Whiplash (2014)
Regia: Damien Chazelle
Distribuția: Miles Teller, J.K. Simmons, Melissa Benoist, Paul Reiser
„Whiplash” este o lovitura de bici, o sfichiuire scurta intensa si foarte usturatoare, pe cat de banala, pe atat de definitiv imprimata in carnea victimei.
„Whiplash” este titlul melodiei scrise în 1972 de către Hank Levy, un saxofonist, aranjor și compozitor american.
„Whiplash” este o poveste simpla despre un muzician tanar, obsedat sa devina cel mai bun baterist al generatiei sale si despre scandaloasa relatie student-profesor pe care o dezvolta cu indrumatorul sau. Nu, nu va ganditi la nici o conotatie sexuala, nu este nimic de acest fel, este vorba de insulte, abuzuri si pedepse corporale, totul petrecandu-se in numele artei si al sacrificiilor cerute de atingerea excelentei.
„Whiplash” filmul este imbinarea spectaculoasa, uimitoare a tuturor celor pomenite anterior intr-o drama muzicala, sangeroasa, intensa si uneori brutal, dar seducatoare. Filmul construit initial ca un scurt metraj a fost prezentat, laudat si laureat la festivalul de film Sundance in 2013, tanarul regizor si scenarist Damien Chazelle atragand, prin originalitate si simplitate, finantare pentru a-si desavarsi creatia.
Scenariul este simplu, fara prea multe surprize, predictibil in mai toate aspectele sale. Miles Teller il interpreteaza pe Andrew Neiman, un muzician de doar 19 ani, pasionat de percutie, care urmeaza cursurile prestigiosului (fictiv) Conservator Shaffer din Manhattan. Viata sa se schimba insa dupa intalnirea cu dirijorul Terence Fletcher (J.K. Simmons), cel mai temut profesor al scolii, conducatorul unei trupe de jazz in care eroul principal aspira sa se manifeste. Terorizat si provocat fara mila in fiecare secunda a existentei sale ca baterist in noul ansamblu, Andrew primeste zilnic cea mai dura si mai sadica lectie despre succes, despre perfectiune, despre indrazneala si educarea vointei.
Fletcher este un zbir de o duritate imposibil de anticipat la prima vedere. Trecut de 50 de ani, sobru, vesnic imbracat in negru, cu o voce subtila, duioasa, domoala, persuasiva , profesorul isi dezvaluie intr-o clipa duritatea, cruzimea, sadismul si ironia acida in momentul in care in interpretare intervin erori. Pentru Fletcher simpatia si incurajarea optimista nu exista, el este in cautarea studentului perfect, talentat, pe care, fortandu-i limitele, il aduce mai aproape de realizarile monstrilor sacri ai jazzului, Buddy Rich sau Charlie Parker.
Cand vointa elevului intalneste determinarea profesorului scanteile sar in conversatie la fel cum transpiratia si sangele se imprastie pe baterie, iar muzica, ritmul, repetarea infinita a aceleiasi masuri, a aceleiasi partituri nu face decat sa nuanteze, sa accentueze zbaterile si ferocitatea duelului.
Muzica este al treilea personaj principal al acestui film, jazzul pe care il percepi mai intai doar ca un ambient, mai apoi ca pe un mijloc, pentru ca in final sa fie telul suprem, descatusarea, mediul cel mai empatic de redare si transmitere a inclestarii intre elev si profesor. Daca nu esti fan al genului, aproape nu realizezi impactul pe care il provoaca coloana sonora, asta pana nu te trezesti fara voie fredonand acordurile bine intiparite in memorie sau batand ritmuri pe care nici nu stiai ca le cunosti.
Miles Teller, interpretul lui Andrew Neiman, este un tanar actor despre care cu siguranta vom mai auzi. Rolul i se potriveste ca o manusa si nu poti sa nu remarci stralucirea si forta pe care o transmite asezat la baterie, incercand sa demonstreze ca poate deveni urmatorul Buddy Rich.
Fulgerul, uraganul devastator, il reprezinta insa J.K Simmons si al sau Terence Fletcher de neuitat. Zambind cald, incurajator, mitraliind injuraturi in secunda urmatoare, tipand, amenintand, pentru ca din nou tonul sa scada si replici suave dar pline de sarcasm sa se abata asupra studentilor, Simmons este desavarsit in naturaletea cu care trece de la o stare la alta, in versatilitatea cu care reuseste sa fie inspaimantator, imprevizibil, acid si incurajator in acelasi timp. Fiecare gest, fiecare injuratura sau justificare aduce cu ea veridicitate, incredere, credinta ca este cea mai buna abordare pentru obtinerea perfectiunii. Nominalizarea la Oscar este meritata si indreptatita si, desi concurenta este acerba si contracandidatii la fel de talentati, castigarea statuetei n-ar fi o eroare.
Dintre personajele secundare, Paul Reiser da viata tatalui lui Andrew, un scriitor ratat, esuat intr-o cariera de profesor de liceu, dedicat, protector si sprijin neconditionat pentru ambitiile fiului sau. Visele sale neimplinite sunt cele care accentueaza determinarea si spiritul de sacrifiu ale lui Andrew determinandu-l sa forteze limitele nebuniei pentru a iesi invingator.
O aparitie scurta si lipsita de consistenta are si Melissa Benoist in rolul Nicole, cea care ii starneste oarecare pasiune romantica micului tobosar. Ambitia dincolo de limite il determina insa pe Andrew sa indeparteze din viata sa pe toti cei care stau in calea visului sau, astfel incat Nicole dispare destul de repede din viata eroului si de pe ecran, fara a i se simti lipsa.
Actiunea se desfasoara in principal intr-o singura camera, plina de muzicieni cu prim plan pe Andrew si baterie, pe transpiratia si sangele ce joaca pe talere. Scenele sunt insa atat de impresionante visual si sonor incat nu se simte lipsa diversitatii. Armonia dintre muzica si efort, dintre disperare si efuziune face din “Whiplash” o bucurie de a-l privi si a fi savurat de catre unii spectatori.
„There are no two words in the English language more harmful than: good job!” este insa “morala’ ascunsa la vedere, ca sa zic asa, in tot demersul acestui film, o morala atat de aplicata si slavita dincolo de ocean si atat de nespecifica noua. Este motivul pentru care multi spectatori cu suflete mai sensibile nu vor gusta filmul, il vor considera exagerat, nerealist, desi, din marturiile regizorului scenarist si ale eroului principal, este inspirat din experiente traite si depasite de cei doi.
Cu un premiu trecut in palmares deja la Sundance Film Festival, “Whiplash” priveste cu incredere catre Oscar si nominalizarile primite pentru cel mai bun film, cel mai bun actor in rol secundar si cel mai bun scenariu adaptat. Indiferent daca aceste nominalizari se vor concretiza sau nu in premii, “Whiplash” ramane o experienta ce trebuie traita intr-o sala de cinema si peste care nu poti trece cu indiferenta.
Nota: 8/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=7d_jQycdQGo’]
1 comment