Indignari saptamanale

Patru mirese şi-o singură înmormântare

Guest post by Alex Savitescu Sportul profesionist este cea mai puternică hologramă a împlinilor pe care le-am ratat dintotdeauna. Când eram copil, dreptunghiul aproximativ din faţa blocului era arena în care pe mine mă strigau “Balnit” (chiar aşa, nu putea unul să zică “Balint”), pe vecinul de la cinci - “Hagi”, pe căpcăunul cu palme cât umbra fiecăruia dintre noi, “Bumbescu”, iar “Lăcătuş” era slăbănogul de serviciu al scării. Nu ştiu cum stătea treaba în echipa adversă, dar bănuiesc că şi acolo se găsea câte un Andone, Klein, Mateuţ sau Cămătaru. E inutil să mai spun că nici unul dintre noi, ţâştii ăia de acum aproape 30 de ani, nu am prins nici măcar o muscă între ghetele cu crampoane şi iarba de pe stadion, darămite să mai fi ajuns şi cunoscuţi pentru nu ştiu ce medalii câştigate. Cu toate astea, am trăit cu cultul ăsta al sportivului-model şi al echipei-simbol şi am făcut aceleaşi lucruri lipsite de originalitate săvârşite şi de generaţiile dinainte, şi de cele de după, de la decupat poze din ziare şi articole, la adunat postere, colecţionat stickere şi fanioane şi naiba mai ştie ce. (mai mult…)

Philip Roth – on BBC ONE!

Philip Roth – on BBC ONE! Amplu documentar pe BBC One despre Philip Roth. Printr-o analogie (dureroasă) nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată (cel puțin în ultimii 10-15 ani) pe TVR1 un omagiu atât de consistent adus vreunui scriitor român contemporan. Există, printre altele, o piață care-i poartă numele și un traseu turistic, special creat pentru fanii săi. Aflu lucruri uluitoare. Mania masturbării pe care o avea în pubertate și adolescență, frica teribilă ca va fi prins de părinți săi evrei ultraconservatori. Conflictul perpetuu cu tatăl său, obsesia lui de a descoperi America, nu prin lectură, studiu livresc sau prin observarea realității cotidiene, ci prin... futut. Am să fut și-am să descopăr America prin futut! Filozofia lui hedonist-tantrică de a gândi sexualitatea drept organon al cunoașterii vieții. Stupoarea cu care a primit verdictul criticii, acuzat fiind de pornografie. (mai mult…)

Bătaia care nu mai vine. Sabine, suntem varză!

Bătaia care nu mai vine Prima dată când am rămas până la sfârșitul programului într-un pub, am făcut-o cu convingerea fermă că voi asista la o bătaie. După rețeta românească, existau toate ingredientele: localul era la ora închiderii, cele două englezoiace singure și strâmbe care se lăsaseră cinstite de toată lumea (și care, într-un final apoteotic, plecaseră delabrate, târându-se una pe cealaltă) nu se combinaseră cu nimeni, iar vreo doi trei cheflii în ținute lamentabile (tricouri și nădragi lălâi, de la Tesco) începuseră deja să se scălâmbe făcând fandări imaginare și orăcăind – cu gurile strâmbe - către oricine le ieșea în cale. Gata (mi-am spus cu bășica adrenalinei sparte) fraților, începe smardoiala! Așa că mi-am luat o pozitie strategică (întotdeauna cu spatele la un perete) și am așteptat acolo cuminte (ca un foreigner ce sunt) bătaia binecuvântată. Și-am tot așteptat, și-am tot așteptat, și-am tot așteptat... Și bătaia, aidoma lui Făt-Frumos așteptat și el la fel de intens de fetele singure (care au pretenții, desigur), n-a mai venit... În cele din urmă, am plecat dezgustat și aproape gonit de barman. (mai mult…)

Salvarea lor, mai rău ca a noastră: Laba cu argument!

Laba cu argument! Citind cronica lui Jovi despre hermeneutica masturbării (un exercițiu critic-interpretativ la romanul lui Mihai Radu – Sebastian, ceilalți și-un câine) mi-am adus aminte – subit - de colegul meu de facultate, Costică, de la modulul analitică (modul față de care, noi, ăștia, de la filosofia culturii, aveam un imens respect). De fapt, îl poreclisem chiar așa : Costică-de-la-analitică! Tipul umbla veșnic într-o geacă ponosită de un verde indecis, fumând încontinuu, puțin adus de spate, perorând și gesticulând ca un hirsut, adesea de unul singur, pe holurile luminate difuz ale facultății. La o primă vedere arăta, realmente, ca un țigan valutist, rătăcit – dumnezeu știe cum - pe lângă catedrele cu nume prețioase de genul: Filosofie Modernă, Filosofie Greacă, Filosofia istoriei, Metafizică, etc. Având o vocație pentru socializare (lucru extrem de rar printre studenții de la filosofie), era prieten cu toată lumea. De la lectorii sau profesorii greu digerabili, de la secretara facultății (dumnezeul universitar - absolut) până la pifanii naivi de anul I sau doctoranzii prețioși care rânjeau la studenții din anii intermediari cu aerul lor superior și intangibil. Toată lumea îl cunoștea, îl respecta și îl iubea. (mai mult…)

Acasă, toată lumea știe, de fapt, ce faci tu prin diaspora

Doar depărtarea, solitudinea, un anumit tip de separare, pauza benefică care e încă leac nedevenit otravă, te face să evaluezi just valoarea relațiilor. Fie că este vorba de iubit(ă), prieteni, familie, depărtarea – cu justa ei măsură – este cea care, în chip paradoxal, te apropie. Exilul îți revelează împărăția... ( ca să parafrazez titlul unei cărți celebre )... relațiilor. Nu e vorba numai de o detașare, de un break (cum zic englezii), ci și de o probă terapeutică. Ca și cum, la capătul unui proces chimic complicat, esențele s-ar decanta în forma lor cea mai pură. Ce rămâne din noi, din afectivitatea noastră (care e pură energie, cumul empatic, gândul către celălalt) după ce veșmântul, carnea relațiilor (prezența fizică a celorlalți) dispare ? Mai rămâne ceva? Acel rest (consistența lui), în măsura în care el există, în măsura în care el rămâne - persistă și vibrează în ființa noastră - dă valoarea ultimă și definitivă a unei relații. Ochii care nu se văd (poate  se uită, dar sufletele care s-au simțit la acel mod autentic și absolut, niciodată! Depărtarea care apropie, de care vorbea, undeva, Noica. Toate lucrurile astea, trăite de-a valma, într-o "Lazy Sunday" , călătorind cu metroul în inima Londrei. (mai mult…)

Eros, dans și… Thanatos. Doru-i dor…

...Thanatos Tihna cimitirelor (neo)protestante. Le frecventez din ce în ce mai des ca pe-o oază de liniște și meditație! Doar acolo simți, uneori, într-un chip straniu, imposibil de redat, atingerea imperceptibilă a vieții. Un sentiment fabulos, adânc, amestec indiscernabil de speranță și sfârșeală, de viață deplină, de efemer și finitudine. Acele plăci funerare, mușcate de vreme, cu inscripții ilizibile, aparținând parcă unui timp anistoric. Și totuși, undeva, dincolo de brazda de pământ reavăn, într-o vreme la fel de concretă ca zgomotul pașilor care-ți sfârâie peste pietrișul aleii, cineva – vorba poetului  „un om făcut din sânge, oase și limfă" - a existat. Ți-e cu neputință să nu te întrebi: cine-o fi fost? Cum l-o fi chemat? O fi avut și el vise, speranțe, o fi râs și el cu prietenii, cu familia, o fi iubit? Și-o fi umplut și el burta cu bere? O fi privit și el ca tine același cer cenușiu brăzdat de nori vineți într-o după amiază ștearsă de duminică, ca asta? În definitiv, ți-e greu să reziști unui val de melancolie care parcă te cuprinde de nicăieri. Și mai cu seamă, ți-e greu să nu te gândești privind la pietrele funerare mușcate de lepra vremii, înfipte strîmb în pământul acesta străin, la acea moarte definitivă de care vorbea Soirs, undeva, moartea absolută care survine după 50 de ani de când ai încetat să exiști, când nimeni nu-și va mai aminti de tine, când copiii și prieteni tăi vor fi trecut și ei Styxul, când vei deveni "încarnând" exact acel cuvânt din pictura lui Goya, scrijelit de o mână scheletică pe nisipul mării: Nada! Nimic. (mai mult…)

Haidi Bă. Băăăăăăă… lasă țigările. Că sunt nesănătoase și scumpe! …Mai bine fă(-ți) un compliment!

Haidi Bă. Băăăăăăă... Prostul rîde de ce-și aduce aminte, spune o vorbă. Evident că m-am prostit și eu din moment ce azi la 5 dimineața, orbecăind ca un cotoi bătrân prin bucătăria mea englezească de împrumut, exact în timp ce spălam un ardei (în ceea ce mă privește, spălatul legumelor e un act de medidație, reverie și nostalgie, asta, spre deosebire de frecatul ridichilor, care, dimpotrivă, e un act de buimăceală, opacitate și leșin), m-a bușit isteric râsul când mi-am amintit subit (all of a sudden - cum zic englezii) de îndemnul strategic al lui Lăcătuș de pe vremea când era antrenor cvasidebutant. Povestea e depănată savuros de Banciu care, în anii lui energici de redactor sportiv, a asistat la un meci obscur de prin divizia națională cu Lăcătuș pe margine în postura de tehnician. Ei bine, spune Banciu, timp de 120 de minute ( cu prelungiri cu tot) la capătul unui meci de infarct, toate îndemnurile tehnico-tactice ale lui Lăcătuș ( urlate cu o voce de înjunghiat din marginea terenului ) s-au redus la această semi-onomatopee intens pastorală de cioban urlând de pe coclau: Haidiii Bă ! Băăăăăăă! Dacă e să-i dăm crezare lui Banciu, timp de 120 de minute Lăcătuș nu a făcut altceva decât să iasă din trei în trei minute, asudat (congestionat de furie și neputință) la marginea terenului, și să-și strige de acolo, până la răgușeală și vomă, strategia tehnico-tactică: Haidiii Bă. Băăăă! (mai mult…)

Stahanovismul fotografic

Posibilitatea de a fotografia a devenit fascinanată si eliberatoare pentru omul postmodern de astazi, caci o poate face cat de mult are el chef, fără restricţii, nelimitat. Dezvoltarea fara precedent a tehnologiei i-a permis si i-a adus (şi) această împlinire fenomenală şi transcedentală, în acelaşi timp: capacitatea de a atinge de la distanţă eternitatea. De a se păstra.  La nivel de masă, căci până în secolul trecut, după trecerea pe acest pamant a milioane şi milioane de destine umane, nu rămânea mare lucru, poate câteva fotografii de carton înrămate, fotografii standard, caci familia se încolona şi se îndrepta catre instituţia fotografului doar cu prilejul unor evenimente speciale (naşterea unui nou copil, căsătoria etc.), neavand posibilitatea tehnica de a se fotografia de mii si zeci de mii de ori în toate ipostazele comune şi atât de banale ale vietii. (mai mult…)

Fudulia tricoloră

Parcă nici o zi a anului nu este mai grea în semnificaţii decât 1 decembrie, o zi în care pentru un observator mai atent şi neîmbătat cu ţuică fiartă (tragedie- se anuţă o recoltă foarte proastă) poate reprezenta o ecografie a prăpastiei care subzistă între forma României (aparenţa unei Românii care nu există) şi fondul ei real. Întreaga sărbătoare se desfăşoară sub dominaţia unui slogan naţionalist care prin repetarea lui obsesivă ajunge să ne devieze raţiunea şi, pe unii dintre noi, probabil destul de puţini, să enerveze: mândria de a fi român. Nu se umblă cu noţiuni mai uşoare precum asumarea românităţii, acceptarea ei, analizarea ei, a ceea ce a fost România, nu neapărat acelasi lucru cu ceea ce este România în momentul de faţă, punerea în context. Nu, trebuie suprasolicitat cât mai mult. (mai mult…)

Cu nostalgie, despre turism si ecologie

Nu poţi să-ţi începi o vacanţă, indiferent dacă este mai mică sau mai mare, dar nici măcar un week-end amărât dacă trebuie să aştepţi trei ore în trafic, între Sinaia şi Buşteni. Să mergi pâş- pâş, cu viteza melcului, observând, evident, şi uriaşa nesimţire a colegilor din trafic care arată foarte fidel multe din tarele noastre naţionale (precum totala lipsă de respect faţă de semenul nostru, faţă de reguli, în general). Acest lung intermezzo între unde ai fost şi unde ai vrea să fii, îţi oferă şansa de a reflecta şi observa numărul foarte important al maşinilor nu numai frumoase, dar şi noi şi scumpe, multe din ele 4x4, cu motorizări ample, dar şi mici maşini decapotabile de genul aspiratoarelor de gagici din Dorobanţi. Ai timp să numeri şi să înmulţesti, căci şi făcând o medie aleatorie, înmulţind fiecare astfel de bolid cu cel puţin 50.000 de euro ajungi la nişte bune miliarde de euro. De acord, nu toţi posesorii de autovehicule din România îşi permit să ia cu asalt, la început de week-end, Valea Prahovei, maşinile scumpe şi puternice sar în ochi mult mai uşor decât modelele Logan sau Clio, însă, cu toate acestea, nu se poate să nu constaţi acest paradox al României de azi: un parc auto mult înnoit (înnoire absolut necesară), dar o infrastructură mult deficitară, care nu poate ţine pieptul cu dinamica modelor auto. (mai mult…)