Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Impresii irlandeze (3): Muzee, catedrale şi parcuri din Dublin (II)

Articol publicat de Codrut pe 30 Septembrie 2014
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (5 votes cast)

arc triumf st stephansPrima parte din ”Muzee, catedrale și parcuri din Dublin” aici.

Muzeul Naţional al Irlandei. Arte decorative şi Istorie sau Collins Barracks, cum i se mai spune pentru a fi deosebit de cel care găzduieşte inventarul preistoric, antic şi medieval, este o încântare pentru orice pasionat şi cunoscător al istoriei militare moderne şi contemporane a poporului irlandez. Supranumele de cazarma lui Collins are o origine istorică, evident. Imensul ansamblu a fost ridicat în 1702 de către administraţia britanică pentru a găzdui diversele regimente regale irlandeze, ştiut fiind că un număr foarte mare de irlandezi a servit în cadrul Forţelor Armate Regale Britanice de-a lungul timpului (mai degrabă datorită lipsei unei alternative sociale serioase, cât şi spiritului războinic celtic decât entuziasmului pentru cauzele imperiale britanice din întreagă lume). În urma Tratatului Anglo-Irlandez din 1921, englezii şi-au retras forţele armate din cele 26 de comitate sud-irlandeze, cedând atât echipamentul militar, cât şi acest impozant şi vast edificiu forţelor armate ale Statului Liber Irlandez condus din punct de vedere militar de Michael Collins.

Acest muzeu unde îţi poţi petrece cu uşurinţă câteva ore studiind, citind, admirând, cu intrarea liberă, cuprinde săli axate în jurul: garnizoanelor britanice în Irlanda, războiul în Irlanda, soldaţi irlandezi în armate străine, exodul irlandezilor catolici pe Continent (cunoscut sub denumire de wild geese), implicarea irlandezilor în Războiul Civil American, irlandezi în slujba Coroanei (un loc de frunte fiind alocat irlandezilor care au participat în războaiele anglo-bure), Primul Război Mondial, Rebeliunea din 1916, Războiul de Independenţa 1919-1921, Războiul Civil (1922-23), dar şi acţiunile desfăşurate de noua armată irlandeză (se evită cu diplomaţie orice menţiune a Armatei Republicane Irlandeze-IRA) în serviciul ONU. Poţi sta de la ora 10 când se deschide muzeul liniştit până la ora 17 când se închide, iar muzeografii trec din sală în sală pentru a se asigura că nu a rămas nimeni în urmă. Sunt expuse şi obiecte de tehnică militară (avioane, tancuri, transportoare blindate, tunuri, carabine, pistoale, săbii, armuri etc.) În curtea interioară a muzeului au fost filmate câteva secvenţe din filmul Michael Collins[1].

După ce vizitezi acest muzeu, obligatoriu ar fi să treci şi pe la Kilmainham Gaol, celebra puşcărie ridicată de britanici în 1796 fiind considerată ultimul ragnet în materie pentru că oferea condiţii mult mai bune decât fosta puşcărie (suprapopulată, condiţii sanitare infecte). Vizitarea muzeului nu se mai face de capul tău, în anumite ore fixe se strâng turiştii în curtea interioară de unde sunt preluaţi de un ghid profesionist care oferă explicaţii detaliate şi foarte pertinente. Kilmainham mi-a adus aminte puţin şi de puşcăria de la Doftana (com. Telega, jud. Prahova), acum o ruină, imposibil de recuperat pentru că filosofia pare a fi rămas aceeaşi şi la un secol de la ridicarea puşcăriei britanice din Dublin. Chiar dacă iniţial fiecare deţinut era încarcerat într-o cămăruţă de cinci metri pătraţi, ulterior şi această închisoare a cunoscut suprapopularea care a atins apogeul în timpul Marii Foamete din 1845-50 când cinci oameni împărţeau o celulă. Cum ne spunea roşcata ghidă, decât să moară de foame preferau chiar să ajungă la puşcărie unde măcar aveau asigurată o masă pe zi ceea ce nu se întâmplă în viaţă reală. Pentru furturi minore, au fost băgaţi la zdub şi mulţi copii (cel mai mic avea 4 ani-ca mai toate administraţiile coloniale şi imperiale şi britanicii au ţinut registre scrupuloase), uneori erau deportaţi în Australia.

Kilmainham Gaol 2În exteriorul Kilmainham, până prin anii 1820 aveau loc spânzurări publice, la care putea asista oricine. Treptat, la Kilmainham a fost încarcerată toată floarea mişcării naţionaliste irlandeze (chiar şi protestantul moşier Charles Parnell, cu două excepţii notabile: liderul pacifist şi legalist Daniel O’Connell şi Michael Collins, care pur şi simplu nu a putut fi prins de britanici), iar liderii şi semnatarii Declaraţiei de Independenţă din 1916 au fost executaţi în curtea interioară, unul după altul. În locul execuţiei, în partea dreapta, se află ridicată o cruce, iar în partea stânga se află catargul pe care fâlfăie drapelul naţional. În partea stânga, o altă cruce indică locul unde a fost împuşcat James Connollly, liderul socialist irlandez care s-a alăturat mişcării naţionaliste şi care, rănit fiind, nici nu a mai putut fi dus până în locul unde fuseseră împuşcaţi ceilalţi. Simbolic apare evidentă demarcarea lui de ceilalţi lideri naţionalişti de dreapta (catolici practicanţi). Noile autorităţi irlandeze au preluat nu numai garnizoana şi armamentul britanic, dar şi această închisoare pe care au folosit-o pentru a-i încarcera pe militanţii care se împotriveau Tratatului semnat cu englezii. Eamon de Valera, încarcerat aici în 1916 a revenit între zidurile puşcăriei pentru puţin timp, după pierderea războiului civil, fiind închis până în 1924, ultimul prizonier din Kilmainham Gaol. După ce a fost eliberat, închisoarea a fost definitiv închisă.

Însă drumul până la transformarea ei în muzeu a fost destul de lung, neaşteptat de lung, abia în anii 1960 sub presiunea unei instituţii private (Kilmainham Jail Restoration Society) statul irlandez a înmânat cheile edificiului iniţiativei particulare. Abia în 1962, curtea interioară unde fuseseră executaţi liderii rebeli a fost curăţată de buruieni şi gunoaie (!), restaurarea finalizându-se în 1972, muzeul fiind inaugurat de longevivul, dar orbul Eamon de Valera. Acum, preşedintele republicii! Nenumărate filme au folosit cadrul generos şi bine restaurat al închisorii (Michael Collins, In the name of the Father, The Wind that Shakes the Barely sau The Italian Job).

Kilm-celula

Indiferent de timpul avut la dispoziţie în Dublin, a must see, cum s-ar spune, este Jeannie Johnson Tall Ship, replica modernă a unui velier re-construit la Tralee, în comitatul Kerry din vestul Irlandei după planurile autentice găsite în arhivele Amiralităţii Britanice, ancorat în zona Custom House Quay. Nava originală a fost asamblată în 1847 pe malul fluviului Saint Laurence de lângă Quebec şi a rămas în istoria navală a Irlandei ca fiind una din foarte puţinele nave care a transportat imigranţi irlandezi de-a lungul a 16 calatorii intre Irlanda si America intre 1847-1855 si care datorita conditiilor decente oferite (foarte rare in aceste coffin ships) nu a avut pierderi umane. S-a calculat ca un numar de aproximativ 2.500 de oameni (barbati, femei, copii) au ajuns in Lumea Noua la bordul acestei nave, o cifra nesemnificativa in comparate cu amploarea exodului irlandez (numai in deceniul 1840-50 se presupune că au părăsit insula de smarald 1,5 milioane de oameni care fugeau de o o moarte sigură dar care uneori o găseau chiar de-a lungul voaiajului desfăşurat în condiţii precare, neigienice, caracterizat prin suprapopulare-armatorii câştigau mai mult dacă vindeau mai multe bilete, de altfel se estimeaza ca aproximativ 100-150.000 de irlandezi şi-au dat duhul).

Chiar daca biletul costă nouă euro, te bucuri de serviciile şi explicaţiile unui ghid profesionist, în cazul meu, o simpatică irlandeză roşcată şi cu pistrui care a însoţit grupul de turişti de-a lungul unei bune jumătăti de oră atât pe punte, cât şi în interior. Mi-a făcut plăcere să-i spun că şi Marina Militara Română are un astfel de bric. A ştiu, mi-a mai zis un turist român, care-i numele lui, am uitat…mi-a raspuns tânăra irlandeză. Numele este cam greu de pronunţat, dar să ştiţi că a fost un fel chieftain de-al vostru, i-am dat eu replica. Oricum i-ar fi fost imposibil să pronunţe Mircea cel Bătrân. Din propria-mi experienţă, comparând vizitarea muzeelor în care eşti lăsat singur de izbelişte pentru a citi, admira sau asculta diversele explicaţii oferite de aparate sau ecrane si locurile unde eşti însoţit de un om în carne şi oase, care-ţi explică omeneşte contextul si istoria este evident, contactul uman este mult mai fericit, chiar benefic pentru orice vizitator. Pentru că, la o adică se poate iniţia un dialog cu ghidul (întotdeauna foarte deschis si amabil, parte a fişei postului dar nu numai.)

(va urma)


[1] Maşina în care se urcă o unitate a serviciilor speciale din Ulster este aruncată în aer de Collins în perioada 1919-20.


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium