Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Istorii şi alte impresii scoţiene

Articol publicat de Codrut pe 25 Aprilie 2016
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (4 votes cast)

EdinburghFără îndoială şi fără a greşi, cel mai semnificativ şi plin de semnificaţii istorice (iar pentru a cunoaşte o ţară şi un popor musai este să-i vizitezi, chiar grăbit, istoria care spune cel mai bine cine a fost şi cine este poporul vizitat, căci altfel de ce să mai facem turism?) este Castelul din Edinburgh care, prin muzeele sale, oferă o prezentare profundă a istoriei Scoţiei, fiind cel mai vizitat obiectiv tursitic din Scoţia, cu un milion şi jumătate de turişti în 2013. Săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire umană încă din secolul al II-lea d. Hr. În mod sigur, a devenit reşedinţa regelui David I (1124-1153) în sec. al XII-lea. După ce interesul monarhilor dinastiei de Stewart s-a mutat către Anglia, importanţa castelului s-a diminuat, iar în secolul al XVII-lea el era folosit mai degrabă drept cazarmă unde erau încartiruite trupele scoţiene.

Fortăreaţa a jucat un rol şi în timpul celor două războaie de independenţă duse împotriva englezilor. În 1286, după moartea regelui Alexandru al III-lea, tronul regatului Scoţei a rămas vacant, iar Edward I, regele Angliei, a dorit să-şi extindă stăpânirea spre nord, fiind desemnat iniţial doar arbitru între clanurile scoţiene care îşi revendicau tronul. În timpul acestor negocieri, se pare că Edward chiar a stat în Castel şi a primit omagiile unei părţi a nobilimii scoţiene care, probabil, încerca să se dea bine pe lângă un monarh mult mai puternic. Însă aceste evenimente trebuie privite şi din perspectiva relaţiilor de putere din Evul Mediu şi nu de secol XIX, secolul naţionalismelor şi a maniheismelor etniciste. În martie 1296, considerând că momentul era proprice, scoţienii fiind în continuare divizaţi şi certându-se între ei, Edward a lansat prima invazie engleză, iar Castelul din Edinburh a intrat sub controlul său, nu înainte de a fi bombardat trei zile. În 1300, garnizoana engleză număra 325 de ostaşi, un număr destul de mare având în vedere poziţia sa dominantă. Pentru a-şi fortifica suplimentar posesiunea, regele englez a chemat din Ţara Galilor, deja supusă de englezi, arhitectul său favorit, care construise şi alte cetăţi şi fortificaţii în Ţara Galilor.

Edinburgh2După moartea lui Edward I, un rege dinamic, ambiţios şi lacom, dominaţia engleză asupra scoţienilor a slăbit, iar la 14 martie 1314, cetatea a fost recucerită de scoţieni în urmă unui atac surpriză lansat de Thomas Randolph, duce de Moray, care, alături de un comando format din doar treizeci de soldaţi experimentaţi, a escaladat zidurile într-un loc puţin cunoscut englezilor, luând prin surprindere garnizona engleză. Robert the Bruce (Roibert a Briuis-în gaelică), probabil cel mai cunoscut rege scoţian, venerat şi astăzi în Scoţia, a poruncit demolarea zidurilor cetăţii pentru a împiedica recapturarea ei de către englezi. În victoria sa de la Bannockburn (Blàr Allt nam Bànag), în timp ce armata lui Robert the Bruce avansa în cea de a doua zi a luptei, a îngenunchiat pentru a rosti o rugăciune. Văzând aceasta, regele englez, înfumurat, ar fi spus suitei sale că scoţienii îngenunchiază pentru a-l ruga să aibă milă. Cineva l-a contrazis: „Se roagă pentru milă, sire, dar nu mila voastră, ci a lui Dumnezeu. Aceşti oameni vor învinge sau vor muri.” Curajul scoţienilor şi ştiinţa lor militară au transformat bătălia de la Bannockburn într-un dezastru pentru englezi, regele Edward al II-lea fugind ruşinos de pe câmpul de bătălie, abandonandu-şi practic soldaţii care fie au fost ucişi la Bannockburn, fie în încercarea disperată de a ajunge în Anglia care se află la numai 90 de mile, atât de trupele scotiene, cât şi de localnici prea puţin prietenosi. Englezii ar fi pierdut 11.000 de militari, care au fost ucişi, din cei 17.000, o cifra uriaşă pentru acele vremuri.

Edinburgh3În timpul celei de a două tentative engleze de a prelua Scoţia (sau al doilea război de independenta), cetatea Edinburgh a fost din nou ocupată de englezi în 1335. Însă, în 1341, trupele scoţiene au preluat din nou controlul cetăţii, folosind o altă tactică de guerilla, câţiva ostaşi de-ai nobilului scoţian William Dougles deghizându-se în negustori din Leith care venisera să aprovizioneze garnizoana. Intrând în fortăreaţă, au blocat poarta de acces cu un car, oferind posibilitatea trupelor care erau pitite în apropiere să intre şi să-i ucidă pe toţi cei o sută de ostaşi englezi. În 1357, în urma Tratatului de la Berwick, englezii l-au recunoscut drept rege al scoţienilor pe David II, fiul mai mic al lui Robert the Bruce. Care şi-a stabilit capitala tocmai la Edinburgh, începând să reconstruiască fortificaţiile, greu încercate.

Edinburgh4Istoria scoţienilor fiind, cel puţin până în la jumătatea secolului al XVIII-lea, una violentă, în nota caracteristică istoriei europene, iar Castelul având o poziţie strategică importantă, el a fost asediat de 26 de ori de-a lungul istoriei sale de 1100 de ani, fiind unul din cele mai asediate fortificaţii din lume şi, în mod sigur, cel mai încercat din Marea Britanie. Ultima oară când Castelul a găzduit un rege a fost în momentul când Carol I, fiul lui  Ioan al VI-lea al Scoţiei, devenit şi rege al Angliei, a venit în Scoţia pentru scurt timp, pentru a fi încoronat şi rege al Scoţiei (nu numai al Angliei) în 1633. Miza acestor monarhi nu mai era Scoţia, o ţară rurală şi mai înapoiată, ci Anglia, în plină expansiune comercială, colonială, demografică. De altfel, secţiunea apartamentelor regale construite la ordinul regelui Ioan al VI-lea în perioada 1503-13 oferă vizitatorilor posibilitatea de a observa chiar sala principală unde au avut loc încoronările regale. După cucerirea Scoţiei de către Crommwell, această sala a fost transformată în cazarmă pentru trupe, fiind ulterior restaurată, iar acum fiind folosită inclusiv de guvernul autonom scoţian pentru diverse evenimente protocolare.

Edinburgh5Cel mai spectaculos muzeu din incinta Castelului rămâne Naţional War Museum of Scotland (Muzeul Naţional al Războiului), dar aceasta depinde şi de preferinţele fiecăruia.  Aici am fost bucuros să observ într-una din panopliile unde erau expuse ordinele şi medaliile primite de diverşi ofiţeri scoţieni participanţi la Primul Război Mondial şi Ordinul Steaua României (ordin care pe atunci nu era bătaia de joc a preşedinţilor postdecembrişti- Corina Creţu deţine acest titlu). Regatul României, după cum bine se ştie, a fost aliat cu cel al Marii Britanii, iar armatele statelor Antantei şi-au decorat amical militarii care s-au distins în lupte. Este posibil, de asemenea, că acel ofiţer să fi fost trimis pe frontul românesc cu vreo misiune.

Edinburgh11În strânsă legătură tematică cu ideea de război sunt şi secţiunea dedicată numeroaselor regimente scoţiene care au luptat cu multă abnegaţie în războaiele altora (adică ale englezilor/decise de elita engleză din Londra, chiar dacă muzeografii şi istoricii scoţieni încearcă să explice diplomatic ataşamentul scoţienilor pentru Marea Britanie, în mare măsură războaie de expansiune colonială-nu se ridică deloc întrebarea de ce Londra nu a putut lasa în pace cele două republici bure din Africa de Sud), dar şi Scottish Naţional War Memorial dedicat militarilor scoţieni care au murit în cele două războaie mondiale. Pe pereţi sunt agăţate steagurile regimentelor. Impresionante sunt registrele oficiale-regimentare în care sunt trecute pierderile suferite de fiecare unitate. Cel puţin cele care acoperă Primul Război Mondial te bulversează pentru că e greu să frunzăreşti două-trei sute de pagini în care cu caractere mici sunt trecute mii de nume, informaţii foarte succinte despre momentul, locul şi circumstanţele în care o fiinţă umană a fost ucisă. Te gândeşti cât de uşor puteai fi chiar tu un asemenea nume! Mii şi mii de bărbaţi omorâţi în floarea vârstei. De altfel, scoţienii afirmă că cifra pierderilor umane a beligerantilor din Primul Război Mondial a fost cea mai mare raportată la populaţie, 170.000 de militari de origine scoţiană murind în abatorul mondial.

Edinburgh7Pentru cineva care cunoaşte spiritul rebel irlandez, este mai greu de înţeles şi chiar de explicat ataşamentul pro-britanic al scoţienilor şi aceasta în condiţiie în care cele două popoare au enorm de multe lucruri în comun. Extrapolând, tare îmi e teamă că spiritul adevărat al acestor două popoare (irlandez, dar mai ales scoţian) se află în afara oraşelor (mai ales a celor câtorva oraşe mari precum Edinburgh, Glasgow, Dublin sau Belfast) în micile comunităţi care au fost mai puţin afectate/ expuse anglicizării agresive şi uneori complete (atât lingvistice, materiale, culturale arhitectonice etc.) Dacă în cazul Irlandei totuşi, de aproape un secol se încearcă o departajare cât mai accentuată, mai ales de către autorităţi (nu cu cine ştie ce mare succes), în schimb în Scoţia o astfel de tendinţa pare a fi apărut abia după 1998 şi reforma instituţională şi politică iniţiată de Tony Blair prin care s-au reînfiinţat sau organizat noi adunări locale atât în Scoţia (care avusese până în 1707 propriul parlament), cât şi în Ţara Galilor (care nu cunoscuse o astfel de instituţie în forma ei modernă niciodată) sau Irlanda de Nord (care avusese un parlament dominat de protestanţi până în anii 70, când fusese dizolvat de Londra, decisă să rezolve de una singură haosul din Ulster).

Edinburgh9În diverse locuri am observat afişe publicitare care făceau referire în mod direct la Scoţia, eludând referiri la faptul că Scoţia face parte din Marea Britanice (Glasgow airport is proud to serve Scotland for 50 years etc.) De altfel, statuia primului prim-ministru al Scoţiei din întreaga istorie (înainte de 1707, scoţienii nu au avut o astfel de funcţie care nu prea există în lume la acel moment), Donald Dewar (1937-2000), liderul singurului partid care a condus Scoţia de atunci, the Scottish Naţional Party (SNP), se află în centrul oraşului Glasgow.  La 15 mai, vor avea loc alegeri regionale în Marea Britanie tocmai pentru aceste trei parlamente.

Edinburgh8Acest reviriment naţional, mult mai aprig în Scoţia decât în Ţara Galilor, nu poate ascunde faptul că muzica a fost şi continuă să fie foarte importantă în conştiinţa popoarelor de extracţie celtică (fie că vorbim de irlandezi, scoţieni sau galezi şi bretoni). Muzica a reprezentat ultimul bastion de apărare a tradiţiilor în faţa asaltului brutal şi acaparator al englezilor şi civilizaţiei de limba engleză (sau franceză, în cazul bretonilor, parcă şi mai terminaţi de centralismul francez). Faptul că el nu a fost anihilat de state care înainte vreme nu erau deloc modele de democraţie multiculturală şi care se aflau în culmea puterii lor politice, militare, imperiale a permis păstrarea diferenţelor şi a unei legături orale cu trecutul. Iar acum, când atât Anglia, cât şi Franţa se află aproape de apusul puterii lor de altă dată, revenirea şi revanşa celtică poate avea loc într-o relativă linişte.

Edinburgh10


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium