Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Bărbatul bio!

Articol publicat de Sabin pe 4 Iunie 2014
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (5 votes cast)

metrosexualBărbatul bio!

Există de ceva vreme un soi de revoltă stridentă în ceea ce privește emanciparea corporală a bărbaților. Genul ăla de reproșuri de misandră (sau de homofobi) care aruncă în bășcălie și zemeflea predispoziția către spilcuire a masculilor. Conform acestor voci contestatoare, un bărbat adevărat (mereu m-a fascinat această generică întrebare: ce anume te face cu adevărat – în ochii femeilor și nu numai – un BĂRBAT!?) , așadar, conform acestor reproșuri, un bărbat adevărat nu behăie, nu se epilează, nu-și face manichiură/pedichiură, nu se bărbierește, nu se rade (nici la cur, nici la sub-braț), rămâne, vorba vine, “natural”… Adică, unghii de cal, tufla de după chiloți, ficusul de la sub braț, neras, hirsut, neepilat, și mai ales – mai ales – cu armata făcută! De cîte ori n-am primit grimasa mătușilor și a generațiilor aferente când – sondându-mi bărbăția – au aflat că Nu, nu făcusem armata! Ce-mi mai venea să le strig în față toată sputa revoltei: ”N-am făcut, bre, armata! N-am făcut-o!” Ce să fac, dacă am avut – vorba lui Sebastian – întotdeauna în mine ceva iremediabil de civil! Orice înregimentare m-a pus – veșnic – în insurecție, orice conformism, m-a făcu să urlu! Am preferat să fiu (vorba lui Zobar din Șatra), atât cât mi-a stat în putință, un om liber! Nu cunosc nimic mai înjositor decât uniforma.

Există, se pare, o concepție găunoasă, conform căreia dacă apelezi, ca bărbat, la un soi de cochetărie specifică, ești, invariabil, homalău! Genul ăla de reproș de pitecantrop pe care Becali îl aducea oricărui tip de rafinare, căci – în acord cu perceptele lui despre masculinitate trebuie, eventual, să fii o oaie și să miroși a căcăreze… Conform acestei reprehensiuni, dacă te razi la subraț, dacă te epilezi, dacă îți faci sprâncenele, dacă te vopsești, dacă te parfumezi, dacă te îmbraci elegant, dacă îți dai cu creme (vezi celebrul scandal dintre Mircea Badea și CTP versus Liiceanu), ești – fie vreo pizdă tristă – fie vreun gay leșinat, fie pur și simplu (după o etică butucănoasă) vreun… neserios. Căci (conform acestor etaloane) un om serios, un bărbat adevărat, e cel care a făcut armata și care nu-și dă cu creme, nu se epilează și nu accede la elitistele servicii feminine de cosmetică. Mitul bărbatului adevărat e mitul bărbatului tractorist, cu livret, plin de sudoare și cu gura mirosind a șuncă. A bărbatului… bio! În fine, au și detractorii acestui tip de cochetărie o justificare, căci, din păcate, pentru foarte mulți dintre bărbații căzuți pradă „metehnelor metrosexuale”, toaleta pedantă pe care și-o fac e doar una exterioară. Îmbălsămarea corpului, dacă nu are un corespondent interior (apud Noica), adică dacă nu e suplinită acolo și de un Cavalli în ordinea spiritului, tot a ceapă cu brânză pute!


Lume, lume, soro lume…

Abia în studenție unde am dat de niște petrecăreți profesioniști -, am degustat și eu (aidoma vinurilor fine), atent ghidat de prietenii mei candrii și fini cunoscători, din frumusețea muzicii vechi lăutărești. Nume cvasicunoscute, dar care nu-mi spuneau nimic altceva decât seaca lor sonoritate, precum: Maria Tănase, Maria Lătărețu, Fărâmiță Lambru, Romica Puceanu etc., au început să-mi vorbească și altfel. În ceea ce mă privește, o astfel de muzică nu intră oricum (în urechile și sufletul meu), ci mai cu seamă dimineața, după o noapte boemă de petrecere când te apucă nostalgiile și oboseala aia dulce, iar oasele îți devin moi, ca de gumă. Abia atunci, mesajul acestor cântece, pastoral și simplu, survolul ăla bucolic te lovește, cum bine spunea un amic de-al meu: .. „ în țăranul care suntem, în fond, cu toții, oricât de orășeni am fi!”


silent londonNotă de Jurnal

Am ținut – cu o monumentală inconsecvență – note de Jurnal încă din adolescență. Unele însemnări datează chiar din gimnaziu. Atunci, îmi aduc aminte (pe vremea când încropeam primele note diaristice), am avut imprudența să-i citesc celui mai bun prieten al meu, Berechet, un fragment care se voia începutul unui roman. Tipu m-a ascultat grav până am terminat de citit pasajul, apoi mi-a zis-o de la obraz cu un soi de greață: Băi frate, da e că ce scrii tu acolo, e o minciună?

Cum adică, mă, să fie o minciună?, l-am întrebat și eu năucit de întrebare. Păi – zice – ce povestești tu acolo, nu s-a întâmplat cu adevărat, nu? Deci e o minciună! De ce minți, bă?

Nu mai știu ce i-am răspuns. Cu siguranță n-am știut să-i explic cum stă treaba cu adevărul ficțiunii și cu toate teoriile literare aferente, așa că am bâguit ceva neconvingător. Apoi, probabil ca să extind gama literară și să șterg impersia oneroasă pe care i-o lăsasem, i-am citit și-o poezie. Greșeala asta a fost capitală și m-a costat luni de intensă de umilință, pentru că versurile (evident, naive) sunau așa: Oh tu Copilă mică și frumoasă/ Eu te-am găsit aicea stând/ Cu capul între palme, suspinând... A doua zi când am ajuns la școală, juma de clasă (cu el în frunte) repetau – evident caricaturizat, adnotat și pocind dinadins cuvintele – versurile mele infantile: Ohh tuu copelăăă mecăă șî frumoasăăă/ Sabin pervesu, făi Copelăăă …el te-a găsit acolo suspinând, făi Copelăăă. Chestia asta a durat un semestru întreg, iar mie îmi venea zilnic să mă arunc pe geam de rușine. Într-o bună zi însă, am aflat că e îndrăgostit în secret de o tipă de la B, și l-am amenințat că dacă mai face mișto de mine mă duc și îi zic tipei c-o iubește. Așa că am dat-o la pace. Adesea îmi place să recitesc anumite note, mai ales pentru puterea lor de reconstrucție a unei anumite intensități a vieții trăite. În fond, hermeneuții platonieni ai temporalității au dreptate: nu trăim cu adevărat decât în reamintire, iar viața noastră adevărată – singura pe care o simțim – e întotdeauna cea din trecut. Însemnarea de mai jos, relativ recentă (o însemnare, banală), mi-a adus aminte de primul Crăciun petrecut în Londra și mai cu seamă de emoția descoperirii, la ceas matinal, a uneia dintre cele mai galonate capitale ale lumii.

st-pauls-cathederal-uk-smlSeară londoneză în Soho area (cartier de fițe, zgomotos, îngrămădit, ticsit de lume și pulsând orbitor ca un pom de crăciun). De fapt, tot orașul nu mi s-a părut altceva decât un uriaș Christmas tree, clipocind de lumini, încărcat de miresme și rumori. După săptămînile de recluziune (zile-n-șir de lucru domestic, abrutizante, fără memorie), ieșirea a venit ca o binecuvântare. Cina la Sarastro – pe Drury Lane street – în cochetul și uber-culturalul Covent Garden – unde am halit somon file și-am ascultat acordurile unor lăutari unguri (vreo zece tipi rubensieni și tuciurii, îngrămădiți toți, ca o echipă de rugby, pe 2 metri pătrați). Grăsunul de lângă mine (cu obrajii cei mai cărnoși) absolut savuros în seriozitatea (și semi-inutilitatea) lui prețioasă! Preț de o jumătate de ceas, cât (i-)au lălăit confrații, n-a făcut altceva decât să scuture de zor, impasibil și absent, o drâmbă…

Apoi, seară latino pe Frith Street, la Ronnie Scots. David (amicul meu irlandez, curtenitor, bonom și mototol), foarte fericit ca i-am făcut lipeala cu T., cumpărându-ne, necontenit, amândurora, cocteiluri… Am stat vreo două ore tolănit într-un scaun chippendale (evident, fără să mă ridic și să dansez), îmbătându-mă pedant – undeva în spatele salonului – și belindu-mă de acolo, din semiobscuritatea lubrică a încăperii, ca o fantomă voyeuristă și blazată, la umbrele unduitoare de lângă scenă. Starea asta pur-contemplativă, luminile difuze, aerul conspirativ al locului, picolii cu cămașă neagră și bretele roșii, totul, mi-a făcut tare bine. S-a cântat, evident, live. Lume pestriță (tineri și cupluri posmogite de sexagenari nostalgici, cu o nu știu ce prospețime contrastantă în gesturi), dansând, laolaltă, pe ritmuri latino… Mi-a rămas pe retină imaginea acelei blonde cu părul despletit și bluză-albă flaușată, dansând psihedelic, cu umerii dezgoliți, un amestec de erotism și delir mistic în mișcări, ceva a la Janis Joplin altoit cu Florence and the Machine… Când am ieșit pe Oxford Street, târziu, după miezul nopții, ploua mărunt și monoton, ca într-un film de pe TCM… Doar în studenție, într-o dimineață mohorâtă de noiembrie, venind cu primul tramvai (nedormit și rupt de foame) către bunii mei prieteni Cip și Ema, și traversând Piața Unirii, am mai trăit o astfel de nesfârșită reverie urbană.

Să surpinzi centrul pustiu al unei mari metropole în orele ei intime, de ațipită torpoare.

Ce voluptate!”


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium