Acasă, toată lumea știe, de fapt, ce faci tu prin diaspora

Doar depărtarea, solitudinea, un anumit tip de separare, pauza benefică care e încă leac nedevenit otravă, te face să evaluezi just valoarea relațiilor. Fie că este vorba de iubit(ă), prieteni, familie, depărtarea – cu justa ei măsură – este cea care, în chip paradoxal, te apropie. Exilul îți revelează împărăția... ( ca să parafrazez titlul unei cărți celebre )... relațiilor. Nu e vorba numai de o detașare, de un break (cum zic englezii), ci și de o probă terapeutică. Ca și cum, la capătul unui proces chimic complicat, esențele s-ar decanta în forma lor cea mai pură. Ce rămâne din noi, din afectivitatea noastră (care e pură energie, cumul empatic, gândul către celălalt) după ce veșmântul, carnea relațiilor (prezența fizică a celorlalți) dispare ? Mai rămâne ceva? Acel rest (consistența lui), în măsura în care el există, în măsura în care el rămâne - persistă și vibrează în ființa noastră - dă valoarea ultimă și definitivă a unei relații. Ochii care nu se văd (poate  se uită, dar sufletele care s-au simțit la acel mod autentic și absolut, niciodată! Depărtarea care apropie, de care vorbea, undeva, Noica. Toate lucrurile astea, trăite de-a valma, într-o "Lazy Sunday" , călătorind cu metroul în inima Londrei. (mai mult…)

Eros, dans și… Thanatos. Doru-i dor…

...Thanatos Tihna cimitirelor (neo)protestante. Le frecventez din ce în ce mai des ca pe-o oază de liniște și meditație! Doar acolo simți, uneori, într-un chip straniu, imposibil de redat, atingerea imperceptibilă a vieții. Un sentiment fabulos, adânc, amestec indiscernabil de speranță și sfârșeală, de viață deplină, de efemer și finitudine. Acele plăci funerare, mușcate de vreme, cu inscripții ilizibile, aparținând parcă unui timp anistoric. Și totuși, undeva, dincolo de brazda de pământ reavăn, într-o vreme la fel de concretă ca zgomotul pașilor care-ți sfârâie peste pietrișul aleii, cineva – vorba poetului  „un om făcut din sânge, oase și limfă" - a existat. Ți-e cu neputință să nu te întrebi: cine-o fi fost? Cum l-o fi chemat? O fi avut și el vise, speranțe, o fi râs și el cu prietenii, cu familia, o fi iubit? Și-o fi umplut și el burta cu bere? O fi privit și el ca tine același cer cenușiu brăzdat de nori vineți într-o după amiază ștearsă de duminică, ca asta? În definitiv, ți-e greu să reziști unui val de melancolie care parcă te cuprinde de nicăieri. Și mai cu seamă, ți-e greu să nu te gândești privind la pietrele funerare mușcate de lepra vremii, înfipte strîmb în pământul acesta străin, la acea moarte definitivă de care vorbea Soirs, undeva, moartea absolută care survine după 50 de ani de când ai încetat să exiști, când nimeni nu-și va mai aminti de tine, când copiii și prieteni tăi vor fi trecut și ei Styxul, când vei deveni "încarnând" exact acel cuvânt din pictura lui Goya, scrijelit de o mână scheletică pe nisipul mării: Nada! Nimic. (mai mult…)

Haidi Bă. Băăăăăăă… lasă țigările. Că sunt nesănătoase și scumpe! …Mai bine fă(-ți) un compliment!

Haidi Bă. Băăăăăăă... Prostul rîde de ce-și aduce aminte, spune o vorbă. Evident că m-am prostit și eu din moment ce azi la 5 dimineața, orbecăind ca un cotoi bătrân prin bucătăria mea englezească de împrumut, exact în timp ce spălam un ardei (în ceea ce mă privește, spălatul legumelor e un act de medidație, reverie și nostalgie, asta, spre deosebire de frecatul ridichilor, care, dimpotrivă, e un act de buimăceală, opacitate și leșin), m-a bușit isteric râsul când mi-am amintit subit (all of a sudden - cum zic englezii) de îndemnul strategic al lui Lăcătuș de pe vremea când era antrenor cvasidebutant. Povestea e depănată savuros de Banciu care, în anii lui energici de redactor sportiv, a asistat la un meci obscur de prin divizia națională cu Lăcătuș pe margine în postura de tehnician. Ei bine, spune Banciu, timp de 120 de minute ( cu prelungiri cu tot) la capătul unui meci de infarct, toate îndemnurile tehnico-tactice ale lui Lăcătuș ( urlate cu o voce de înjunghiat din marginea terenului ) s-au redus la această semi-onomatopee intens pastorală de cioban urlând de pe coclau: Haidiii Bă ! Băăăăăăă! Dacă e să-i dăm crezare lui Banciu, timp de 120 de minute Lăcătuș nu a făcut altceva decât să iasă din trei în trei minute, asudat (congestionat de furie și neputință) la marginea terenului, și să-și strige de acolo, până la răgușeală și vomă, strategia tehnico-tactică: Haidiii Bă. Băăăă! (mai mult…)