Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul  ”Hanul lui Manuc”, de Simona Antonescu, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în Colecția Fiction. Ltd. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poartă cu două veacuri în urmă, în Principatele Române. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar însufleţeşte destine individuale, ci dă viaţă şi tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Această călătorie de şase ani în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentică evadare în trecut.

Pe moşiile Ţării Româneşti, grînarul marilor imperii, sau în bătălii pe mare şi pe uscat, pe uliţele tîrgului Bucureştilor, traversate de picioare desculţe şi taine de palat, sau la Constantinopole, în serai şi catacombe, printre intrigi şi capete tăiate, istoria îşi urmează cursul.

Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim –, se situează sub aceeaşi inscripţie heraldică: Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul.

Fragment în avanpremieră:

Copila Sămărghitenilor se răsuci pe călcâie, învolburând foile albastre ale căftănelului, şi îşi continuă drumul de-a lungul curţii, către cula de la intrare. Tălpile ei desculţe apăreau şi dispăreau din poalele cămăşii albe, ieşită numai de-un lat de palmă de sub postăviorul caftanului. Un pisic se desprinse din umbra zidurilor vechii cule şi i se încurcă printre picioare, dezmierdându-se. Ruxandra îl ridică în braţe şi intră în încăperea lipsită de ferestre.

În anii năvălirilor sălbatice ale hoardelor de tătari, cei dintâi Sămărghiteni ridicaseră cula din piatră, lipsită de ferestre până sus, la cel din urmă cat, unde tăiaseră numai ochiuri înguste cât să încapă gura flintelor, împrejurul întregii construcţii.

În foişorul de sub pod urca, pe atunci, cel mai mărunt dintre rândaşii curţilor, scrutând cât era ziua de lungă zarea către răsărit, de unde veneau de obicei nenorocirile. Podul turnului fusese dintotdeauna sălaş porumbeilor, iar straja avea mare nădejde şi ajutor în ei, căci dădeau de veste încă dinainte ca ochii omului să vadă.

Mai întâi porumbarul prindea viaţă. Păsările se ridicau de pe cuibare şi-şi dezmorţeau aripile, zburând dintr-un capăt în altul al podului culei. Straja lua aminte la scândurile printre care se strecura câte o pană, îşi freca ochii ca să-i facă mai ageri şi privea câmpurile cu încruntare. Apoi, porumbarul ridica glas de război, ca şi cum vulpea ar fi pătruns înăuntru. Straja căuta din ochi oamenii curţii şi îşi fixa în minte care şi pe unde se află. Uneori, cei ţintuiţi cu privirea îl simţeau şi i se uitau în ochi, întrebând.

Apoi, la o vreme, porumbeii zvâcneau afară pe toate ochiurile foişorului, ca o floare care îşi desface petalele uriaşe dintr-odată, umplând cerul de bătăi de aripi şi scuturând în capul strajei pene şi fulgi. În zare, la marginea câmpurilor, un nor de praf cât un porumbel de mic se ridica din pământ, iar stâlpul foişorului tremura slab în pumnul rândaşului-paznic.

– Tătaariiii! rupea atunci straja zilei aceleia văzduhurile cu cel dintâi strigăt, căruia îi urmau altele, mereu aceleaşi.

– Copiii şi jupânesele în beciul culei! Sloboziţi animalele! Bărbaţii, sus, în foişor!

Flintele erau de obicei deja acolo, aşteptându-i.

Boierul bătrân apucase vremurile acelea în care turnul îi apăra. În anii din urmă însă rostul lui se pierduse, rămânând numai pentru jocul copiilor şi pentru fala lui Aurică, ce-şi purta calul pe sub porticul său, ca să audă copita pe piatră. Noile case boiereşti fuseseră ridicate către apus, iar între ele şi bătrâna culă se întindea astăzi curtea cea mare, rotundă şi străbătută cât era ziua de mare de femei cu tingiri fierbinţi în mâini, ţigani cu unelte poruncite la fierăria moşiei, copii ce aveau în grijă cârdurile de păsăret ale gospodăriei şi feluriţi alţi argaţi, fiecare cu treburile lor.

Cula veche privea la toate acestea cu ochi stinşi ca ai boierului bătrân, în ziua morţii sale.

Pe vremea când era încă pruncă şi boierul bătrân o purta de-a călare, în faţa lui pe şa, Ruxandra se temea să intre în încăperea aceasta de jos a culei, unde soarele nu pătrundea decât pe uşă, despicând înăuntru două conuri mari de umbră. Boierul bătrân îi desluşise rând pe rând toate tainiţele încăperii, arătându-i gura beciului unde se adăposteau femeile şi copiii, atunci când moşia era călcată de tătarii cei sălbatici, ori scara către catul de sus, atât de îngustă încât un bărbat în putere o urca greu, întors pe lat.

Astăzi, boierul bătrân nu mai era, şi Ruxandra strângea pisicul în braţe ca şi cum, din ocrotirea lui, şi-ar fi tras puterea de a merge mai departe. Ori de câte ori călca pragul culei singură, găsea din nou în ea pe fetiţa cea speriată din anii când trăia bunicul ei.

– Ţi-e sete? şopti ea la urechea pisicului. Haide să bem apă.

Îl aşeză jos, în încăperea întunecată, prinse cu amândouă mâinile roata scripetelui şi învârti. Chepengul de deasupra gurii beciului era greu ca o lespede de mormânt. Lanţurile se strânseră cu zgomot adânc, de fier vechi. Zalele nefolosite se opintiră o dată cu scrâşnet, ca să facă pe plac micii stăpâne, şi chepengul prinse a se ridica încet. Speriat, pisicul se lipi de piciorul Ruxandrei. Întunericul încăperii de pe pământ a turnului se scurse în adâncurile beciului.

– Uite, vezi? Aici se ascundeau ai noştri, atunci când dădeau tătarii, rosti copila în şoaptă vechile vorbe ale bunicului, ca şi cum ele ar fi locuit întotdeauna acolo, şi acela care tulbura pacea culei avea datoria de a le lua din aerul încărcat cu mirosuri de mucegai şi a le rosti. Iar bărbaţii urcau iute sus, în turn, unde aşezau flintele în ochiurile din ziduri şi luau în cătare pe năvălitori.

Dibui pe întuneric după felinarul ascuns în gura beciului, îl aprinse şi – cu el într-o mână şi pisicul în cealaltă – coborî treptele de piatră. Într-un colţ, ghizdul unei fântâni arunca o umbră lungă. Ruxandra ridică felinarul mult deasupra capului, căutând un loc bun ca să-l aşeze. Îl atârnă într-un piron din perete, în care încă mai spânzura o sabie ruginită căreia generaţii întregi de păienjeni îi ţesuseră prăselele de mâner, cu pânze dese.

Ruxandra ştia toate poveştile culei. O ştia şi pe aceea a fântânii din beci, săpată acolo de tatăl bunicului său după ce unul dintre asedii durase mai mult decât apa din cobiliţele coborâte în ascunzătoare. Rămăseseră fără apă, şi cel mai mic dintre prunci se prăpădise.

Apa din fântâna îngropată aruncă înapoi lumina galbenă a lumânării din felinar, spartă într-un mozaic mărunt. Ruxandra privi în adâncurile ei, ca în înalturile cupolei unei biserici aşezate invers. Scoase ciutura plină, luă apă în pumni şi lăsă pisicul să bea. Îşi sprijini apoi amândouă mâinile pe buza ciuturii şi bău, cu înghiţituri mici, plimbând mai întâi apa rece ca gheaţa între obraji, ca să o domolească, cum o învăţase maica-mare, jupâneasa bătrână, demult.

Despre autor:

Simona Antonescu s-a născut la Galaţi în anul 1969 şi a copilărit în localitatea Ţintea (judeţul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.

A debutat în anul 2015 cu Fotograful Curţii Regale – romanul cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul a devenit în scurt timp bestseller şi a fost reeditat în 2016 în colecţia „Top 10+” a Editurii Polirom. În anul 2016 Simona Antonescu a publicat la Editura Cartea Românească al doilea roman al său, Darul lui Serafim.

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium