Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

radu-gheoAm discutat cu Radu Pavel Gheo după reeditarea frumosului său basm, ”Fairia – o lume îndepărtată”, la Editura Polirom, în cadrul Colecției Top 10+. Cum îl citeam de mult timp în Suplimentul de cultură, dar și de pe blogul său, interviul de jos mi-a confirmat părerea mea, că este un om foarte deschis, foarte angajat, pertinent și sincer. A ieșit un interviu destul de lung, dar l-am păstrat într-un singur episod, tocmai pentru a surprinde mai bine un scriitor cu idei și principii, dar și pentru a vă aduce în față o frumoasă carte pentru copii și adulți, ”Fairia”.

-Ce reprezintă pentru dvs. o reeditare a unei cărți publicate inițial acum mai bine de zece ani? O confirmare a valorii sale, o plăcută reîntoarcere timp, o impulsionare a promovării mărcii de autor? Altceva?

Cu Fairia lucrurile sînt mult mai amestecate. Mă bucură şi reeditarea ei, după doisprezece ani, fiindcă o validează, dar pentru mine importantă e legătura pe care o creează cu prima ediţie. Asta fiindcă Fairia a apărut prima dată într-un moment care e deja reper pentru literatura română actuală. În 2004 Editura Polirom a decis să lanseze o colecţie de literatură „tînără“ (ceea ce însemna de fapt literatura unor autori mai puţin cunoscuţi, dar pe care cei de la Polirom mizau pentru viitor). Atunci s-a desfăşurat o campanie de promovare cum nu ştiu dacă au mai fost în ultimele decenii. Rezultatul ei e că acum, după mai bine de un deceniu, acea colecţie, „Ego.Proză“, include majoritatea tinerilor prozatori recunoscuţi şi citiţi în România. Mulţi dintre ei au fost traduşi şi în străinătate, iar „Ego.Proză“ e un punct de referinţă în istoria literaturii noastre contemporane.

Fairia a fost acolo, în primul val de autori selectaţi la Polirom, ceea ce mie mi se pare şi azi un lucru mare. În felul ăsta, reeditarea e şi rememorare.

-Care este locul cărții ”Fairia – o lume îndepărtată” în ansamblul literaturii scrise de dvs.?

E una dintre formele în care am vrut să-mi spun poveştile. Fiecare dintre cărţile mele e mai mult sau mai puţin altfel. Dintr-un anumit punct de vedere, Fairia mi-e cea mai dragă: e un roman fără miză socială sau ideologică, e cel mai apropiat de povestea pură, cea pe care ne-o dorim cu toţii s-o citim măcar o dată, şi e şi o carte în care am strecurat motive din alte poveşti, care m-au fermecat odinioară. Şi mi-e dragă şi pentru că romanul acesta nu l-aş fi scris fără ajutorul a doi oameni dragi: Alina, soţia mea, şi Ovidiu Nimigean, prefaţatorul şi primul om care a văzut potenţialul cărţii şi m-a îndemnat s-o dezvolt. Iar cînd spun „primul“, asta înseamnă că l-a văzut înaintea mea.

-Cum ați încadra această carte? Este un roman science-fiction, este un (young sau adult) fantasy, un roman de aventuri sau este doar un basm? Este o carte exclusiv pentru copii?

E şi SF, şi fantasy, şi basm, şi poveste cu şi despre alte basme şi mituri. Şi e – sau am vrut să fie – şi o poveste curată. Aş putea zice că mi-aş dori s-o citească şi „copilul din noi“, dar sintagma e prea demonetizată. Dar am scris-o gîndindu-mă şi la cititorul copil ori adolescent, care s-o descopere ca pe o poveste bine încheiată, cu aventuri şi mistere, şi la cititorul matur, care să descopere, dincolo de poveste, alte poveşti ascunse în ea sau la care se face aluzie. Iar amestecul de lumi pe care l-am făcut acolo cere, dincolo de aventurile eroilor, o descifrare la un alt nivel, care le-ar putea face plăcere cititorilor pasionaţi cînd descoperă cum se leagă lucrurile.

-Cum este munca documentară la o astfel de carte, mai ales că ați împrumutat sau ați făcut referire la mai multe mituri din basmele românești?

Ca să scriu Fairia, m-am documentat (dacă pot zice asta) foarte mulţi ani înainte de a o scrie: în copilărie, cînd citeam basme, romane SF şi fantasy, în adolescenţă, cînd devoram basmele din 1001 de nopţi şi poveştile mitologice greceşti, în facultate, cînd studiam textele literare fundamentale. Dar nu m-am documentat atunci cînd am scris-o, aşa cum am făcut, de exemplu, cu Noapte bună, copii!. Aici pur şi simplu am folosit ceea ce ştiam deja. Mai greu mi-a fost să construiesc schema, scheletul poveştii, să împletesc cele două planuri, ale aparentei realităţi şi ale aparentului vis, ca să se combine bine şi să completeze la final puzzle-ul de poveşti şi personaje.

-Care au fost modificările esențiale (dacă au existat astfel de modificări) în ediția revizuită?

Nu, n-am făcut modificări esenţiale. Am recitit cartea cu ochii scriitorului după doisprezece ani. Am mai scurtat-o puţin, poate cu vreo zece-cincisprezece pagini. Am tăiat unele pasaje prea lungi – majoritatea din partea de început, cea mai accentuat SF. Am renunţat la un efect grafic, cu nişte numere ce se derulau pe parcursul cărţii, care acum mi s-a părut inutil. Şi, evident, am mai înlocuit ici şi colo unele cuvinte sau expresii cu altele, care mi s-au părut mai potrivite. Dar eu îmi revizuiesc întotdeauna cărţile la reeditări şi întotdeauna mai schimb ceva, chiar şi la ediţia a treia. Poate exagerez.

fairia-La un moment dat, unul dintre personaje spune: ”Dacă ne-am apuca toți să scriem, fiecare om ar umple pergamentele cu povești mincinoase, cum i-ar plăcea lui, și nimeni n-ar mai ști pe care să le creadă. Am uita ce-am învățat și ne-am bizui numai pe semnele alea și le-am păzi tot timpul să nu ni le fure careva. Cine ar vrea să ajungă așa, să nu mai poată trăi fără terfeloage?” Este doar o cuvântare a acestuia sau pe undeva se vede și o parte a concepției lui Radu Pavel Gheo despre condiția scriitorului, despre credința multora că sunt sau pot deveni autori de succes?

E o concepţie, dar nu a mea, o concepţie despre importanţa şi destinul operelor scrise în general. Şi e o aluzie, cum mai sînt multe în carte. Aici mi-a trecut prin minte şi legenda distrugerii finale a bibliotecii antice din Alexandria, la ordinul califului Omar, care o justifica astfel: dacă manuscrisele de aici conţin adevărul, aşa cum apare el în Coran, nu mai e nevoie de ele, iar dacă ele se opun Coranului, atunci trebuie oricum distruse. Dar pînă la urmă am dat întregului episod o tentă parodică, căci personajul care spune lucrurile respective e uşor ridicol – şi ridiculizat. Cum am zis, Fairia nu e o carte cu ideologie, ci cu poveşti. Îmi dau totuşi seama că scăpările astea discursive pot spune ceva despre autor.

-Care este starea actuală a literaturii română pentru copii, din punctul dvs. de vedere? Este aceasta într-un reviriment demn de remarcat, după câțiva ani de stagnare?

Am impresia că da. Din păcate, nu ştiu foarte multe despre domeniu, dar, din cîte am văzut, oferta de carte pentru copii e astăzi foarte bogată. Dacă o compar cu cea din anii 1990, e chiar luxuriantă. E drept că majoritatea cărţilor pentru copii şi adolescenţi sînt traduceri, dar aşa erau şi în anii copilăriei mele, care nici măcar n-a fost în epoca globalizării. Şi am văzut că, încet-încet, apar şi cărţi pentru copii scrise de autori români şi care au succes la cititorii aceştia – poate cei mai sincer pretenţioşi. Mă gîndesc, de exemplu, la Ioana Nicolae sau la Florin Bican, dar mai sînt şi alţii.

-Trecând de ocupația de redactor la Polirom, de rubrica săptămânală din Suplimentul de cultură, orice scriitor se gândește la următoarea carte sau își dorește să aibă la îndemână următorul subiect. Ce carte pregătiți cititorilor dvs.?

Deocamdată nici una (şi, ca să dau glas uneia dintre superstiţiile mele, nici dacă aş pregăti ceva, nu aş spune-o pînă nu aş termina cartea propriu-zisă). Mi-aş dori din toată inima să pot anunţa că da, am o carte nouă, gata să apară. Numai că nu am.

Pregătesc în schimb – adică Editura Polirom pregăteşte – două traduceri făcute de mine: memoriile lui David Lodge şi un roman comic încîntător, tot al unui britanic, Roy Lewis. Şi mă gîndesc destul de serios la o reeditare a volumului de eseuri DEX-ul şi sexul. Evident, tot într-o ediţie revizuită, de data asta ceva mai lungă cu vreo cîteva zeci de pagini. Dar pentru asta aş avea nevoie de un pic de timp liber, pe care acum nu-l am.

-Pentru noi, ”Fairia – o lume îndepărtată” este o carte puternic vizuală și, în acest prezent tehnologizată, ne-am imaginat, cu sunet, miros și culori, această ”altă lume”. Cum vedeți un film după Fairia? Se poate realiza vreodată un astfel de film al unui basm românesc, menit să uimească cinefilii din Occident?

Sînt convins că din Fairia ar putea ieşi un film reuşit, chiar captivant – depinde cine l-ar face. Dar ştiu că n-o să se facă. Asta fiindcă e greu ca un autor român să atragă atenţia unor case de film americane: au ei destui scenarişti şi scriitori care scriu basme fantasy sau poveşti fantastice foarte bune. Iar, în afară de americani, cine mai face filme de genul acesta, care impun bugete exorbitante? Nu, ăsta-i un vis pe care nu l-aş strecura nici măcar într-o carte. Deşi mi-ar plăcea să văd un film ca Fairia.

-Urmăriți fenomenul bloggerilor care scriu (și) recenzii de carte? Ce părere aveți despre ei?

Evident că îl urmăresc: e cea mai vie parte a receptării literaturii de la noi. Bloggerii pasionaţi de carte şi de lecturi sînt cea mai bună interfaţă între cărţi şi cititori (autorul nu contează, am mai spus-o şi în alte dăţi – cartea e importantă). Criticii literari consacraţi îşi au rolul lor şi publicul lor, care e în principal un public specializat. Bloggerii, pe de altă parte, deschid porţi spre lectură şi cititorilor nespecializaţi, ba chiar atrag spre lectură oameni care poate că n-ar citi o carte (sau cărţi) dacă nu i-ar convinge un pasionat al cititului care ştie să îi cucerească. Iar pe blogurile literare diversitatea de opinii şi de perspective e mult mai mare, ceea ce înseamnă că, pe ansamblu, ele s-ar putea să ajungă la un public mult mai divers. Şi-apoi şi criticii literari au adesea bloguri. Asta înseamnă adevărata democratizare a lecturii. Păcat că e o democratizare într-o lume destul de mică.

-Credeți că se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Uite, de-aia vorbeam mai înainte de o lume mică. Fiindcă nu, nu cred că în România un scriitor poate trăi doar din scris. În primul rînd, nu poate trăi din veniturile din vînzări – sensul primar al „trăitului din scris“. În România tirajele cărţilor sînt mici. Adică (şi) numărul de oameni care citesc e mic în comparaţie cu ţările din jur – şi foarte mic în comparaţie cu, să zicem, Germania, Marea Britanie, Statele Unite. Puţini, tot mai puţini români citesc cărţi, iar asta e o problemă naţională. Brutal vorbind, aş zice că riscăm să devenim tot mai proşti.

În al doilea rînd, nu există prea multe surse alternative de venit pentru scriitori ca scriitori. Sigur, unii traduc, alţii predau în învăţămînt, scriu la reviste sau cotidiene, dar toate astea mai degrabă îi îndepărtează de scris. În alte părţi nu e aşa. Nici în Elveţia, Germania sau Suedia nu sînt mulţi scriitori care trăiesc doar din vînzări. Există însă soluţii alternative de sprijinire a creaţiei artistice în general şi a celei literare în particular: lecturi publice (care sînt plătite), burse de creaţie, rezidenţe literare etc. Mulţi scriitori români au putut trăi din scris perioade mai scurte sau mai lungi tocmai graţie acestor surse alternative – evident, nu în România. Am putea zice că ţările europene s-au dovedit, în general, interesate de soarta scriitorului român şi au căutat să-l sprijine cît de cît. Ţările europene – cu excepţia României.

Şi nu ştiu ce s-ar putea face. Probabil că nu mare lucru. Adică s-ar putea face multe, dar ar fi nevoie de o schimbare radicală în educaţie, în mentalitate, în societate. Genul de lucruri pe care tot spunem că vrem să le schimbăm, dar nu o facem niciodată. Iar la noi, cînd trebuie să se schimbe prea multe, de obicei nu se schimbă nimic.

gheo

-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viața, de a scrie?

Sînt atît de multe şi atît de mulţi, că nu ştiu pe care să le şi să-i aleg. La fiecare vîrstă şi chiar la fiecare relectură, au fost autori şi cărţi care m-au marcat, m-au învăţat, m-au stimulat. N-aş putea spune că am nişte modele anume, dar o să spun, cum am mai spus-o şi în alte dăţi, că pentru mine romanul perfect sau aproape de perfecţiune e Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov. Dar citesc şi recitesc de cîte ori am ocazia povestirile lui Cehov, fiindcă mereu descopăr şi învăţ ceva nou, fie şi doar o nuanţă, o descriere concisă, o subtilă schimbare de ton – Cehov e un maestru bun pentru orice scriitor. În general am o afinitate pentru literatura rusă (şi cea din spaţiul ex-sovietic) şi, pe de altă parte, pentru cea americană modernă. O lecţie majoră pentru orice scriitor e şi Ulise al lui Joyce, altă carte care s-ar cere recitită periodic. Nu ocolesc nici autori aşa-zişi „de consum“: în portretizarea copiilor, de exemplu, Stephen King are o pricepere extraordinară. Ca şi Mark Twain, de altfel. De la prozatorii sud-americani contemporani iarăşi am prins multe lucruri: atmosfera, jocul între realitate şi fantastic. Mai sînt şi problemele de construcţie ale unei cărţi de dimensiuni mai mari, pe care fiecare scriitor le rezolvă altfel. Nici nu mai continui, fiindcă risc să fac o listă de autori mult prea lungă. O să mai zic doar că şi din cărţile mai slabe sau de-a dreptul proaste pe care le-am citit am învăţat cîte ceva, fie şi doar de ce să mă feresc.

-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Despre asta am scris o dată cîteva pagini pe blogul personal (nu o zic fiindcă aş vrea să-i fac reclamă, ci de dragul adevărului). Aşa că, uite, nu din lene, ci doar fiindcă oricum o să mă repet, preiau aici cîteva fragmente:

„1) Hîrtia. Scriu întotdeauna pe coli de hîrtie format A4 (pe vremuri le spuneam coli ministeriale) şi niciodată pe coli albe pe ambele feţe. Una din feţe este mereu scrisă sau imprimată cu ceva. E vorba de fapt de foi pe care le recuperez din diverse locuri. Iniţial bănuiesc că a fost vorba de un impuls ecologist, dar acum a devenit o necesitate. Ca să fiu sigur că nu rămîn fără foi, le adun ca un hîrciog filolog. Am un teanc de cel puţin o mie de coli, pe al căror dos (sau faţă folosită) se poate citi o întreagă istorie, căci sînt acolo facturi de la bancă, fragmente literare imprimate, tabele, file de fax, copii de acte, liste de nume, cereri scrise de mînă… orice. Şi cum, de exemplu, pentru Noapte bună, copii! (care în forma tipărită are 500 de pagini) am folosit vreo 230 de coli, cele o mie şi mai bine pe care le-am strîns deja îmi dau o stare de confort: chiar dacă mai scriu, pot supravieţui unei crize de hîrtie cel puţin cinci-zece ani.

A, mai e ceva: ficţiunea o scriu pur şi simplu pe coală, de sus pînă jos. Cînd scriu eseuri sau texte critice, îndoi foaia la jumătate şi scriu pe un format A5 – dar pe ambele jumătăţi, ca să nu risipesc nici o bucată utilă de hîrtie.

2) Cerneala. Scriu cu cerneală. De fapt eseistica şi critica le pot scrie şi cu pixul – şi nu întotdeauna la masa din bucătărie… Dar proză scriu numai şi numai cu stiloul şi cu cerneală. Iar cerneala trebuie să fie neapărat neagră. Nici asta nu ştiu de ce o fac sau de cînd o fac. Ştiu însă că, deşi am scris sute de pagini (de fapt cred că peste o mie), folosesc aceeaşi călimară cu cerneală neagră de peste zece ani. Ba chiar am lăsat-o în România cînd am plecat în State şi am recuperat-o cînd m-am întors.

Ştiu însă că nu e o călimară din basme, care nu mai trebuie umplută niciodată – deşi am turnat de cîteva ori un pic de apă în ea, cînd mi s-a părut că s-a mai uscat cerneala dinăuntru. Deocamdată are suficient lichid, dar, pentru orice eventualitate, acum vreo opt-nouă ani am cumpărat şi o călimară nouă, identică, tot cu cerneală neagră. Ca rezervă.

[Update: Călimara respectivă s-a golit cu totul în 2013, după ce am apucat să îmi scriu şi teza de doctorat, care are şi ea vreo 800 de pagini. Acum urmează să folosesc călimara de rezervă, care aşteaptă de vreo zece ani să fie deschisă. Şi, pentru siguranţă, am cumpărat o altă călimară, tot cu cerneală neagră, rezerva fostei rezerve.]

3) Stiloul. Scriu cu acelaşi stilou chinezesc auriu de mai bine de douăzeci de ani. Stilou auriu şi cerneală neagră. E unul din stilourile acelea „cu peniţă de aur”, cum li se spunea înainte de 1989. În anii liceului mi-am dorit teribil de mult să am şi eu unul, dar nu am avut. Primul stilou „cu peniţă de aur” mi l-am cumpărat în toamna lui 1989, în primul semestru de facultate, fiindcă de-acum eram student şi aveam nevoie de un instrument mai distins pentru scris, nu? Desigur, după vreun an mi-am cumpărat unul identic (doar că nu auriu). Stă şi el în rezervă, în caz de ceva, alături de călimara intactă cu cerneală neagră.

Cam atît, cred. Deşi, cînd recitesc ce am scris, mi se pare patologic de mult.“

Mulţumim!

(Sublinierile ne aparțin.)

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol




libris.ro%20

Elefant.ro

Carturesti.ro

Booking.com




Parteneri Filme-carti.ro





De cumpărat neapărat!



FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium