Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (4 votes cast)

coperta1Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Pe jos de-a lungul Nilului”, de Levison Wood, care va apărea în curând la Editura Polirom, Colecția Hexagon-Cartea de călătorie. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Aproape 7.000 de kilometri străbătuţi pe jos. Nopţi petrecute în sălbăticie, hrană limitată şi nenumărate pericole. Păduri tropicale, savane, mlaştini, deşert şi oaze de verdeaţă luxuriantă. Şapte ţări diferite. Nimeni nu a mai parcurs acest traseu astfel. Levison Wood povesteşte în detaliu aventurile dramatice, dar fascinante de care a avut parte străbătînd malurile Nilului. Pe parcursul călătoriei a descoperit lucruri incredibile despre istoria fluviului, mai ales prin intermediul oamenilor pe care i-a întîlnit şi care l-au ajutat să-şi atingă ţinta, şi a cunoscut direct povestea unei Africi în curs de modernizare. Înfruntînd crocodili, hipopotami agresivi, arşiţa din deşert şi agenţi de securitate motivaţi politic, bine-cunoscutul explorator a reuşit o expediţie memorabilă, greu de egalat în viitor.

Documentarul expediţiei lui Levison Wood de-a lungul Nilului a fost difuzat de Channel 4.

Fragment în avanpremieră:

Aş fi mers pe jos toată noaptea ca să ajung la Khartoum, aş fi făcut orice ca să scap de această întindere nesfârşită, dar amintirile despre Matt Power mă încetineau. A-l supune pe Moez la prea multă presiune ar fi putut să fie fatal – dar, dacă reduceam ritmul de mers, îmi dublam frustrarea. Fiecare zi mai înceată era doar o jumătate de zi, o jumătate de zi irosită; o jumătate de zi în care aş fi putut să mă aflu mai aproape de linia de finiş, mai aproape de casă. Mă trezeam în fiecare dimineaţă cu un nod în stomac din cauza gândului la lunile lungi de nimicnicie, la dunele nesfârşite şi la orizontul neschimbat. Verdeaţa consolatoare a junglei era mult în urma mea – variaţia, dealurile, viaţa sălbatică, tot ceea ce ţinuse nebunia departe. Cu atât de multe de văzut, acolo era uşor să mă las distras, însă aici, în pustietatea Sudanului, părea că singurul lucru pe care trebuia să-l aştept cu nerăbdare era imensitatea arşiţei cumplite şi dormitul în barăci la margine de drum, printre mormane de gunoi. Deşertul nu trebuia să fie aşa. Avusesem idei romantice despre dormitul sub stele, pe fundalul unor ruine antice – dar toate astea se aflau undeva la nord, într-un cu totul alt deşert. Mai întâi trebuia să ajung acolo.

Conversaţia, atunci când exista, era chinuită.

— De când lucrezi cu turiştii, Moez? l-am întrebat, şi a trebuit să fac un efort ca să-i ascult răspunsul.

— Din 2001, a zis el. Îmi plac turiştii de aici.

Mi-a făcut cu ochiul, cu expresia unui drăcuşor.

— Mai ales japonezele…

— A, da?

— Au pielea ca apele Nilului, foarte netedă şi moale, a spus el visător.

Poate că Moez nu se atingea de alcool şi îşi încheia zilele în rugăciune, dar se părea că avea ochiul format şi pentru alte lucruri. Se pregătise ca artist, studiind la Universitatea din Khartoum, iar tablourile pe care le văzusem atârnate în biroul lui erau de fapt propriile creaţii. De asemenea, călătorise foarte mult. Cumva, îşi convinsese mai multe foste cliente să-i arate oraşele lor natale din Europa.

— Am fost chiar şi în China o dată, a început el. Şi în Libia. Ne-am dus peste graniţă ilegal, în căutare de aur. Şi de artă în piatră preistorică. Este uimitor ce lucruri poţi să găseşti.

— Ştii, s-ar putea să fii chiar mai oportunist decât Boston, i-am spus.

— Cine?

Am continuat merg.

— Era un mare escroc, am chicotit, iar Moez doar a zâmbit. Peisajul se schimba imperceptibil. Casele din satele pe lângă care treceam nu mai erau rotunde, acoperite cu stuf, ca acelea din sud, ci erau din chirpici, înalte. Bărbaţii din aceste sate purtau toţi jellabiya albe, iar puţinele femei pe care le-am putut zări purtau hijab sau niqab. Pentru prima dată mi-am adus aminte că Sudanul este un stat islamic. Într-adevăr, acesta a fost motivul pentru care Sudanul de Sud s-a luptat atât timp, cu atât de multă încrâncenare, pentru a se separa: ca să obţină autodeterminare pentru neamurile din sud adepte ale creştinismului şi animismului.

În dimineaţa aceea m-am trezit ca în fiecare dimineaţă: pe un pat cu cadru din lemn şi cu împletitură din sfoară, ascultând zgomotul traficului matinal – refugiaţi nuer care fugeau din sud către ghetourile din interiorul oraşului Khartoum şi care treceau foarte repede pe lângă noi. Din casele aflate de-a lungul drumului ieşeau bărbaţi care urinau în stradă şi scuipau flegme mari în nisip. Aşa cum făceam în fiecare dimineaţă, şi doar pentru a-mi aminti că zilele continuau să se scurgă, am verificat data în jurnalul meu: era 5 mai.

— Ce este, Lev?

Moez era deja în picioare şi lega din nou rucsacurile noastre pe biciclete.

— Tu ştii ce zi e azi, Moez?

— O altă zi minunată în Republica Sudan?

— Nu, am spus, îndreptându-mă cu paşi apăsaţi spre biciclete. Astăzi este primul 5 mai din viaţa mea de adult când nu voi putea să fac rost de o bere rece.

Moez s-a uitat la mine nedumerit.

— Azi e ziua mea, am spus cu tristeţe, îndepărtându-mi nisipul din părul încurcat şi din barba foarte murdară.

Mi-am dat seama, şocat, că barba mea avea acum peste doi centimetri.

Moez mi-a strâns mâna, scuturând-o viguros.

— An Nou fericit! a decretat el. Azi e o zi minunată! N-o să uiţi niciodată această zi de naştere. Iată-te aici, în mijlocul Sudanului, înconjurat de deşertul minunat şi de oameni prietenoşi…

A rânjit larg.

— Câţi ani ai?

— 32, am recunoscut.

Moez mi-a eliberat mâna din strânsoare, clătinând din cap a neîncredere.

— Am crezut că ai 37-38. Că eşti mai apropiat de vârsta mea, ştii?

Am respirat adânc, mijind ochii în soarele dimineţii. 32 de ani şi, dacă n-ar fi fost jurnalul din rucsacul meu, aş fi uitat. Trebuia să existe ceva mai bun decât asta. Luni neştiute de mers pe jos încă se aşterneau între mine şi delta fluviului. Nu puteam petrece fiecare zi în nefericire adâncă şi autocompătimire. Mi-am îndreptat corpul, mi-am aţintit ochii asupra drumului care se întindea în faţa mea şi am spus tare:

— Lev, tu mergi pe jos de-a lungul Nilului. Tu ţi-ai propus să faci asta. Tu o vei face. O să fie ca naiba uneori, dar vei ajunge la capăt. Nu-ţi stă în putinţă să faci călătoria mai uşoară sau mai rapidă. Pur şi simplu acceptă asta.

Moez şi-a adus bicicleta lângă a mea.

— Lev, ce faci?

— Îmi fac un cadou de ziua mea, Moez.

S-a uitat la mine perplex.

— Ce cadou?

— Încep să devin fatalist. Fatalismul este cadoul meu pentru mine însumi.

În timp ce Moez se îndepărta pe drum, am privit înapoi.

— Ai putea să-ţi iei şi o pereche de bocanci noi, a zis el rânjind, şi ziua de mers pe jos a început.

 

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium