Interviu

Interviu Andrei Cornea: ”Azi avem tendința de a fi relativiști și iraționaliști, considerând că orice dispută despre fundamente e inutilă”

-Ce mai reprezintă Școala de la Atena în memoria contemporanilor noștri? Dar ultimii șapte filozofi, unii dintre ei personaje principale în romanul ”Lanțul de aur”? Depinde de contemporani. În general, foarte puțin și e regretabil, deoarece Școala și filozofii ei au avut un rol important în salvarea culturii antice și în transmiterea ei mai departe oamenilor Evului Mediu. În parte, de asta am și scris romanul: am avut în vedere (chiar dacă nu exclusiv) și un scop didactic. Cum se spune în latină: miscui utile dulci. (Am amestecat utilul cu plăcutul – sper, cel puțin.) -V-ați ralia la ideea (unor personaje din carte) că învățătura și știința au fost neglijate sau chiar respinse de creștinismul timpuriu? Parțial, da. De fapt, majoritatea autorilor creștini, începînd cu sec. III, erau cultivați, dar făceau o selecție drastică în cultura păgână care le stătea la dispoziție: luau unele lucruri, neglijau sau respingeau multe altele din ea. De exemplu, l-au acceptat pe Platon, care susținea nemurirea sufletului, dar i-au neglijat pe stoici care considerau sufletul material și perisabil. De aceea, avem toate operele lui Platon, dar din stoicii vechi ni s-au păstrat abia câteva biete fragmente. (Seneca, Epictet și Marcus Aurelius se ocupă numai de morală, așa că n-au deranjat prea mult și au fost salvați.) Au existat și autori complet ostili culturii antice, precum celebrul Cosmas Indicopleustes (care trăiește în vremea lui Iustinian) și care neagă forma sferică a Pământului (un fapt indiscutabil pentru știința acelui moment), revenind, sub influența Bibliei, la o concepție arhaică, a Pământului asemănător unei lăzi cu capacul curbat. Unele fragmente de texte antice s-au păstrat sub forma unor citate la autorii creștini care polemizau (cazul lui Clement din Alexandria, sau Origene, sau chiar Augustin). Neexistând tiparul, șansele de supraviețuire a unei cărți erau, la modul general, foarte mici și creșteau numai dacă ea era copiată insistent. E interesant că în Antichitatea târzie cel mai mult au fost copiate texte școlare: opere canonice (precum Homer, respectiv Virgiliu la latini), manuale, rezumate (Un fel Reader’s Digest), comentarii dintre cele mai diverse, introduceri pentru elevi (precum celebra Introducere a lui Porfir la Categoriile lui Aristotel), texte de referință, unele făcute astfel încât, de pildă, să afli repede și cu propoziții scurte ce spun zece filosofi despre: cer, suflet, animale, timp etc. Pentru comparație, să ne închipuim ce și cât s-ar mai ști despre cultura noastră dacă în viitor s-ar păstra foarte multe din comentariile pe care elevii de azi le învață (uneori pe de rost), ca să treacă la literatură, la istorie sau la filozofie, dar s-ar pierde în proporție de 90 % cărțile respective! -Plecând de la întrebarea anterioară, nu credeți că ați fost cam dur cu creștinismul și prigoana sa din acei ani împotriva păgânilor? Nu e poziția mea, ci a unor personaje ale mele. Oricum, Proclos, Simplicius, Damascius, cei din istoria reală, n-aveau niciun motiv să fie indulgenți cu creștinismul. Intensificarea persecutării nu numai a ultimilor păgâni, dar în general a heterodocșilor, ca și a evreilor și samaritenilor, e…

Interviu Ioana Bâldea Constantinescu: ”Pentru mine, ficțiunea chiar e un teritoriu al imaginarului, al nuanței, al aluziei”

S-au spus și se vor spune lucruri frumoase despre ”Nautilus”, al doilea roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, apărut acum câteva luni la Editura Humanitas. L-am citit de curând și l-am găsit a fi un roman proaspăt, plin de merite, împletind un fundal medieval și câteva personaje inedite cu realitatea zilelor noastre, a unei familii care încearcă să aducă o rază de soare unui copil suferind de autism. Despre acestea, dar și despre altele, am discutat zilele acestea cu autoarea, interviu pe care vă invităm să-l citiți în cele ce urmează, așa cum vă recomandăm să citiți și cartea. -Mare parte din ”Nautilus” se petrece pe teritoriul Franței, deși avem personaje din toată Europa. De unde ideea de a scrie un roman ”francez”? Nu am avut intenția să scriu un ”roman francez”, după cum nu mi-am propus unul românesc sau polonez. Nu cred în dependențe teritoriale, când vine vorba de literatură, în secolul nostru. Mai ales nu într-un roman care nu are o voce politică și care vorbește despre trăiri umane valabile indiferent de geografie. Faptul că multe din povești se derulează în spațiul francez e pur contextual. (mai mult…)

Interviu Dan Stanca: ”Eu nu scriu de-a surda”

Cea mai recentă carte a lui Dan Stanca, ”Anii frigului”, a apărut de curând la Editura Humanitas și, după ce am citit-o, m-am întrebat cum privește autorul tema nefericirii, care răzbate și din gândurile, și din acțiunile personajelor. Așadar, Dan Stanca a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări despre acest roman și resorturile lui, fie că vorbim de Sandu Tudor, Arsenie Boca, Rugul aprins sau, pur și simplu, despre nefericire, despre comunism, tortură sau alchimie. -Romanul ”Anii frigului” începe astfel: ”Știți, mă gândesc mereu la sensul vieții mele și pur și simplu rămân cu gura căscată. La urma urmei, pentru asta m-am zbătut tot timpul, să găsesc un sens, și constat că sunt la fel de neajutorat ca în prima zi...” Dvs. ați găsit sensul vieții, măcar în calitate de scriitor? Îmi puneţi o întrebare care mă depăşeşte. În măsura în care scrie se presupune că autorul a descoperit un sens, dacă nu sensul cu majusculă, aunci măcar unul mai mic. Evident, mai poţi să scrii şi de-a surda, dar sper că nu intru în categoria acestor autori. Literatura înseamnă cuvinte, dar şi cuvânt, deci e vorba de Logos. Iar Logosul aduce cu el, de la sine înţeles, sensul. Hai să zic, în cazul unui artist plastic, poate problema sensului cade pe planul doi, fiindcă acolo forţa expresivităţii bate tot, dar literatura e cu totul altceva. Doar că în condiţiile experimentului împins la refuz şi aici lucrurile s-au dat peste cap. -Torturile din închisorile comuniste sunt un subiect delicat și, în același timp, înfiorător. Nu v-a fost greu să scrieți despre asta? Ați făcut vreo documentare asupra acestui lucru? Eu am coordonat timp de cinci ani suplimentul Aldine al României libere şi astfel am avut posibilitatea să cunosc numeroşi foşti disidenţi politici. Ce mi-au spus ei m-a uluit şi în acelaşi timp m-a făcut să înţeleg cât de mic sunt. Pus în locul lor, nu aş fi rezistat nici o zi, dar ştiţi cum  se spune, nu-i da omului cât poate duce... În cartea mea apare o figură de torţionar, dar nu cred că este ceva foarte pregnant. -Primul capitol se numește ”Cine-i mai nefericit dintre noi?”. De altfel, nefericirea personajelor principale străbate întregul roman. Cum priviți dvs., ca om și ca scriitor, fericirea și nefericirea? Este nefericirea regula și fericirea excepția? Trăim din păcate într-o lume în care oamenii nu mai sunt nici fericiţi, nici nefericiţi. Nici ei nu ştiu cum sunt. A fi fericit presupune a beneficia de o condiţie, cum să spun, privilegiată, nu-i de nasul oricui fericirea. Fericirea aşadar nu este o stare instinctuală, ci presupune o educaţie prealabilă. Putem fi excitaţi, dar fericiţi în nici un caz, cu atât mai puţin entuziaşti. În schimb nefericirea are ceva comun cu epoca asta. Doar că şi aici trebuie precizată o nuanţă. A fi cu adevărat nefericit înseamnă să te apropii de tragic. Cu alte cuvinte, să trăieşti o dramă care să bată dincolo de sentimente şi să pună ecuaţia destinului într-o lumină metafizică. În cartea mea,…

Interviu Radu Paraschivescu: ”Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan”

Am scris deseori aici despre cărțile lui Radu Paraschivescu, un autor care îmi place mult pentru felul în care aduce zâmbetul pe chipul cititorilor, fie că vorbim de cărțile proprii (romane de ficțiune sau povestiri cu tentă autobiografică), fie că vorbim de culegerile de perle ale politicienilor sau fotbaliștilor. Cel mai recent volum al său, ”Am fost cândva femeie de onoare”, apărut la Editura Humanitas, este alcătuit dintr-o serie de povestiri autobiografice amuzante (voi scrie pe larg despre el zilele următoare). Am fost curios cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele textului scris (și a ”aventurilor” descrise), așa că l-am chestionat pe Radu Paraschivescu cu privire la această frumoasă carte. -Cum a apărut ideea volumului ”Am fost cândva femeie de onoare”, alcătuit din povestiri autobiografice, majoritatea dintre ele publicate în alte volume sau în reviste de cultură? Să ştiţi că m-am întrebat şi eu. Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor – cel puţin aşa cred – şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan. A fost mai degrabă un puseu de confesivită. Ce l-a declanşat? Pesemne că o serie de invitaţii de-a scrie texte cu valenţe autobiografice şi, prin ricoşeu, autoscopice. Ca să fiu riguros, adaug că două dintre invitaţii mi le-am trimis eu însumi – pentru tot atâtea texte despre armată şi despre piesele muzicale care ne-au marcat viaţa. Pe lângă ele, am răspuns apelurilor formulate în timp de Marius Chivu, Ioana Pârvulescu, Oana Bârna, Gabriela Tabacu, Radu Lupaşcu, Lidia Bodea sau Robert Şerban. Li s-au adăugat două texte scrise cu ani în urmă pentru revistele Dilema Veche şi Esquire. Şi ca să nu se spună că trăiesc doar din osânza volumelor colective, am scris două bucăţi special pentru această ocazie: „Am fost cândva femeie de onoare”, care dă titlul cărţii, şi „Nişte vulturi, un scobar, un autograf”. (mai mult…)

Interviu Simona Antonescu: ”Hanul lui Manuc este romanul care m-a consumat cel mai mult”

Nu este  deloc usor sa chestionezi un autor asupra motivatiei sale de a scrie si asupra metodelor si practicile la care apeleaza pentru a se documenta, a-si croi arhitectura lucrarii si a pune in pagina psihologia personajelor. Pentru ca stiu ca fiecare scriitor pune in cuvantul scris ceva din sufletul lui, din viata lui, din devenirea lui… Prin urmare, intrebarile trebuie puse cu diplomatie, cu discretie minima macar si cu mult respect pentru travaliul creatorului. Si, trebuie sa recunosc, ca primind raspunsurile Simonei Antonescu la intrebarile mele, pe care i le-am adresat si cu curiozitatea cititorului care a fost impresionat si cucerit de romanul Hanul lui Manuc, dar si cu grija de a nu-i agresa intimitatea laboratorului de creatie… deci trebuie sa recunosc ca am fost din nou cucerita de personalitatea domniei sale. Deschidere sincera, exprimare aleasa si motivatie psihologica explicata cu o simplitate profunda insa. (mai mult…)

Interviu Florin Irimia: ”Orice amintire, și mai cu seamă una ce ține de trecutul îndepărtat, este până la urmă o formă de ficțiune”

”Misterul mașinuțelor chinezești”, volumul de povestiri al lui Florin Irimia apărut la începutul acestui an la Editura Polirom, mi s-a părut o carte foarte personală, cu iz de tristețe, dar și de umor. O altfel de carte a copilăriei generației mele, o colegere de momente pe care le-am trăit, poate, cu toții, la tranziția dintre comunism și libertate. Am fost curios în legătură cu această carte, așa că l-am întrebat pe Florin câteva amănunte despre carte. Iată răspunsurile sale: -Care este geneza acestei cărți de povestiri? Eu am citit o primă formă a cărții acum aproape un an. Când ai scris însă prima povestire și când ultima? Primele povestiri au fost scrise prin 2010, înaintea Defektului chiar, printre ele aflându-se și Misterul mașinuțelor chinezești, povestirea care dă titlul volumului și care a apărut în variante ușor diferite prin mai multe locuri, într-un ziar, într-o revistă, și chiar și în volumul colectiv coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță, Cartea copilăriilor. Ultima povestire a fost chiar cea care încheie suita, scrisă cu câteva luni înainte de apariția cărții. Însă am revenit asupra tuturor de-a lungul timpului, nici una nu a rămas neschimbată. Dar asta e valabil pentru toate scrierile mele, niciodată nu reușesc să fiu pe deplin mulțumit de varianta „finală”, așa că adeseori revin și fac modificări. Apoi, ca un pensionar din acela înăcrit, recitesc și-mi zic, „parcă era mai bine înainte.” Și iar mă apuc să rescriu. Și tot așa până ce într-o zi am să mă trezesc că am ajuns un pensionar înăcrit și atunci n-are să mai conteze. (mai mult…)

Interviu Dan Ciupureanu: ”Am pornit și de la lucruri reale, ca apoi să-mi dau frâu liber imaginației”

Am scris ieri despre romanului lui Dan Ciupureanu, ”Omar și diavolii”, apărut de curând la Editura Polirom. Am fost curios de resorturile care l-au îndemnat să scrie o carte care îmbină aventurile și limbajul unui cartier de periferie cu demonii care îi bântuie mintea personajului principal, așa că, în mai puțin de o zi, am vorbit, am pus întrebări și am primit răspunsuri. Iată-le: - Ai publicat până acum două volume de poezie în România. Acum a apărut un roman, ”Omar și diavolii”. Cum este trecerea de la poezie la proză, este firească? De unde această necesitate de a te exprima în genuri diferite? De când m-am apucat de scris am tot încercat stiluri și genuri diferite - cineva spunea că sunt în căutarea propriei voci. De obicei mă plictisesc repede, începând cu meseriile pe care le-am practicat în câmpul muncii de-a lungul anilor, și terminând cu scrisul, asta neînsemnând că nu mai scriu poezie în continuare. După cel de-al doilea volum de poezie am încercat și cu teatru, însă am scris o piesă cam șocantă și nu am avut norocul să se joace. Citeam romane și eram ferm convins că nu voi putea scrie niciodată proză, dar îmi doream. Odată, Teodora Coman mi-a răspuns, după ce i-am mărturisit că aș vrea să încerc proză, "hă! încearcă să scrii mai bine ca acum poezie, de exemplu, eu nu am îndrăznit niciodată să mă gândesc la proză", care, evident, m-a descurajat, dar m-a și ambiționat. (mai mult…)

Dialog între Gheorghe Iova și Marian Ilea: Operațiunea Propriocepţia

„Communication is coming on strong.” Jimi Hendrix „Gheorghe Iova – un guru al optzecismului”, sintagma aceasta a figurat, aproape două decenii, la rubrica „Anchetă de viitor”, pe dosul copertei revistei (temută, în mediul literar) Vatra, după care a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Redacția revistei nu și-a onorat (pro)misiunea, foarte probabil fiindcă n-a adunat suficiente elemente pentru a declanșa ancheta! Este tocmai ceea ce îmi propun [Iova: singur?] să fac în acest dialog-anchetă [Iova: un guru nu poate fii anchetat. Nicio anchetă nu poate fi dialog. De anchetat e afişajul „guru”, la „Vatra”.]. În acest dialog, un prim set de 10 întrebări (mai mult…)

Interviu Marius Chivu: ”Scriind şi călătorind nu fac decît să suprapun două dintre cele mai mari plăceri ale mele şi, astfel, fiecare cîştigă, datorită celeilalte, în intensitate”

Mi-a plăcut mult volumul lui Marius Chivu, ”Trei săptămâni în Anzi”, apărut de curând la Editura Humanitas. Călătoria realizată de el este atipică, mai ales pentru timpurile moderne, dar cu atât mai curajoasă și mai reală, de vreme ce nu a folosit tehnologia, ci interacțiunea umană. Am fost curios cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele textului scris (și a frumoaselor fotografii), așa că l-am chestionat pe autor cu privire la unele amănunte mai ascunse. -Cum s-a conturat volumul ”Trei săptămâni în Anzi”? Ați plecat la drum cu gândul de a o scrie, a fost cartea unul din scopurile călătoriei? Am descoperit că e mai bună călătoria atunci cînd şi scrii despre ea. Scrisul îţi ascute simţurile, îţi ţine curiozitatea trează, te face mai atent şi te ajută să observi în detaliu, să pui întrebări mai multe şi mai diverse. Scriind, ajungi să-ţi „citeşti” propria călătorie ca pe-un text cu mai multe nivele. În plus, scrisul este mai puternic decît memoria, astfel că o călătorie scrisă durează mai mult. Altfel, scriind şi călătorind nu fac decît să suprapun două dintre cele mai mari plăceri ale mele şi, astfel, fiecare cîştigă, datorită celeilalte, în intensitate. Ca să-ţi răspund la întrebare: am plecat la drum din dorinţa de a scrie o carte de travel, iar această dorinţă era hrănită de însăşi pofta de a pleca la drum. De altfel, banda lui Möbius apare ca simbol al drumului pe munte. (mai mult…)

Interviu Vasile Ernu, despre Bandiții: ”Ceea ce construiesc eu în carte ajută mult să înţelegem acea lume, ne ajută pe noi să fim mai toleranţi, mai înţelegători cu ei şi ne ajută mai ales să ne înţelegem pe noi”

Am citit ”Bandiții”, cel de-al doilea volum al Trilogiei Marginalilor a lui Vasile Ernu, cu aceeași plăcere cu care am citit și Sectanții. Două volume originile, ambițioase, care și-au propus să trateze teme destul de delicate, direct din interiorul unor comunități de care scriitorii români se feresc. Din volumul ”Bandiții”, apărut în această toamnă la Editura Polirom, se nasc multe întrebări despre structura unei lumi pe care cei mai mulți dintre noi doar o bănuiesc și de care se tem aproape toți: bandiții, o castă cu structuri clare, dar care s-a transformat total, a pierit parțial, în ultimii ani. O parte din aceste întrebări, într-un interviu cu autorul cărții, Vasile Ernu: -Am citit cu mare interes primele volume ale Trilogiei Marginalilor. Tonul celor două volume apărute până acum pare un pic diferit: primul a fost mai degrabă academic, comunitatea era parcă privită la rece, în vreme ce al doilea are un ton de poveste a maturizării naratorului. Tu cum vezi acest lucru, există această diferență și, dacă da, ți-ai propus-o sau a venit de la sine? Da, cred că este evident că în aceste ultime două volume am lucrat mai mult cu o naraţiune mai aproape de genul ficţional. Am tot mai multe poveşti. Nu aş spune „academic” la ceea ce am făcut în Sectanţii, cu toate că dacă zici tu poate asta explică de ce au îndrăgit atît de mult această carte antropologii, sociologii şi istoricii, cu toate că acolo nu fac nici antropologie, nici sociologie, nici istorie propriu-zisă. (mai mult…)