Interviu

Interviu Marius Chivu: ”Scriind şi călătorind nu fac decît să suprapun două dintre cele mai mari plăceri ale mele şi, astfel, fiecare cîştigă, datorită celeilalte, în intensitate”

Mi-a plăcut mult volumul lui Marius Chivu, ”Trei săptămâni în Anzi”, apărut de curând la Editura Humanitas. Călătoria realizată de el este atipică, mai ales pentru timpurile moderne, dar cu atât mai curajoasă și mai reală, de vreme ce nu a folosit tehnologia, ci interacțiunea umană. Am fost curios cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele textului scris (și a frumoaselor fotografii), așa că l-am chestionat pe autor cu privire la unele amănunte mai ascunse. -Cum s-a conturat volumul ”Trei săptămâni în Anzi”? Ați plecat la drum cu gândul de a o scrie, a fost cartea unul din scopurile călătoriei? Am descoperit că e mai bună călătoria atunci cînd şi scrii despre ea. Scrisul îţi ascute simţurile, îţi ţine curiozitatea trează, te face mai atent şi te ajută să observi în detaliu, să pui întrebări mai multe şi mai diverse. Scriind, ajungi să-ţi „citeşti” propria călătorie ca pe-un text cu mai multe nivele. În plus, scrisul este mai puternic decît memoria, astfel că o călătorie scrisă durează mai mult. Altfel, scriind şi călătorind nu fac decît să suprapun două dintre cele mai mari plăceri ale mele şi, astfel, fiecare cîştigă, datorită celeilalte, în intensitate. Ca să-ţi răspund la întrebare: am plecat la drum din dorinţa de a scrie o carte de travel, iar această dorinţă era hrănită de însăşi pofta de a pleca la drum. De altfel, banda lui Möbius apare ca simbol al drumului pe munte. (mai mult…)

Interviu Vasile Ernu, despre Bandiții: ”Ceea ce construiesc eu în carte ajută mult să înţelegem acea lume, ne ajută pe noi să fim mai toleranţi, mai înţelegători cu ei şi ne ajută mai ales să ne înţelegem pe noi”

Am citit ”Bandiții”, cel de-al doilea volum al Trilogiei Marginalilor a lui Vasile Ernu, cu aceeași plăcere cu care am citit și Sectanții. Două volume originile, ambițioase, care și-au propus să trateze teme destul de delicate, direct din interiorul unor comunități de care scriitorii români se feresc. Din volumul ”Bandiții”, apărut în această toamnă la Editura Polirom, se nasc multe întrebări despre structura unei lumi pe care cei mai mulți dintre noi doar o bănuiesc și de care se tem aproape toți: bandiții, o castă cu structuri clare, dar care s-a transformat total, a pierit parțial, în ultimii ani. O parte din aceste întrebări, într-un interviu cu autorul cărții, Vasile Ernu: -Am citit cu mare interes primele volume ale Trilogiei Marginalilor. Tonul celor două volume apărute până acum pare un pic diferit: primul a fost mai degrabă academic, comunitatea era parcă privită la rece, în vreme ce al doilea are un ton de poveste a maturizării naratorului. Tu cum vezi acest lucru, există această diferență și, dacă da, ți-ai propus-o sau a venit de la sine? Da, cred că este evident că în aceste ultime două volume am lucrat mai mult cu o naraţiune mai aproape de genul ficţional. Am tot mai multe poveşti. Nu aş spune „academic” la ceea ce am făcut în Sectanţii, cu toate că dacă zici tu poate asta explică de ce au îndrăgit atît de mult această carte antropologii, sociologii şi istoricii, cu toate că acolo nu fac nici antropologie, nici sociologie, nici istorie propriu-zisă. (mai mult…)

Interviu Mircea Pricăjan: ”Calitatea luminii este un roman al speranței, al încrederii”

Literatura română produce în continuare romane foarte bune, dar care trebuie promovate pentru a ajunge și la cititorii obișnuiți numai cu traduceri. Unul dintre cei care se ocupă, de altfel, cu aceste traduceri este Mircea Pricăjan, care a scos de curând, la Editura Polirom, un roman foarte fain, cu incursiuni triste, dar optimiste în viața de cuplu, așa cum este ea după apariția unui copil. E vorba despre ”Calitatea luminii”, despre care am scris zilele trecute, iar acum, continuând incursiunea în lumea romanului, i-am pus câteva întrebări autorului, care a avut amabilitatea să ne răspundă. -”Calitatea luminii” mi s-a părut o carte extrem de personală. Desigur, e vorba și de imaginația autorului, și de imaginația cititorului, dar cât din această carte este realitate și cât este ficțiune? Multă, prea multă vreme am fost convins că menirea mea ca scriitor este să urmez școala personajelor excepționale în situații excepționale, cum se spunea la cursurile de literatură. Și-ntrucât am consumat încă de timpuriu literatură de un anumit tip, multă, prea multă vreme am considerat că preceptul ăsta nu se poate concretiza decât prin introducerea în ecuație a elementului fantastic. Așa se face că bună parte din tot ce am scris începând cu 1997, să zicem, și ajungând până prin 2013 (nu te speria de intervalul ăsta, în el sunt cuprinși zece ani împrumutați de tânărul scriitor tot mai… maturului traducător) a fost proză cu teme șocante. (mai mult…)

Interviu Bogdan Suceavă: ”M-aș bucura ca volumul acesta să-l aducă pe I.L.Caragiale încă și mai aproape de inima tinerilor de azi”

[caption id="attachment_60043" align="alignleft" width="300"] Bogdan Suceavă[/caption] Am scris ieri despre volumul ”Republica”, apărut de curând la Editura Polirom sub semnătura lui Bogdan Suceavă, o incursiune amănunțită în tainele Republicii de la Ploiești din 1870, în care Alexandru Candiano-Popescu a încercat să îl coboare de pe tron pe Carol I și să instaureze o nouă formă de guvernământ. Despre această carte, despre aceste evenimente și primii pași spre cariera dramatică a lui I.L. Caragiale, am vorbit cu autorul, care a a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări. - În prezentarea de pe coperta a doua, se scrie că Bogdan Suceavă este născut la Curtea de Argeș, în 1969. Așadar, care este legătura ta cu Ploieștii? Sau, prin ”Republica”, se încearcă reconsiderarea unui moment istoric important? Dar de ce ar trebui să existe vreo legătură cu Ploieștii ca să scriem despre Ploiești? Eu am ținut cu F.C.Argeș și îmi amintesc cu bucurie bătăile sistematice pe care Petrolul le lua la Pitești în perioada de glorie a echipei alb-violet. Tema republicii ploieștene e importantă pentru biografia lui I.L.Caragiale, pentru că perioada august-noiembrie 1870 a reprezentat pentru el momentul unei maturizări forțate. În perioada aceea n-a fost doar tentativa de lovitură de stat a lui Candiano-Popescu, ci și moartea tatălui lui I.L.Caragiale, care trebuie că a fost o lovitură pentru întreaga familie. Ne interesează subiectul pentru că e important să înțelegem transformarea junelui Iancu în dramaturgul de mai târziu, cel care ne-a învățat cum să ne privim politicienii. (mai mult…)

Interviu Tudor Ganea: ”Absolut tot ce trece prin viaţa unui om care decide să scrie are un impact, mai mare sau mai mic, asupra scrisului său”

L-am descoperit pe Tudor Ganea după ce am citit ”Cazemata”, volum apărut în acest an la Editura Polirom. Un roman de debut foarte bun, despre care am scris zilele trecute aici, care arată un scriitor foarte proaspăt și cu mult talent. Tânăr, de profesie arhitect (o meserie, așa cum spune și el, foarte potrivită literaturii), a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări cu privire la volumul apărut în acest an. -În prezentarea de pe site-ul Editurii Polirom, se scrie că Tudor Ganea este născut la București, în 1983. Așadar, care este legătura ta cu Constanța, cu Dobrogea, fundalul aventurilor din ”Cazemata”? Sunt născut în Bucureşti, unde am stat vreo câteva zile la maternitate. Apoi am plecat acasă. ( „acasă”  numeam între 1983-1988 o colonie militară din câmpia Bărăganului, formată din şase blocuri staliniste p+1, fără apă curentă, fără încălzire, construite în mijlocul pustietăţii, lângă un aerodrom militar, unde trăiau în pace şi bună-înţelegere (alături de familiile lor) o mână de piloţi, ingineri şi maiştrii militari . Tata a fost pilot pe mig-21, apoi pe mig-29. ). Între 1988-1990, „acasă” s-a numit un apartament de la etajul zece al unui bloc din Bacău, pentru ca apoi „acasă” să devină un apartament cu trei camere dintr-un bloc construit pe buza unei faleze din Constanţa. (mai mult…)

Interviu Marian Ilea: ”Nu e suficient să cunoşti locurile, să te impresioneze ca să scrii o carte, e nevoie să-ţi asumi spaţiul acela”

Herina este un tărâm istoric, este aproape un ținut de basm, care ține și de ființa noastră națională, și de faptul că rămâne un tărâm utopic, de vreme ce nu am știut să-l ținem aproape. Se află în Maramureșul istoric, un loc prea puțin cunoscut de majoritatea românilor, dar pe care ”l-a înviat” Marian Ilea în romanul său, ”Herina”, publicat la Editura Cartea Românească. Despre acest ținut, despre această carte, am vorbit cu autorul, care a a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări. -Cum s-a născut povestea orașului Herina? V-au impresionat locurile din Ucraina, vizitate de-a lungul timpului, sau ați întrezărit acolo și câteva dintre personaje? „Herina” a apărut firesc. Parte a unei trilogii în care se regăsesc două aşezări din Maramureşul Imperial, e vorba de Desiştea şi Medio-Monte, Herina completează ceea ce lipsea din acest spaţiu – un Maramureş uitat de toată lumea, un Maramureş pe care ni-l amintim cu drag fără să ni-l asumăm. În „Herina” e vorba de o astfel de asumare. Există în Sighetu-Marmaţiei un deal numit Solovan, în copilărie obişnuiam să ne jucăm pe-acolo...faine erau vacanţele de vară. Dacă priveai înspre Tisa, îţi spuneai cu teamă: „Acolo e Uniunea Sovietică”. Uniunea asta care ne-a îngrozit copilăria, era şi-n Siberia, şi la Moscova, şi la graniţa cu China. De fapt, era şi-n tinda Sighetului, la doi kilometri de oraş, după ce treceai Tisa dădeai de Solotvino (orăşel al sării dublu imperiale – autro-ungar şi apoi sovietice). (mai mult…)

Interviu Desirée Halaseh: ”Nici un loc în care ajung nu e doar o destinație. Ele devin în scurtă vreme mamă, tată, masă și pat”

Desirée Halaseh are pasiunea călătoriei, așa cum o am și eu. Desigur, ea este mult mai curajoasă și are dorința de a pleca în neprevăzut, eu fiind mai mult un turist calculat decât un călător. Am citit cu plăcere volumul său despre călătoriile din India, ”Spațiul dintre nori. Cu rucsacul prin India”, despre care am scris aici. Zilele trecute, autoarea a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări cu privire la volumul nou-apărut. -De unde pasiunea asta pentru călătorii, până la urmă, exotice? Până la un punct călătoriile în jurul casei mi-au deschis apetitul pentru nou. Până când imaginile, poveștile, locurile și oamenii au început să se contopească din ce în ce mai mult într-un amalgam uniform. O dată cu prima incursiune în afara continentului, în India, unde altundeva, am prins gustul șofranului, a santalului și a neverosimilului. Tot ce învățasem acasă că e de așteptat, în India părea că nu există. Era tot pe dos. M-am ars și mi-a plăcut. Mi-a fost foame de mai mult. Așa că mi-am asumat riscul de a pleca departe și pentru mult timp mai mereu. (mai mult…)

Interviu Norman Manea: ”Literatura română scrisă în afara țării are alt destinatar decât cea scrisă în țară”

Norman Manea este probabil unul dintre scriitorii romani cei mai cunoscuti astazi in lume. Peste doua luni va implini 80 de ani. S-a nascut in Bucovina, si-a petrecut o parte din copilarie in Transnistria, unde familia sa de origine evreiasca a fost deportata, a supravietuit Holocaustului si a trait in Romania majoritatea anilor dictaturii comuniste, spre sfarsitul carora a ales calea exilului. Desi debutase ca scriitor in Romania in anii 60, si-a putut dedica cea mai mare parte a timpului scrisului doar atunci cand s-a aflat departe de tara de origine, dupa 1990. Temele principale ale cartilor sale (fictiune,  memorialistica, eseuri, dialoguri) sunt Holocaustul, dilemele identitare, confruntarea intelectualului cu cenzura, exilul. Am avut bucuria sa putem pune cateva intrebari lui Norman Manea si le prezentam acum in acest interviu exclusiv pentru Filme-carti.ro, cu prilejul evenimentului „Norman Manea – o viață”, dedicat împlinirii vîrstei de 80 de ani, eveniment ce va avea loc luni, 23 mai 2016, la Biblioteca Academiei Române și va consta într-o serie de discuții libere, pornind de la temele majore ale operei lui Norman Manea: exilul, identitatea, limba, memoria. (mai mult…)

Interviu Radu Niciporuc: ”Nu am inventat nimic! Cititorul poate să viseze și să creadă că e o ficțiune”

Se scrie prea puțină literatură cu tentă aventurieră la noi, iar cea cu subiect maritim este aproape inexistentă. A apărut, de curând, la Editura Cartea Românească, volumul de proze scurte ”Pascal desenează corăbii”, aparținând lui Radu Niciporuc. Fost om al mărilor, în calitatea sa de inginer, a muncit pe mai multe nave, a colindat pe mai multe oceane și mări și și-a găsit timp să scrie o serie de povestioare în legătură cu această meserie și pasiune. Despre carte voi scrie în zilele următoare, dar până atunci autorul a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări cu privire la volumul nou-apărut. -Sunteți om al mărilor, așa începe descrierea dvs. pe coperta interioară. Ați fost inginer la Flota de pescuit oceanic. Prin urmare, mare parte din povestirile din ”Pascal desenează corăbii” constituie o viziune asupra propriilor călătorii. Dar o întrebare se naște aproape inconștient: cât este realitate, cât este ficțiune în această carte de la Editura Cartea Românească? „Pascal desenează corăbii”, cartea la care vă referiți, este o sumă de experiențe personale, derulate în timp, pe mai multe nave, aparținând mai multor flote. Realitate brută, cum ar veni. Nu am inventat nimic! Cititorul poate să viseze și să creadă că e o ficțiune. E dreptul, și eventual bucuria lui! (mai mult…)

Interviu Cristian Teodorescu: ”M-ar durea dacă copiii Cîinelui… ar ajunge la concluzia că singura lor șansă e să plece din țară”

'Medgidia, orașul de apoi' mi-a plăcut enorm și este pentru mine una dintre cărțile memorabile ale începutului de deceniu. Cristian Teodorescu a revenit anul trecut cu romanul 'Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui', o carte scrisă într-un cu totul alt registru, având ca temă durerosul nostru trecut apropiat. M-am bucurat să reiau dialogul cu scriitorul pe marginea cărții sale recente, despre ce va scrie în continuare, despre prezent și viitor. -În interviul pe care ni l-ați acordat acum câțiva ani spuneați despre 'Cartea Cîinelui' – atunci în pregătire: 'Scriu un roman vag autobiografic, despre Bucureştiul din cartierul Militari.'. Mărturisesc că sunt curios - care este elementul autobiografic (fie el și vag) din carte? Prietenii mei au recunoscut, după ce au citit Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui, chiar mai multe chestii autobiografice decît cele pe care le-am presărat eu, cu bună știință, în Șoseaua Virtuții. În afară de experiențele mele jurnalistice și de faptul că am ajuns să locuiesc într-un bloc de pe strada cu acest nume, colț cu Uverturii, mai mult sau mai puțin travestite în carte, a trebuit să fiu de acord cu Aurora Liiceanu, că, în privința iubirii Cîinelui față de soția lui, se cunoaște că mi-am construit personajul cu gîndul la iubirea mea pentru Daniela, soția mea. Deosebirea e că în timp ce Cîinele își înșală nevasta, e drept că, fără mare tragere de inimă, eu n-am făcut-o. (mai mult…)