Prin blogosfera cinefila

Prin blogosfera cinefilă (17 – 23 iulie 2017)

-Dan Becerescu ne recomandă pe blogul său un nou film interesant, El rei borni: ”El rei borni cauta sa scape de aerul claustrofobic al intalnirilor dintre cele patru personaje intre cei patru pereti ai unui apartament si de monologurile excesiv de lungi. Si in mare parte reuseste. Pacatuieste doar la final cand, asumandu-si 100% originea sa teatrala, se duce intr-o zona in care personajele vorbesc direct cu spectatorul. Ce-i mai enervant e ca acolo filmul aluneca si intr-o cerseala - isi cerseste pur si simplu sensul de la privitor.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (10 – 16 iulie 2017)

-S-a discutat mult în ultima perioadă despre cel mai recent Spider-Man, am scris și noi despre acest film. O recenzie despre acesta am citit și pe blogul CeFilmeVad, scrisă de Cosmin: ”Filmul urmareste o intriga de nivel personal si nu clasica distrugere a planetei, genul de film care mizeaza mai mult pe personaje si motivatiile acestora. Umorul functioneaza si el, iar marea surpriza au fost situatiile dramatice, bine scrise si cu un plus din partea actoriei. Asadar scenariul, la care au lucrat aproximativ 8 oameni, bun, bravo baieti! As mai avea de adaugat, pe langa evidentele efecte speciale, si cate ceva despre coloana sonora. Michael Giacchino (Rogue One) ne ofera langa tributul la melodia originala din seria animata Spider-Man si o coloana alerta, sau doar distractiva cand este cazul.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (3 – 9 iulie 2017)

-Dacă tot am scris săptămâna trecută despre ”Contact”, cartea lui Carl Sagan, am descoperit pe blogul FacemFilme.ro felul în care a fost realizată o scenă renumită din filmul cu același nume, apărut în 1997: ”Contact este unul din cele mai bune filme SF ale anilor ’90 și filmul cu care a fost asemănat cel mai mult Arrival, SF-ul lui Denis Villeneuve. Contact este o adaptare a romanului omonim al lui Carl Sagan și a impresionat la data lansării prin efectele sale speciale, exact așa cu impresiona și Arrivalanul trecut la lansare. Însă o scenă în particular, pe care multă lume nici nu ar recunoaște-o la vizionarea filmului că este o scenă realizată folosind efecte speciale, este cea despre care veți vedea mai jos cum a fost realizată.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (19 – 25 iunie 2017)

-Pe blogul CeFilmeVad, descoperim o recenzie a filmului The Wings of the Dove, din 1997, recenzie semnată de LazOrtansa: ”Filmul are o linie narativă simplă spre deosebire de carte pe care am citit-o demult și mi s-a părut pe-atunci prea savantă și greoaie.  Filmul ne sugerează mai multe  teme  despre prietenie , devotament, presiunile convențiilor sociale în care impactul banilor se dovedește  pentru a nu știu câtă oară  ,,ochiul diavoluluil”  care pervertește relațiile între oameni. Helena Bonham Carter a fost mereu (mai ales când era tânără) foarte bună în rolurile de femeie periculoasă cu înfățișarea ei de ingenuă fragilă, micuță și cu trăsături delicate.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (12 – 18 iunie 2017)

-După ce Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj s-a încheiat, am reușit să citim și noi câteva articole cu corespondențe despre filmele de acolo. Printre ele, cel scris de Dragoș Marin de la FilmReporter.ro despre Zilele Filmului Românesc. Am reținut câteva cuvinte scrise despre ”Ouăle lui Tarzan”, de Alexandru Solomon: ”Sofisticatul (în ambiție, concept, buget, tehnici de filmare) documentar al lui Alexandru Solomon pleacă de la o premiză solidă și ajunge la niște rezultate amestecate. În republica nerecunoscută oficial Abhazia funcționează în continuare un institut de cercetări medicale pe maimuțe, înființat de sovietici în anii ’20 cu scopuri cvasi-oculte de testare a diferite tratamente și vaccinuri și de obținere a unor maimuțe hibrid cu  îndatoriri clar trasate în zona proletară. Solomon intră în această lume cu steadycam-ul plutind încet prin port și intrând pe poarta institutului, și găsește acolo decoruri desprinse parcă dintr-un platou de filmare a unui SF de categorie B din anii ’50 despre crearea în laborator a omului modern al lui Stalin; sau dintr-un remake sovietic la Planeta maimuțelor. Cuști dezafectate, statui cu maimuțe, primate care urlă.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (5 – 11 iunie 2017)

-Anca Muresan de la liternet.ro isi incheie relatarile de la TIFF 2017: 'Am regăsit însă poezia şi dramatismul pe care le căutam în Hjartasteinn / Heartstone / Piatră pe inimă (r. Gudmundur Arnar Gudmundsson). A câştigat premiul publicului şi premiul pentru regie. Nu s-a acordat în 2017 un premiu pentru imagine, dar, dacă mă întrebaţi pe mine, cred că l-ar fi meritat. Lumina şi detaliile ce surprind deopotrivă frumuseţea trupului uman şi a naturii m-au dus cu gândul la măiestria unui pictor. A fost comparat cu danezul Threstir / Sparrows / Vrăbii (r. Rúnar Rúnarsson), care a câştigat în 2016 premiul juriului la TIFF. Piatră pe inimă este o poveste tulburătoare şi senzuală despre prietenie şi despre descoperirea sexualităţii în peisajul minunat al Islandei. Protagoniştii sunt doi adolescenţi, Thor şi Kristján, care, în scena de deschidere, strivesc de pământ nişte peşti pe care i-au pescuit. De plictiseală, distrug în joacă maşini, căci nu se întâmplă nimic în satul de pescari în care locuiesc. Brutalitatea actelor pe care le săvârşesc gratuit, doar ca să se distreze, este temperată de introducerea lentă în subiectul filmului. Cu multă sensibilitate, intrăm treptat în drama celor doi tineri aflaţi la vârsta ingrată când nu mai sunt nici în întregime copii, nici adulţi cu adevărat. Amândoi au probleme acasă: Thor trăieşte alături de cele două surori mai mari, crescuţi de o mamă singură după ce tatăl a plecat cu o femeie mai tânără şi i-a părăsit. Kristján are un tată care bea cam mult, este homofob şi îi aplică corecţii fizice violente fiului. Mai cu seamă atunci când află că băiatul ar fi homosexual. Este una dintre pistele (false) pe care ne conduce scenariul. Cei doi copii se află la vârsta la care îşi descoperă corpul, apropierea fizică dintre ei şi fiorul derutant pe care îl resimt atunci când se ating îi fac pe cei din jur (parţial chiar şi pe ei înşişi) să considere dorinţa fizică drept dragoste. Nu este, de fapt ei ar vrea să se apropie de fete de vârsta lor, dar nu ştiu cum să o facă. Beth şi Hanna par intangibile chiar şi atunci când sunt atât de aproape de ele că pielea lor arde de dorinţă. Tensiunea fizică a căutărilor din Piatră pe inimă reuşeşte să treacă dincolo de ecran şi aerul se impregnează de suferinţa pe care o produce atracţia, uneori inexprimabilă, a sentimentelor. Pentru Kristján, viaţa devine atât de insuportabilă încât nu găseşte resurse de a merge mai departe. Un act de sinucidere (din fericire, ratată) produs din candoare, din ruşine, din disperare. Metafora din titlu este cuprinsă în poemele pe care le scrie una dintre surorile lui Thor, despre nişte lupi care îi muşcă din trup şi în cadoul, un pandantiv sub formă pe piatră pe care i-l dăruieşte Thor lui Beth, ca să îi arate că o iubeşte.' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (29 mai – 4 iunie 2017)

-Portalul liternet.ro este prezent in aceasta saptamana la TIFF 2017 cu cronici exclusive din care am retinut cea semnata de Doina Giurgiu la 'El rei borni / Regele fără un ochi' a regizorului catalan Marc Crehuet care si-a ecranizat propria piesa de teatru: '... raportându-ne la întregul film, nu ne găsim din păcate, nici în mâna de maestru a lui Roman Polanski, cu o piesă de teatru precum Le Dieu du carnage a Yasminei Reza, trecută prin jocul lui Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz şi John C. Reilly şi livrată ca un "excelent curs de regie de film", Carnage. Nu suntem nici în comedia Le prénom a lui Alexandre de La Patellière şi Matthieu Delaporte, care şi-au adaptat propria piesă, similar lui Marc Crehuet, pentru marele ecran. Şi nu pentru că Betsy Túrnez, Alain Hernández, Miki Esparbé şi Ruth Llopis nu şi-ar juca corect rolurile, petru că o fac, în limitele trasate de scenariu şi de matriţa de ghips a personajelor, în care trebuie să rămână, cu toate neajunsurile lor, unele inexplicabile chiar şi ca artificiu de joc: dificultatea de vorbi a lui Ignacio, care reuşeşte doar să îi îngroaşe şi mai mult tuşele de boem răsfăţat, delicat şi sociopat. Discurs peltic de care suferă şi direcţia de imagine, încremenită în cadrarea dialogului.' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (15 – 21 mai 2017)

- Mihai Brezeanu de la liternet.ro celebreaza aniversarea a zece ani de la primul Palme d'Or romanesc: 'E groaznic de emoţionant să-ţi aminteşti că, după urletul de bucurie cu care ai zguduit pereţii bătrânei case englezeşti, ai încălecat bicicleta, ai pedalat nebuneşte pe străzile bătrânului oraş universitar şi ai ajuns la prietenii români ce tocmai desfăceau primele sticle de vin, ţopăind prin micul apartament ce curând avea să se umple de îmbrăţişări, de pupături şi de "Nu se poate, băi, nu se poateeee!!!". Câteva ore şi multe pahare mai târziu, o mână de bărbaţi ridicaţi parcă de la masa întinsă în camera bună a preotului din Balanţa scandau ole-uri căţăraţi pe cadrul ferestrei deschise şi strigau trecătorilor "We have the Palme d'Or", primind îndărăt zâmbete şi aplauze. Spre dimineaţă, petrecăreţii îşi făceau planuri pentru un festival de film românesc la Cambridge, pe care aveau să-l promoveze vopsind numere pe asfalt, de la 100 în jos, culminând cu un 4 3 2 tricolor fix în faţa Arts Picturehouse. E încă teribil de vie amintirea primei întâlniri cu cel mai frumos articol de cinema pe care l-ai citit vreodată, textul acela din Dilema Veche în care ALŞ aşază, cauţionează şi explică totul, tot entuziasmul nostru tembel-copilăresc, toată senzaţia aceea de unic, de fără precedent, de irespirabil de înalt, de important, de emoţionant, toată izbucnirea aceea de fericire al cărei gust n-a dispărut, de fapt, niciodată, oricât ne-am auto-educa minţindu-ne că "arta nu e despre competiţie", că e "semn de ţară mică să pună aşa preţ pe un premiu", că "e reflex de cetăţean frustrat să te bucuri de succesul altuia ca şi cum ar fi (şi) al tău".' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (8 – 14 mai 2017)

-Cosmin scrie pe blogul Ce Filme Vad despre Alien: Covenant (2017): ”In Alien: Covenant avem parte de toate elementele specifice seriei, intr-atat de mult incat prima parte a filmului ne aduce aminte de primul Alien (1979), cu accent pe suspans si horror, iar cea de-a doua parte de Aliens (1986), unde actiunea ia locul suspansului, cu cateva scene smulse direct din finalul predecesorului din 86. De regula, cand o continuare incearca sa imite prea mult filmele anterioare acest lucru poate fi o problema, dar cu toate astea Ridley Scott reuseste sa insufle un aer nou acestui film, si sa recreeze atmosfera de groaza specifica seriei, mai bine decat o face in Prometheus.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (1 – 7 mai 2017)

-Iulian Fira recomandă, ca de obicei, nu un film comercial, nu un blockbuster, ci un film adevărat, sud-american, la fel de incitant. E vorba de Nueve reinas, un thriller cu Ricardo Darin în rolul principal: ”Smecheriile si prefacatoriile se tin lant, surprizele asemenea, iar replicile le insotesc cu inteligenta si umor. Retrospectiv, as putea gasi multe fisuri in constructia logica a scenariului, insa atunci am fost captivat exact ca o victima a unei pacaleli: iuresul evenimentelor si retorica protagonistilor mi-au anesteziat simtul critic si m-au dus de nas cum au poftit. Spre deosebire de viata reala, insa, acum nu mi s-a furat nimic, ci mi s-au oferit doua ore de distractie extravirgina.” (mai mult…)