Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Marius Chivu – interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro

Articol publicat de Jovi pe 25 Iunie 2013
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.9/10 (9 votes cast)

foto Ioana BirduInterviu Marius Chivu

Săptămâna trecută, v-am prezentat cea mai recentă carte coordonată de Marius Chivu, o colecție a celor mai inspirate interviuri publicate în presa culturală, intitulată ”Ce-a vrut să spună autorul”, apărută de curând la Editura Polirom. Marius Chivu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro despre această carte, dar și despre arta interviului sau despre literatură în general, si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.

-Există o artă a interviului?

Există reguli, există şi trucuri, pe unele le poţi învăţa, pe celelalte le deprinzi cu timpul. În măsura în care întîlneşti personalităţi diferite, ce necesită diverse abordări, nici un interviu nu seamănă cu altul. Regulile sînt flexibile: uneori trebuie să te repliezi, alteori să improvizezi; uneori trebuie să fii foarte relaxat, alteori trebuie să rişti; uneori doar asculţi, alteori eşti nevoit să insişti. Orice dialog este, de fapt, un fel de confruntare între cel care vrea să afle totul şi cel care nu e dispus să spună, poate, decît ce-l avantajează.

N-am învăţat să fac interviuri din manuale de jurnalism, m-am deprins cu aşa-zisa artă a interviului la locul muncii. M-a ajutat firea mea curioasă şi faptul că sînt un tip afabil. Este însă numai una dintre căi, căci se pot face interviuri foarte bune şi dacă eşti ceva mai agresiv. Vezi interviurile lui Eugen Istodor, care-mi plac foarte mult, dar pe care eu nu le-aş putea face niciodată pentru că nu-mi place să provoc, mie îmi place să ispitesc.

-Multe interviuri astăzi au loc în condiții diferite decât cele de acum 10 sau 50 de ani. Acest interviu este un exemplu. Vă trimitem întrebările și dumneavoastră răspundeți, redactați, editați răspunsurile. Este foarte diferit de genul de interviuri cu creionul și carnetul în mână de până acum vreo 50 de ani și varianta ‘îmbunătățită tehnic’ care foloseste magnetofonul, dar în care totuși cel care pune întrebările și cel care răspunde sunt față în față. Credeți că aceste schimbări tehnice alterează natura dialogului, influențează sinceritatea, schimbă profunzimea răspunsurilor? Sau până la urmă totuși ceea ce contează este arta sau dibăcia în a întreba și disponibilitatea și sinceritatea în a răspunde?

În anul 2002 cînd am început să fac interviuri pentru revista 22, uneori nici nu aveam reportofon, scriam de mînă cu pixul în agendă pe măsură ce scriitorul vorbea. Acele interviuri semănau mai mult a dictare. Am transcris interviuri de pe reportofon, dar am făcut şi interviuri prin telefon. Nu cred că a sta faţă în faţă cu cel intervievat este, în sine, un avantaj.

Uneori faptul că nu există eye contact poate ajuta în sensul dezinhibării, al unei relaxări ce ajută sinceritea şi, mai ales, formulările limpezi, frumoase. Mulţi scriitori nici nu acceptă, de altfel, să răspundă pe viu, pentru că nu se pot concentra, nu sînt spontani, se blochează şi preferă să se exprime în scris, prin email. Căci atunci cînd primeşti o întrebare prin email, răspunzi la ea în intimitatea ta şi în ritmul tău, fără nici o constrîngere de timp. Multe din interviurile din carte sînt făcute prin email, dar niciodată n-am trimis toate întrebările de la început. A fost un dialog care s-a întins pe durata şi a cîte două săptămîni: trimiteam cîte una-două întrebări şi nu mai trimiteam altele pînă cînd nu venea răspunsul, în funcţie de care formulam următoarele întrebări.

Dacă ştii ce întrebări să pui, dacă intervievatul are încredere în tine (şi în publicaţia pe care o reprezinţi) şi este dispus să se confeseze, atunci interviul nu depinde de mediul şi tehnica prin care este luat. Nu aceste lucruri determină calitatea unui bun interviu/dialog a cărui natură azi, în epoca reţelelor virtuale, s-a schimbat ea însăşi. Am făcut dialoguri şi prin YahooMessenger, acum şi cu ajutorul FB-ului, doar prin sms n-am trimis încă întrebări :).

Dar, fireşte, şansa, plăcerea şi chiar experienţa de a sta faţă în faţă cu scriitorul, de a te conversa cu el pe o terasa sau la o cafenea sau la el acasă, astea nu vor fi înlocuite niciodată de nimic. Numai că timpul, geografia şi, cum spuneam, personalitatea oamenilor, pot sta împotriva acestor întîlniri.

Şi mai e ceva, să nu confundăm interviurile culturale, cu cele politice, interviuri care sînt nişte confruntări în sine, care folosesc tactici şi strategii, unde spontaneitatea, reacţiile de moment, slăbiciunile celuilalt sînt esenţiale pentru că acel dialog urmăreşte penetrarea discursului diplomatic şi obţinerea unor afirmaţii/informaţii care pot avea repercusiuni majore. Vezi filmul Frost/Nixon (r. Ron Howard, 2008). Interviul politic este o formă de interogare publică, pe cînd cel cultural este mult mai personal, este o formă de confesiune.

foto Ioana Birdu

-Care a fost modalitatea prin care ați luat dvs. interviurile din ”Ce-a vrut să spună autorul”? Numai prin metoda clasică, ”face to face” sau ați folosit și mediul virtual?

Cum se înţelege şi din cele spuse mai sus, am făcut toate formele de interviuri şi vă provoc să încercaţi să vă daţi seama care sînt interviurile face to face şi care sînt interviurile luate prin email. N-o să ghiciţi niciodată!

-Andrei Pleșu amintește, în interviul pe care vi l-a acordat, că Florin Iaru spunea, în ”Idei în dialog”, că eseiștii, criticii literari și filosofii nu fac parte din literatură. Ce părere aveți dvs. personal de această afirmație?

Nu-mi mai amintesc contextul în care a fost făcută, dar sînt de acord cu Andrei Pleşu că este o afirmaţie – în mod evident – nedreaptă şi limitată. Numai dacă ne gîndim la antici şi clasici şi ne dăm seama că e greşită. Platon, La Rochefoucauld, Montesquieu, Pascal, Nietzsche etc. niciunul n-a scris piese de teatru, romane sau poezie, dar asta nu-i face mai puţin scriitori. Au influenţat deopotrivă gîndirea şi stilistica, iar asta e totul. Scriitor este oricine se ocupă cu scrisul şi publică cărţi, de ficţiune (adică beletristică) sau de non-ficţiune (jurnal, istorie, filozofie şi, în general, orice formă de eseu şi discurs critic).

-De ce scriu criticii literari? Pentru cine scriu criticii literari: pentru alți critici, pentru scriitorii despre care scriu sau au și ei speranța (și siguranța) unui public propriu?

Criticii literari scriu pentru oricine este interesat de un discurs asupra literaturii, oricine vrea să înţeleagă „ce-a vrut să spună autorul”, oricine vrea să primească de-a gata evaluări de la profesionişti. Pe critici îi citeşte oricine vrea şi oricine poate. În principiu, toată lumea îi citeşte pe criticii literari: şi elevii la şcoală, şi scriitorii, şi alţi critici, şi cei care vor să afle ce cărţi merită citite. Există critici literari care au mai mulţi fani decît unii scriitori. Fireşte că textele lor sînt mai puţin accesibile, căci inevitabil folosesc un limbaj mai rece, mai specilizat, dar există şi critici literari cu un discurs reader friendly. Ca să mă dau exemplu, eu cred că orice elev de liceu îmi poate citi şi înţelege recenziile din Dilema veche. Fireşte că scriem şi pentru cei din cîmpul literar (critici şi istorici literari, editori, eseişti, scriitori, traducători, librari etc.), dar scriem mai întîi de toate pentru noi înşine, asta e hobby-ul şi meseria noastră, asta facem noi – ca orice alt scriitor. Cum spuneam, tot despre literatură e vorba, doar că o literatură de gradul doi.

-Aveți un critic literar preferat în istoria sau în prezentul literaturii române? Un model pe care ați dori să-l emulați?

Foarte mulţi. De la clasicii Lovinescu şi Călinescu, prin contemporanii Eugen Negrici şi Nicolae Manolescu, pînă la unii dintre colegii mei de generaţie. La fiecare am apreciat/apreciez ceva şi de la fiecare am avut de învăţat şi am încercat să fur meserie.

foto Ioana Birdu2

-Ce faceți când ați citit o carte care nu v-a plăcut deloc, dar deloc? Evitați să scrieți despre ea? Scrieți o cronică negativă, dar ‘cu mănuși’, pentru a nu vexa și a nu crea animozitate? Sau ‘distrugeți’ cartea (și autorul) pe măsura părerii dumneavoastră despre carte?

Depinde, uneori cartea este atît de proastă, încît consider că nu merită nici măcar efortul să o citesc pînă la capăt şi atunci mă apuc de alta. Alteori o citesc şi şi scriu despre ea fie pentru că autorul e important, fie pentru că felul în care ratează este semnificativ. Cînd scriu negativ, încerc să o fac cu eleganţă, să nu ridiculizez autorul, încerc să nu fiu nedrept, să nu jignesc etc. Eu, cel puţin, sînt nefericit cînd citesc o carte mediocră şi nu-mi face nici o plăcere să o rad, îmi produce frustrare. Ideal ar fi să citesc şi să scriu numai despre cărţi bune, să nu irosesc timpul cu prostii, nici pe al meu, nici pe al celor care mi-ar citi cronica.

Unele cronici negative îmi ridică şi probleme morale: la ce bun, oricum cartea e proastă, iar cronica mea îl va afecta pe scriitor. Cel mai greu de scris cronici negative sînt cele dedicate cărţilor mai puţin reuşite scrise de autori pentru care am un mare respect, poate chiar simpatie. Se-ntîmplă să sufăr eu însumi că nu pot scrie de bine. Din fericire, nu sînt singur în această treabă: există şi alţi critici literari şi nu întotdeauna avem aceleaşi păreri, astfel că o carte despre care eu am scris negativ va avea şanse să fie lăudată de altcineva care nuanţează altfel şi care îşi construieşte demostraţia critică de pe alte poziţii, cu alte gusturi etc. Unele cărţi considerate mediocre de mine, au luat premii, dar şi viceversa a fost valabilă: ce mi-a plăcut mie a fost respins de alţii. Valoarea unei cărţi rezidă din suma receptărilor critice, iar asta e de natură să ne împace pe toţi şi să facă cu atît mai interesant ce se petrece în cîmpul literar unde nimeni nu deţine judecata absolută, unde există intuiţii extraordinare, dar unde se şi greşeşte uluitor. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi mereu.

-Foarte mulți scriitori români, poate și din cauză că ei își câștigă ”pâinea” făcând jurnalism, publică memorii, jurnale, culegeri de publicistică, cărți de dialoguri și, în bibliografiile multora dintre ei, numărul acestor volume a ajuns să concureze cu cel al cărților de poezie, povestiri, romane – pe scurt genurile care i-au consacrat. Ce parere aveți despre acest fenomen? Nu riscă scriitorii noștri să se ‘risipească’, să-și consume din bugetul de timp și de energie inerent limitat?

Nu e propriu-zis un fenomen, aşa au stat lucrurile dintotdeauna şi ţine de natura scrisului ca un autor să se exprime în mai multe genuri. Explicaţia că un scriitor publică „memorii, jurnale, culegeri de publicistică, cărți de dialoguri” din cauză că face jurnalism e greşită. Aceste cărţi fac parte la fel de bine din opera lor. Există mari scriitori care n-au scris toată viaţa lor decît memorii şi jurnale sau care au devenit faimoşi exclusiv prin aceste genuri. Şi nu cred că numărul acestor cărţi ar putea vreodată concura numărul cărţilor de poezie, spre exemplu. E doar o impresie poate şi pentru că editurile mari de la noi – Polirom, Humanitas, RAO, Corint, Curtea Veche ş.a. – nu publică poezie. Însă există peste 10 edituri mici care tipăresc aproape numai cărţi de poezie.

Dacă e vorba de o risipă de timp? Doar în măsura în care talentul lor nu se manifestă şi în aceste genuri. Dar există scriitori buni în aproape orice ar scrie. Jurnalele lui Mircea Cărtărescu, corespondenţa lui Emil Brumaru, dialogurile cu Şerban Foarţă, ca să dau doar aceste exemple, sînt cărţi extraordinare, mare literatură, pur şi simplu. Să nu avem prejudecata genurilor conform căreia un volum de povestiri e mai puţin valoros decît un roman, iar memoriile mai puţin interesante decît poezia. Cehov a scris, în afară de cîteva piese de teatru, numai schiţe şi povestiri scurte. La fel şi Borges sau Cortazar, care doar accidental au scris şi altceva. Caragiale n-a scris romane, Bacovia n-a scris povestiri, Urmuz a scris opt schiţe care însumează 20 de pagini cu totul. Talentul şi geniul nu sînt apanajul unui singur gen, major sau minor.

-Ce înseamnă pentru dumneavoastră Dilema veche? Cum vă raportaţi la spiritul dilematic (aceasta în cazul în care consideraţi că el există)?

Sigur că există un spirit dilematic, altfel revista asta n-ar fi făcut şcoală jurnalistică şi n-ar fi rezistat 20 de ani, cîţi a împlinit anul acesta.

În 1996 eram elevul unui liceu economic cînd am început să citesc Dilema. Nu-mi amintesc cum am ajuns s-o citesc, dar cînd Cezar-Paul Bădescu a făcut acel dosar critic la adresa receptării idolatrizante a lui Eminescu mi-am propus să nu mai ratez niciodată nici un număr. E posibil că acela să fi fost chiar momentul care mi-a decis soarta de viitor cronicar literar. Căci atunci am trimis redacţiei un fel de scrisoare de solidaritate, foarte patetică şi copilărească, agresivă pe alocuri, care azi mă înduioşează, dar mă şi face să roşesc. Cu acea scrisoare am debutat publicistic, în pagina cititorilor, era anul 1998. În 2005 deveneam redactor al revistei şi aş vrea să scriu aici pînă la pensie. Cam asta înseamnă Dilema pentru mine: un fel de destin.

-Au fost întrebări care v-ați ”temut” să le puneți, au fost întrebări la care nu ați primit răspuns?

Şi una, şi alta, dar asta face parte din riscurile interviului. Uneori ţi-e teamă ca nu cumva întrebarea ta să sune stupid sau ofensator, alteori cel întrebat ezită sau evită să răspundă. Cu timpul înveţi însă, cum spuneam, trucuri de îmblînzire, de învăluire şi ajungi să te descurci cu situaţiile astea, fie glumind, fie jucînd pe cartea complicităţii. Totul e să-l faci pe intervievat să se simtă confortabil, să uite, dacă e nevoie, că ceea ce-ţi spune ţie va citi şi altcineva.

-Unii dintre intervievați și-au schimbat între timp opțiunile, ideile, sentimentele sau au acționat altfel, în firea omului fiind schimbarea. Despre Mircea Cărtărescu, de exemplu, s-ar putea spune că, în ultimii ani, s-a tot implicat în viața civico-politică, măcar prin articolele sale din Evenimentul zilei. V-ați gândit să reveniți cu interviuri noi asupra scriitorilor din ”Ce-a vrut să spună autorul”, în care să discutați pe larg schimbările petrecute în cei 2, 3, 10 ani de la prima discuție?

Da, m-am gîndit şi m-am gîndit chiar pentru acest volum, numai că atunci aş fi dublat interviurile şi ar fi ieşit o carte monstruos de mare. Aşa că m-am rezumat la un singur update, de o pagină, în care scriitorii şi-au comentat cum şi ce au vrut din vechile inteviuri. Asta nu înseamnă că n-o să mai fac niciodată interviuri cu aceştia şi, prin forţa împrejurărilor şi a timpului, schimbările se vor schimba. Sau poate nu.

foto Ioana Birdu3

Bonus

-Urmăriți ceea ce scriu bloggerii care se ocupă despre cărți ? Ce părere aveți despre ei ? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Urmăresc destul de puţini bloggeri pentru că sînt foarte puţini cei care mie îmi spun ceva, ca cititor şi cronicar literar. Le recunosc însă meritul de a crea interes şi emulaţie în jurul cărţilor printre cititorii aşa-zis neprofesionişti, prin urmare cred că au un rol şi contează. De altfel, de cîteva ori i-am invitat în Dilema veche să scrie texte şi să răspundă la anchetele Dilematecii. Pe unii dintre ei am ajuns să-i cunosc personal, au scris şi despre cărţile mele şi au făcut-o cu pricepere. Mi se pare însă că după un moment bun, au cam lăsat-o şi ei mai moale, nu mai scriu atît de mult, nu mai provoacă polemici, unii din ei au dispărut. Înţeleg însă prea bine cum e să scrii despre cărţi pe termen lung, ştiu că oboseşti, că uneori îţi piezi interesul – eu fac asta de 13 ani şi pot să vă asigur că e o treabă de anduranţă, e un maraton care-i pierde pe mulţi pe drum.

-Am observat că literatura românească umple, de obicei, ”rafturile virtuale și livrești” ale criticilor literari de la noi. Mai aveți timp să citiți literatură străină? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

Pentru că nu mai am unde să scriu şi despre cărţile străine (la un moment dat o făceam în reviste precum Maxim, Adevărul literar şi artistic sau Psychologies, acum scriu doar pe blogul Librăriei Cărtureşti), nu se vede că eu citesc, de fapt, mult mai multă literatură străină decît românească şi citesc mult în engleză, limbă din care am şi tradus cîteva cărţi. Prietenii mei de pe Facebook ştiu mai bine ce anume citesc din engleză :). Biblioteca mea conţine două treimi cărţi străine (cei mai mulţi sînt autori nord-americani) şi mi-ar fi imposibil să aleg ce cărţi aş lua pe insula pustie. Vă pot da însă numele cîtorva autori pe care-i citesc şi recitesc: Cehov, Proust, Cortázar, Hemingway, Salinger, John Updike, John Cheever, Philip Roth, Nabokov, J.G. Ballard, J. Eugenides, Julian Barnes, Cărtărescu – sînt un mare fan al Orbitorului… Dintre cei tineri, vă recomand doi, traduşi şi la noi: Wells Tower şi Junot Diaz.

-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor, dar și ale criticilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Cronicile literare le scriu dimineaţa, înainte de micul dejun. Înainte să mă aşez la calculator, fac ordine în cameră şi deschid larg fereastra, îmi desfac o doză de Coca-Cola şi îmi şterg ochelarii pînă formulez în cap prima frază a cronicii. Înaintez destul de greu, cam trei mii de semne pe oră, urmărind notiţele luate mărunt, cu creionul, pe ultima pagină a cărţii. Niciodată nu scriu recenzia în aceeaşi zi în care am citit şi cartea. Îmi place să am timp să mă gîndesc la ea (măcar o zi) şi, de multe ori, uneori, încep să scriu recenzia în gînd, cu mult timp înainte de a mă aşeza la calculator.

Poeziile le scriu de mînă într-o agendă Moleskine, dar şi în telefonul mobil – am un model cu o funcţie “Notes” foarte bună –, depinde unde mă prinde inspiraţia: pe stradă, în metrou, noaptea în pat… Prozele scurte (voi publica anul următor un volum de povestiri) le scriu tot într-o agendă şi tot de mînă, de obicei în cafenele sau în parc (îmi place zgomotul de fond din jur, mă ajută să mă concentrez), apoi le rescriu «pe curat» în calculator. Ideea e că scriu tot timpul, în minte, în agende, în telefon, pe şerveţele, post-it-uri. Am o cutie – ca un fel de arhivă de fraze şi idei – în care adun decupaje din ziare, bucăţi de hîrtie cu notiţe…

Vă mulţumim!

Echipa Filme-carti.ro

Eu vă mulţumesc că m-aţi inspirat cu întrebările astea bune :). Marius.

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile sunt din colecția personală a domnului Marius Chivu și sunt realizate de Ioana Bîrdu)


« »

2 Raspunsuri la “Marius Chivu – interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro”

  1. [...] formulate. Aceştia sînt scriitorii pe care îi admir şi care mă inspiră. Foto Ioana Bîrdu Într-un interviu cu Jovi ne provocai: ”încercaţi să vă daţi seama care sînt interviurile face to face şi care [...]

Parerea voastra

Ultimul vostru articol






De cumpărat neapărat!



FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium