Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Avanpremieră editorială: Sectanții, de Vasile Ernu

Articol publicat de Jovi pe 11 Mai 2015
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.0/10 (2 votes cast)

Sectantii-EGOgrafii-aFilme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Sectanții”, de Vasile Ernu, apărut de curând în cadrul Colecției Ego-grafii de la Editura Polirom. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Volumul Sectanţii este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii şi Izgoi-Jidî.

În Bugeac există o comunitate religioasă care reuşeşte să supravieţuiască de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Comunitatea a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar şi o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinantă a acestei comunităţi – o poveste care continuă şi azi.

„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.

În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă –Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.”

Fragment: Despre fizgarmonie şi cum am învăţat să cîntăm

De cînd mă ştiu am avut în casă o „fizgarmonie“. E un instrument muzical mai ciudat. Nu e nici pian, nici orgă. Sau e un amestec din amîndouă. Cînţi ca la pian, are acelaşi tip de claviatură, dar sunetul nu e pro­dus de coarde metalice lovite de ciocănele, ci de aerul ce umflă un burduf intern care îl direcţionează spre nişte ancii metalice care scot sunetele. Pentru a elibera aerul e nevoie să apeşi cu picioarele pe nişte pedale instalate jos. E un soi de acordeon mare orizontal fix.

Istoria acestui instrument seamănă oarecum cu istoria familiei mele. Se spune că ar fi fost inventat prin secolul al XIX‑lea de un francez, dar germanii au fost cei care l‑au preluat şi l‑au răspîndit în lume. Aşa a ajuns în Rusia ţaristă, prin intermediul coloniştilor germani de pe teritoriul ei, din Ucraina şi din Basarabia, unde a devenit cel mai îndrăgit instrument. Poate şi pentru că le amintea de muzica de orgă, cu care erau familiarizaţi. Nimeni din regiunea noastră nu s‑a mai ataşat şi nu a mai preluat însă acest instrument. Evreii săraci cîntau la vioară. Ruşii săraci, la balalaică sau „garmoşkă“. Lăutarii ţigani şi moldoveni, la tot soiul de instrumente de suflat, cu coarde şi la tobe. Evreii bogaţi şi ruşii căpătuiţi, la pian.

Ai mei, familia şi întreaga comunitate, aveau să se îndrăgostească de fizgarmonie. De ce? Nu ştiu. Poate pentru că aveam o veche prietenie, de generaţii, cu familiile coloniştilor nemţi, poate că a fost o întîm­plare sau poate că nu îşi permiteau un pian şi au decis să ia o fizgarmonie. Pînă la urmă, ultima variantă pare cea mai plauzibilă. Cert este că acest instrument a ajuns în sînul familiei noastre la începutul anilor ’50, în plin stalinism.

Tata s‑a decis să înveţe muzică după ce s‑a întors din armată. Stalin încă traia. Cîţiva ani a mers aproape săptămînal la un profesor de muzică, unde a învăţat mai întîi teoria muzicală, apoi să cînte la cîteva instru­mente muzicale. A început cu cele cu coarde, man­dolină şi chitară în special, şi a continuat cu pianul. În acea perioadă, săptămînal, tata şi cîţiva prieteni de familie din comunitate străbăteau zeci de kilometri pentru a ajunge la profesorul Feldman din Bolgrad să înveţe muzică. Ai mei aveau deja în cap un program foarte amplu, pe care‑l numeau „cucerirea cerului“. O mînă de „amărîţi“ uitaţi la marginea geografiei îşi propuneau să ducă o mare bătălie. Iar dacă la un banal război nu te poţi duce fără muzică, fără fanfară, fără orchestră, cum poţi să duci o bătălie a lumilor fără aceasta? Şi aşa au învăţat muzică în acele vremuri în care asta însemna doar marşurile corurilor oficiale, sunetele ciocanelor industriale şi sirenele fabricilor şi uzinelor.

Fizgarmonia a sosit în casa noastră într‑o toamnă. Era anul 1953, rămas în memoria colectivă drept cel în care a murit Stalin. Pentru noi însă a fost anul în care fizgarmonia intra în familia noastră şi, odată cu ea, muzica. Tata o cumpărase de la un evreu din Odessa. Instrumentul aparţinuse probabil unei oare­care familii M. Rauşi, căci acest nume e inscripţionat pe o placă de metal prinsă ca un blazon pe frumoasa noastră fizgarmonie. Nu am demontat‑o niciodată, era parte din instrument.

Sectantii_p325I s‑a pregătit imediat o cameră specială. Avea să devină camera de muzică, în care se afla doar ea, regina noastră muzicală, şi în care fie învăţam muzică, fie ne adunam cu prietenii şi membrii comunităţii pentru a cînta. Tata juca rolul maestrului de ceremo­nii, pentru că la început el ştia poate cel mai bine să acompanieze grupurile vocale formate ad‑hoc. Mai tîrziu, cînd sora mea a început să cînte mult mai bine, i-a cedat cu modestie locul. De atunci, pentru mult timp, această funcţie a fost a surorii mele. Recent am observat că fiica ei a înlocuit‑o; ea cîntă şi mai bine. Se pare că în toate există o ordine şi pentru toate există un timp. Pînă înainte de moartea sa, tata era cel care dădea tonul sau indica începutul.

Să revenim la instrument, căci despre el era vorba. Fizgarmonia noastră e de o frumuseţe aparte. Este de un vişiniu întunecat. E dată cu lac mat, care a prote­jat‑o foarte bine în cei peste 120 de ani pe care îi are. Are diverse uzoare sculptate în lemn, peste care tro­nează suportul în formă de harfă, sculptat şi el în lemn, pe care se aşezau partiturile, caietele noastre şi cărţile samizdat. Cărţile tipărite cu partituri sau muzică au apărut abia în anii ’80. Pe capetele laterale ale fiz­garmoniei ies în evidenţă emblemele aurii ale unor mici harfe pictate pe un negru mat, sub fiecare fiind scris Karn. Probabil marca ei. Mai tîrziu aveam să aflu că este numele unei companii din Canada, din localitatea Woodstock, înfiinţată în 1867 de Dennis W. Karn – D.W. Karn Piano & Organ Company.

Fizgarmonia avea un sertăraş unde se puneau caie­tele de cîntări şi partiturile. Pedalele de jos erau aco­perite cu o ţesătură fină care amintea de un covoraş persan, cu o frunză în centru, care, acum îmi dau seama, trebuia să fie de arţar. Înainte credeam că era de palmier, ceva exotic. Între timp, de la atîta cîntat, ţesătura s‑a ros, dar imprimeul încă se mai observă. Pe fiecare pedală era de asemenea inscripţionat numele firmei, Karn. Mica noastră regină mai avea tot soiul de butoane de lemn care modificau sunetul şi pentru a căror utilizare era nevoie de multă dexteritate în timp ce cîntai. În general, la acele butoane nu umblam decît înainte de a începe efectiv să cîntăm. Îi făceam un soi de acordaj înainte de serile muzicale mai spe­ciale. Cînd eram mici, acest acordaj se făcea destul de des, pentru că umblam la ele în permanenţă, cu sau fără scop, de cele mai multe ori fără. Erau foarte atrac­tive. Evident, tata ne mustra pentru aceste iniţiative. Cîteodată o încuia chiar: fizgarmonia avea un capac care se trăgea peste clape şi se încuia cu o mică cheie. Asta se întîmpla însă foarte rar.

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium