Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Ana, mon amour (2017)

Articol publicat de Delia pe 27 Februarie 2017
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.2/10 (6 votes cast)

Ana, mon amour (2017)

Regia: Calin Peter Netzer
Scenariul: Calin Peter Netzer & Cezar Paul-Badescu & Iulia Lumânare, inspirat de romanul “Luminita, mon amour” al lui Cezar Paul-Badescu
Distributia: Mircea Postelnicu, Diana Caballiotti, Carmen Tanase, Adrian Titieni, Vasile Murariu, Vlad Ivanov
Cinematografia: Andrei Butica
Editor: Dana Bunescu

Povestea unui cuplu de tineri, care se cunosc in Bucuresti, la Facultatea de filologie, la inceputul cursurilor, ea din Botosani, el din Pitesti. Povestea dragostei care se infiripa intre ei si a relatiei … casatorie … copil … pe parcursul mai multor ani … cu o finalitate dureroasa. Nimic nou sub soare, dupa cum remarcam adeseori, important este insa, pentru un film, daca si in ce masura ne facem sa ne punem intrebari, sa intelegem caracterele, psihologia acestora in contextual social si familial, traseul pe care aleg sa evolueze personajele, incarcatura … carnita pusa in poveste, as zice. Si toate acestea fac diferenta. Un film bun … sau un film slab!

“Ana, mon amour”, sub imperiul intelegerii vietii, este un film bun. Din punctul meu de vedere.

Nu am citit romanul inspirational, inteleg ca scenaristii, dimpreuna cu Cezar Paul-Badescu, au reconturat reperele povestii, ceea ce ma face extrem de curioasa sa aflu baza care l-a atras initial pe Calin Peter Netzer. Prin urmare, la vanatoarea romanului si lectura sa cu proxima ocazie.

Am spus … un film bun … si sunt datoare sa punctez motivat.

In primul rand, pentru ca povestea nu ma agreseaza, nu mi se livreaza mura in gura, ma lasa, prin balansul intre focusuri pe trecut-prezent, sa inteleg evolutia personajelor si sa discern motivatiile. Care, dintre cei doi, cand tineri, cand peste ani, cum si cat pastreaza sentimentul, emotia, formele iubirii, focul care nu se stinge. Pana cand, pana unde si pana cat se poate darui fiecare.

Apoi, pot spune ca povestea duce si catre descoperirea – vesnica descoperire-redescoperire a importantei ideii de familie, “adevarata familie, momentele in care te simti intr-o familie”. Dar duce si catre descoperirea micilor-marilor tradari in ceeace uneori numim familie. Cu intrebarea chinuitoare … “aceasta e evolutia?”

Si mai pot remarca ca fiecare dintre noi suntem, mai mult sau mai putin, depozitarii greselilor parintilor nostri, a familiilor in care am crescut, greseli pe care incercam sa nu le repetam in propriul parcurs, dar uneori, soarta/destinul … e implacabil … si gresim la randul nostru. Purtam greseala in minte, in suflet, in sange … si doar unii reusesc sa scape de repetarea poverii.

Am mai inteles, daca mai era necesar, ca nu este de ajuns sa iubesti, sa beneficiezi – alaturi de cel/sau cea pe care il sau o iubesti … de aceeasi instructie profesionala, ci conteaza enorm si extractia sociala a partenerilor, sanatatea mintala a lor, capacitatea lor de empatie si de daruire intru realizarea unei “familii”.

Am revazut – socant uneori – societatea in care traim, prin secvente bine articulate privind gaunosenia (uneori) a nivelului universitar (si profesori si studenti … vezi “teoria labei”), privind metodele discretionare si snoabe din redactiile editurilor (nu toate, slava Domnului), privind bigotismul absurd-ilar-la piciorul broastei, relativ la spovedanie sau la puparea moastelor …

Si nu in cele din urma … “nu haina il face pe om” … noua noastra cucerire in contemporan, psihologul, vizita saptamanala la acel EL sau EA, care ne sculta, nu ne aproba, nu ne dezaproba, doar ne asculta, ne lasa sa ne dezghiocam – precum o ceapa – sa dam jos de pe sufletul nostru si de pe mintea noastra, foaie dupa foaie … doar om intelege cine suntem, ce suntem, ce ne dorim, ce putem, ce nu putem, ce greseli facem, ne facem, noua si celorlalti. Si sesiunea, o data incheiata, banul scos din buzunar. Oh, nu, nu sunt impotriva psihologului, ca ajutor si stimulant, o sansa de a “ne intelege pe noi insine”. Dar, de multe ori, in raport cu framantarile noastre, primul pas ar fi sa vorbesti cu celalalt, cu cealalta jumatate a nucleului numit “familie”.

Aha, sa nu uit, am luat – cu vizionarea acestui film si cateva lectii de sex. 🙂 Glumesc, pentru ca scenele in cauza sunt motivate, bine realizate estetic-cinematografic.

Si mai am o concluzie, poate, gresita … poate nu … Secolul 21, capitala unei tari europene … intelectuali … asa s-ar zice … dar jos, tare jos nivelul, inca! Amara concluzia asta a mea.

Toate motivatiile de mai sus, pentru a categorisi “Ana, mon amour” un film bun, sunt sustinute de scenariul inteligent, amar pe alocuri si ironic uneori (prin raportarea tocmai la conjuncturi socio-familiale si etnologice), dialoguri bine articulate, taceri edificatoare, dar sunt sustinute si de regizorul Netzer, care are o aplecare speciala spre analiza psiho-sociala a familiei contemporane (material din belsug 🙂 ).

Cinematografia (Andrei Butica) si montajul (Dana Bunescu), realizeaza si editeaza momente demne de un film de arta, pentru ca reusesc sa ne transmita constiinta unei introspectii, a plonjarii intr-un univers inchis al personajelor (cu aparenta de deschidere totusi). Cadrele intarzie pe figuri, pana la satietatea fiecarei clipiri, tresariri. Switchurile dintre ieri si azi sunt bine lucrate asupra personajelor, surprinzatoare modificarile timpului asupra celor doi, Toma si Ana. El se ofileste, cheleste, ea exulta, devine o doamna emancipata. Citim pe figuri, pe trupuri, pe miscari si nemiscari, toate starile prin care trec personajele si eu personal m-am sufocat la un moment dat, am simtit nevoia sa strig la Toma (si la Ana), sa-i scutur sau sa-i iau deoparte, la o vorba.

Filmul cu pricina are o distributie foarte buna, dupa parerea mea si selectionarea actorilor, a fost ca intotdeauna, un travaliu sortit izbanzii. Este prima data cand iau la cunostinta de existenta actorului Mircea Postelnicu (am citit datele de pe net despre studii si scenele pe care a urcat) si sunt impresionata de prestatia sa, in care a pus talent si stiinta si rabdarea de a lucra in echipa, sub presiunea realizarii unui personaj complex, povestitorul si pivotul acestei felii de viata. Spun, in echipa, pentru ca a facut echipa cu Diana Cavaliotti, o echipa sudata, s-au simtit unul pe celalalt si spectatorul a simtit si el aceasta. Actrita si-a impovarat tineretea si frumusetea ei nativa cu momentele grele ale alunecarilor din peisaj, agatata ca o liana de trunchiul viguros al lui Toma, hranindu-se cu sanatatea gazdei sale, pana la sufocarea ei. Un cuplu de actori care “a reusit sa transmita”.

Interesant, acum ma gandesc ca cele doua personaje pot reprezenta o versiune umana a unor intamplari din regnul vegetal sau animal sau uman in cele din urma. Gazda (planta sau animal sau om), care se pricopseste cu un parazit misterios, care pune stapanire pe el si se hraneste cu seva si sanatatea sa. Parazitul rezista, infloreste, exulta, secatuieste gazda si o paraseste cand aceasta nu mai corespunde cerintelor sale. “Nu o mai iubeste” 🙂 .

Nu v-am povestit filmul, sper, nu v-am devoalat in amanunt mai nimic, dar poate-poate, v-am starnit interesul. Va garantez ca nu veti regreta, mergeti la cinema sa vedeti “Ana, mon amour”.

Nota: 8/10


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium