Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Misterul maşinuţelor chinezeşti”, de Florin Irimia, ce a apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Ego. Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Misterul mașinutelor chinezești este o colecţie de patruzeci de povestiri interconectate și tot atîtea episoade din viața unui (viitor) scriitor, nu neapărat cel care și-a pus numele pe copertă, dar nici foarte diferit de el. Patruzeci de povestiri care se pot citi asemenea unor capitole de roman și în care memoria și ficțiunea, nostalgia și suferința se completează reciproc pentru a forma un univers personal populat cu tot felul de creaturi, cînd blînde, cînd fioroase, cînd amuzante, cînd melancolice, cînd protectoare, cînd reci, cînd pur și simplu ciudate.
Fragment în avanpremieră:
Am fost de multe ori la cinema, dar niciodată nu mi-a fost mai frică la un film decât în ziua în care am mers să văd Un om în loden. În fiecare vară, după ce ne întorceam de la mare, ne opream câteva zile în Bucureşti, unde aveam nişte rude. De regulă nu-mi plăcea să-nnoptez în case pe care nu le cunoşteam, îndeosebi în case de bătrâni, unde mirosea tot timpul urât, a mucegai şi-a urină. Totuşi, la tanti Virginica îmi părea rău că nu puteam merge mai des. În primul rând, nu mai era o casă pe care să n-o cunosc. În al doilea rând, chiar dacă era bătrână, în casa ei nu mirosea niciodată urât. În al treilea rând, avea un nepot, Andrei, puţin mai mare decât mine, cu care mai schimbam din când în când câte o vorbă. Adică ne jucam împreună. Mama lui era foarte frumoasă, blondă, cu părul lung şi ochi albaştri, o zână blândă, fină şi simandicoasă.
Însă în anul acela nu mă simţeam prea grozav. Răcisem cobză la Eforie şi încă nu-mi trecuse, vara era una din acelea sufocante, fără ploaie, iar Bucureştiul parcă se scufundase în praf ca o vrabie uriaşă care face baie. Nici delicioasa musaca pe care o pregătise tanti Virginica, nici nemaipomenita ei salată de vinete, nici prăjitura cu vişine care ţi se topea în gură, nici măcar veselia ei debordantă nu reuşiseră să mă facă să mă simt mult mai bine. Poate de aia s-a gândit taică-meu să mă scoată la un film. Ştia că mă dădeam în vânt după filme, doar că, de regulă, pe astea le vedeam la mine în oraş sau, cel mult, la mare.
— Dacă nu tuşeşti la noapte – ura să se trezească noaptea din somn, căci după aceea nu mai reuşea să adoarmă la loc –, mâine-ţi promit că mergem la film, mi-a zis el, iar eu, spre binele meu, m-am chinuit să nu-l dezamăgesc, deşi tot am tuşit de vreo două-trei ori.
A doua zi dimineaţă m-am înfiinţat la el, ca un căţel nerăbdător să fie scos afară.
— N-am tuşit azi-noapte, nu-i aşa? mi-am încercat norocul.
— Parcă nu.
— Deci asta-nseamnă că mergem?
— Unde să mergem?
— La film! Ai zis că mergem la film dacă nu tuşesc.
— Mergem, mergem, mi-a zis taică-meu ca şi cum şi-ar fi regretat promisiunea. Da’ nu chiar acum.
Timpul a trecut – greu, dar a trecut. M-am tot învârtit prin casă, încercând să-mi fac un rost, apoi a venit Andrei în vizită şi-am mai stat de vorbă cu el, era cam lăudăros din fire, sau poate aşa mi se părea mie atunci, tot timpul avea să-mi povestească ceva „nemaipomenit“ care i se întâmplase lui, pe când mie, nu ştiu cum, nu mi se întâmpla niciodată nimic care să merite povestit.
— Vezi să nu iei nimic dacă vrea careva să-ţi dea ceva, mi-a zis el dintr-odată foarte serios când a auzit că voi merge la film.
— Ce să-mi dea?
— Nu ştiu, orice, bomboane, gumă, portocale, banane…
Era ciudat. La mine în oraş nimeni nu se oferea să-ţi dea ceva când mergeai la cinema, în afară de ce-ţi puteai lua tu de acolo, pe bani: suc, napolitane, biscuiţi, cocoşei.
— Da’ de ce?
— Cum de ce? Pentru că-s otrăvite!
— Ce vorbeşti? Ţi-a dat ţie cineva ceva otrăvit?
— Da’ bineînţeles, numai că eu n-am mâncat. Dar alţii au mâncat şi-au dat ortul popii.
M-am uitat la el neîncrezător. O făcea pe glumeţul cu mine? Îşi bătea joc de ruda proastă din provincie? Nu părea totuşi să-i ardă de glume. Ce fel de locuri dubioase deveniseră cinematografele din Bucureşti? Ce fel de capitală mai era şi asta? Parcă nu mai voiam să merg.
— Hai, nu mergem? m-a întrebat taică-meu chiar atunci, întrerupându-ne conversaţia, de parcă se inversaseră rolurile şi eu trebuia să-l duc la cinema. Hai, că aici nu facem numai zece minute, ca acasă.
Despre autor:
Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele O fereastră întunecată (2012) şi Cîteva lucruri despre tine (2014).
