Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Revista presei culturale (februarie 2017)

Articol publicat de Jovi pe 2 Martie 2017
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

În această lună, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură.

România literară”, nr. 6/10 februarie 2017. Una dintre cărțile pe care le-am remarcat și eu în albumul meu de cărți noi de pe Facebook este ”Cherie, je vais a Charlie”, de Maryse Wolinski, apărută în traducere românească la Editura All. Despre ea, scrie Mihai Zamfir: ”Chérie, je vais à Charlie poate stîrni interes oriunde în lume, date fiind evenimentele relatate. Cred însă că publicul românesc este în cazul de faţă mai receptiv decît alt public străin. Cititorilor români nu trebuie neapărat să li se explice, prin note de subsol, contextul francez contemporan; ei cunosc istoria, geografia, politica Franţei, cunosc Parisul mai mult decît alte popoare. Încă o dovadă că francofonia noastră nu-i doar un panaş bun de afişat la reuniuni internaţionale, ci o realitate încă profundă. Dacă aşa stau lucrurile, nu e doar meritul împrejurărilor, e şi meritul nostru.”

Altfel, nu știu ce caută un om ca Horia Alexandrescu (nu e singurul însă în această revistă) la o revistă literară; dar să spunem că ar merge, dar articolele sale sunt tendențioase și nu au niciun sens de informare, fiind concentrate doar pe atacarea FRF, a lui Burleanu sau a lui Daum. Dar, na, cine se aseamănă se adună.

”România literară”, nr. 7/17 februarie 2017. Simona Vasilache scrie despre o nouă carte din Colecția (frumoasă) Istorie cu blazon de la Editura Corint – ”Un cântec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial”, scrisă de coordonatorul colecției, Filip-Lucian Iorga: ”Investigația lui Filip-Lucian Iorga se bazează pe o ipoteză pe care nu e prima dată când o afirmă: cu toate schismele ei, cu toate disputele dintre conservatori și liberali, boierimea română intrată în Marele Război e o familie. Eteroclită, înghițind practic marea burghezie, dar și pe urmașii de moșneni, primindu-i în saloanele ei pe universitari, pe ofițerii superiori, boierimea contaminează, cu obiceiurile și cu stilul ei de viață, tot ce este de calitate în societatea antebelică. De aceea, consecințele pe care le suferă de pe urma războiului care-i va și marca, de altfel, dispariția lentă, desăvârșită după a doua conflagrație mondială, sunt, fără îndoială, o temă de reflecție.”

Kadare și recomandările mele = Love. De data aceasta, despre Firmanul orb scrie Catrinel Popa: ”El nu lasă nici o clipă impresia că ar intenționa să reconstituie o perioadă anume din istoria Albaniei sau a regiunii Balcanilor, ci mai curând că momentele și epocile reprezintă pur și simplu pretexte pentru reflecție. Prozele sale sunt, din această perspectivă, mai puțin ”istorice” în sens tradițional și mai curând alegorice sau parabolice, un subiect de meditație predilect reprezentându-l misterul mecanismului puterii (fapt pe deplin explicabil, dacă ne gândim că scriitorul a cunoscut presiunea uneia dintre cele mai dure dictaturi comuniste din Europa secolului XX, aceea a lui Enver Hodja).”

”România literară”, nr. 4-5/3 februarie 2017. Care erau jocurile de societate în timpul lui Eminescu și cum se distra acesta? Ei bine, Radu Cernătescu spune că printre preferatele lui era whist-ul, unul dintre jocurile favorite și pentru mine: ”Whist-ul conţinea, înainte de toate, o filosofie raţionalistă cu adânci rădăcini occidentale. Asumat de intelighenţia românească, el a devenit curând, din simbol iluminist, un simbol naţionalist, semn al despărţirii de influenţa turcească. În Moldova Regulamentului Organic, jocul de whist a fost adus de armata de ocupaţie. Filiera rusească se vede inclusiv din grafia vist, care relua în epocă forma rusească a lexemului scris cu chirilice. În opoziţie cu „jocul filosofic” de whist, edeş-ul turcesc, un strămoş al păcăliciului autohton, era sinonim cu trecutul şi simboliza mentalitatea balcanică şi toată moştenirea retrogradă a suzeranităţii turceşti.”

Pasiunea mea pentru tot ce reprezintă cultură grecească mă face să citesc atent orice articol pe această temă. Unul dintre ele este semnat de Edward Sava și se referă la câteva expoziții găzduite de Muzeul Metropolitan din New York, printre care și una intitulată ”Pergamul și regatele elenistice ale lumii antice”: ”Departe de a fi o perioadă de decădere culturală, elenismul, termen definit de Johann Gustav Droysen la mijlocul secolului al XIX-lea, este o verigă esenţială a lanţului evolutiv al civilizaţiei occidentale. Răspunzând comenzilor patricienilor romani, meşteşugari din lumea elenistică au produs mii de copii după statui clasice păstrând astfel aceste imagini pentru posteritate. Totodată, aşa cum o dovedeşte selecţia de la Metropolitan, ei au creat o serie de piese de mare originalitate, de la podoabe la sculpturi în marmură şi bronz… Există trăsături ale artei elenistice care o aproprie, neaşteptat, de creaţii mult mai târzii. Artiştii perioadei conferă realizărilor lor un patos ce nu caracteriza sculptura clasică grecească. Mai mult, sădind îndoieli în privinţa acurateţei percepţiilor senzoriale ale privitorului, ei au modificat, precum mulţi creatori ai secolului al XX-lea, raportul dintre acesta şi opera de artă pe care o are în faţă.”

-”Suplimentul de cultură” nr. 555/18-24 februarie 2017. Foarte interesant interviul luat de Constantin Piștea lui Matei Florian, autorul romanului Cexina Catapuxina. Iată ce spune despre felul în care scrie: ”Cand scriu, ma gandesc strict la poveste. Toate lucrurile astea mi se par inutile cand scrii. Ele se intampla odata ce ai terminat cartea. Singurul lucru care ma intereseaza cand scriu este sa scriu cat mai bine si cat mai sincer fata de mine insumi. Sigur, as minti sa spun ca nu ma intereseaza traducerile, as vrea sa se intample, dar, daca nu se intampla, nu se intam­pla. Ceea ce ma intereseaza e sa fiu cinstit fata de mine insumi, fata de ideea de a scrie asa cum simt si de a ajunge, in final, la cea mai buna forma a povestii pe care o simt. Ce se intampla dupa aia nu mai tine de mine, ci de conjuncturi, de noroc, de gloria cartii, de o groaza de lucruri care nu ma intereseaza prea mult.”

”Suplimentul de cultură”, nr. 553/4-10 februarie 2017. Despre romanul ”Calitatea luminii”, de Mircea Pricăjan, scrie Eli Bădică: ”Din punctul meu de vedere, cartea aceasta – cu un titlu care te poate duce cu gandul in multe directii – are doua mari atuuri: primul, suspansul, foarte bine dozat, care trage cititorul dupa el cu o naratiune dinamica, alerta, careia nu-i prevezi finalul; iar al doilea, unghiul, perspectiva din care este privit si analizat un cuplu de noi parinti, cu accent pe interioritatea masculina. Mi-au placut echilibrul narativ pe care l-am simtit pe tot parcursul romanului, stapanirea stilului, maturitatea scriiturii, lucrul cu microscopul in intimitatea problematicii cuplului si incerca­rile de rezolvari ale crizelor acestuia. Iar finalul, complet neasteptat dupa acumularea tensiunilor, solar, datator de speranta, e un soi de recompensa pentru cititorul care a ajuns pana acolo.”

”România literară” nr. 8/24 februarie 2017. Despre același roman, menționat mai sus, dar într-o cheie mai negativă, scrie Gabriela Gheorghișor: ”Deși nu lipsesc paginile de bună calitate a luminii tandreței pe care o redescoperă această familie tânără, după ce trece prin întunericul angoaselor, Calitatea luminii este un roman mai degrabă modest. Lucrătura de ansamblu are ceva din șlefuirea kitschoasă, de porțelan, a literaturii motivaționale sau inspiraționale.”

La Editura Humanitas, a apărut de curând ”Misiune în România”, scrisă de Marcel Fontaine, unul dintre cunoscuții profesori de la Institutul Francez din perioada interbelică. Despre această carte, scrie Mihai Zamfir: ”Sosit în Moldova după doi ani și jumătate de prezență în linia întâi a frontului francez și după câteva luni la Verdun, ofițerul nu se sperie nici măcar la Mărășești, unde, uimindu-i pe ceilalți camarazi, se plimba liniștit cu mâinile în buzunare prin tranșee, fără măcar să se aplece atunci când cădeau obuzele germane. Față de ce văzuse la Verdun, totul i se părea mult mai ușor. Tânărul nu se împăca însă cu incuria unor ofițeri români, mai ales a celor de grad înalt, cu lipsa lor de grijă pentru soldați, cu absența endemică a disciplinei și a punctualității, cu hoțiile practicate la lumina zilei din banul public și din alimentele destinate frontului. Transformat în cenzor al obiceiurilor românești, el scrie pagini devastatoare despre ceea ce vede zilnic.”

Poate cei de la România literară învață cumva să scrie cronică literară fără părtinire de la Alfonso Armada, directorul unei publicații culturale din Spania, ABC Cultural, care spune, printre altele: ”În Spania, e un obicei foarte răspândit ca atunci când directorii de revistă sau redactorii-șefi publică o carte să li se ia interviuri în revista lor, să aibă cronici favorabile. Eu cred că e conflict de interese. În ce mă privește, cât sunt director de revistă nu public nimic despre cărțile mele. De asemenea, încerc să nu public recenzii făcute de prieteni pentru prieteni. Trebuie să rămânem obiectivi, să punem interesul cititorului pe primul loc, să-l informăm corect. Cred că publicațiile culturale și-au mai pierdut din prestigiu și pentru că cititorii le consideră părtinitoare, sau au impresia că fac politică de grup, că sunt prea apropiate de o anumită editură etc.”

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium