Interviu

Interviu FILIT: Katja Petrowskaja despre ”acasă”, succes de public și întoarcerea în trecut

Cartea Katjei Petrowskaja, ”Poate Estera”, apărută anul trecut la Editura Humanitas Fiction, este cea mai recenzată carte de pe site-ul nostru, nu mai puțin de trei editori scriind despre ea după traducerea în limba română (recenzia mea aici, a lui Dan aici, a Andreei aici). Așa că ne pregătisem întrebările încă de anul trecut, când a fost la București, am ratat acea întâlnire, așa că ne-am bucurat că ne-am găsit la FILIT Iași 2017 și am discutat pe îndelete despre cartea sa, implicațiile sale, întoarcerea în trecut, cum se raportează la ce a descoperit în amintirile rudelor sale. Un dialog foarte profund și destul de dureros, dar Katja încearcă să se împace cu trecutul și cu prezentul. -Te-ai născut în Ucraina, Uniunea Sovietică. Ai studiat în Estonia, în Statele Unite ale Americii și în Rusia. Trăiești în Germania de mulți ani. Care este acel loc căruia îi spui ”acasă”? Întrebarea este despre ”acasă” în sens personal, dar și despre ”acasă” în sens cultural. Nu am studiat propriu-zis în Statele Unite, este un caz tipic prin care biografia ta ți se modifică și se amplifică. Am fost doar la un curs, la un proiect școlar despre arta scrisului, așa că nu am studiat cu adevărat acolo, ci doar am făcut ceva cercetare la Universitatea Columbia timp de 4-5 luni. Dincolo de această precizare, întrebarea ta este o întrebare capcană. Sunt atât de multe definiții ale conceptului de ”acasă” sau ”să te simți acasă”, să te simți confortabil sau să te simți protejat. Am orașul meu natal, care este Kiev, pe care-l iubesc foarte mult, desi este greu de iubit, fiind în același timp un oraș foarte frumos și foarte interesant, plin de cultură și de peisaje minunat, dar și un oraș ciudat, un oraș ostil pentru mine în acea perioadă. Părinții mei încă locuiesc acolo, dar și mulți prieteni apropiați. Este un loc pe care nici măcar nu-l poți pune sub semnul întrebării. Un alt lucru care poate fi discutat este cel cu privire la limbă, pentru că întotdeauna ni-l setăm pe ”acasă” în funcție de limba vorbită, nu despre locul unde ne aflăm, în China sau la Iași. Făcând o paranteză, în Iași, ieri am fost în vizită la câteva obiective istorice împreună cu un ghid foarte instruit, o tânără foarte isteață. Tinerii de aici, de la Iași, sunt cu adevărat uimitori, sunt foarte impresionată, pentru că sunt un amestec de cultură tipică de după dispariția comunismului, precum suflete distruse, literatură clasică, un câmp comun cu fostele state din Uniunea Sovietică, din nefericire, și acces la cultură prin noile tehnologii. A fost ciudat cu ghidul pentru că nu putea citi caracterele chirilice, așa că am citit eu cuvintele de acolo, în limba română, dar cu caractere chirilice și ea le-a tradus. Este și acest lucru despre ”acasă”? În legătură cu toate celelalte locuri, mă simt ”acasă” în Berlin, pentru că acolo sunt copiii mei, familia mea, prietenii mei, e jumătate din viața mea. Încă mai am Ucraina și trecutul. Dar,…

Interviu FILIT: Andrei Oișteanu despre evreitate, succes facil și literatură erotică

S-au scris pe blogul nostru mai multe recenzii la cărțile lui Andrei Oișteanu, fie că vorbim despre cele științifice (”Sexualitate și societate” și ”Narcotice în cultura română”) sau de romanul său, ”Cutia cu bătrâni”, toate cărțile fiind apărute în Seria de autor pe care o îngrijește Editura Polirom. La FILIT 2017, Andrei Oișteanu a ținut două conferințe importante, una la Cafeneaua Meru, intitulată "Sexualitate şi narcotice în cultura română" şi alta la Casa Pogor, Muzeul Literaturii Romăne, la vernisajul expoziţiei "Muzeul evreilor din Iaşi", cu titlul "Evreii din Romănia în context est-central-european. Asemănări şi deosebiri". Tot la FILIT, am avut prilejul de a sta mai mult de o oră cu reputatul scriitor, care povestește minunat despre cărțile sale, condițiile în care le-a scris, dar și activitatea sa de cercetător și istoric al religiilor. I-am pus întrebări (formulate de colegul meu, Dan Romașcanu, și de mine), am aflat lucruri inedite și interesante, pe care vi le prezint în interviul transcris în cele ce urmează: -Ca expert in antropologie culturală, cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor, ce parere aveti despre felul in care este religia predata in scoli in Romania de azi? (mai mult…)

Interviu Andrei Cornea: ”Azi avem tendința de a fi relativiști și iraționaliști, considerând că orice dispută despre fundamente e inutilă”

-Ce mai reprezintă Școala de la Atena în memoria contemporanilor noștri? Dar ultimii șapte filozofi, unii dintre ei personaje principale în romanul ”Lanțul de aur”? Depinde de contemporani. În general, foarte puțin și e regretabil, deoarece Școala și filozofii ei au avut un rol important în salvarea culturii antice și în transmiterea ei mai departe oamenilor Evului Mediu. În parte, de asta am și scris romanul: am avut în vedere (chiar dacă nu exclusiv) și un scop didactic. Cum se spune în latină: miscui utile dulci. (Am amestecat utilul cu plăcutul – sper, cel puțin.) -V-ați ralia la ideea (unor personaje din carte) că învățătura și știința au fost neglijate sau chiar respinse de creștinismul timpuriu? Parțial, da. De fapt, majoritatea autorilor creștini, începînd cu sec. III, erau cultivați, dar făceau o selecție drastică în cultura păgână care le stătea la dispoziție: luau unele lucruri, neglijau sau respingeau multe altele din ea. De exemplu, l-au acceptat pe Platon, care susținea nemurirea sufletului, dar i-au neglijat pe stoici care considerau sufletul material și perisabil. De aceea, avem toate operele lui Platon, dar din stoicii vechi ni s-au păstrat abia câteva biete fragmente. (Seneca, Epictet și Marcus Aurelius se ocupă numai de morală, așa că n-au deranjat prea mult și au fost salvați.) Au existat și autori complet ostili culturii antice, precum celebrul Cosmas Indicopleustes (care trăiește în vremea lui Iustinian) și care neagă forma sferică a Pământului (un fapt indiscutabil pentru știința acelui moment), revenind, sub influența Bibliei, la o concepție arhaică, a Pământului asemănător unei lăzi cu capacul curbat. Unele fragmente de texte antice s-au păstrat sub forma unor citate la autorii creștini care polemizau (cazul lui Clement din Alexandria, sau Origene, sau chiar Augustin). Neexistând tiparul, șansele de supraviețuire a unei cărți erau, la modul general, foarte mici și creșteau numai dacă ea era copiată insistent. E interesant că în Antichitatea târzie cel mai mult au fost copiate texte școlare: opere canonice (precum Homer, respectiv Virgiliu la latini), manuale, rezumate (Un fel Reader’s Digest), comentarii dintre cele mai diverse, introduceri pentru elevi (precum celebra Introducere a lui Porfir la Categoriile lui Aristotel), texte de referință, unele făcute astfel încât, de pildă, să afli repede și cu propoziții scurte ce spun zece filosofi despre: cer, suflet, animale, timp etc. Pentru comparație, să ne închipuim ce și cât s-ar mai ști despre cultura noastră dacă în viitor s-ar păstra foarte multe din comentariile pe care elevii de azi le învață (uneori pe de rost), ca să treacă la literatură, la istorie sau la filozofie, dar s-ar pierde în proporție de 90 % cărțile respective! -Plecând de la întrebarea anterioară, nu credeți că ați fost cam dur cu creștinismul și prigoana sa din acei ani împotriva păgânilor? Nu e poziția mea, ci a unor personaje ale mele. Oricum, Proclos, Simplicius, Damascius, cei din istoria reală, n-aveau niciun motiv să fie indulgenți cu creștinismul. Intensificarea persecutării nu numai a ultimilor păgâni, dar în general a heterodocșilor, ca și a evreilor și samaritenilor, e…

Interviu Ioana Bâldea Constantinescu: ”Pentru mine, ficțiunea chiar e un teritoriu al imaginarului, al nuanței, al aluziei”

S-au spus și se vor spune lucruri frumoase despre ”Nautilus”, al doilea roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, apărut acum câteva luni la Editura Humanitas. L-am citit de curând și l-am găsit a fi un roman proaspăt, plin de merite, împletind un fundal medieval și câteva personaje inedite cu realitatea zilelor noastre, a unei familii care încearcă să aducă o rază de soare unui copil suferind de autism. Despre acestea, dar și despre altele, am discutat zilele acestea cu autoarea, interviu pe care vă invităm să-l citiți în cele ce urmează, așa cum vă recomandăm să citiți și cartea. -Mare parte din ”Nautilus” se petrece pe teritoriul Franței, deși avem personaje din toată Europa. De unde ideea de a scrie un roman ”francez”? Nu am avut intenția să scriu un ”roman francez”, după cum nu mi-am propus unul românesc sau polonez. Nu cred în dependențe teritoriale, când vine vorba de literatură, în secolul nostru. Mai ales nu într-un roman care nu are o voce politică și care vorbește despre trăiri umane valabile indiferent de geografie. Faptul că multe din povești se derulează în spațiul francez e pur contextual. (mai mult…)

Interviu Dan Stanca: ”Eu nu scriu de-a surda”

Cea mai recentă carte a lui Dan Stanca, ”Anii frigului”, a apărut de curând la Editura Humanitas și, după ce am citit-o, m-am întrebat cum privește autorul tema nefericirii, care răzbate și din gândurile, și din acțiunile personajelor. Așadar, Dan Stanca a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări despre acest roman și resorturile lui, fie că vorbim de Sandu Tudor, Arsenie Boca, Rugul aprins sau, pur și simplu, despre nefericire, despre comunism, tortură sau alchimie. -Romanul ”Anii frigului” începe astfel: ”Știți, mă gândesc mereu la sensul vieții mele și pur și simplu rămân cu gura căscată. La urma urmei, pentru asta m-am zbătut tot timpul, să găsesc un sens, și constat că sunt la fel de neajutorat ca în prima zi...” Dvs. ați găsit sensul vieții, măcar în calitate de scriitor? Îmi puneţi o întrebare care mă depăşeşte. În măsura în care scrie se presupune că autorul a descoperit un sens, dacă nu sensul cu majusculă, aunci măcar unul mai mic. Evident, mai poţi să scrii şi de-a surda, dar sper că nu intru în categoria acestor autori. Literatura înseamnă cuvinte, dar şi cuvânt, deci e vorba de Logos. Iar Logosul aduce cu el, de la sine înţeles, sensul. Hai să zic, în cazul unui artist plastic, poate problema sensului cade pe planul doi, fiindcă acolo forţa expresivităţii bate tot, dar literatura e cu totul altceva. Doar că în condiţiile experimentului împins la refuz şi aici lucrurile s-au dat peste cap. -Torturile din închisorile comuniste sunt un subiect delicat și, în același timp, înfiorător. Nu v-a fost greu să scrieți despre asta? Ați făcut vreo documentare asupra acestui lucru? Eu am coordonat timp de cinci ani suplimentul Aldine al României libere şi astfel am avut posibilitatea să cunosc numeroşi foşti disidenţi politici. Ce mi-au spus ei m-a uluit şi în acelaşi timp m-a făcut să înţeleg cât de mic sunt. Pus în locul lor, nu aş fi rezistat nici o zi, dar ştiţi cum  se spune, nu-i da omului cât poate duce... În cartea mea apare o figură de torţionar, dar nu cred că este ceva foarte pregnant. -Primul capitol se numește ”Cine-i mai nefericit dintre noi?”. De altfel, nefericirea personajelor principale străbate întregul roman. Cum priviți dvs., ca om și ca scriitor, fericirea și nefericirea? Este nefericirea regula și fericirea excepția? Trăim din păcate într-o lume în care oamenii nu mai sunt nici fericiţi, nici nefericiţi. Nici ei nu ştiu cum sunt. A fi fericit presupune a beneficia de o condiţie, cum să spun, privilegiată, nu-i de nasul oricui fericirea. Fericirea aşadar nu este o stare instinctuală, ci presupune o educaţie prealabilă. Putem fi excitaţi, dar fericiţi în nici un caz, cu atât mai puţin entuziaşti. În schimb nefericirea are ceva comun cu epoca asta. Doar că şi aici trebuie precizată o nuanţă. A fi cu adevărat nefericit înseamnă să te apropii de tragic. Cu alte cuvinte, să trăieşti o dramă care să bată dincolo de sentimente şi să pună ecuaţia destinului într-o lumină metafizică. În cartea mea,…

Interviu Radu Paraschivescu: ”Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan”

Am scris deseori aici despre cărțile lui Radu Paraschivescu, un autor care îmi place mult pentru felul în care aduce zâmbetul pe chipul cititorilor, fie că vorbim de cărțile proprii (romane de ficțiune sau povestiri cu tentă autobiografică), fie că vorbim de culegerile de perle ale politicienilor sau fotbaliștilor. Cel mai recent volum al său, ”Am fost cândva femeie de onoare”, apărut la Editura Humanitas, este alcătuit dintr-o serie de povestiri autobiografice amuzante (voi scrie pe larg despre el zilele următoare). Am fost curios cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele textului scris (și a ”aventurilor” descrise), așa că l-am chestionat pe Radu Paraschivescu cu privire la această frumoasă carte. -Cum a apărut ideea volumului ”Am fost cândva femeie de onoare”, alcătuit din povestiri autobiografice, majoritatea dintre ele publicate în alte volume sau în reviste de cultură? Să ştiţi că m-am întrebat şi eu. Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor – cel puţin aşa cred – şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan. A fost mai degrabă un puseu de confesivită. Ce l-a declanşat? Pesemne că o serie de invitaţii de-a scrie texte cu valenţe autobiografice şi, prin ricoşeu, autoscopice. Ca să fiu riguros, adaug că două dintre invitaţii mi le-am trimis eu însumi – pentru tot atâtea texte despre armată şi despre piesele muzicale care ne-au marcat viaţa. Pe lângă ele, am răspuns apelurilor formulate în timp de Marius Chivu, Ioana Pârvulescu, Oana Bârna, Gabriela Tabacu, Radu Lupaşcu, Lidia Bodea sau Robert Şerban. Li s-au adăugat două texte scrise cu ani în urmă pentru revistele Dilema Veche şi Esquire. Şi ca să nu se spună că trăiesc doar din osânza volumelor colective, am scris două bucăţi special pentru această ocazie: „Am fost cândva femeie de onoare”, care dă titlul cărţii, şi „Nişte vulturi, un scobar, un autograf”. (mai mult…)

Interviu Simona Antonescu: ”Hanul lui Manuc este romanul care m-a consumat cel mai mult”

Nu este  deloc usor sa chestionezi un autor asupra motivatiei sale de a scrie si asupra metodelor si practicile la care apeleaza pentru a se documenta, a-si croi arhitectura lucrarii si a pune in pagina psihologia personajelor. Pentru ca stiu ca fiecare scriitor pune in cuvantul scris ceva din sufletul lui, din viata lui, din devenirea lui… Prin urmare, intrebarile trebuie puse cu diplomatie, cu discretie minima macar si cu mult respect pentru travaliul creatorului. Si, trebuie sa recunosc, ca primind raspunsurile Simonei Antonescu la intrebarile mele, pe care i le-am adresat si cu curiozitatea cititorului care a fost impresionat si cucerit de romanul Hanul lui Manuc, dar si cu grija de a nu-i agresa intimitatea laboratorului de creatie… deci trebuie sa recunosc ca am fost din nou cucerita de personalitatea domniei sale. Deschidere sincera, exprimare aleasa si motivatie psihologica explicata cu o simplitate profunda insa. (mai mult…)

Interviu Florin Irimia: ”Orice amintire, și mai cu seamă una ce ține de trecutul îndepărtat, este până la urmă o formă de ficțiune”

”Misterul mașinuțelor chinezești”, volumul de povestiri al lui Florin Irimia apărut la începutul acestui an la Editura Polirom, mi s-a părut o carte foarte personală, cu iz de tristețe, dar și de umor. O altfel de carte a copilăriei generației mele, o colegere de momente pe care le-am trăit, poate, cu toții, la tranziția dintre comunism și libertate. Am fost curios în legătură cu această carte, așa că l-am întrebat pe Florin câteva amănunte despre carte. Iată răspunsurile sale: -Care este geneza acestei cărți de povestiri? Eu am citit o primă formă a cărții acum aproape un an. Când ai scris însă prima povestire și când ultima? Primele povestiri au fost scrise prin 2010, înaintea Defektului chiar, printre ele aflându-se și Misterul mașinuțelor chinezești, povestirea care dă titlul volumului și care a apărut în variante ușor diferite prin mai multe locuri, într-un ziar, într-o revistă, și chiar și în volumul colectiv coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță, Cartea copilăriilor. Ultima povestire a fost chiar cea care încheie suita, scrisă cu câteva luni înainte de apariția cărții. Însă am revenit asupra tuturor de-a lungul timpului, nici una nu a rămas neschimbată. Dar asta e valabil pentru toate scrierile mele, niciodată nu reușesc să fiu pe deplin mulțumit de varianta „finală”, așa că adeseori revin și fac modificări. Apoi, ca un pensionar din acela înăcrit, recitesc și-mi zic, „parcă era mai bine înainte.” Și iar mă apuc să rescriu. Și tot așa până ce într-o zi am să mă trezesc că am ajuns un pensionar înăcrit și atunci n-are să mai conteze. (mai mult…)

Interviu Dan Ciupureanu: ”Am pornit și de la lucruri reale, ca apoi să-mi dau frâu liber imaginației”

Am scris ieri despre romanului lui Dan Ciupureanu, ”Omar și diavolii”, apărut de curând la Editura Polirom. Am fost curios de resorturile care l-au îndemnat să scrie o carte care îmbină aventurile și limbajul unui cartier de periferie cu demonii care îi bântuie mintea personajului principal, așa că, în mai puțin de o zi, am vorbit, am pus întrebări și am primit răspunsuri. Iată-le: - Ai publicat până acum două volume de poezie în România. Acum a apărut un roman, ”Omar și diavolii”. Cum este trecerea de la poezie la proză, este firească? De unde această necesitate de a te exprima în genuri diferite? De când m-am apucat de scris am tot încercat stiluri și genuri diferite - cineva spunea că sunt în căutarea propriei voci. De obicei mă plictisesc repede, începând cu meseriile pe care le-am practicat în câmpul muncii de-a lungul anilor, și terminând cu scrisul, asta neînsemnând că nu mai scriu poezie în continuare. După cel de-al doilea volum de poezie am încercat și cu teatru, însă am scris o piesă cam șocantă și nu am avut norocul să se joace. Citeam romane și eram ferm convins că nu voi putea scrie niciodată proză, dar îmi doream. Odată, Teodora Coman mi-a răspuns, după ce i-am mărturisit că aș vrea să încerc proză, "hă! încearcă să scrii mai bine ca acum poezie, de exemplu, eu nu am îndrăznit niciodată să mă gândesc la proză", care, evident, m-a descurajat, dar m-a și ambiționat. (mai mult…)

Dialog între Gheorghe Iova și Marian Ilea: Operațiunea Propriocepţia

„Communication is coming on strong.” Jimi Hendrix „Gheorghe Iova – un guru al optzecismului”, sintagma aceasta a figurat, aproape două decenii, la rubrica „Anchetă de viitor”, pe dosul copertei revistei (temută, în mediul literar) Vatra, după care a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Redacția revistei nu și-a onorat (pro)misiunea, foarte probabil fiindcă n-a adunat suficiente elemente pentru a declanșa ancheta! Este tocmai ceea ce îmi propun [Iova: singur?] să fac în acest dialog-anchetă [Iova: un guru nu poate fii anchetat. Nicio anchetă nu poate fi dialog. De anchetat e afişajul „guru”, la „Vatra”.]. În acest dialog, un prim set de 10 întrebări (mai mult…)