Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile”, de Codrin Liviu Cuţitaru, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în Colecția Ego. Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Boris Mercuti, profesor la o importantă universitate, află cu stupoare că tatăl său, pe care nu a reuşit niciodată să-l egaleze din punct de vedere profesional, i-a lăsat moştenire un manuscris-testament. De aici începe o călătorie în timp, din anii ’70 ai regimului comunist pînă într-un viitor îndepărtat, anul 2098, prin intermediul noilor manuscrise care ies la suprafaţă. Personajele acestora se transformă la rîndul lor în naratori, ca într-un joc ameţitor al oglinzilor, iar ficţiunea se contopeşte cu realitatea, modelată după voinţa fiecărui nou Scriptor. Oamenii devin plastilină în mîinile scribului la care se află peniţa, iar lucrurile iau mereu o turnură neaşteptată, cariere înfloresc neaşteptat şi vieţi sînt ruinate nemeritat – toate evenimentele derulîndu-se spre un final surprinzător.

Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este captivant, amuzant şi, nu în ultimul rînd, plin de scene care îţi dau fiori, precum romanele gotice de odinioară.

Fragment în avanpremieră:

Bătrînul Mercuti stătea nemişcat în pat, cu ochii în tavan. În braţul stîng îi era înfipt acul perfuziei, iar prin tubul legat de el primea în răstimpuri picurate un lichid incolor. Era întins perfect, fără pernă („o parte din tratament!“, îi spuseseră doctorii lui Boris), şi, din cînd în cînd, privea aparent nedumerit către fiul său. Nu putea să vorbească (articula doar nişte sunete bizare) şi paralizase complet pe partea stîngă a corpului. Mişca un singur braţ cu greutate. Reuşea să‑şi încline capul, fără să-l ridice totuşi. „Accident cerebral emisferă dreaptă, cu pareză pe partea stînga şi afazie totală“, scrisese neurologul în foaia de observaţie. Pe fişa tomografică cineva adăugase: „Multiple infarcturi scoarţă cerebrală“. Şeful Clinicii îi explicase Cristinei – cu solidaritate de castă – că accidentul actual fusese anticipat de altele mai mici, insuficient de puternice pentru a da semnale din timp bolnavului. „Situaţia e destul de gravă“, îi zise el femeii în cabinetul personal, ignorîndu-l în continuare pe Boris, care părea astfel un tolerat în acea lume a halatelor albe. „Tratamentul va fi aplicat corect şi integral, însă domnul profesor se află la o vîrstă cînd nici celelalte organe nu sînt prea rezistente.“ Aluzia clară a medicului la eventualitatea dispariţiei bătrînului îi dădu fiori lui Mercuti, deşi se aştepta la acest lucru de vreo zece ani, de cînd tatăl său se pensionase (imediat după moartea soţiei), pierzîndu-şi subit orice vlagă şi interes existenţial. În ciuda pregătirii psihice vreme îndelungată şi a experienţei pierderii unuia dintre părinţi, confruntat cu faptul în sine, Boris se simţi profund tulburat. Probabil că, dacă ar fi fost singur, şi-ar fi îngăduit slăbiciunea izbucnirii în plîns. Seniorul Mercuti fusese o figură legendară a Universităţii, rămînînd în conştiinţa comunităţii intelectuale mult timp după retragerea lui. Efectele popularităţii puteau fi observate şi aici, în Spitalul de Neurochirurgie. Primise imediat rezerva de lux a unităţii (cu televizor), fusese tratat atent de personal şi apelat cu „domn’ profesor“. Toate acestea nu pentru că era şi Cristina doctoriţă, cunoscîndu-se, desigur, cu cei de la „Neuro“, ci pentru că numele Titus Mercuti încă avea rezonanţă în urbe.

Boris se obişnuise să nu se mai mire, de ceva timp, descoperind că Mercuti-senior era mult mai cunoscut şi mai apreciat decît el, juniorul, deşi situaţia ar fi trebuit să se fi schimbat, în principiu, de ani buni. Uneori mergea pînă acolo încît credea că însăşi reprimirea sa la Universitate se datora, într-o bună măsură, amintirii profesorului de filozofie Mercuti, şi nu (numai) intervenţiei lui Olescu. Bătrînul construise metodic, „pe verticală“, pe cînd Boris se răsfirase în plan „orizontal“, pierzîndu-şi reperele şi identitatea. În pofida onorurilor şi a gloriei de care beneficiase în urmă cu un deceniu şi jumătate, azi redevenise, iată, un necunoscut. Tatăl lui, în schimb, realizase, conştient ori nu, lucruri durabile (fusese profesor universitar, patruzeci şi cinci de ani, în acelaşi loc), pe cînd el se pierduse în mirajul gloriei efemere (căreia, paradoxal, acum îi ducea dorul într-un mod insuportabil). De aceea îi recunoştea lui Titus un ascendent indiscutabil. Oricît de sus ar fi ajuns vreodată în ierarhia politică, Boris ar fi trăit oricum, mereu, în cultul patern. În copilărie îşi văzuse tatăl ca pe un erou pozitiv, cu puteri nelimitate, fabuloase. Se arăta capabil să treacă peste orice obstacol, inspirînd băieţelului ager, cu priviri iscoditoare, o încredere neţărmuită. Bătrînul impusese această imagine fiului cu bună ştiinţă. Din motive neclare, de timpuriu, el dorise ca Boris să nu se limiteze, în existenţa lui socială, la mica strălucire provincială, ci să se îndrepte spre zonele triumfului naţional şi – de ce nu? – internaţional. Profesorul de filozofie ştia că un astfel de obiectiv nu putea fi atins decît prin crearea unei atmosfere adecvate în perioada infantilă: „Lumea este ca dulceaţa de caise făcută de mama“, îi spunea uneori copilului, „foarte bună şi îmbietoare, pînă cînd descoperi un sîmbure rătăcit strecurîndu-ţi-se-n gură. Dacă-l dai afară şi te plîngi, mama se va întrista pentru neatenţia ei, iar dacă încerci să-l înghiţi, poţi păţi ceva rău. Deci cum procedezi?“. „Mă prefac că trebuie să merg repede la baie şi acolo scap, pe şest, de el“, răspundea Boris rîzînd. „Exact! Să ţii minte că, în viaţă, din două soluţii contrare, a treia – care le îmbină pe amîndouă – e întotdeauna cea mai bună!“

Pe măsură ce Mercuti-junior creştea, seniorul îşi diversifica registrul paideic, urmărind simultan întărirea instinctului de conservare al băiatului, precum şi intensificarea voinţei lui de ascensiune socială şi, ulterior, politică. Nu se ştia exact de ce – Boris începuse, la un moment dat, să bănuiască o frustrare personală a bătrînului! –, dar tatăl voia să-şi modeleze fiul să devină pragmatic, apt să-şi folosească eficient educaţia de elită, matematic, metodic, în slujba succesului concret, palpabil, vizibil.

Despre autor:

Codrin Liviu Cuţitaru (n. 8 iunie 1968, Iaşi) este anglist şi americanist, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Predă literatură victoriană, romantism american, istoria coloniştilor puritani în Lumea Nouă şi teorie critică. A fost bursier Fulbright în Statele Unite (1993-1994), visiting professor în Anglia, Germania, Italia (1995, 2000, 2002, 2009, 2012, 2013, 2015) ş.a., directorul şcolii doctorale de Studii Filologice (2009-2012) şi decanul Facultăţii de Litere. Are rubrici săptămînale permanente în hebdomadarul bucureştean Dilema veche şi în Ziarul de Iaşi. E membru în numeroase societăţi academice din Europa şi America.

A scris, pînă în prezent, nouă volume de autor, predominant de critică, teorie, istorie literară şi eseistică. Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este primul său roman.

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium