The Newsroom (2012) – Redacţia
Creat de Aaron Sorkin
Distribuţia: Jeff Daniels, Emily Mortimer, Sam Waterston, John Gallagher Jr, Alison Pill, Olivia Munn, Adina Porter, Chris Calk, Margaret Judson, Thomas Matthews, Trieu Tran, Dev Patel, Wynn Everett, Charlie Weirauch, Thomas Sadoski, Kelen Coleman şi Jane Fonda
Serial TV produs de HBO
Pentru început, trebuie să vă spun că nicio cronică serioasă a acestui serial nu poate fi scurtă. Redacţia este unul dintre cele mai bune şi inteligente seriale pe care aveţi ocazia să le vedeţi la TV de multă vreme încoace. De fapt, este atât de inteligent, încât e de-a dreptul periculos! Periculos pentru că dacă nu ai suficiente informaţii şi nu arunci un ochi critic la spectacol, s-ar putea să te numeri printre cei manipulaţi! Dar nu am de gând să reiau argumentele extinse pe care le-am prezentat prin cronica pe care vă invit să o citiţi în engleză pe Debug Your Mind.
Pentru a vă familiariza cu spectacolul, va trebui să vă dau o serie de amănunte pe care le puteţi afla din episodul 1.
Will McAvoy (Jeff Daniels) este cranicul ştirilor şi editor de ştiri pentru canalul american de televiziune ACN (un post naţional fictiv). Multimilionar doar din salariu, este o vedetă pe care toată lumea stă cu ochii pentru a observa şi măsura o reacţie. Politica sa obiectivă şi nepărtinitoare se încheie în episodul 1, odată cu prologul. Înainte să vedem genericul, Will McAvoy este încadrat într-o dezbatere televizată între un republican şi un democrat. Enervat de întrebările publicului, răspunsurile celorlalţi doi invistaţi şi presiunea moderatorului, el se lansează într-un discurs memorabil despre de ce „America nu mai este cea mai grozavă ţară din lume”:
Apoi se hotărăşte să îşi asume o misiune de „civilizare” a publicului american de ştiri prin a fi cel mai bun reporter care poate să fie şi să îndrăznească „să taie şi să spânzure” în redacţia şi în emisiunea sa de ştiri. După cum se va observa pe parcursul episoadelor care urmează, Will va face paşi fermi, dar cu destulă stângăcie, în această direcţie. Drumul riscant pe care îl ia este unul al autodescoperirii, inclusiv prin confruntarea conflictuală cu aproape fiecare personaj.
Călătoria lui Will are o latură internă, a explorării traumelor din trecut şi una externă, în care producătorul său, veteranul Charlie Skinner (Sam Waterston, o legendă vie a filmului în SUA, dar cunoscut prea puţin în România) îl manipulează în realitate pentru a produce ştirile pe care le doreşte Charlie (vezi, de exemplu episodul în care se ia de mişcarea politică The Tea Party , în timp ce duce o politică pro-republicană şi de susţinere voalată a lui Obama).
Mackenzie MacHale (Emily Mortimer) este noul producător executiv al emisiunii de ştiri, un jurnalist experimentat, care împreună cu producătorul Jim Harper (John Gallagher, Jr) a raportat războiul din trei ţări: „din Irak, din Afghanistan… şi uneori, când crezi că eşti în Afghanistan, eşti de fapt în Pakistan” (mi s-a părut una din cele mai reuşite glume ale serialului – a propos, ca să înţelegi cele mai reuşite glume ale serialului, trebuie să ai cunoştinţe geopolitice destul de solide şi ancorate în actualitatea ultimilor 10 ani). Mackenzie îşi doreşte să revoluţioneze complet conceptul de ştiri naţionale, ignorând cu desăvârşire popularitatea emisiunii şi livrând „ştirile care contează”.
Will şi Mackenzie au avut, cu ceva ani în urmă, o relaţie care s-a terminat, figurativ vorbind, „la cuţite” iar tachinările şi certurile dintre cei doi, care încă se mai iubesc, vor face deliciul celor încântaţi de umor inteligent şi un fel de romantism în viteza a 5-a (cam toate personajele, de altfel, vorbesc mult şi foarte repede).
Charlie Skinner, producătorul emisiunii de ştiri şi al treilea personaj ca importanţă este implicat într-un război corporatist cu Leona Lansing (Jane Fonda) pentru controlul asupra politicii editoriale a emisiunii de ştiri. Skinner luptă pentru ca Will să-şi poată desfăşura misiunea de „civilizare”, în timp ce ratingurile scad iar Will face trăznaie după trăznaie – cele mai multe dintre ele, realmente comice.
Maggie Jordan (Alison Pill) este o tânără impulsivă şi puţin nevrotică ce reuşeşte cu entuziasm şi muncă din greu să avanseze de la secretară la asistent la producător asociat – ceea ce este o performanţă, mai ales că în episodul întâi, Will nici nu ştie cum o cheamă. Ea are o relaţie tumultoasă cu Don Keefer (Thomas Sadoski), producătorul executiv care ia cu el aproape toţi angajaţii lui Will pentru a se ocupa de o emisiune rivală, în cadrul aceleiaşi televiziuni. Don este prototipul uman al pisălogului de serviciu, care ţipă la toată lumea, dar care pe dinauntru are o inimă de ursuleţ drăgălaş pe care parcă scrie: „Take me home”.
Jim Harper este al cincilea pe scara ierarhică, după Leona, Charlie, Will şi Mackenzie. Are un veritabil simţ jurnalistic şi se pricepe să adune repede fapte şi informaţii de calitate, din surse credibile. Workaholic, este îndrăgostit pe ascuns de Maggie, iar confidenţele şi le face doar prietenului şi colegului său, Neal Sampat (Dev Patel).
Neal este jurnalistul modest (e imigrant) şi bun-la-toate, care se pricepe (printre multe) la reportaje, IT, mecanica subacvatică a conductelor petroliere şi la sfaturi sentimentale pentru Jim.
Sloan Sabbith (Olivia Munn) este PhD în economie şi povesteşte la TV şi colegilor ei despre criza economică şi efectele ei, precum şi tot felul de sisteme financiare care pot părea pentru cei nefamiliarizaţi destul de complexe (v-am avertizat că este un serial periculos de inteligent). Ea luptă pentru ca ştirile să ajungă în serviciul publicului şi abia pe ultimul loc pune imaginea sa ca persoană. Mi s-a părut cel mai echilibrat şi „sănătos la cap” personaj din cele pe care serialul de înfăţişează.
Acum, trebuie să ştiţi că acţiunea se produce pe două planuri, se adresează la două generaţii şi mai multor publicuri.
Primul plan şi cel care ocupă cel mai mult spaţiu în serial este cel al jurnalismului propriu-zis, care întotdeauna se învârte în jurul unui conţinut puternic cu implicaţii geopolitice: războaie, revoluţii, atacuri, cataclisme globale. Una din marile teme ale serialului aş spune că este conflictul între principiile procesului jurnalistic şi conţinut. Limita între jurnalismului etic şi ceea ce personajele din redacţie consideră că este interesul publicului. Este moral să spui pe post o informaţie „off the record” dacă ea este vitală pentru salvarea a milioane de vieţi? Este acceptabil să terfeleşti jumătate de an o mişcare politică de opoziţie pentru că este finanţată de multimiliardari şi are o politică de extremă dreapta? Adesea este greu să răspunzi.
Poate una din cele mai mari calităţi ale serialului este că lasă totuşi spectatorului avizat posibilitatea să răspundă singur la aceste întrebări. Repet: spectatorul avizat va putea aborda aceste subiecte, într-o dezbatere intelectuală şi chiar universitară, dacă înţelege conţinutul geopolitic şi economic al serialului. Dacă nu eşti documentat cât de cât (şi nu mă refer doar despre cei ai auzit la TV) despre cum funcţionează sistemul electoral şi politic din SUA (care nici nu se compară cu ce uzurpează sensul de drept al acestor termeni în România), despre ce s-a întâmplat la Fukushima sau dezastrul ecologic din Golful Mexic (produs în primăvara lui 2010), uită de acest plan: sunt şanse fie că te vei uita ca mâţa în calendar, fie că vei înţelege o versiune foarte deformată a realei polemici. La urma urmei, ca să intri într-o polemică productivă pe un subiect trebuie să ai calificarea necesară. Înainte să te uiţi la serial. Asta, desigur, dacă nu vrei să fii spălat pe creier.
Al doilea plan, de dat aceasta puţin mai accesibil publicului larg este cel cu adevărat comercial, al relaţiilor dintre personaje: cine se ceartă cu cine, cine se desparte de cine, cine se culcă cu cine ş.a.m.d. care au un brackground psihologic bine scris.
Aaron Sorkin este câştigător al premiului Oscar pentru scenariul de la „Reţeaua socială/The Social Network” (2010), a şase premii Emmy pentru seria TV dramatică despre viaţa politică la casa albă „The West Wing” (1999-2006) şi a alte 46 de premii şi 37 de nominalizări pentru… cam tot ce a scris vreodată în viaţa lui care a fost pentru cinema sau TV. AaronSorkin nu numai că este creatorul serialului, dar a şi scenarizat toate episoadele din primul sezon (uneori, în colaborare).
Scott Rudin, producător al „Redacţiei”, a câştigat Oscarul pentru „No Country for Old Men” şi numai în ultimul an şi jumătate a fost nominalizat încă de trei ori.
Practic, toată echipa de filmare este un ansamblu de „cei mai buni dintre cei mai buni”. Experţi fiecare în domeniul lor, au sute de premii dacă le aduni pe toate. Documentându-mă puţin pe IMDb despre brackgroundul cast & crew, am rămas cu gura căscată. Am comentat mai mult în cronica de aici. Ceea ce înseamnă că aveţi pe mâini un regal.
Redacţia nu se urmăreşte. Se studiază. Trebuie să fii într-o stare intelectuală optimă, să stai lipit/ă cu ochii de ecran, să nu laşi nimic să te deranjeze şi să-ţi iei notiţe. Cel mai bine e să îl ai pe DVD cât mai repede posibil. Este un serial extraordinar care te provoacă să-ţi foloseşti inteligenţa, să cercetezi şi să gândeşti pentru tine. Tocmai de aceea, te cinsteşte ca pe un spectator avizat, şi nu ca pe unul ignorant. Dacă ţi se pare prea dificil, atunci uită de „Redacţia” şi uită-te mai bine la ştiri.
Îmi cer scuze dacă am avut o atitudine „elitistă” în redactarea acestei cronici, dar un serial de elită în care personajul principal îţi şi spune (în caz că nu te-ai prins) că „noi suntem elita” nu e pentru cei cu un IQ sub 120. Personal, consider că serialul este un excelent material de studiu pentru cei care vor să înveţe manipularea (sau „cum se prosteşte poporul cu televizorul”), jurnalismul şi/sau geopolitica.
Mai jos, o mică lecţie despre cum ar trebui să funcţioneze munca jurnalistică în echipă, în timp real.
Fotografiile şi materialele video prezentate în acest articol aparţin exclusiv HBO. Copyright (C) HBO, 2012. Reproduse în scop de ilustrare promoţională.
PS: Mulţumesc lui Cristi pentru că a semnalat serialul.
3 comments