Les Misérables (2012): un film, două păreri (aproape identice)

Les Misérables (2012) – Mizerabilii

Regia: Tom Hooper
Scenariul: Claude-Michel Schonberg, Alain Boubil (libretul francez), Victor Hugo (romanul omonim), Herbert Kretzmer (texte piese muzicale), William Nicholson
Distributia: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Daniel Huttlestone, Eddie Redmayne, Sacha Baron Cohen, Helena Bonham Carter, Samantha Barks, Aaron Tveit etc.

O mare surpriza pentru mine faptul ca destul de multi spectatori au parasit sala in timpul desfasurarii filmului si mai ales justificarea acestei atitudini de refuz. Si asta din partea unor persoane implicate in fenomenul cinematografic si cu vechi state de serviciu. Dar pana la urma, noi spectatorii, suntem generatii diferite, avem formatii, perceptii, atitudini, sensibilitati si gusturi estetice diferite. Nu suntem croiti la norma si pe acelasi tipar, diversitatea de opinii este o libertate interioara exprimata la fel de liber catre exterior. Ceea ce nu poate cauza ansamblului. Ba din contra.

Da, suntem generatii blestemate cu multe rele, dar si cu multe binecuvantari. Si un film bun va fi intotdeauna o binecuvantare.

Viziunea celor care au realizat aceasta originala versiune a nemuritorilor Mizerabili ai lui Hugo, producatori, regizor, scenaristi, actori, compozitori, textieri, cameramani, designeri de costume, scenografi, make-up-isti, a rezonat profund cu eul meu! Eul meu in care Mizerabilii a ocupat si ocupa inca un loc special, alaturi de Contele de Monte Cristo. Un loc special consolidat in timp cu reveniri la lectura, la varste diferite si cu intelegeri din ce in ce mai profunde privind tiparul uman in valtoarea istoriei.

Filmul te transporta  pe scena unui teatru liric, un teatru in aerul liber al Parisului…

Pentru ca respira multa teatralitate, scenografia si cinematografia lucreaza pictural, decupeaza scene fabuloase cu nuante de gotic tarziu, iar ariile  – de la cele individuale la cele de grup sau de masa – cu repetarea si preluarea de la interpret la interpret a temelor muzicale principale au o melodicitate si o orchestratie care te transporta in fotoliul unei mari Sali de opera si  iti raman in memoria audio  timp indelungat dupa ce cortina se lasa peste o drama specifica unui secol atat de zbuciumat.

Am avut micile mele retineri inainte de vizionare: voi putea accepta un alt Jean Valjean decat nemuritorul Jean Gabin? Si un alt Javert decat Bernard Blier? Spun – mici retineri – pentru ca nu ma stiu cu mintea incuiata! 🙂

Acest proiect implinit la cote maxime artistice din punctul meu de vedere, bine echilibrat dramatic de scenariu pe firul narativ al romanului lui Victor Hugo, excelent deservit de partitura muzicala Alain Boublil, Claude-Michel Schonberg, textele Alain Boublil (franceza) Herbert Krezmer (engleza) -cuvinte simple, emotionante, inflacarate si evocatoare – superb acel „Empty chairs at empty tables...” si acel Red and Black…, cinematografia lui Danny Cohen, costumele lui Paco Delgado etc, etc, etc, deci – acest proiect implinit vine sa exceleze si cu o distributie – Dumnezeule – o distributie „de acolo”, din strazile pestilentiale si pline de suferinta ale Parisului primei jumatati de secol 19, din tavernele pitoresti, din canalele subterane,  din inimile pline de suferinta ale oamenilor fara speranta si din visele pline de sperante ale celor ce lupta pentru schimbare… Fiecare dintre interpreti, selectionati cu atentie si datorita calitatilor lor muzicale, pe langa cele cinematografice, isi construieste si interpreteaza partitura fara cusur. Un Valjean caruia Jackman ii construieste cu har tiparul unui om simplu si darz, care isi rascumpara anii de suferinta nemeritata, intelegand sa ofere empatie pentru oamenii care isi platesc tragic extractia sociala si dragoste neconditionata pentru cei fara niciun sprijin pe lume. In antiteza cu un Javert reconstruit in stil personal de catre Russell Crowe, in ideea constientizarii finale a goliciunii hidoase a unei vieti considerate dedicate datoriei … golul si abisul fiind lumea sa pierduta care ii inghit ultimele clipe dramatice.

„Dumnezeule … tu poti da, tu poti lua!”

Perechea Thenardier, controversata in ceea ce priveste constructia si interpretarea mi s-a parut perfecta sub semnatura lui Sacha Baron Cohen si Helena Bonham Carter, emblematica pentru mesajul si scriitura lui Hugo, chintesenta cupiditatii mizerabile-profitoare, valabila in toate timpurile si in toate epocile. Si cei doi vin cu un plus de valoare ingrosand uneori cu umor negru aceasta mizerabilitate inumana a umanitatii.

Superba Anne Hathaway, mare frumusete fizica chiar si prabusita in noroiul si suferinta extrema si cu puterea de a transmite emotie puternica si frisonanta prin interpretarea de exceptie a piesei I Dreamd a Dream, numita in versiunea originala pariziana din 1980 – J’avais rêvé d’une autre vie (Rose Laurens – interpreta). Puteti afla mai multe informatii despre istoria acestei piese pe Wikipedia.

Lista Soundtracks și cateva dintre ariile cele mai frumoase:

Do You Hear The People Sing?

I Dreamed a Dream

Suddenly

Red and Black

Empty Chairs at Empty Tables

One More Day

Un film pe care nu trebuie sa il ratati si la care probabil, ca si mine, va veti reintoarce dupa un timp. Sa vedem surprizele pe care ni le va oferi unchiul OSCAR.

Nota: 9.5/10

(Delia)

Marturisesc ca am pornit la vizionarea acestei ultime realizari a lui Tom Hooper cu o strangere de inima datorata unei recomandari citite in fuga intr-un ziar sau o revista, nici nu mai are importanta unde: „nu ratati aceasta comedie muzicala”. Iubitorii de literatura familiarizati cu romanul lui Victor Hugo transpus in film de mai multe ori si apoi in musical de succes pe Broadway, imi inteleg nedumerirea si retinerea. Asocierea intre „Les Miserables” si comedie mai mult ma speria decat ma intriga, insa am trecut peste gandurile negre si bine am facut.

Relaxata in fotoliu, ignorand sonerii de telefoane si discutii amicale cu subiect incitant de genul „ce se intampla mai departe ca n-am citit cartea asta”, am lasat farmecul muzicii si intensitatea imaginilor sa ma poarte in tulburata Franta a inceputului de secol 19, intr-o poveste despre curaj si eroism, frumusete si daruire.

L-am regasit pe Jean Valjean al carui chip mi se identifica in minte cu cel al lui Jean Gabin, de data aceasta imprumutand trasaturile, vocea si forta lui Hugh Jackman si pe vesnicul sau urmaritor Javert interpretat de un Russel Crowe malefic si incrancenat. Hugh Jackman este maiestuos dandu-i viata persecutatului Valjean, insa cea mai mare surpriza a fost Russel Crowe cantand. Javert intruchipat de Crowe este intrigant, dur, intransigent imbracat in uniforma de aparator al legii emanand aroganta, mandrie si o ura aproape incontroabila fata de Valjean. Daca si vocea sa baritonala ar fi fost un pic mai groasa, mai profunda, ar fi fost perfect. Asa ramane doar aproape perfect.

O surpriza placuta a fost si Fantine – Anne Hathaway al carei rol, desi are o intindere mica, apare doar 15-20 minute in economica celor 158 ale intregii productiei, ti se imprima in minte si inima prin dramatism si profunzime. Actrita translateaza finetea si fragilitatea sa muncitoarei concediate care ajunge prostituata in incercarea disperata de a-si intretine fetita Cosette, iar prin interpretarea melodiei „I Dreamed a Dream” sper ca a reusit sa-i impresioneze pana si pe faimosii si intransigentii membri ai juriului de Oscar.

Cosette este Amanda Seyfried, stralucitoare si suava  iar  Eponine este Samantha Barks care, daca la inceput pare putin neconvingatoare, prin interpretarea ariei „A Little Fall of Rain” spulbera orice dubiu asupra calitatilor sale. La fel de spectaculos se dovedeste a fi si  Eddie Redmayne  care ii da viata rebelului romantic Marius si asemeni colegilor de distributie are o interpretare emotionanta in aria „Empty Chairs at Empty Tables”.

Vorbeam la inceput despre comedie, despre ceea ce NU este in mod sigur aceasta productie. Regizorul Tom Hooper, ajutat de muzica compusa de Claude-Michel Schönberg si versurile lui Alain Boublil, asistat de Herbert Krtezmer au introdus si o pata de culoare … umoristica, distribuindu-i in rolurile machiavelicilor si avarilor soti Thenardiers pe Sacha Baron Cohen si Helena Bonham Carter. Perfect adaptati personajelor pe care le intruchipeaza, cei doi devin insa putin agasanti cu replicile comice, uneori nepotrivite scenelor dramatice in care intervin.

Am citit ca vocile actorilor, toate melodiile au fost inregistrate direct pe platourile de filmare si nu au fost dublate de interpretari in studiou, rezultatul imperfect obtinut creaza si transmit autenticitatea trairilor. Fiecare actor interpreteaza si traieste fiecare scena direct in fata camerei, efortul, emotiile ajungand direct in inimile spectatorului. Si daca ne gandim ca intreg scenariul nu contine nicio replica rostita, intreaga actiune este muzicala de la un capat la celalalt al filmului, admiratia fata de performatele actoricesti este cu atat mai mare.

„Les Miserables” nu este insa doar o adunare mareata a unor actori deosebit de talentati interpretand arii de neuitat,”Les Miserables” este si un tablou de epoca, recreand Parisul secolului nouasprezece cu decoruri si costume atat de expresive incat simti atmosfera apasatoare de pe strazile orasului, printre prostituate si cersatori, mirosul prafului de pusca pe baricada si mai mult decat atat – pestilentiosa canalizare a orasului.

„Les Miserables”- recomandat chiar si celor care nu agreeaza musicalurile.

Nota: 9.5/10

(Mihaela)

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=EkHHHUk8RCw’]