Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Revista presei culturale (decembrie 2016)

Articol publicat de Jovi pe 1 Ianuarie 2017
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

În această lună, am citit revistele Dilema veche, Suplimentul de cultură, Timpul.

Dilema veche”, nr. 669/15-21 decembrie 2016. Dilema veche nu este o revistă care conține numai cultură propriu-zisă sau nu numai cultură în sensul restrâns al cuvântului, ci cuprinde și ceva politică, economie, antropologie etc. De aceea, câteva dintre articolele semnalate de mine din această revistă vin și din aceste zone. De exemplu, Andrei Pleșu scrie despre Dacian Cioloș și de ce nu este el apropiat de românii simpli: ”E clar: dl Dacian Cioloș nu e ce trebuie. Nu e pe placul românului. Nu se înfurie ca un milițian, nu dă capete-n gură preopinenților, nu se dă mare. Nouă ne plac circarii, băieții de băieți, istericii de bodegă. Ăia da! Sînt „haioși“, distractivi, tîlhari veseli și caftangii de cartier. Cu de-alde Cioloș ne plictisim! Așa că dăm cu el de pămînt. „Opinia publică“ e modelată, la noi, pe un ton răstit, de inși care, pînă una-alta, n-au făcut nimic pentru țărișoară, dincolo de un zgomot de iarmaroc. Inși de care, peste cîțiva ani, nu-și va mai aminti nimeni.”

Andrei Manolescu scrie despre evadările din închisorile comuniste și despre faptul că nu prea au existat astfel de evadări în România, cu referire și la cartea Ruxandrei Cesereanu: ”Mereu m-am întrebat, însă, dacă nu cumva dorința de evadare, de obținere cu forța a libertății, de asumare sportivă a unui asemenea risc era mai redusă la deținuții politici din Est comparativ cu a celor vestici. Dacă nu cumva printre americani, de exemplu, libertatea are, statistic vorbind, o valoare mai importantă și mai înrădăcinată decît la noi. Mă gîndeam că o astfel de diferență ar fi putut explica și ea, printre altele, numărul mai mic de evadări de la noi. Aș îndrăzni să spun că orice om închis abuziv, pe nedrept, are chiar datoria să facă tot posibilul să evadeze (desigur, dacă are capacitatea fizică necesară), să se confrunte în felul acesta cu cei care i-au furat libertatea. Evadarea are, în aceste condiții, efect moral. E benefică și chiar terapeutică.”

-”Suplimentul de cultură, nr. 543/12-18 noiembrie 2016. Radu Cucuteanu scrie despre ”cele două Chine”, plecând de la două apariții editoriale recente de la Editura Polirom, cărți scrise de Louisa Lim și Patrick Saint-Paul: ”Cel din urma autor scrie de­spre shuzu, literalmente „oamenii-sobolani“. Termenul, folosit in cotidian, se refera la muncitorii chinezi migrati in marile orase (cunoscuti indeobste sub denumirea de mingong) care, nefiind in­registrati ca rezidenti si din lipsa banilor si a guanxi (relatiile sociale cunoscute indeobste ca „pile“), sunt siliti sa locuiasca in vasta retea de adaposturi subpamântene facute de regimul comunist in asteptarea unui razboi ce nu a mai venit si care impânzesc subteranele metropolelor chineze. Patrick Saint-Paul, cu grija pentru a nu fi surprins de autoritatile care neaga existenta acestei categorii, a reusit sa intre in vorba cu acesti shuzu, a navigat prin reteaua complicata a subteranelor, ba chiar a petrecut o noapte intr-un dormitor comun alaturi de ei.”

Eli Bădică a fost, pentru prima oară, la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt. Impresiile ei sunt elocvente cu privire la importanța mondială a acestui târg: ”Pe scurt, Frankfurt mi-a aratat alte dimensiuni ale domeniului editorial. Una in care pasiunea pentru carti este unicul motiv pentru care oamenii se intalnesc, pentru care calatoresc zeci de ore, se trezesc dimineata devreme, isi beau cafeaua pe drum, poarta cei mai comozi pantofi, umbla cu bratele pline de agende, dosare si hartii, alearga dintr-un colt intr-altul, isi pierd vocile. Una in care cartile sunt singurul motiv pentru care sute de mii de oameni din lume sunt in Frankfurt. Una in care pasiunea pentru carti este si business. Este greu sa nu privesti personal un univers al cartii atat de fain cum este Targul de Carte de la Frankfurt, mai ales daca te duci acolo pentru prima oara. „Botezul“ Frankfurtului se primeste cu bratele si mintea deschise. Toate acestea suna patetic, stiu, dar sunt convinsa ca cititorii imi vor ierta extazul, iar literatii imi vor intelege pozitia.”

„Dilema veche”, nr. 670/22-28 decembrie 2016. Aventurile lui Valeriu Nicolae prin instituțiile publice românești continuă cu un nou episod, în care ni se vorbește despre resursele umane în IT: ”La Ministerul Muncii aveam doi ITişti (în acte sînt trei), nici unul capabil să facă programare. Unul dintre ei cu un salariu sub salariul femeii de serviciu de la o bancă din Bucureşti. Asta în condiţiile în care serveam cîteva milioane bune de cetăţeni. STS-ul şi SRI ul, serviciile de la care mulţi aşteaptă salvarea informatică, nu pot să producă lucruri de calitate atîta timp cît sînt servicii opace, aproape imposibil de responsabilizat şi cu programatori prost plătiţi. În plus, şi ele sînt penetrate politic. În Ministerul Fondurilor Europene nu avem, practic, o echipă de IT-işti, iar rezultatul este cel pe care îl vedem. Este imposibil să evaluezi un produs super-complicat de IT a­tî­ta timp cît tu nu ai nici măcar un tester în interiorul instituţiei.”

Cum să educăm oamenii ca să nu mai fure din șantierele arheologice, cum să îi educi pe copii să meargă la un muzeu și să le și placă? Totul este ca începutul educației civice să înceapă din școală, ne spune Cătălin Pavel: ”Lucrurile ar trebui gîndite altfel, și anume așa cum e cel mai greu la noi: pe termen lung. Cu alte cuvinte, să începi cu copiii. Școala să-i ducă la muzeu, unde să fie atît de neașteptat de interesant (deocamdată, pentru copii, nu prea e) încît ei apoi să-și tragă părinții de mînecă zicînd că mai vor. Acești copii vor fi mai tîrziu adulții pentru care un sit arheologic este un obiectiv turistic care are noima lui, unde e OK să plătești bilet și e de asemenea OK să protestezi împotriva operațiunii „să facem var din tamburi de coloane“ (cîte varnițe moderne s-au găsit la Sarmizegetusa romană!). Ei vor fi adulții care redirecționează 2% pentru patrimoniu sau, deoarece cîțiva din ei vor ajunge să aibă pe mînă companii mari, adulții cărora ideea de a sponsoriza situri, expoziții sau monografii arheologice nu li se va părea abracadabrantă. Daimler-Benz, de pildă, a acoperit mulți ani o treime din costurile cercetărilor de la Troia – atît ale săpăturilor propriu-zise, cît și, așa cum e normal, ale pregătirii și publicării rezultatelor.”

Revenind la domeniul cultural, e timpul pentru bilanțuri. Unul dintre acestea este o anchetă literară intitulată ”12 scriitori și cărțile pe care le-au ales din 2016”. Iată ce răspunde Svetlana Cârstean: ”Din punctul meu de vedere, 2016 va rămîne anul în care a apărut cartea Andreei Răsuceanu, Bucureștiul literar. Într-un peisaj destul de indecis, cu o critică literară baricadată în mediul academic, Andreea Răsuceanu vine cu forța unui uragan în mod paradoxal încă discret, care știe să schimbe paradigma fără a fi vocal. Orice carte a ei promite o continuare cel puțin la fel de spectaculoasă. Iar Bucureștiul literar este un roman în formă de carte teoretică despre alte romane, care ne privește pe toți. Este pasionant și greu de lăsat din mînă, în așa fel încît citind nu știi dacă vrei să stai mai mult în casă, în traseele ficționale, sau să ieși, să te arunci iar în orașul de piatră și praf, ca să-l confrunți cu ceea ce tocmai ai aflat din cartea Andreei.”

și Bogdan-Alexandru Stănescu: ”Ulysses 732. Romanul romanului. Critica autohtonă suferă de anumite complexe care-o fac, mai ales după 1989, să trateze literatura universală cu sfiala unei slujnice în faţa noilor pantofi de dans ai Doamnei, iar Mircea Mihăieş are tupeul să se ia la trîntă cu cea mai snoabă dintre stăpînele prezente la bal, şi o face de la egal la egal. E o carte care va intra, odată cu apariţia traducerilor, în bibliografia obligatorie a oricărui scholar care se încumetă să cartografieze teritoriul Joyce. Şi, mai presus de asta (adică de valoarea intrinsecă a cercetării), Mihăieş dovedeşte, într-un moment foarte potrivit, că mult blamata şi dispreţuita critică mioritică can be fun. O spun cu toată admiraţia şi invidia de care sînt capabil!”

Chiar dacă Marius Chivu critică blogosfera literară (dar, na, trebuie să acceptăm și criticile, poate ne schimbăm în bine!), iată câteva cuvinte din bilanțul său literar pe 2016: ”2016 a fost un an destul de bun pentru roman. N-a mai existat ceva de nivelul Solenoidului cărtărescian de anul trecut (nici nu putem spera la aşa ceva în fiecare an), dar am avut şi avem ce citi în lunile care vin. Redau, aleatoriu, lista mea de preferinţe şi de pariuri de încredere, dat fiind că n-am apucat să citesc tot: Disco Titanic, reîntoarcerea în forţă a lui Radu Pavel Gheo, Cazemata, excelentul debut al lui Tudor Ganea, Calitatea luminii, reinventarea lui Mircea Pricăjan, Spre văi de jad şi sălbăţie, continuarea călătoriei imaginare a Veronicăi D. Niculescu, Interior zero, primul roman al Laviniei Branişte (şi nu „romanul de debut“, cum eronat au scris blog-urile), Cexina Catapuxina, comeback-ul după şapte ani al lui Matei Florian (toate acestea apărute în colecţia „Ego.Proză“ a editurii Polirom), Inocenţii de Ioana Pârvulescu şi Efectele secundare ale vieţii de Vlad Zografi (ambele apărute la Humanitas şi care se anunţă a fi printre titlurile grele ale anului), Năluca de Octavian Soviany, un prozator tot mai consistent, care îl concurează serios pe poet, şi Trecerea colegului nostru Cătălin Pavel (ambele la Cartea Românească), plus Ospăţul de Călin Torsan (Casa de pariuri literare) şi Arhanghelul Raul de Ovidiu Eftimie, care ar putea fi un alt debut notabil (Nemira).”

Ancuța Proca scrie prima parte din cele mai bune filme văzute din 2016. Pe primul loc, Sieranevada: ”Parte a demersului extrem de complex început de Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu şi continuat cu Aurora, noul său film se derulează ca o anexă la un mare eveniment care rămîne în afara cadrului (moartea lui Emil), sub forma unui parastas organizat ca o masă în familie. Cu performanţe actoriceşti remarcabile, un dialog care curge neîntrerupt şi avînd ca material de lucru continuumul spaţiu-timp surprins din holul unui apartament de patru camere, Sieranevada indică din cînd în cînd spectatorului ceva mai presus de evenimentele în sine –
în preaplinul aglomeraţiei de oameni şi în strîmtoarea spaţiului în care privim există o lipsă, o absenţă.”

”Dilema veche”, nr. 671/29 decembrie 2016. Un interviu pe larg cu Andrei Pleșu, luat de Mircea Vasilescu. Despre revoluție, ministeriate, schimbări în bine, Facebook și amatorism. Iată ce spune, de exemplu, despre discuțiile pe Facebook: ”Eu pretind că ce se întîmplă pe forumuri este o redimensionare a ceea ce înainte de 1989 era „Cîntarea României“. Era o mișcare care trebuia să arate că orice amator știe mai bine ca profesioniștii să cînte, să danseze, să picteze… „Să terminăm odată cu elitismele astea!“ Or, asta se întîmplă cu comentatorii de pe forumuri și de pe Facebook: absolut oricine se simte îndreptățit să-și spună părerea. Într-un fel, da, oricine e îndreptățit. Dar progresul tehnologiei face ca această îndreptățire universală să producă nu comunicare reală, ci un fel de haos, de nebuloasă în care nu-ți mai dai seama cine știe ceva și cine nu, cine are păreri interesante și cine nu. E un fel de iarmaroc: iar în iarmaroc nu există comunicare; există doar un zumzet difuz.”

Dorel Dumitru Chirițescu este un creștin care stimează biserica. Cu atât mai puțin, îl putem desconsidera când vede anumite ritualuri prin țară, conduse multe de babe atotpricepute: ”Spațiul public este un spațiu comun, al celor care cred, dar și al celor care nu cred. Cu atît mai puțin poate fi un spațiu al popilor habotnici, care permit și uneori chiar „sfințesc“ cruci pe marginea drumului. Aceiași popi permit babelor să inventeze tot felul de obiceiuri asociate ritualului religios. Aruncăm cu bani, ne spălăm repede pe față cînd venim de la pomană, dăm cu ghiocul ș.a.m.d. La noi, babele, sub oblăduirea unor popi care nu-și cunosc misiunea, sau poate și-o cunosc, dar am eu o părere greșită despre misiunea lor, știu totul și fac totul. Mediul rural românesc, dar și o bună parte din orașele mici rămîn sub influența lor. Acesta este acum un spațiu, așa cum a fost dintotdeauna, al obscurantismului. Ritualul și obiceiul precreștin sînt la loc de frunte de mii de ani. Aici, „a fi în rînd cu lumea“ presupune să faci tot felul de lucruri și să respecți tot felul de obiceiuri, care mai de care mai absurde, inventate de babe analfabete. A pune cruci peste tot, ca semn de respect și amintire pentru cei care nu mai sînt, este o prostie născocită doar de către asemenea minți. Cineva normal la cap nu s-ar fi gîndit niciodată să pună o cruce în mijlocul orașului pentru a marca locul în care a murit un om.”

Timpul”, nr. 212-213/noiembrie-decembrie 2016. Simona Preda realizează o recenzie a cărții În jurul Exilatei la Sinaia, București, Veneția, semnată de Alain Quella-Villéger, apărută la Editura Vremea: ”Povestea lor epistolară cu parfum de Belle Epoque a fost impresionantă și a stârnit controverse. Din această întâlnire plină de complicități și mize literare și romantice au rămas scrisori și fotografii pe care protagoniștii le-au schimbat între ei. Cât au prevalat sentimentele, miza literară sau cea diplomatică în această idilă cu iz de salon parizian este greu de spus, dar acesta este farmecul istoriei, de a lăsa să se aștearnă uneori incertitudini chiar și peste poveștile cu regine. În fond, o spune chiar Carmen Sylva într-un aforism despre dragoste și implicare: „Multe femei și-ar dori să iubească precum Psyché; dar ele nu au forță pentru asta” (Sagesse d’une reine, Via Romana, 2013, postfață de Gabriel Badea-Păun, p. 41).”

S-a discutat foarte mult despre Bob Dylan și premiul Nobel, s-au destrămat prietenii, s-au spus lucruri inutile despre un premiu pe deplin meritat, iar o mică sinteză a motivației juriului ne oferă Dan Pavel: ”Celor care s-au plâns că Bob Dylan nu este poet le-a răspuns Matthew Zapruder (tot un poet): Ok, I agree it’s not poetry, but it’s NOT THE NOBEL PRIZE IN POETRY. Dar aici este vorba despre o personalitate a cărei influență iese din limitele unei discuții despre genurile literare. Cantautorul Robert Allen Zimmerman (născut în 1941) a fost unul dintre liderii informali ai generațiilor revoluționare (inclusiv Baby Boom Generation) care și-au pus amprenta asupra bătăliilor definitorii pentru emanciparea și revoluționarea societății americane postbelice și a întregii planete. De câteva decenii, mișcările pentru asumarea libertăților individuale, a drepturilor civile, pentru emanciparea afro-americanilor („negrii”), a minorităților etnice și rasiale, a femeilor, a comunităților LGBTQ (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender, and Queer), precum și pentru respingerea războaielor au avut redutabili purtători de imagine, cuvânt și sunet. Bod Dylan a fost mereu în avangardă.”

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium