The Lady Vanishes (1938)
Regia: Alfred Hitchcock
Distributia: Margaret Lockwood, Michael Redgrave, Paul Lukas, Dame May Whitty
The Lady Vanishes, unul dintre ultimele filme ale lui Hitchcock inainte de a trece oceanul si de a-si incepe cariera sa americana, era unul dintre filmele preferate ale lui Francois Truffaut. In cartea sa de dialoguri cu Hitchcock, Truffaut marturiseste ca atunci cand era prezentat in Paris il vedea cateodata de doua ori pe saptamana si ca il cunoaste pe de rost. Cu tot respectul datorat lui Truffaut si desigur lui Hitchcock, eu nu ii impartasesc entuziasmul. Filmul acesta relansat comercial la inceputul anului 2008, la 70 de ani de la premiera, si pe care l-am revazut cu mari sperante m-a dezamagit.
Ideea filmului este geniala. Dupa vreo 15 minute de introducere destul de plictisitoare, ne gasim intr-un tren undeva in Europa in care eroina principala jucata de Margaret Lockwood cea bruneta (una dintre putinele brunete in filmele lui Hitchcock), frumoasa si talentata, se imprieteneste cu o simpatica englezoaica in varsta (Dame May Whitty, actrita minunata, cea mai buna din acest film, care isi justifica pe deplin titlul de Dame). Cand dupa o scurta atipeala, tanara se trezeste si nu o gaseste pe batrana toata lumea din jur sustine ca aceasta nu ar fi existat. Ideea sta la baza a doua genuri de thriller – cel situat in spatiul constrans al trenurilor (sau altor mijloace de transport) si cel in care eroul principal si spectatorii sunt singurii care cred in realitatea existentei unui personaj al carui existenta si disparitie este negata de toti cei din jur, adica de pe ecran. Ultima data am vazut aceasta combinatie in Flightplan cu Jodie Foster.
Intre idee si realizare in acest film este insa o mare diferenta, netipica lui Hitchcock. In afara actorilor principali mentionati la care se adauga Michael Redgrave (da, tatal Vanessei), restul distributiei se complace intr-un joc sablonard si uneori intepenit. Umorul este fie bazat pe stereotipe nationale, fie extrem de britanic si eu cel putin nu l-am gustat, si lipseste si acea scena memorabila de suspans, din care in filmele lui Hitchcock ne este servita cel putin una. Exceptiile trecerii paralele a doua trenuri cu eroul suspendat intre ele, sau masa de vagon-restaurant filmata prin pahare supradimensionate pentru a sublinia efectul vizual sunt doua perle prea scurte de cateva secunde fiecare, prea neinsemnate in estetica filmului. Suntem in schimb serviti cu un final extrem de tras de par, in care o scena de impuscaturi concureaza pentru una dintre cele mai slabe scene ale genului pe care mi le amintesc. Un alt personaj, ofiter nazist sau ceva de genul acesta este uitat in vagon cu un pistol in mana in care se afla cel putin un cartus, la trecerea victorioasa a frontierei.
Actiunea filmului ascunde in cele din urma povestea de spionaj international pe care o banuim din primele minute, poveste des intalnita in filmele din perioada britanica a lui Hitchcock. Este posibil ca mesajul militant al filmului sa fi spus mai mult publicului englez si american al epocii – un avocat cu morala dubioasa incearca un gest de predare impaciuitorista pentru a fi impuscat de nazist – simbolic pentru un film iesit pe ecrane la careva saptamani dupa semnarea acordului de la Munich de catre Chamberlain si Hitler. Pentru spectatorii de astazi insa cred ca ramane prea putin de vazut si apreciat din acest film la 70 de ani dupa premiera.
1 comment