Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Bătaia care nu mai vine. Sabine, suntem varză!

Articol publicat de Sabin pe 14 Mai 2014
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (6 votes cast)

13029_1396971304_968305Bătaia care nu mai vine

Prima dată când am rămas până la sfârșitul programului într-un pub, am făcut-o cu convingerea fermă că voi asista la o bătaie. După rețeta românească, existau toate ingredientele: localul era la ora închiderii, cele două englezoiace singure și strâmbe care se lăsaseră cinstite de toată lumea (și care, într-un final apoteotic, plecaseră delabrate, târându-se una pe cealaltă) nu se combinaseră cu nimeni, iar vreo doi trei cheflii în ținute lamentabile (tricouri și nădragi lălâi, de la Tesco) începuseră deja să se scălâmbe făcând fandări imaginare și orăcăind – cu gurile strâmbe – către oricine le ieșea în cale. Gata (mi-am spus cu bășica adrenalinei sparte) fraților, începe smardoiala! Așa că mi-am luat o pozitie strategică (întotdeauna cu spatele la un perete) și am așteptat acolo cuminte (ca un foreigner ce sunt) bătaia binecuvântată. Și-am tot așteptat, și-am tot așteptat, și-am tot așteptat… Și bătaia, aidoma lui Făt-Frumos așteptat și el la fel de intens de fetele singure (care au pretenții, desigur), n-a mai venit… În cele din urmă, am plecat dezgustat și aproape gonit de barman.

De atunci, am tot căutat – cu mintea și simțurile mele de român – să tot prind o bătaie englezească. N-am prins decât vreo două-trei păruieli anemice (toate, în discotecă), unde protagoniștii n-au fost nici măcar bărbați, ci niște chestii obeze, de sex feminin, chinuite de hormoni și de alcool. De fapt, adevăratul pericol (fie că este vorba de puburi sau discoteci) nu vine niciodată de la vreun bărbat smardoi cu biscuiții umflați – cum se întâmplă la noi -, ci de la genul ăsta de balene eșuate îmbibate de alcool, veșnic în căutare de scandal. Protejate de lege până la imbecilitate, femeile au o putere colosală în regat. Prin urmare, nu se cade să te pui cu vreuna. În ceea ce mă privește chiar mi s-a întîmplat să scap ca prin minune de aripa unei foci care mi-a vâjâit pe la ureche într-o seară de sâmbătă într-un pub select de lângă Cambridge. Hippopotama dansa, mă rog, se rostogolea, și oricine trecea pe lângă ea, poc! (ca în filmele cu proști), îi dădea câte-un capac. Prima reacție a fost să mă întorc și să-i ofer acestei britanice ambetate niște senzații tari, românești, însă amicul meu englez m-a tras de mânecă și mi-a spus să-mi potolesc miorismul, altminteri, o să am probleme. În fond, asta caută – mi-a argumentat el – scandal.

Dacă le răspunzi cumva, te trezești apoi cu garda pe cap, în plin poncif, acuzat de violență, de hărțuire, ba chiar de viol! Așa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi iau tălpășița, urându-i – vorba zicalei – s-o bată altul!


Primesc un mesaj de la O2 (unul dintre cei mai mari operatori de telefonie mobilă din uk), care mă întreabă (cu o referire specifică la una dintre promoțiile lor): How dog are you? Ridic din umeri. Asta ar fi trebuit să-l întrebe pe amicul meu, Viorel, că el e dinamovist!


Why is that sometimes the only decent things on TV are the vase and the flowers?


Missed-flight_thumbSabine, suntem varză!

Până să mă stabilizez cu domiciliul în UK, am făcut, cale de aproape un an, un soi de navetă Luton-București și retur. Pe atunci se zbura din terminalul Băneasa, între noi fie vorba, unul dintre cele mai prăpădite aeroporturi pe care mi-a fost dat să le văd. Mereu mi s-a părut că seamănă cu un chioșc de ziare care a suferit o dramatică extindere. Acolo, în acel ghișeu încropit al destinațiilor către Europa, am trăit toate aventurile legate de călătoria cu avionul: primele emoții ale zborului, jena de a nu cunoaște procedurile check-in-urilor, bîlba desculțării și rușinea percheziției corporale, abandonarea produselor de care ai nevoie dar cu care, nu ai voie, calvarul bagajelor etc.

Totuși, climaxul penibilului l-am trăit cu un zbor de noapte, într-o seară friguroasă de noiembrie, împreună cu I. Ajunsesem la aeroport regulementar, executasem procedurile îmbarcării ca la carte și tocmai ne instalasem comozi la terminalul alocat. Nu existau decât două zboruri. Unul pentru Madrid și unul pentru Londra. Ambele la aproximativ aceeași oră. Deja (cum sunt românii buimaci și înfipți să fie primii la orice) se formaseră două cozi groase la porțile de îmbarcare. Le văd, aievea și acum: două cozi stufoase ca pe vremea comunismului când băga partidul banane și cașcaval la Alimentara. Erau acolo, de-a valma, familii cu plozi gălăgioși, minoritari cu mecle sumbre, dame spilcuite sau domni atemorali cu profil de business-mani, în fine, tot spectrul posibil de călători etc.

Una dintre greșelile elementare ale novicilor era aceea de a se îmbulzi tembel la terminalul alocat zborului crezând că, prin asta, vor fi și primii care își vor alege locurile (date la liber) în avion. Însă de îndată ce erau recoltați de autobuzele care îi transportau până la scara avionului, cei din urma cozii, deveneau, ca în pilda biblică, cei dintâi care coborau din autobuz și primii care urcau în avion. Așa că, având câteva zboruri la activ și cunoscând – românește – care-i șpilul, m-am așezat relaxat pe una dintre băncile din sala de așteptare explicându-i doct prietenei mele cum stă treaba. După un sfert de ceas, poarta pentru Madrid s-a deschis și în câteva minute călătorii zborului aferent s-au evaporat absorbiți, pe rând, de budufurile autobuzelor. Pasagerii pentru zborul de Londra stăteau ciorchine (câteva sute de persoane) așteptând somnolenți procedura identică. Brusc, se aude vocea dispecerei : „ Xuleasca, Xuleasca, este rugată de urgență să se prezinte la poarta de îmbarcare”. Din grămada de oameni vedem cum o doamnă apare buimacă, ca în filmele cu Stan și Bran, rotindu-se pe loc debusolată. Mă întorc către I. și îi spun scărpinându-mă în obraz, cu o voce sictirită : Ce țărancă proastă, zic, a greșit cozile. În loc să se îmbarce pentru Madrid, a stat la coada pentru Londra. Am oftat adânc ca și cum pe umerii mei s-ar fi pogorât toată prostia omenirii: Deh, am mai adăugat străbătut de tristețe: e greu să fii prost!

Nici nu apuc bine să slobozesc sentința, că aud – ca prin vis – numele prietenei mele, rostit la fel de apăsat. Conform procedurilor standard, fiecare pasager care a ratat îmbarcarea este strigat de trei ori. Dacă răspunsul nu vine în termen de 3 minute maxim, avionul decolează fără el. I. e atât de șocată încât, la prima rostire a numelui, nu reacționează. Ne privim muți de uimire, eviscerați de orice reacție. La a doua, se ridică de lângă mine, își ia bagajul de mână și dă să plece cu un gest smucit către poarta de îmbarcare. O prind de mână, disperat (parcă eram Romeo și Julieta încercând să fim despărțiți de o companie low-cost) și cu o voce gâtuită de emoție, o întreb: Unde pleci iubito? Concomitent aud și numele meu, rostit la fel limpede.

Mă ridic cu un gest milităresc și încep cu genunchii muiați, deschiolat de imprevizibilul situației, acel gen de mișcări haotice, dute-vino-și-împrejur, pe care le au gândacii când îi descoperi în baie aprinzând subit lumina. Și ca totul să fie ca la carte, în bezmeticeala suprizei, mă împiedic în propriul troler și cad peste iubita mea prăvălindu-ne amândoi pe podea ca într-un film cu proști de pe TCM. Când ridic ochii, în fața mea, într-o tăcere de mormânt, aproape 300 de inși (pasagerii zborului de Madrid, pe care, v-ați prins, nici azi nu știu cum, îl confundasem cu cel de Londra) ne privesc transformați, toți, într-un ochi gigantic, lipsit de pleoapă, și necruțător. Știți genul ăla de vise în care umbli în curul gol prin oraș trăind jena absolută? Ei bine, eu am trăit-o real. În fine, până la urmă, cu obrajii roșii, buimaci, căutând o gaură unde să ne ascundem, am reușit să fim preluați de mașina de urgență și urcați în avion.

Niciodată în viața mea nu m-am bucurat așa de mult că mă îndepărtez în timp și în spațiu de un punct. Punctul unde, vorba reclamei, trăisem probabil cea mai penibilă fază din istoria omenirii. Cât încă eram zguduiți în mașina cu girofar – în sinuosul drum către avionul care ne aștepta cu motoarele pornite, aidoma unor ViP-URI – prietena mea m-a strâns de mână și m-a încurajat șoptit cu o voce pe care n-am s-o uit niciodată: Sabine, suntem varză!”


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium