Prin blogosfera cinefila

Prin blogosfera cinefilă (8 – 14 ianuarie 2018)

-Anca Muresan scrie la liternet.ro despre 'Happy End' al lui Michael Haneke: 'Pe afişul filmului sînt două butoane de înregistrare: filmul începe odată ce unul dintre personaje a apăsat pe on. Ca o ironie de construcţie regizorală, Happy End dă impresia că a uitat să apese pe off. După aproape două ore, acelaşi personaj ţine din nou butonul roşu pornit. Apoi, în întunericul sălii de cinema se aşterne liniştea. Haneke nu recurge la artificii muzicale, tocmai ca să te lase să îţi auzi gîndurile. Pe genericul de final citeşti că nici un animal nu a avut de suferit pe durata filmărilor. Despre suferinţa oamenilor nu se spune nimic.' (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (1 – 7 ianuarie 2018)

-Marius Oliviu scrie pe blogul CeFilmeVad despre ultimul Star Wars: ”Din ce în ce mai multe remake-uri sunt stricate de lozinci „politically correct”, iar ultimul Star Wars nu face nici el excepție. La „The Force Awakens” am înțeles că era schimbare de echipă, început de serie, etc și trebuiau schimbate personajele (o eroină, un anti-erou negru), în fine, debandadă mare – unii intrau și alții ieșeau – dar cu The Last Jedi ce-ați avut? Că sunt ironizate miturile brodate de George Lucas (Luke Skywalker aruncă laserul în spate: ce, credeai c-o să mă lupt aiurea cu un laser împotriva întregii galaxii?) treacă-meargă. Dar când am auzit-o pe chinezoaică, cum tre` să-i distrugem cu iubire, am râs de m-am spart: deja nu mai era ironie, ci penibil 100%. Înțeleg că trebuie mulțumite și minoritățile sexuale din sala de cinema, drept pentru care unul din personaje e fie gay, fie bisexual, fie transsexual.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (25 – 31 decembrie 2017)

-Adrian Georgescu face un bilanț al celor mai bune thrillere văzute în 2017 și ne recomandă 6 filme. Primul dintre ele este Good Time: ”Un bărbat își ia fratele handicapat să-l ajute la jefuirea unei bănci, apoi încearcă să-l scoată din spitalul unde a ajuns. Se spune că frații Safdie l-au avut mereu în minte pe Robert Pattinson când au gândit filmul. Se vede asta: îi vine mănușă. E cel mai bun rol al lui Pattinson de până acum și sper ca el să obțină măcar o nominalizare la Premiile Oscar. Are aici ceva din intensitatea lui Pacino în Dog Day Afternoon. De fapt, cam de-atunci n-am mai văzut genul acesta de personaj, cu atâta forță și care să facă praf tot ce atinge, ca o versiune de doi lei a regelui Midas. Tehnica aceasta a dezorientării pe care o folosesc frații Safdie – ca filmare sau dezvoltare a narațiunii, că nu explică cine sunt și de unde vin personajele – este o imitație a vieții, care nu respectă niciodată regulile, și pe care, când e să se facă praf, nimic nu o mai poate lipi. În atmosfera aceea deprimantă, sunt câteva creații actoricești foarte bune. De exemplu, este o negresă în vârstă cu care Pattinson împarte o ambulanță și care-l găzduiește în apartamentul ei. Gladys Mathon nu e actriță profesionistă, dar wow!, face un mic rol memorabil.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (18 – 24 decembrie 2017)

-Unul din filmele pe care le-am urmărit cu plăcere în luna decembrie pe Netflix România a fost serialul ”Manhunt: Unabomber”. Despre acesta, a scris și Ion Indolean pe Pressone.ro: ”Această mărturisire – romanţată sau nu, rămâne mai puţin important – se impregnează într-o memorie colectivă care, aşa cum se întâmplă în lumea occidentală, știe să omagieze victimele terorismului. Ea este, în acelaşi timp, concluzia unui om care și-a irosit geniul. Serialul nu e moralizator, din fericire. O existență în limitele legii, chiar dacă poate deveni plictisitoare sau prea supusă, este preferabilă, totuși, comiterii răului. Manhunt sugerează că, oricare ar fi traumele copilăriei şi frustrările maturităţii, calea sănătoasă nu poate fi violenţa.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (11 – 17 decembrie 2017)

-Se discută în continuare despre filmele românești ale sfârșitului de an. Astfel, pe Scena9.ro, Georgiana Mușat scrie despre Marița: ”Marița, debutul în lungmetraj al lui Cristi Iftime, e un road movie care extinde niște căutări pe care regizorul și le-a mai făcut și în scurtmetrajele anterioare (cel mai vizibil în 15 iulie), niște călătorii-vizite pe care personajele le fac. Filmele sale sunt fragmente din existența unor indivizi, surprinși în momente absolut banale (sărbători, zile de naștere, excursii pe litoral sau la munte), iar pe parcursul acestor scurte evenimente, viețile lor nu se schimbă niciodată radical. Iftime se îndepărtează de acel „dispozitiv al ceasului”, așa cum îl numește Andrei Gorzo în Lucruri care nu pot fi spuse altfel, un dispozitiv scenaristic din multe dintre filmele noului val românesc, care presupune ca protagoniștii să acționeaze sub presiunea unui deadline.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (4 – 10 decembrie 2017)

-Un nou film românesc prin cinematografe, Ghinionistul, în regia Iurei Luncașu, este recenzat de Angela pe Cineamator.ro: ”Stiti filmele alea care ne prezinta o zi din viata unui personaj, unul „pricopsit” doar cu ghinioane si care, oricat ar incerca, nu scapa de belele, ba chiar pare ca se incurca din ce in ce mai mult si toti comploteaza impotriva lui? Le stiti ca nu sunt putine: Bicycle Thieves, Groundhog Day, Magnolia. Sunt doar cateva dintre cele mai bune exemple pe tema asta. Acum nu o sa spun ca Ghinionistul 2017, versiunea mioritica se apropie de cele numite, ca pana la urma vorbim de un public diferit. As aduce productia mai aproape de Just My Luck, asta ca sa ma duc pe alte taramuri. Pe teritoriul asta asociez umorul cu cel din Las Fierbinti sau din Doua Lozuri, una dintre cele mai recente si extraordinare comedii romanesti.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (27 noiembrie – 3 decembrie 2017)

-Ionuț Mareș scrie pe ZiarulMetropolis.ro despre filmul românesc ”Marița”: ”Mariţa” este construit din lungi planuri-secvenţă, fără ca această alegere regizorală să fie gratuită sau semnalul unei lipse de inventivitate: ea permite spectatorului să petreacă mai mult timp cu personajele, să se apropie de ele, să le observe comportamentul în continuitatea gesturilor fireşti, familiare, şi felul de a fi. O astfel de abordare lasă timp pentru ca trecutul să invadeze – discret, dar la vedere – prezentul, confruntându-l, într-un inteligent amestec între două perioade din viaţa personajelor. De aici şi nostalgia ce străbate acest debut încurajator, care arată că estetica realistă a Noului Cinema Românesc are încă resurse, deşi mulţi i-ar dori (sau îi prevăd) sfârşitul.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (20 – 26 noiembrie 2017)

-Ionuț Mareș scrie pe ZiarulMetropolis.ro despre ”120 de bătăi pe minut” („120 battements par minute”), laureat cu Grand Prix şi Premiul Criticii (FIPRESCI) la Festivalul de la Cannes: „120 de bătăi pe minut” (titlul sugerează de altfel un ritm neobişnuit de ridicat al pulsului, o existenţă à bout de souffle) este punctat de câteva splendide secvenţe de dans – după acţiunile lor, tinerii din grup merg într-un club unde, ca o descătuşare, dar şi ca un preludiu la sex, dansează pe melodii house ale perioadei, totul filmat în planuri strânse pe chipurile personajelor. Iar fiecare astfel de moment se încheie cu imaginea încetinită a unui soi de particule imperceptibile care circulă între ei, evidenţiate de luminile discotecii, ca şi cum sunt cu toţii legaţi de această boală teribilă.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (13 – 19 noiembrie 2017)

-Diana Trăncuță scrie pe ZiarulMetropolis.ro despre „Tărâmul binecuvântat”/„God’s Own Country”: ”Tărâmul binecuvântat” e un film curajos, și nu neapărat prin subiect în sine, ci mai ales prin încăpățânarea lui de a emoționa prin gesturile personajelor, prin comunicarea lor afectivă, prin peisaje. Bineînțeles că tot la curaj se adaugă și conținutul vizual explicit, de la scenele dintre cele două personaje până la cele legate de viața și moartea oilor. Povestea se derulează simplu și este spusă, de fapt, mai mult prin imagini și mai puțin prin replicile personajelor. La o fermă din Yorkshire, Johnny Saxby (Josh O’Connor) e victima singurătății. Un personaj mai degrabă ursuz și apatic, acesta muncește ziua și bea noaptea, iar pe amândouă le face până la epuizare. În timp ce munca e o obligație morală față de tatăl său (Ian Hart), care e bătrân și bolnav și nu mai poate duce greul zilei, și față de bunica lui (Gemma Jones), alcoolul este felul lui Johnny de a îndura viața. Permanent anesteziat, copleșit de incapacitatea de a împlini așteptările tatălui său și de lipsa de sens pe care o găsește în acest colț uitat de lume, Saxby mai poartă pe umeri, deși nu o știe neapărat, și povara de a nu ști să iubească. Relațiile lui sunt exclusiv fizice, trecătoare, întâmplătoare.” (mai mult…)

Prin blogosfera cinefilă (6 – 12 noiembrie 2017)

-Anna Orosz scrie pe IstoriaFilmului.ro despre ”Picturi care prind viață” – Studii de caz, respectiv despre picturile celebre despre sau cu care s-au făcut filme ce merită văzute. Printre ele, ”Fata cu cercel de perlă” (2003): ”În filmul Fata cu cercel de perlă prinde viață orașul Delft cu toată atmosfera lui din secolul al 17-lea. În pelicula adaptată după romanul lui Tracy Chevalier vedem viața de zi cu zi a familiei Vermeer prin ochii slujnicei Griet. Între pictor și slujnică se înfiripează o relație ciudată strânsă de încredere. Un prim pas este faptul că Vermeer îi permite fetei să-i facă curățenie în atelier, apoi aceasta începe să îl ajute și în pregătirea procesului de pictare în sine, învață să pregătească diferitele vopsele. Timpul petrecut împreună atrage după el gelozia soției și rea-voința familiei. Patronul bogat și fără scrupule, Van Ruijven comandă un portret al fetei, care nu poate sta de model decât în secret, deoarece poartă cercelul de perlă al soției suspicioase.” (mai mult…)