În această săptămână, am citit din revistele 22, Dilema veche, Suplimentul de cultură, România literară.
-Greu de trecut cu vederea (dar se poate face si aceasta, evident, din invidie, meschinarie) interviul pe care l-a acordat Gabriel Liiceanu (cam tacut in ultimul an, probabil pentru ca a muncit la cartea aceasta) Andreei Pora si publicat in ultimul numar al Revistei 22 (12-18 noiembrie 2013, nr. 45). Nu putem decat prelua cateva pasaje relevante, insa interviul trebuie citit in intregime. In prelungirea articolelor focoase ale Biancai Burta-Cernat care, iara m-au marcat, incerc o explicatie de mai exista anticomunisti, unii dintre ei nascuti dupa 1990 (e drept, putini) sau prin anii 70-80 si care, ce nesimtire, nu s-au ridicat in masa decat dupa Revolutia din decembrie 1989 si nu inainte de 89 (cu toate ca marea majoritate a celor care au manifestat in decembrie 89 erau tinerii decretei ai lui Ceausescu): probabil ca fenomenul anticomunist din Romania nu ar mai fi de actualitate, nu ar mai avea aceasta priza la o parte a intelectualitatii daca problema s-ar fi rezolvat satisfacator in anii 1990 cu tot ceea e implica ea (arhive, ofiteri de securitate, condamnari etc.) Dar nu s-a intamplat nimic atunci nici sub mandatul lui Emil Constantinescu caruia ii era prea frica sa destabilieze sistemul, sa tulbure apele. O prostie aceasta bagare a mizeriei sub covor. La un moment dat tot iti pute!
„Credința mea e că, folosind ideologia ca armă („lupta de clasă“), comunismul a reușit să evacueze în zece ani câteva milenii de morală iudeo-creștină care creaseră – asta fiind cea mai importantă invenție a speciei umane – conștiința. Conștiința e modul prin care oamenii au reușit să învingă comportamentul egoist cel mai cras (care poate merge de la însușirea hrăpăreț-animalică a bunului celuilalt până la uciderea lui) și să-l înlocuiască cu un comportament compasiv: mila, venirea în ajutor, binefacerea, grija, iubirea, facerea deliberată a binelui, punerea în slujba celorlalți etc.”
„În comunism „s-a dat drumul la crimă“ în numele unei ideologii a urii. Dacă celălalt nu mai e seamănul, ci dușmanul, a-l ucide e un lucru bun, nu unul rău și condamnabil. Ăsta, cred eu, este mecanismul răului care a făcut cu putință răul în comunism și care a permis apariția unei categorii de mutanți: oamenii care nu se mai perpelesc interior când fac răul. Ba chiar îl fac sistematic. Uneori, convinși că excluzând, prigonind, ucigând fac binele (comunismul fanatic, mânat de crez ideologic). Alteori, nefiind vorba de niciun crez (și acesta e cazul comunismului în România, unde n-a existat o cultură politică a stângii), dar aliniindu-se răului istoric și făcând răul din lichelism, fără nicio altă credință decât credința în binele propriu obținut pe spezele răului făcut altora.”
„Pericolul“ era un cuvânt foarte vag pentru comuniști. Când ai puterea și te simți ilegitim, vezi pericole la tot pasul. În esența lui leninistă, comunismul este necruțător și veghează. Dușmanul pândește la tot pasul, pericolul este prezent peste tot și, de aceea, trebuie să fii mereu în stare de veghe. Iar „dușmanul“ trebuie „zdrobit“ în mod necruțător. Altminteri, ce regim politic cât de cât normal se poate teme de niște intelectuali umaniști care, prin chiar natura profesiunii lor, se strâng în mici grupuri și citesc sau comentează texte, fie ele poetice, antic-filozofice sau teoretic-literare? Dar, cum spuneam, pe de altă parte, nevoia de uniformă a regimului comunist cere ca totul, absolut totul, să fie sub control. Și mai ales ideile și formularea lor.
“Rutina răului, activitatea „liniștită“ din birourile în care se fabricau dosarele în proporție de masă și care ocupa pe cei mai mulți angajați ai Securității, nu a ajuns la conștiința „maselor“ și nici, odată cu ocultarea ei, esența malefică a întregii Securități. La urechile maselor a ajuns doar discursul securiștilor, repetat la nesfârșit, că ei au fost „patrioți“, că l-au slujit pe Ceaușescu, care la rândul lui era „patriot“ și că, deci, ne aflăm în fața unui front compact de patriotism. (De aici și abila întreținere postumă, căci lipsită de orice pericol pentru ei, a unui cult al „patriotului Ceaușescu“, și nicidecum a adevăratei imagini istorice, cea a coborârii întregii Românii în infern.) Nimeni nu le-a spus maselor că rostul Securității era să scaneze întreaga populație a României, s-o supravegheze clipă de clipă ca pe o adunătură de răufăcători. Nimeni nu le-a spus pe șleau că ne tratau pe toți ca pe niște deținuți într-o vastă închisoare. Cum să fie patriotică o instituție care reprima populația propriei patrii?”
„Vorba lui Lucian Boia: orice rău prezent își are explicația într-un precedent istoric. Cât despre viitor, știm, tot de la el, că e bine să tăcem. Nimeni nu are competența imprevizibilului. Tot ce putem face în privința viitorului e să sperăm.”
Organele aveau insa si un umor involuntar „NAE“ (Andrei Pleșu), „NICU“ (Constantin Noica) și „NOE“ (Gabriel Liiceanu)
-Am remarcat in numarul 509 al revistei Dilema Veche, pe langa interesantul dosar dedicat alegerilor din Germania („Uber alles? Germaina dupa alegeri” la care contribuie Petre M. Iancu, Laurentiu Diaconu-Colintineanu, Cristian Preda etc.) si articolul „Razboiul cifric spaniol” de Lluis Alemany, profesor de limba engleza si spaniola din Catalonia, in care se enunta si argumenteaza mai degraba punctul de vedere secesionist. „Pentru mare parte din spanioli si pentru presa si politicenii ce sustin ideea unei Spanii mari, este vorba despre pastrarea unei natiuni unite, pentru a depasi conjunctura economica negativa- este nevoie de o cumulare a eforturilor, nu de o dezbinare. (…)Putini stiu ca aproximativ un sfert din cetatenii spanioli nu au castiliana ca limba materna. Spaniola ar servi, deci, drept un fel de lingura franca panhispanica. In realitate, configuratia culturala a statului spaniol are mai multe in comun cu tarile multilingve, precum Elvetia sau Canada, decat cu tarile monolingve-precum Germania, Marea Britanie sau Franta. Realitatea lingvistica spaniola este departe de a fi una unitara. Partizanii spaniolei spun ca aceasta este o limba de nivel mondial, in timp ce restul sunt minoritati regionale. (…) Sa nu ignoram insa si argumentele economice. Catalonia este, demografic, a doua regiune spaniola ca marime, dupa Andaluzia, dar si cea mai bogata, dupa mica Tara a Bascilor, la egalitate cu Comunitatea Madrilena. Ceea ce face si mai greu de acceptat de catre statul spaniol o posibila independentizare.”
-Cand il citesc pe Radu Pavel Gheo parca ma citesc pe mine. Si-mi place, recunosc, pentru ca duce aceeasi lupta (Duceti lupta cea buna a credintei spunea Cineva) impotriva banalizarii, poleirii, idealizarii, activarii memoriei. In numarul 416 al Suplimentului de cultura el revine asupra perceptiilor asupra comunismului (memorie, nostalgie si explicarea acestia) in articolul „Nostalgia maruntelor victorii”:
“Tipul acesta de nostalgic (practic, inocent) percepe lucrurile altfel decat economistii care fac calculi concrete si reci. Vede pretutindeni in jur avutii etalate cu nerusinare si simte acut discrepanta dintre traiul lui amarat si opulenta puternicilor de azi. Si vine greu sa creada ca ea exista si odinioara – desi exista, doar ca era o opulenta ascunsa, controlata de frica. Vede bogatii imense, la care nu va ajunge niciodata, si se simte sarac prin comparatie cu altii, cu cei de azi, nu cu el insusi, cel de acum trei decenii. De cate ori n-ati auzit replica: <E drept, inainte nu se gasea nimic, iar acum se gasesc de toate, dar nu-ti poti permite sa cumperi nimic>? si-apoi mai exista o nostalgie, poate meschina, poate ridicola, dar foarte umana, pe care cei ce n-au trait-o nici macar n-o pot intelege. E nostalgia victoriilor marunte (s.n), pe care ni le-a furat disparitia comunismului. Nostalgicul stie foarte bine ca, de exemplu, in anii comunismului nu se gaseau banane sau portocale decat foarte rar, de obicei in preajma sarbatorilor de iarna, iar atunci cozile la exoticele fructe se intindeau pe strazi intregi. Stie asta, dar cand isi aminteste acea epoca, de obicei ii vin in minte clipele minunate in care se smulgea din mijlocul multimii si o pornea triumfator spre casa, cu un kilogram de portocale sau de banane inca necoapte intr-o punga de plastic sifonata. Era mica lui victorie din acea zi, o victorie greu de descris azi. Caderea comunismului i-a furat astfel de victorii personale, ce se ofereau, democratic, tuturor românilor o data pe an. Sa cumperi un kilogram de banane nu mai e demult un triumf. Si nu erau doar bananele sau portocalele. Un lighean de aluminiu pentru antena satelit, facut ilegal intr-o fabrica, si un receptor-decodor de programe, adus de un prieten din Germania, iti confereau un statut pe care azi nu-l mai poti obtine prea usor. Un videocasetofon il transforma pe proprietarul lui intr-un mic boier de bloc si ii permitea sa-si creeze o retea de relatii, atat de utile pentru alte victorii marunte, cum ar fi kilogramul de salam, bucata de carne de porc fara os sau canistra de benzina primita pe sest de la vanzatorul caruia ii imprumuta o videocaseta cu Superman II sau cu Indiana Jones si Templul Mortii. Multe erau aceste victorii marunte carora azi unii le duc dorul. Multe si de neuitat. Acum reusita de altadata a devenit la fel de banala ca un kilogram de cafea, o sticla de whisky sau un sapun Fa cumparat de la supermarket. Pretentiile au crescut. E tot mai greu sa te impui in ochii celor din jur – sau chiar in propriii tai ochi – cu o izbanda sociala demna de luat in seama. Pe atunci, in anii aceia cenusii, parca era mai simplu. Si, desigur, viata era mai usoara la treizeci de ani decat e la saizeci. Dar din punctul asta de vedere nu s-a schimbat nimic – niciodata sI nicaieri. Nici macar in România lui Ceausescu.”
Este evident imposibil sa le impui acestor oameni un simplu proces de decupare a nostalgiei tineretii, iremediabil pierdute si sistemul in sine care oprima si chinuia impunand astfel de mici victorii, irosind, pana la urma timpul si tineretea parintilor nostri. Caci (si)asta a facut regimul comunist, mai ales in ultimul deceniu de penurie graduala: le-a irosit tineretea pe la cozi, prin uzine toxice, santiere inutile, sedinte de partid interminabile, ore peste ore de „Socialism stiintific”, plenare, spectacole ale Cantarii Romaniei etc.(in mod para-doxal, cu cat trece mai mult timp de atunci imi aduc aminte si mai multe detalii din acel timp rezolut). Cu toate ca si aici trebuie nuantat caci foarte multe familii mutate de la tara la oras, si-au pastrat legaturile de rudenie foarte utile in acele vremuri de penurie alimentara generalizata, astfel incat am intalnit si oameni care afirmau raspicat ca pe atunci nu au dus lipsa de nimic. Nu aducem in discutie lipsa drepturilor omului fundamentale precum libertatea de exprimare etc. care par coborate din spatiu pentru aceste categorie de romani. Este greu ca cei care si-au petrecut viata in acele vremuri in mod activ sa recunosca aceasta, ar insemna ca viata lor nu a fost atat de reusita precum incearca sa se convinga. Uneori chiar si eu ma intreb ce fel de tara le voi lasa copiilor mei? Si chiar daca sunt departe de a fi multumit, imi aduc aminte de 1989 si imi dau seama ca cele doua Romanii nu prea se compara. Pana la urma, este in voia firii ca fiecare generatie sa continue eforturile celorlalte. Caramida peste caramida.
-In Romania literara, numarul 45 din 8 noiembrie aflu ca cel mai mare regizor roman (dintotdeauna) Lucian Pintilie implineste (sau a implinit) 80 de ani. In week-enul trecut TVR 2 a redifuzat un film extraordinar regizat de Pintilie, probabil cu ocazia acestui eveniment: Reconstituirea (1968). Revederea lui-filmat pe Valea Prahovei, la Sinaia- este un exercitiu foarte util pentru toti nostalgicii regimului (stim, acestia se vor uita mai degraba la filmele lui Sergiu Nicolaescu, filme agreate de regim). O critica a regimului comunist atat de acida si subtila nu cred ca s-a mai realizat in Romania pana in 1989. Din articolul lui Angelo Mitchievici „Un omoagiu” (da!da!) aflu ca atat Reconstituirea cat si „De ce trag clopotele, Mitica” „ au fost retrase de pe piata, impiedicate sa ruleze, ambele au displacut enorm cuplului Ceausescu” Et pour cause! Chapeau bas!
(Codruț)
–”Suplimentul de cultură”, nr. 416/2-8 noiembrie 2013. Suplimentul de cultură s-a concentrat, pe bună dreptate, pe FILIT Iași 2013. Cu toate acestea, ca orice revistă culturală ce se respectă, are relatări și de la alte evenimente culturale importante, cum ar fi Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, despre care relatează Veronica D. Niculescu: ”Impecabil organizat, FILTM a decurs cu o precizie demnă de un festival cu mare vechime. Lecturile destul de scurte ale celor patru autori din fiecare seară, însoțite de prezentările concise, exacte și interesante ale moderatoarelor Brîndușa Armanca, Cristina Chevereșan și Ljubinka Perinac-Stancov, au fost urmate de discuții consistente, bine strunite.”
Iulia Blaga, în schimb :D, îmi demontează dorința mea de a vedea un film promițător, ”Nu sunt faimos… dar sunt aromân”, despre care scrie că ”e animat de figura entuziastă a lui Toma Enache. Eroul are în permanență o expresie tâmp-fericită, ca în filmele de la Bollywood, și se îngrijește de persoana sa, deși asta n-are nicio legătură cu unitatea etnică: își îndreptă dinții, se tunde și curtează obsesiv femei frumoase. În schimb, tradiția e reprezentată de șosetele de la bunica și dorința de a face mulți ”cilimei” (copii). Acest film e expresia imaginii de sine a cuiva cu foarte bună părere despre sine, dar nu are vreo legătură cu cinemaul.”
–”România literară”, nr. 45/8 noiembrie 2013. Tema centrală a României literare din această săptămână este prilejuită de împlinirea a 30 de ani de la apariția Jurnalului de la Păltiniș. Semnează, printre alții, Horia-Roman Patapievici, Dan C. Mihăilescu, Sorin Lavric. Iată câteva dintre cuvintele unui alt participant la discuție, Andrei Cornea: ”Indiferent de ce a intenționat, dând drumul Jurnalului cenzura a permis ca, peste lumea intelectualității publice să cadă o bombă care, până și cum, 30 de ani mai târziu, încă fumegă creând rupturi, polemici, înverșunate și contestări reciproce vehemente (dar și tiraje substanțiale).”
Câteva pagini sunt consacrate, de asemenea, lui Lucian Pintilie, care a împlinit de curând 80 de ani. Angelo Mitchievici scrie ”un omagiu” asupra omului care a regizat ”Reconstituirea” și ”De ce trag clopotele, Mitică”: ”Cele două filme care ”vorbesc”, Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică?, ne oferă însă intensitatea puterii creatoare a lui Pintilie și un plonjeu critic fără precedent în miezul lumii totalitare. Primul film o face prin imersia în cotidian, cel de-al doilea printr-o sinteză filmică a operei caragialiene, reconstruită ca o distopie sulfuroasă, ambele având în comun o farsă.”
(Jovi)
Contributori: Codruț, Jovi.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.