Prin blogosfera cinefila

Prin blogosfera cinefilă (12 – 18 iunie 2017)

-După ce Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj s-a încheiat, am reușit să citim și noi câteva articole cu corespondențe despre filmele de acolo. Printre ele, cel scris de Dragoș Marin de la FilmReporter.ro despre Zilele Filmului Românesc. Am reținut câteva cuvinte scrise despre ”Ouăle lui Tarzan”, de Alexandru Solomon: ”Sofisticatul (în ambiție, concept, buget, tehnici de filmare) documentar al lui Alexandru Solomon pleacă de la o premiză solidă și ajunge la niște rezultate amestecate. În republica nerecunoscută oficial Abhazia funcționează în continuare un institut de cercetări medicale pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ’20 cu scopuri cvasi-oculte de testare a diferite tratamente și vaccinuri și de obținere a unor maimuțe hibrid cu  îndatoriri clar trasate în zona proletară. Solomon intră în această lume cu steadycam-ul plutind încet prin port și intrând pe poarta institutului, și găsește acolo decoruri desprinse parcă dintr-un platou de filmare a unui SF de categorie B din anii ’50 despre crearea în laborator a omului modern al lui Stalin; sau dintr-un remake sovietic la Planeta maimuțelor. Cuști dezafectate, statui cu maimuțe, primate care urlă.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (5 – 11 iunie 2017)

-Anca Muresan de la liternet.ro isi incheie relatarile de la TIFF 2017: 'Am regăsit însă poezia şi dramatismul pe care le căutam în Hjartasteinn / Heartstone / Piatră pe inimă (r. Gudmundur Arnar Gudmundsson). A câştigat premiul publicului şi premiul pentru regie. Nu s-a acordat în 2017 un premiu pentru imagine, dar, dacă mă întrebaţi pe mine, cred că l-ar fi meritat. Lumina şi detaliile ce surprind deopotrivă frumuseţea trupului uman şi a naturii m-au dus cu gândul la măiestria unui pictor. A fost comparat cu danezul Threstir / Sparrows / Vrăbii (r. Rúnar Rúnarsson), care a câştigat în 2016 premiul juriului la TIFF. Piatră pe inimă este o poveste tulburătoare şi senzuală despre prietenie şi despre descoperirea sexualităţii în peisajul minunat al Islandei. Protagoniştii sunt doi adolescenţi, Thor şi Kristján, care, în scena de deschidere, strivesc de pământ nişte peşti pe care i-au pescuit. De plictiseală, distrug în joacă maşini, căci nu se întâmplă nimic în satul de pescari în care locuiesc. Brutalitatea actelor pe care le săvârşesc gratuit, doar ca să se distreze, este temperată de introducerea lentă în subiectul filmului. Cu multă sensibilitate, intrăm treptat în drama celor doi tineri aflaţi la vârsta ingrată când nu mai sunt nici în întregime copii, nici adulţi cu adevărat. Amândoi au probleme acasă: Thor trăieşte alături de cele două surori mai mari, crescuţi de o mamă singură după ce tatăl a plecat cu o femeie mai tânără şi i-a părăsit. Kristján are un tată care bea cam mult, este homofob şi îi aplică corecţii fizice violente fiului. Mai cu seamă atunci când află că băiatul ar fi homosexual. Este una dintre pistele (false) pe care ne conduce scenariul. Cei doi copii se află la vârsta la care îşi descoperă corpul, apropierea fizică dintre ei şi fiorul derutant pe care îl resimt atunci când se ating îi fac pe cei din jur (parţial chiar şi pe ei înşişi) să considere dorinţa fizică drept dragoste. Nu este, de fapt ei ar vrea să se apropie de fete de vârsta lor, dar nu ştiu cum să o facă. Beth şi Hanna par intangibile chiar şi atunci când sunt atât de aproape de ele că pielea lor arde de dorinţă. Tensiunea fizică a căutărilor din Piatră pe inimă reuşeşte să treacă dincolo de ecran şi aerul se impregnează de suferinţa pe care o produce atracţia, uneori inexprimabilă, a sentimentelor. Pentru Kristján, viaţa devine atât de insuportabilă încât nu găseşte resurse de a merge mai departe. Un act de sinucidere (din fericire, ratată) produs din candoare, din ruşine, din disperare. Metafora din titlu este cuprinsă în poemele pe care le scrie una dintre surorile lui Thor, despre nişte lupi care îi muşcă din trup şi în cadoul, un pandantiv sub formă pe piatră pe care i-l dăruieşte Thor lui Beth, ca să îi arate că o iubeşte.' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (29 mai – 4 iunie 2017)

-Portalul liternet.ro este prezent in aceasta saptamana la TIFF 2017 cu cronici exclusive din care am retinut cea semnata de Doina Giurgiu la 'El rei borni / Regele fără un ochi' a regizorului catalan Marc Crehuet care si-a ecranizat propria piesa de teatru: '... raportându-ne la întregul film, nu ne găsim din păcate, nici în mâna de maestru a lui Roman Polanski, cu o piesă de teatru precum Le Dieu du carnage a Yasminei Reza, trecută prin jocul lui Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz şi John C. Reilly şi livrată ca un "excelent curs de regie de film", Carnage. Nu suntem nici în comedia Le prénom a lui Alexandre de La Patellière şi Matthieu Delaporte, care şi-au adaptat propria piesă, similar lui Marc Crehuet, pentru marele ecran. Şi nu pentru că Betsy Túrnez, Alain Hernández, Miki Esparbé şi Ruth Llopis nu şi-ar juca corect rolurile, petru că o fac, în limitele trasate de scenariu şi de matriţa de ghips a personajelor, în care trebuie să rămână, cu toate neajunsurile lor, unele inexplicabile chiar şi ca artificiu de joc: dificultatea de vorbi a lui Ignacio, care reuşeşte doar să îi îngroaşe şi mai mult tuşele de boem răsfăţat, delicat şi sociopat. Discurs peltic de care suferă şi direcţia de imagine, încremenită în cadrarea dialogului.' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (15 – 21 mai 2017)

- Mihai Brezeanu de la liternet.ro celebreaza aniversarea a zece ani de la primul Palme d'Or romanesc: 'E groaznic de emoţionant să-ţi aminteşti că, după urletul de bucurie cu care ai zguduit pereţii bătrânei case englezeşti, ai încălecat bicicleta, ai pedalat nebuneşte pe străzile bătrânului oraş universitar şi ai ajuns la prietenii români ce tocmai desfăceau primele sticle de vin, ţopăind prin micul apartament ce curând avea să se umple de îmbrăţişări, de pupături şi de "Nu se poate, băi, nu se poateeee!!!". Câteva ore şi multe pahare mai târziu, o mână de bărbaţi ridicaţi parcă de la masa întinsă în camera bună a preotului din Balanţa scandau ole-uri căţăraţi pe cadrul ferestrei deschise şi strigau trecătorilor "We have the Palme d'Or", primind îndărăt zâmbete şi aplauze. Spre dimineaţă, petrecăreţii îşi făceau planuri pentru un festival de film românesc la Cambridge, pe care aveau să-l promoveze vopsind numere pe asfalt, de la 100 în jos, culminând cu un 4 3 2 tricolor fix în faţa Arts Picturehouse. E încă teribil de vie amintirea primei întâlniri cu cel mai frumos articol de cinema pe care l-ai citit vreodată, textul acela din Dilema Veche în care ALŞ aşază, cauţionează şi explică totul, tot entuziasmul nostru tembel-copilăresc, toată senzaţia aceea de unic, de fără precedent, de irespirabil de înalt, de important, de emoţionant, toată izbucnirea aceea de fericire al cărei gust n-a dispărut, de fapt, niciodată, oricât ne-am auto-educa minţindu-ne că "arta nu e despre competiţie", că e "semn de ţară mică să pună aşa preţ pe un premiu", că "e reflex de cetăţean frustrat să te bucuri de succesul altuia ca şi cum ar fi (şi) al tău".' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (8 – 14 mai 2017)

-Cosmin scrie pe blogul Ce Filme Vad despre Alien: Covenant (2017): ”In Alien: Covenant avem parte de toate elementele specifice seriei, intr-atat de mult incat prima parte a filmului ne aduce aminte de primul Alien (1979), cu accent pe suspans si horror, iar cea de-a doua parte de Aliens (1986), unde actiunea ia locul suspansului, cu cateva scene smulse direct din finalul predecesorului din 86. De regula, cand o continuare incearca sa imite prea mult filmele anterioare acest lucru poate fi o problema, dar cu toate astea Ridley Scott reuseste sa insufle un aer nou acestui film, si sa recreeze atmosfera de groaza specifica seriei, mai bine decat o face in Prometheus.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (1 – 7 mai 2017)

-Iulian Fira recomandă, ca de obicei, nu un film comercial, nu un blockbuster, ci un film adevărat, sud-american, la fel de incitant. E vorba de Nueve reinas, un thriller cu Ricardo Darin în rolul principal: ”Smecheriile si prefacatoriile se tin lant, surprizele asemenea, iar replicile le insotesc cu inteligenta si umor. Retrospectiv, as putea gasi multe fisuri in constructia logica a scenariului, insa atunci am fost captivat exact ca o victima a unei pacaleli: iuresul evenimentelor si retorica protagonistilor mi-au anesteziat simtul critic si m-au dus de nas cum au poftit. Spre deosebire de viata reala, insa, acum nu mi s-a furat nimic, ci mi s-au oferit doua ore de distractie extravirgina.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (24 – 30 aprilie 2017)

-Anca Muresan scrie la liternet.ro despre un film pe care l-am vazut si care mi-a placut 'Perfetti sconosciuti': 'Ca într-o operaţie fără anestezie pe cord deschis, Perfetti sconosciuti ne arată că, uneori, nimic nu este ceea ce pare a fi. Acum câţiva ani, Roman Polanski ne-a demonstrat că o discuţie banală între două perechi de părinţi poate degenera în haos (Carnage, 2011, premiul Cesar pentru cel mai bun scenariu adaptat), în acest film, regizorul Paolo Genovese ne propune să ne întrebăm cum ar fi dacă. Cum ar fi dacă am descoperi că oamenii în care avem încredere sunt duplicitari, au alte orientări sexuale decât noi, sunt măcinaţi de incertitudini, temeri, au o viaţă secretă pe care nici în cel mai negru coşmar nu ne-o putem imagina? O banală cină poate da totul peste cap.' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (17 – 23 aprilie 2017)

-Anca Muresan de la liternet.ro scrie despre documentarul 'Fuocoammare': 'Suntem pe insula italiană Lampedusa, cu o suprafaţă de 20 de kilometri pătraţi, şi aflată în sudul Siciliei. În ultimii 20 de ani, aici au debarcat 400.000 de emigranţi. Se estimează că 15.000 de oameni şi-au pierdut viaţa încercând să ajungă în Europa, venind din Africa sau Orientul Mijlociu. Pentru realizarea documentarului Fuocoammare, regizorul Gianfranco Rosi a filmat câteva luni pe această insulă. Camera înregistrează fidel două realităţi contrastante. Din frânturi de conversaţii, imagini curate, fără pretenţii estetice, şi din gesturi mărunte se construieşte portretul unei frontiere simbolice. Insula Lampedusa este o bucată de pământ pe care îşi duc traiul o mână de localnici cu vieţi banale, dar este şi tărâmul salvării pentru emigranţii care visează la o viaţă liberă şi demnă.' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (10 – 16 aprilie 2017)

-Se anunță un nou an bun în privința cinematografiei românești, măcar dacă privim doar numărul filmelor ce se anunță ca premiere. Cosmin Milchis scrie pe FacemFilm.ro despre ”Opt lungmetraje de debut anunțate în România în 2017”: ”Daniel Sandu, regizorul mulți-premiat pentru scurtmetrajul Cai Putere, ne aduce Un pas în urma serafimilor, un film inspirat din cei cinci ani petrecuți de regizor într-un liceu ortodox în pregătire pentru Facultatea de Teologie. Povestea este spusă prin ochii lui Gabriel, care la 14 ani intră într-un seminar teologic ortodox cu dorința de a deveni preot și descoperă un sistem guvernat de corupție. Emanuel Pârvu ne aduce filmul Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, bazat pe scurtmetrajul Meda pe care l-a realizat în 2015. Lungmetrajul ne spune povestea lui Doru, care a rămas văduv  de o săptămană și știe că va trebui să o ducă înapoi la orfelinat pe Meda, fetița pe care au avut-o timp de 8 ani în asistentă maternală.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (3 – 9 aprilie 2017)

-Adrian Georgescu scrie pe blogul său despre ”Trei filme de groază care chiar m-au speriat”. Între ele, [REC] din 2007: ”Primul film din seria [REC] este o capodoperă a fiorilor de gheață. Cel de-al doilea e bun, cel de-al treilea o glumă proastă, cel de-al patrulea, care închide seria, e slab. Subiectul primei pelicule? Un grup de pompieri primește un apel de urgență ciudat dintr-o clădire de apartamente din Barcelona. Pompierii sunt însoțiți la locul intervenției de o femeie, reporter TV, și de cameramanul acesteia. Atmosfera, modul în care e filmat totul, cu camera mobilă, gradarea alunecării în teroare, totul e bine construit și înfățișat excelent. Nu-l vedeți noaptea și nici dacă sunteți singuri acasă!” (mai mult…)