, aflată de acum sub auspiciile statului, făcea o comandă de treisprezece aparate constructorului Lockheed. În data de 9 iulie 1946, de pe aeroportul La Guardia decola primul avion Constellation al companiei Air France, cu numărul de înregistrare F-BAZA, avându-l la comandă pe Roger Loubry. După 8 octombrie 1947 şi după inaugurarea dotărilor de lux „Comète d’Or“, Air France se putea mândri că este singura companie care oferă cuşete în transatlanticele sale şi că cele şaisprezece ore de zbor sunt rezervate somnului.

(…)

Nebunia Monvel

Închipuiţi-vă că oraşul lor stă în picioare, cât se poate de drept.1

Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

Lui Bernard Boutet de Monvel nu-i plăceau călătoriile cu avionul. Şi nu era vorba despre o fobie. Fusese pilot. Erou chiar. Mobilizat în 1914, după câteva victorii deasupra golfului Somme, s-a remarcat cu prilejul unui raid magistral între Salonic şi Bucureşti. Cu toate acestea, prefera lentoarea transatlanticelor şi numai dacă era constrâns apela la calea aerului. Un om aparţinând unui alt secol, reprezentant al unei lumi în declin care avea să cedeze curând locul domniei oamenilor grăbiţi, Boutet de Monvel ar fi subscris cu dragă inimă la Bilanţul inteligenţei al lui Paul Valéry: „Nu mai suportăm durata, nu mai ştim să fertilizăm plictisul“. Desenator de linii aspre, de geometrie plană, îi plăcea să observe dreapta perfecţiune a pacheboturilor luxoase. În ochii acestui om, călcâiul lui Ahile al secolului XX în care naviga fără voia sa aducea mai mult cu sfârşitul unei epoci decât perioada interbelică. Se simţea ieşit din cursă şi încetinea bucuros. Omului nou îi răspundea cu caricatura vremurilor de odinioară. Dandismul lui excesiv, ţinuta perfectă, accentuarea politeţei şi a manierelor erau tot atâtea piedici în calea nerăbdării generale. Un mic pas în lături în botinele ceruite cu care se delecta pe ascuns, o deraiere de la mersul lumii într-un costum din trei piese. Aceste mulţimi anonime ce se pierdeau în mijlocul clădirilor impunătoare, al gărilor gigantice şi al străzilor uriaşe îl obsedaseră totuşi. În ele vedea retranscrierea perfectă a unui ideal, lupta formelor plane, popularizarea încadrată într-un plan vertical. Dispreţul faţă de avangardă, unde desluşea ceva cunoscut, îl liniştea mai mult decât voia să redea în desenele sale. Un tempo decalat sub forma eticii îl făcea să înoate iremediabil contra curentului. Şi tocmai din cauza acestei reacţii preferase în 1926, în plină înflorire a artei pariziene, să emigreze în Statele Unite, apoi să se întoarcă pentru o perioadă, când, la jumătatea celui de-al Doilea Război Mondial, New Yorkul devenise locul de exil privilegiat al artiştilor europeni. Un du-te-vino căruia uneori i-a căzut victimă. Jurând să se debaraseze de eticheta de pictor monden, devenise, dincolo de Atlantic, fără să-şi fi propus, portretistul miliardarilor, pictorul cel mai apreciat din Café Society. Lăsând în urmă peisajele din Fez pe care le pictase la sfârşitul Marelui Război sau seria de schiţe realizate pentru revista Harper’s Bazaar la bordul transatlanticelor sau oţelăriile din Chicago şi imaginile din Grand Central Station, devenise celebru, adulat pentru portretele sale în picioare. Şi, dovadă de masochism artistic, în 1908, prin mijlocirea unui autoportret, avusese deja parte de recunoaşterea semenilor săi în Societatea naţională de arte frumoase. La expoziţie, amuzat, răspunsese la prezentarea lucrării sale prin această butadă de o falsă modestie:

— Nu e mare lucru, doar un portret al meu.

Când vrei să lucrezi împotriva ta, uneori reuşeşti. Poziţie paradoxală care ar putea da de înţeles că eşecul are virtuţile sale. Astfel s-a întâmplat în cazul crahului din 1929, căruia i-a adus un omagiu. Milionarii care se aruncau de pe zgârie-nori îi împuţinau comenzile şi-i permiteau să se dedice picturilor care surprindeau întinderile pustii din Lumea Nouă. Fecundă delăsare să renunţi la zugrăvirea cărnii triste a sufletelor mândre în favoarea peisajelor de beton. Mai degrabă uzina decât patronul său, imobilul în locul proprietarului.

Un chip aristocratic evidenţiat de ochii de un albastru intens şi de trăsături precise care-i accentuau nobila frunte. Boutet de Monvel, cu părul lins, mereu la patru ace, era de o frumuseţe rece, implacabilă, tăioasă, şi nu tulbura câtuşi de puţin această gravură suverană. Monvel era un excentric reîntors, nimic nu lăsa să se ghicească dulcea nebunie care-l însufleţea. Noctambul de început de secol, frecventa Maxim’s. În fiecare seară, în grup, se întreceau în ingeniozitate pentru a păcăli plictisul. Şi astăzi îşi aminteşte, cu veselie, deghizarea complicelui său Ravaud în şofer de omnibuz, trimiţând pasagerii spre Pontoise. Monvel era un glumeţ rafinat, mereu impecabil, se amuza în orice situaţie, făcea haz de necaz. La mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, şi-a pozat întreaga familie în faţa casei de la ţară, fiecare purtând o mască de gaze; poza suprarealistă trona înrămată în apartamentul newyorkez.

Un gest excentric imortalizat în 1936 în piatra unei vile octogonale construite la Palm Beach, în Florida, botezată nu fără ironie „Nebunia Monvel“.

În această seară de 27 octombrie, Monvel a pus capăt exilurilor sale periodice. În curând septuagenar, şi-a jurat să nu mai pună piciorul în Statele Unite. Nebunia Monvel a fost vândută, cealaltă viaţă a sa a fost repatriată în câteva valize, şi acum pictorul se pregăteşte să profite de pensionare în Franţa. Cu câteva luni mai devreme, un proiect îi distrăsese atenţia pentru o vreme. În februarie 1948, primea un apel neaşteptat de la compania cinematografică RKO: i se propunea să realizeze, în cel mai scurt timp, portretul lui Ingrid Bergman pentru lansarea filmului Ioana D’Arc. Câteva zile la rând, într-un apartament din hotelul Hampshire House, vedeta îi pozase cu spada în mână. O admira după ce o văzuse în Notorious de Alfred Hitchcock şi se bucura în secret de o formidabilă tiflă dată istoriei familiale. Tatăl său, Maurice Boutet de Monvel, ilustrator de la finele secolului al XIX-lea, era celebru pentru albumul Ioana D’Arc publicat în 1896, o combinaţie de fresce istorice împodobite cu acuarele reproduse prin zincografie. S-a închis cercul, se spunea. RKO îi făcuse un cadou fără să vrea.

În toamna anului 1949, presa îl ridică în slăvi pe regizorul Victor Fleming. André Bazin vorbeşte despre un film „fidel şi emoţionant“. Dar Monvel nu-şi făcuse încă timp să asiste la vreo proiecţie, avea de terminat o ultimă comandă pentru Mary Rogers, pe care trebuia s-o predea la sfârşitul lunii octombrie. Şi iată cum, printr-un curios concurs de împrejurări, pictorul ajunge să se numere printre pasagerii avionului F-BAZN. Politeţea, această indiferenţă organizată, îi jucase o ultimă festă. Ultima călătorie a lui Monvel trebuia să aibă loc odată cu cea a actriţei Françoise Rosay, cu zborul de miercuri 26 octombrie. La îmbarcare, numeroasele bagaje ale actriţei îl determinaseră pe Monvel să-i cedeze de bunăvoie şi locul său. O asigura, încântat de gestul său, că o amânare nu-i va schimba de fapt cu nimic programul, că ar fi mult mai stingherit dacă nu ar ajuta-o decât dacă ar pierde avionul şi, împletind eleganţa cu cuvintele alese, adăuga:

— Amintiţi-vă de Bergson, politeţea spiritului nu este altceva decât o formă de eleganţă. Şi astă-seară, dragă Françoise, îi oferiţi spiritului meu empiric ocazia de a dovedi temeiul acestor cuvinte.

Despre autor:

Adrien Bosc s-a născut în 1986 la Avignon. A obţinut două masterate la Sorbona şi un masterat în domeniul editorial la Paris IV şi este fondatorul unei edituri atipice, Éditions du sous-sol, care publică, între altele, revistele Feuilleton şi Desports. Constellation (2014; Humanitas Fiction, 2017) este pri­mul său roman. A fost nominalizat la Pre­miul Goncourt, Premiul Renaudot, Premiul Flore şi se numără printre cele patru cărţi finaliste ale Premiului Jean Giono. În 2014 a primit Marele premiu pentru roman al Acade­miei Franceze şi Premiul Gironde Nouvelles Ecri­tures, iar în 2015 Premiul Paris Diderot-Esprits libres. Din 2016 Adrien Bosc este direc­tor adjunct al Éditions du Seuil.

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium