Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Eros, dans și… Thanatos. Doru-i dor…

Articol publicat de Sabin pe 23 Aprilie 2014
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (5 votes cast)

DSCF0927Thanatos

Tihna cimitirelor (neo)protestante. Le frecventez din ce în ce mai des ca pe-o oază de liniște și meditație! Doar acolo simți, uneori, într-un chip straniu, imposibil de redat, atingerea imperceptibilă a vieții. Un sentiment fabulos, adânc, amestec indiscernabil de speranță și sfârșeală, de viață deplină, de efemer și finitudine. Acele plăci funerare, mușcate de vreme, cu inscripții ilizibile, aparținând parcă unui timp anistoric. Și totuși, undeva, dincolo de brazda de pământ reavăn, într-o vreme la fel de concretă ca zgomotul pașilor care-ți sfârâie peste pietrișul aleii, cineva – vorba poetului  un om făcut din sânge, oase și limfă” – a existat. Ți-e cu neputință să nu te întrebi: cine-o fi fost? Cum l-o fi chemat? O fi avut și el vise, speranțe, o fi râs și el cu prietenii, cu familia, o fi iubit? Și-o fi umplut și el burta cu bere? O fi privit și el ca tine același cer cenușiu brăzdat de nori vineți într-o după amiază ștearsă de duminică, ca asta? În definitiv, ți-e greu să reziști unui val de melancolie care parcă te cuprinde de nicăieri. Și mai cu seamă, ți-e greu să nu te gândești privind la pietrele funerare mușcate de lepra vremii, înfipte strîmb în pământul acesta străin, la acea moarte definitivă de care vorbea Soirs, undeva, moartea absolută care survine după 50 de ani de când ai încetat să exiști, când nimeni nu-și va mai aminti de tine, când copiii și prieteni tăi vor fi trecut și ei Styxul, când vei deveni “încarnând” exact acel cuvânt din pictura lui Goya, scrijelit de o mână scheletică pe nisipul mării: Nada! Nimic.

Eros, dans și…

Deși nu sunt ceea ce se cheamă un clubber, am frecventat de câteva ori varii cluburi britanice. De la cochetul Upstaires at Ronnie Scotts, situat în Soho, unde am prins o seară latino, absolut fabuloasă, până la discoteci de provincie, cu nimic mai prejos decât cele londoneze. Sâmbetele sunt, de fapt, zilele oficiale de distracție și dans. Petrecerile încep târziu, după 11 noaptea, iar cozile nesfârșite din fața cluburilor îmi amintesc de celebrele cozi la pui din vremea comunismului, evident, cu diferența specifică că niciodată n-am văzut pe nimeni să se bage în față. Prețurile variază de la 7 lire la 12 în funcție de zi și de prestigiul clubului. Pentru că alcoolul este foarte scump (o bere la 330ml de la 4 lire în sus), tinerii vin deja mangă, îmbătându-se tacticos în prealabil cu marfă ieftină cumpărată de la Tesco. Îi vezi chiuind, strigându-se cu voci mocirloase, împingându-se penibil, epatând în grupuri compacte și căzând de-a’mpicioarelea și de-a’mpulea, absolut penibil, lungindu-se pe jos și orăcăind de acolo ca niște brotaci isterici. Niciodată n-am văzut în viața mea, până în cluburile englezești, atâtea tipe bete laolaltă. Un spectacol dezolant. Când le vezi meclele de vițici ambetate, feminitatea decăzută brutal de la condiția ei de erotism și seducție, începi să înțelegi de ce există aici atât de mulți homosexuali.

În prima noapte de club în UK, am băut vreo 5 beri și la un moment dat am decis că e timpul să le eliberez natural, căutând o budă. Discoteca în care eram avea trei nivele și probabil peste o mie de petrecăreți, așa că a fost o adevărată aventură să mă strecor printre sutele de oameni cu fețele iluminate brusc de lumina hipnotică a stroboscoapelor. Vreun sfert de ceas am orbecăit cu vezica din ce în ce mai puțin cooperantă prin tot felul de încăperi (am intrat inclusiv peste barmani deschizând o ușă care mi s-a părut mie că seamănă a WC ) pentru ca, într-un final, să descopăr toaleta eliberatoare. Ceva de vis. Imensă, cu pereți de gresie luminoasă prin care erau inserate cascade în miniatură, un pisoar imens, imitând albia unui râu. Ce să mai, un loc unde să te piși de plăcere. În fine, îmi fac treaba satisfăcut, după care mă îndrept către una dintre chiuvetele baroce încadrate și ele de oglinzi luminate feeric. Cum era vară, transpirasem, și, în timp ce întind mâinile către robinet, mă trezesc subit cu palmele pline de un săpun lichid rozaliu venit de niciunde. Nici n-apuc bine să mă dezmeticesc că, aproape concomitent, îmi simt fruntea tamponată de apăsarea fină a unor șervețele prafumate și în secunda doi – ca într-un film cu Jackie Chan unde cadrele se micșă cu o viteză amețitoare – pouuuuffff o pulbere de prafum sclipitor îmi inundă chipul și pieptul. Abia atunci, dezemeticit, observ în lateralul meu rânjetul satisfăcut al unui negru cu papion și vestă încadrilată ca în filmele din Belle Epoque. Îl aud, satisfăcut : Welcome Boss! Întodeauna m-am întrebat cum e să fii o mare vedetă. Ei bine, în seara aia aflasem. Zic: „Vai să-mi fut una, ce băiat drăguț!” Însă cum niciun gest nu rămâne neplătit, mă trezesc în față cu un fel de tipsie plină de mărunțiș. How much, întreb! How much you want, boss! Mă scotocesc prin buzunare unde nu găsesc decât o monedă de două lire pe care așez tacticos pe tipsie. Thank you very much, boss ! You are very nice ! Te cred și io – îi zic direct românește. Sorry ? Întreabă el. Mă scuz și îi fac semn să-mi aranjeze gulerul cămășii. Tipu se execută, eu mă admir în oglindă, îmi aranjez sacoul și ies din prima mea budă englezească mai lefter cu două lire și mai golit de câteva beri, însă – trebuie s-o recunosc – încă mirosind parfum englezesc.

club inside view

Ajuns acasă, m-am gândit mult cum ar putea fi numit acest job prestat de negrul care îmi tamponase fruntea, mă parfumase, și-mi turnase săpun lichid în căușul palmelor. Am găsit de cuviință că cel mai oportun nume este : asistent de budă! Am făcut repede un calcul, cam cât ar putea câștiga pe noapte, și – la o estimare grăbită – cred că nu avea cum să iasă mai jos de 100 de lire. La prima vedere mi s-a părut că e un job pe care aș putea să-l fac. În definitiv am și eu papion, o vestă încadrilată găsesc oricând, iar cât privește formulele de politețe, mă descurc elegant. Unde mai pui că nu mă cunoaște nimeni, așa că n-am cum (și cui) să mă fac de râs. Cu toate astea, un gând rușinos m-a făcut să renunț. Dacă, totuși, în îndatoririle unui asistent de budă, intră și faptul de a ține puța celor care fac pipi? Când mi-am amintit acest amănunt, și anume că negrul chiar purta o pereche de mânuși albe, mi-am spus că jobul ăsta nu e de mine. Plus că, cu niște ani în urmă, tot într-un closet (scrijelită deasupra pisoarului cu un marker negru), citisem această maximă profundă : Dacă o scuturi mai mult de trei ori, înseamnă masturbare !

Doru-i dor…

Cred că prima dată în viața mea când m-a încercat un soi de compasiune în ceea ce-i privește pe maneliști, s-a întâmplat acum câteva zile când, un cunoscut din Oxford, mi-a spus că românii s-au înmulțit și acolo. De unde știi – l-am întrebat. Auzi mai des vorbindu-se românește, sau cum? Da, zice el, aud tot mai des vorbindu-se românește, plus că, de curând, am chiar niște vecini români! Și ce fac, acolo? Întreb. Păi ce să facă – îmi zice el – pun toată ziua manele și plâng în curte!

Doar un român pribeag poate înțelege cât de grea devine, uneori, străinătatea. Așa că, neștiuți și fără să-i văd, mi-au fost dragi maneliștii mei conaționali. Mi-am închipuit cum plâng în grădina aia englezească de împrumut, pe acordurile unui Guță sau Salam, cu dorurile lor ascunse de cocalari.

În durere, toți oamenii devin la fel, mi-am spus. Chiar dacă alții (ca mine, de pildă) când plâng, o fac pe Sepultura!


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium