Cartea, publicata si in editie digitala, reprezinta un bilant de etapa, reunind cercetari realizate timp de mai bine de doua decenii si jumatate cu privire la istoria Tarilor Romane la sfarsitul Evului Mediu si in epoca moderna timpurie.

Cele 26 de studii sint grupate in 4 sectiuni tematice, primele trei referindu-se la optiunile politice, la raporturile dintre economie si activitatea politico-militara si la evolutiile comertului, iar cea de-a patra sectiune trateaza perspectivele sintetice, precum modernizarea Tarilor Romane in epoca moderna timpurie si economia romaneasca pina la 1859.
Volumul ofera o imagine complexa a Tarilor Romane, de la situatia politica si evolutia comertului pina la raporturile dintre economie, finante si activitatea militara, valorificind documente ale vremii si avansind unele teze incitante privitoare la istoria acestei regiuni la sfirsitul Evului Mediu si inceputul epocii moderne.

Secolele XV-XVIII au o importanta fundamentala in istoria omenirii: acum se contureaza harta lumii moderne, se definesc mecanismele economice, sociale si culturale ale acesteia si se afirma primatul Europei la scara globala. In Tarile Romane, aceasta perioada este marcata de figurile unor mari domnitori si de rezistenta antiotomana, dar si de probleme economice si sociale.

Din cuprins:
Dimensiunea europeana a domniei lui Stefan cel Mare • Mihai Viteazul – medieval sau modern? • „Fanarioti” si „pǎminteni”. Religie si etnicitate in definirea identitǎtilor in Tǎrile Romane si in Imperiul Otoman • Anul 1711 si filorusismul romanesc in secolul al XVIII-lea • Citeva observatii pe marginea datoriilor domnitorilor Tarii Romanesti si Moldovei in 1594 • Impactul conjuncturii europene asupra comertului romanesc in a doua jumatate a secolului al XVII-lea • Tǎrile Romane in epoca modernǎ timpurie

Bogdan Murgescu, unul dintre cei mai importanti istorici romani de la ora actuala, este profesor doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii din Bucuresti si din 2011 presedinte al Societatii de Stiinte Istorice din Romania.
In 1998  este distins cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Romane pentru lucrarea Circulatia monetara in Tarile Romane in secolul al XVI-lea (1996). Alte lucrari publicate: Istorie romaneasca – istorie universala (600-1800) (1994), A fi istoric in anul 2000 (2000), Istoria Romaniei in texte (coord., 2001).
De acelasi autor, la Editura Polirom au aparut: Revolutia romana din decembrie 1989. Istorie si memorie (coord., 2007) si Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010) (2010), volum distins in 2011 cu Premiul „Historia Magistra Vitae”, Premiul „CriticAtac” si Premiul „Eugeniu Carada” pentru Economie.

Abisex, de Sorin Delaskela

Guest post de Irina-Elena Aiacoboae.

Romanul lui Sorin Delaskela, fost Sorin Vidan, a ajuns la a doua ediţie, graţie editurii Herg Benet Publishers. Prima ediţie a romanului Abisex a fost publicată de editura Brumar în 2007. Autor al unor volume de eseuri a fost menţionat în al treilea volum al lui Dan C. Mihăescu „Literatura română în postcomunism” la capitolul „Fervoarea libertăţii. Politică şi literatură. Spectacole de idei” alături de Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu şi alţii.

Abisex este o carte care poate leza pudicitatea la o prima răsfoire prin cuvintele crude, abrupte ce descriu relaţiile bărbatului cu femeile. Dacă nu şochează cuceresc, dar nu te lasă indiferent căutarea personajului posedat de sexul flămând, în eternele frământări de trupuri, în metamorfozele leneşe care compensează prin scrisul alert, sacadat, furios pe propria descumpănire, confuzie, căutare a identităţii şi ţelurilor: „Aş putea fi, aproape fără nici un efort, băieţel, femeie sau cărăbuş. Şi e mult mai liniştitor să fii ceva foarte exact. Pompier, de exemplu. Să ştii exact ce ai de făcut.”

Sorin Delaskela

Personajul aleargă detaşat printre rândurile cărţii după repere, bifând un „paso doble” cu fiecare femeie în care îşi caută un sens sau pe care încearcă să o priceapă, pendulând sarcastic între observarea interioară şi ceea a femeilor, străzilor, oraşului, evitând, cu tot dinadinsul, derizoriul şi politeţea: „Deodată parcă înţelegi totul, absolut totul, şi în acelaşi timp nu mai înţelegi nimic, pierzi totul, scapi printre degete un adevăr în a cărui putere credeai.”

Şi, dacă aştepţi să se hotărască, îl vezi pendulând între iubire şi ură, între o boare de delicateţe sau puritate şi abject, prinzând iubirea pentru un moment şi întrebându-se a doua zi despre ce a fost vorba ieri, căutând simplitatea şi normalitatea în spatele vulnerabilităţii şi dualităţii gândurilor despre el şi o lume care îl intimidează.

O lume pe care o descoperă simplă, lucidă, sensibilă, cu rarele ei momente de transformare trăite prin iubire, deşi pare să le recunoască arareori: „I-am atins buzele aşa cum numai în dragostea cea mai puternică şi absurdă atingi. Trupurile noastre vibrau. Deşi totul a ţinut doar o clipă, pentru mine cel puţin, lucrurile au avut o rezonanţă tragică: simţisem dragostea, în forma ei pură, transumană, vuietul ei colosal trecuse prin dreptul inimii mele şi-n istoria inimii mele momentul acesta rămâne unic, inexprimabil. În fond, ceea ce ne macină e tocmai dragostea, absenţa sau existenţa ei, oricum, nebunia ei.”<

Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herg Benet.

“LUMEA EVREIASCĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ”, conferinţă la Universitatea Ebraică din Ierusalim. 14-15 februarie.

“MITURILE EUROPEI CENTRALE ŞI EVREII”, masă rotundă, Cinemateca din Ierusalim. 16 februarie

Institutul Cultural Român de la Tel Aviv vă invită la conferinţa internaţională cu titlul “Lumea evreiască în literatura română” (Universitatea Ebraică din Ierusalim, 14-15 februarie) şi la masa rotundă cu tema “Miturile Europei Centrale şi evreii” (Cinemateca din Ierusalim, 16 februarie 2012, ora 5 pm).
Evenimentele sunt organizate în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, Universitatea Ebraică din Ierusalim (Ditza Goshen) respectiv Cercul Cultural de la Ierusalim (Costel Safirman) şi se vor desfăşura în limba engleză şi română.

Participanţi la conferinţă:
- din România: Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Universitatea de Vest din Timisoara; Ioana Pârvulescu, Manuela Cazan şi Camelia Crăciun, Universitatea din Bucuresti;
- din Israel: Moshe Idel, Universitatea Ebraică din Ierusalim; Ilia Rodov, Universitatea Bar Ilan; Rafi Vago, Universitatea din Tel Aviv; Menahem Keren, Universitatea din Tel Aviv; Sarit Cofman-Simhon, Kibbutzim College; Lucian Zeev-Herşcovici, Biblioteca Naţională a Israelului; Shlomo Leibovici-Laiş; Arie Laish; Avi Meirowich; Costel Safirman, Cinemateca din Ierusalim;
- din SUA/Israel: Michael Finkenthal, Universitatea Johns Hopkins.

Programul conferinţei poate fi consultat pe site.

În ultimele decenii ale secolului al XlX-lea au fost elaborate doar cîteva lucrãri referitoare la modul în care se reflectã imaginea evreului în diverse creaţii mito-folclorice româneşti, în 1887/1896, Lazãr Şãineanu a încercat sã refacã unele trãsãturi ale „evreului mitic” (Jidovul sau Uriaşul), trãsãturi extrase din legendele mitice româneşti, Moses Schwarzfeld şi în mai micã mãsurã Simeon Florea Marian au cercetat — în a doua jumãtate a secolului al XlX-lea — modul în care este reprezentat evreul în producţiile folclorice din registrul comic: în anecdote populare şi, respectiv, în satire. (cf Andrei Oişteanu).

Vasile Alecsandri a creat cea mai cunoscută imagine negativă a evreului (eg piesa Lipitorile satului). Aceasta caricatură a devenit aproape o imagine prototip, chiar dacă unii scriitori importanţi au fost relativ neafectaţi de aceasta. Într-adevăr, o imagine mai nuanţată a unei lumi evreieşti pitoreşti şi exotice sau caractere complexe generatoare de simpatie şi compasiune, s-a dezvoltat pentru prima oară spre sfârşitul secolului al XlX-lea. Exemplele pot include: Ion Luca Caragiale, nuvela “O făclie de Paste”, Mihail Sadoveanu, povestea “Haia Sanis”; Liviu Rebreanu, povestea “Itic Strul dezertor”; Constantin Stere, trilogia „În preajma revoluţiei”; Gala Galaction, romanul „Papucii lui Mahmud”; Victor Ion Popa, comedia „Take, Ianke si Cadar”, şi George Călinescu, romanul “Scrinul negru”. Evrei români apar frecvent, înfăţişaţi cu simpatie şi căldură, în scrierile lui Panait Istrati. Scriitori contemporani, cum ar fi Constantin Ţoiu, Augustin Buzura, şi Matei Călinescu au evitat, de asemenea, stereotipurile. (cf Leon Volovici)

Este necesară şi semnificativă în acest moment o analiză de ansamblu care sã punã în luminã felul în care este receptat evreul, lumea evreiască în cvasi-totalitatea ei, în literatura română.

Evenimentele de la Ierusalim vor fi dedicate memoriei profesorului şi criticului literar Leon Volovici.

1. SARUTURI SI FOCURI DE ARME – KISS KISS BANG BANG  (2005) – SUA., in regia lui Jshane Black,  cu Val Kilmer, Robert Downey jr., M. Monaghan,  vineri 3 febr. Ora 22.30./ Kanal D

7.8 IMDb; 84% Rotten Tomatoes

2. ULTIMA SANSA A LUI HARVEY – LAST CHANCE HARVEY (1964) – Franta/Italia, in regia lui  Joel Hopkins, cu  Dustin Hoffman, Emma Thompson, vineri 3 febr. Ora 18.30/TVR 2

6.8 IMDb; 70% Rotten Tomatoes

3. FANTOMAS IN ACTIUNE  –FANTOMAS SE DECHAINE (1965) – Franta ., in regia lui Andre Hunebelle, cu Jean Marais, Louis de Funes, vineri    3 febr..ora 20.00/Pro Cinema

6.6 IMDb; 7.7 Cinemagia

Recomandare DEPECHE MODE WEEKEND – vineri 3 febr.  Ora 14.00/VH1

4. P.S. TE IUBESC – P.S. I LOVE YOU (2007) – SUA, in regia lui Richard Lagravenese, cu Hillary Swank, Gerard Butler, Gina Gershon sambata 4 febr., ora 20.00/Digi Film

6.9 IMDb; 23% Rotten Tomatoes

5. ORFELINATUL – EL ORFANATO (2007) – Mexic/Spania.  in regia lui Juan Antonio Bayona,  cu Belen Rueda, Roger Princep sambata 3 febr. ora 23..45/TVR1

7.6 IMDb; 85% Rotten Tomatoes

31 PREMII si 34 NOMINALIZARI la Festivaluri de gen

6. VIATA ASA CUM E EA – LIFE AS WE KNOW IT (2010) – SUA in regia lui Greg Berlanti,  cu Katherine Heigl, Josh Duhamenl, Josh Lucas  sambata 4 febr. Ora 21.00/HBO

6.3 IMDb; 28% Rotten Tomatoes

7. ARBORELE VIETII – THE TREE OF LIFE (2011)– SUA, in regia lui Terrence Malick cu Brad Pitt, Sean Penn.  duminica 4 febr..ora 20.00/HBO

7.1 IMDb; 86% Rotten Tomatoes

 Nominalizare  OSCAR 2012– 3 – Total 54 premii si 36 nominalizari

8. AVOCATUL DIAVOLULUI  – PRIMAL FEAR  (1996) – SUA, in regia lui G. Hoblit, cu Richard Gere, Laura Linney, Edward Norton, J. Mahoney,  duminica 4febr. ora 22.45/Pro TV

7.6 IMDb; 74% Rotten Tomatoes

9. VERA CRUZ (1954) – SUA. In regia lui Robert Aldrich, cu Gary Cooper, Burt Lancaster, Charles Bronson, Sara Montiel.. Duminica 4. febr. Ora 20.10/TVR 2

7.1 IMDb; 80% Rotten Tomatoes

Recomandare: CONCERT BOB MARLEY – duminica 4 febr. Ora 13.00/TVR2

Si ATENTIE!

-luni 6 febr.. – ora 22.50 – TV 1000  – „MIDNIGHT RUN” -1988,  cu Robert De Niro

-marti 7 febr – ora 22.10 – TVRCultural – „O NOAPTE FURTUNOASA” – cu Octavian Cotescu, Mitica Popescu, Valeria Seciu, Dan Condurache, Horatiu Malaiele, etc

-miercuri 8 febr. – ora 20.00 – digi film – „UN LONG DIMANCHE DE FIANCAILLES”, cu Audrey Tautou

-joi 9 februarie  febr. Ora 20.00 – HBO – “CRULIC – DRUMUL SPRE DINCOLO”.

Rezumând la maximum trebuie amintit că mişcarea civică nord-irlandeză de confesiune catolică şi-a făcut apariţia în anul 1968, susţinând prin greve şi demonstraţii instituirea egalităţii de şanse (un termen atât de la modă astăzi, aparent foarte banal) între catolici şi protestanţi în cele şase comitate nord-irlandeze aflate sub jurisdicţia britanică după semnarea Tratatului anglo-irlandez din decembrie 1921 care a dus atât la încetarea războiului dintre naţionaliştii catolici irlandezi şi forţele Coroanei britanice cât şi la împărţirea Irlandei în două (26 de comitate dominate de catolici câştigându-şi iniţial o independenţă de facto, cea de jure prin proclamarea oficială a Republicii fiind declarată  abia în 1948). Ulsterul a devenit pentru o jumătate de secol o entitate semiindependentă, aflată teoretic în graniţele Marii Britanii dar dominată din toate punctele de vedere (economic, politic, social) de o majoritate protestantă (60-65% din populaţie) care era foarte îndărătnică atunci când venea vorba să împartă puterea şi beneficiile pe care aceasta o presupune cu minoritatea catolică.

Urmând moda occidentală a contestărilor tipice anului 1968, iniţial protestele catolicilor au fost paşnice, însă suficiente pentru a aprinde cu adevărat, din nou, butoiul cu pulbere. Violenţele au izbucnit de ele făcându-se vinovate toate taberele, atât Royal Ulster Constabulary (poliţia oficială nord-irlandeză dominată de protestanţi) cât şi grupările paramilitare ale celor două comunităţi:Armata Republicană Irlandeză dar şi cele protestante, Ulster Volunteers Force (UVF) sau Ulster Defence Association (UDA). Intervenţia Armatei Britanice care iniţial a fost trimisă pentru a se interpune între cele două tabere precum şi dizolvarea Executivului nord-irlandez de către Londra şi preluarea administrării directe a provinciei nu au rezolvat conflictul. După ce mai multe percheziţii în forţă făcute de Armata Britanică în căutarea armelor de foc în cartierul naţionalist Fall Roads (violul din Fall Roads – o expresie plastică tipic irlandeză) Armata Republicană Irlandeză a denunţat dublul standard al Armatei Britanice care nu a acordat aceeaşi atenţie paramilitarilor protestanţi, considerând-o o simplă forţă de ocupaţie, extinzându-şi operaţiunile militare împotriva ei. Acestea erau, în mare, coordonatele moştenite de Margaret Theatcher atunci când a ajuns la putere în 1979.

Cea mai gravă criză pe care a gestionat-o (cum, vom vedea) Thatcher a fost cea a prizonierilor republicani din închisorile nord-irlandeze. Britanicii au încercat să lupte împotriva terorismului şi prin introducerea unei legislaţii severe menite a oferi modalităţi legale de anchetă. Astfel, Prevention of Terrorism Act din 1974 permitea arestarea şi reţinerea oricărui suspect de acte de terorism timp de şapte zile chiar dacă această măsură a fost contestată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În faţa sutelor de republicani arestaţi şi internaţi în cea mai mare închisoare din provincie, Long Kesh (sau Maze) de lângă Belfast, administraţia britanică a adopta iniţial o poziţie mai puţin rigidă, permiţând tuturor persoanelor care aparţineau unei organizaţii paramilitare, condamnate la mai mult de nouă luni de închisoare (deci, teoretic şi paramilitarilor protestanţi chiar dacă numărul lor era infim faţă de cel al republicanilor) să poarte haine civile (nu cele specifice sistemului carceral ) şi să nu fie obligate să presteze muncă obligatorie, putând să se asocieze în interiorul închisorii şi să beneficieze de reducerea pedepsei. Însă începând cu 1 martie 1976 aceste avantaje au fost eliminate, condamnaţilor politici aplicându-li-se acelaşi regim penal precum tuturor celorlalţi condamnaţi de drept comun. Fapt inacceptabil pentru membrii mişcării republicane care considerau că lupta cu ocupantul britanic nu încetase nici o clipa, nici chiar după internarea în această închisoare de maxima siguranţă. Cert este că statutul acestor era foarte interpretabil, în funcţie de partea baricadei unde te poziţionai, disputa fiind una bine încâlcită în complexa istorie a Irlandei, motivaţia politică a acestor fiind una mai mult decât evidentă (părăsirea Irlandei de Nord de către forţele Coroanei şi reunificarea insulei).

Începând cu 1976 prizonierii republicani au început contestarea violentă a tratamentului la care erau supuşi, cerând sa le fie recunoscut statutul de deţinuţi politici. Iniţial au refuzat să îmbrace uniformele standard, acoperindu-şi corpul gol cu pături (blanket protest) însă în faţa refuzului autorităţilor, şi-au radicalizat protestul, trecând la mânjirea cu propriile excremente a pereţilor celulelor (dirty protest). Iată cum descria ziaristul şi istoricul sud-irlandez Tim Pat Coogan experienţa pe care a trăit-o vizitând închisoarea în timpul acestor inedite proteste „Vizitând H-Blocks am asista la două incidente care m-au convins că situaţia se degrada şi regresa către un punct de la care prizonierii nu mai putea fi zdrobiţi. Termenul de identitate culturală căpăta o nouă semnificaţie când, intrând într-o celulă infestată cu excremente am regăsit un tânăr deţinut care folosea un crucifix pentru a nota, folosindu-se de fecale, cuvinte din limba irlandeză pe care un alt deţinut i le dicta bătând în ţeava de încălzire, parte a unei ore de irlandeză[1]. Într-o altă celulă am regăsit un prizonier care încerca să varieze monotonia zilelor, desenând palmieri şi mări pe pereţii celulei folosindu-şi excrementele. În anumite privinţe, am considerat această vizită drept una din cele mai urâte experienţe din viaţa mea, fiind îngrozit de condiţia la care erau reduşi tinerii de către istorie şi ură.”[2]Şi cardinalul  O’Fiaich a vizitat închisoarea, încercând să intervină, alături de premierul irlandez Charles Haughey pe lână britanici pentru a accepta revendicările deţinuţilor. „În două celule nici nu am putut vorbi pentru că-mi era frică să nu vomit” declara ulterior cardinalul. Însă Margaret Thatcher nu putea fi clintită. Cel puţin nu cu una, cu două. Protestele din Maze s-au extins şi în închisoare pentru femei din Armagh unde erau internate activistele republicane.

Meryl Streep The Iron Lady

Inflexibilitatea doamnei de fier a sporit activitatea Armatei Republicane care, drept răzbunare, pentru început, a asasinat o duzină de gardieni ai acestor închisori. La guerre comme a la guerre. Poziţia primului-ministru britanic fusese influenţată şi de asasinarea la 30 martie 1979 a prietenului său Airey Neave, membru al Partidului Conservator, reprezentantul în Camera Comunelor a circumscripţei Abington, iar în timp ce Thatcher se afla în opoziţie, secretarul pentru problemele nord-irlandez în cabinetului din umbră al Partidului Conservator. Neave ar fi urmat să deţină această poziţie în guvernul conservator al lui Margaret Thatcher când o bombă plasată sub maşina sa a fost detonata de către Irish National Liberation Army (INLA) o grupare paramilitară naţionalistă disidentă, de tendinţă marxistă chiar când Neave ieşea din Parcul Westminster. Ultima soluţie la care mai puteau recurge prizonierii naţionalişti în faţa indiferenţei britanice avea o lungă tradiţie în istoria sângeroasă a relaţiilor anglo-irlandeze: greva foamei. La 1 martie 1981, după o alta serie de greve ale foamei eşuate, zece prizonieri au declanşat greva foamei, în frunte cu comandantul-ofiţer[3], Bobby Sands. Membru al IRA, provenind dintr-o familie catolică alungată dintr-un cartier majoritar protestant, Sands petrecuse deja trei ani în închisorile nord-irlandeze unde devenise fluent în limba irlandeză.

În 1976 Sands a fost condamnat din nou de către autorităţile britanice pentru că ar fi luat parte la organizarea unui atentat împotriva unui obiectiv economic (o fabrică de mobilă). Cert este ca el nu a recunoscut această implicare în timpul unui interogatoriu foarte dur (serviciile britanice nu făceau economie de mijloace specifice de tortura!) de şase zile. Această mişcare a avut consecinţe importante în Ulster şi a durat 217 zile fiind plănuită cu grijă, toate cele şase comitate nord-irlandeze avându-şi reprezentanţi printre grevişti. În acelaşi timp, pentru a maximaliza efecte PR, voluntarii grevişti s-au alăturat treptat grevei foamei anume pentru a ţine în priză opinia publică. Pe măsură ce grevişti anteriori mureau de foame, determinarea celor care intraseră în horă mai târziu creştea. La 5 mai 1981 Bobby Sands a murit fiind urmat de alţi nouă voluntari. Presiunea asupra autorităţilor britanice atât din Irlanda cât şi din lumea întreagă a fost imensă. La funeraliile lui Bobby Sands au luat parte peste 100.000 de oameni. Parlamentul indian a ţinut un minut de reculegere. Chiar şi emisarii Papei au încercat să-i determine pe grevişti să renunţe. Totul in van. Nici măcar alegerea lui Bobby Sands în Parlamentul de la Westminster cu prilejul unor alegeri parţiale la 9 aprilie 1981, înfrângându-l pe candidatul protestant, nu a dus la flexibilizarea poziţiei oficiale a lui Margaret Thatcher a cărei principală linie de argumentaţie, rămasă şi în istorie, se baza pe principiul “Crime is crime is crime; it is not political” în sensul că indiferent care ar fi motivaţiile comiterii unor delicte, ele rămâneau de natură penală, de drept comun. Dintr-o astfel de viziune puristă, jumătate din istoria politică nu ar fi altceva decât un studiu al crimei !

(va urma)

[3] Officer in Command OC in terminologia si structura IRA.

WORLD SYMPHONY – CONCERT ETNO-JAZZ cu Marius Mihalache band & Irina Sarbu – 21 februarie ora 22:00 la Ierusalim si 22 februarie ora 19:00 la Rosh Pina!

Concertul oferit de Irina Sârbu și Marius Mihalache band cuprinde piese din albumul ”World Symphony”, inspirat din folclorul românesc si international. O combinaţie de sonorităţi calde şi liniştitoare în care magia liniei melodice şi tandreţea armoniilor crează o atmosferă în care te simţi bine şi mai ales te simţi acasă. Ecouri de muzică populară se amestecă în ritmuri discrete de jazz. Neliniştea ţambalului este echilibrată prin plutirea flautului, basul asigură stabilitatea armonică a edificiului sonor căruia percuţia îi dă culoare şi viaţă.

Peste toţi şi peste toate vocea se desfăşoară în nuanţe estompate dar impregnate de personalitate şi vibraţie. Cinci muzicieni - Marius Mihalache, Irina Sarbu, Mandela, Nicu Baran, Dragos Mihu – cinci interpreţi virtuozi, cinci artişti adevăraţi propun discret o formă complicată şi complexă de artă muzicală atent gandită, construită şi simţită în care elementele etno surprind, uimesc si inspiră. Prezentat sub aparenţa unei improvizaţii jucăuşe şi uşoare, produsul artistic finit este perceput cu plăcere şi asimilat cu uşurinţă.

Marius Mihalache, un exceptional artist al tambalului a început să cânte la vârsta de 6 ani, iar la 17 ani interpreta pe scena operei SCALA din Milano arii celebre compuse de Rahmaninov, Chopin, Schuman, Schubert sau Mozart. Unul dintre cele mai importante momente din cariera sa a fost întâlnirea cu Chick Corea, alături de care a susţinut o serie de concerte. Înregistrează alături de Gloria Gaynor, Nina Simone şi de alţi muzicieni, cunoscuţi pe plan mondial. Este muzicianul care a reuşit să confere ţambalului valenţe, subtilităţi şi rezonanţe incredibile, rivalizând cu sonorităţile specifice muzicii clasice.

În 2007 lansează albumul Wolrd Symphony, o combinație de jazz și muzică etno care combină surprinzător sonoritățile țambalului cu ale flautului, armonica cu solo-urile vocale.

Tânăra actriță si vocalistă Irina Sârbu este una dintre cele mai apreciate interprete de jazz din România. Performanțele sale cu totul speciale din albumul World Symphony reprezintă o adevărată călătorie prin muzica ultimelor decenii. Vocea și performantele sale interpretative au fost comparate cu cele ale faimoasei Ella Fitzgerald. În ultimii ani a fost invitată pe scene din Franta, Portugalia, Belgia, Italia, Grecia și, acum, în Israel.

Mai multe informații despre artiști: www.mariusmihalache.ro și www.irinasarbu.ro.

The Way Back (2010)

Am aflat de aparitia acestui film relativ recent, din interesantele articole pe care le publica Bogdan Calinescu, corespondentul sui-generis al revistei iesiene TIMPUL (Note inutile, parca)  si mi-am zis ca este imperativ sa-l vad si eu. Nu stiu sa fi fost difuzat prin reteaua de cinematografe de prin mall-urile patriei, singura sansa acceptabila de a mai vedea vreun film altundeva decat in fata propriului televizor (plasmatizat sau nu). Intr-adevar, cum nota si Bogdan Calinescu, cinematografia occidentala si cu precadere cea americana s-au axat cu predilectie si obstinatie,  mai degraba asupra Holocaustului decat Gulagului sovietic si a micilor gulaguri exportate peste tot unde regimul totalitar comunist a pus piciorul.

Motivele sunt multiple, trecand de la faptul ca persecutarea si exterminarea evreilor a fost o alta dovada a barbarismului nazist, infrant atat de anglo-americani dar si de catre sovietici, aceasta beneficiind si de descoperirea unor urme clare si tragice, directe ale Holocaustului tocmai ininmia Europei, in Polonia (sau, pentru a fi exacti, in partea nazista din Polonia, caci cele doua sisteme totalitate si-au impartit frateste Polonia in 1939, si, culmea ironiei, URSS imbucatind o parte mai mare din trupul nefericitei tari decat Germania nazista) pana la faptul ca stanga occidentala, cu puternice simpatii comuniste, a reprezentat un filon deloc neglijabil, daca nu foarte numeros, cel putin foarte agresiv si vocal, astfel incat nu dadea deloc bine sa te pui rau cu aceasta parte otravita a establishmentului occdental. In plus, lagarele Gulagului nu au fost filmate iar fotografiile lor au fost si sunt relativ putine prin arhivele sovietice.  De aceea producerea unui film despre acest subiect merita atentia unui public cat mai larg.

Povestea filmului este destul de simpla: un grup divers de detinuti politici (cativa polonezi, un sarb interpretat de Dragos Vasile, un american-Ed Harris, un leton insa nici un roman cu toate ca din 1940 Gulagul s-a tot umplut si cu nefericitii romani basarabeni si bucovineni), dar si un detinut de drept comun, personaj dificil, jucat cu mult talent de catre irlandezul Colin Farrell, care-si ispasesc pedepse astronomice (de la 10 la 25 de ani) intr-unul din lagarele din Siberia Orientala (la aproximativ 500 de km de lacul Baikal) hotaresc, la inceputul anului 1940, sa evadeze pentru a-si regasi libertatea in cea mai apropiata tara cat de cat libera, Mongolia. In timpul unei vijelii siberiene imposibile, grupul evadeaza, pierzandu-si urma in imensitatea si salbaticia unei zone care provoca oricarui estic frisoane: Siberia. Povestea lor este cea a luptei pentru supravietuire in niste conditii teribile pentru ca, hrana adunata in lagar pentru marea expeditie era o picatura intr-un ocean, oceanul nevoii. Indurand frigul teribil al Siberiei grupul reuseste sa supravietuiasca si sa ajunga in apropierea lacului Baikal pe care-l inconjoara.

Intrarea in Mongolia prilejuieste si prematura abandonare a filmului de catre Colin Farrell caci detinutului sovietic de drept comun i se face frica de libertate. Mult mai sigura era puscaria lui Stalin in care de altfel penalii aveau oricum o situatie mult mai buna decat cea a condamnatilor politici. Surpriza vine atunci cand intrand in Mongolia, evadatii din Gulagul sovietic dau peste un arc de triumf care-i anunta pe intrusi ca vor parcurge Republica Populara Mongola caci, sa nu uitam, Mongolia a fost primul stat in afara URSS care a fost tarat in orbita rosie inca din 1924 (lasam la o parte efemerele republici rosii de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, una dintre ele, cea Maghiara a Sfaturilor fiind inlaturata chiar de Armata Regala Romana in 1919), pentru aceasta Mongolie infrangand Armata Rosie trupele japoneze in razboiul de granita din 1939. “Au ajuns si aici” spune deznadajduit Ed Harris.

Imaginile cu o manastire budhista devastata doresc sa demonstreze ca la acest nivel al distrugerii si crimei, regimul comunist a avut o uniformitate si o constanta inspaimntatoare, fenomenul religios fiind in concurenta cu cel comunist, deci menita a fi eradicat in totalitate. Neavand incotro, grupul imputinat incetul cu incetul caci a merge sute de kilometri pe jos, redus la conditia omului primitiv este de foarte multe ori o proba imposibila, la care rezista doar cei care au vointa, se indreapta catre Tibet in speranta de a patrunde in India Britanica. Ceva similar am regasit si in filmul Sapte ani in Tibet insa de data aceasta era vorba de incercarea unor alpinisti germani, prinsi de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial pe culmile Hymalaiei de a ajunge cumva, inapoi in Germania. Pana la urma esueaza in Tibet caci Hitler isi facuse dusmani peste tot, inclusiv pe fratele geaman, Stalin. Patru (eu atat ma vazut, chiar daca la inceputul filmului ni se comunica faptul ca ar fi fost doar trei, filmul, bazandu-se pe o poveste adevarata, normal) supravietuitori reusesc in final sa ajunga la libertate dupa ce au mers vreo cinci mii de kilometri. In cautarea libertatii.

Dupa ce am scris articolul/enervare referitor la tinerii necopti sufleteste si intelectual (caci in alte parti ale corpului erau dezvoltati plenar!) care se distrau in tinute pionieresti sub faldurile steagului rosu comunist, filmul a picat precum un serbet rece intr-o zi calduroasa de vara (pentru a prelua zicerea amicului Christian Craciun) si cred ca acelasi club de fitze de fitze ar trebui sa gazduiasca vizionarea lui cu aceeasi participanti, dezbracati de uniforma chic pioniereasca si imbracati cu mult mai mult rerspect pentru milioanele de morti de peste tot ai unei ideologii care ramane in esenta ceea ce a fost de altfel de la momentul 0 : una criminala.

Nota: 9/10

“Sânge regesc”, de Vanora Bennett

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Moto: „Când vezi un lucru în deplina-i frumuseţe, asta-ţi schimbă pentru totdeauna felul în care-l priveşti. Să nu uiţi asta.”

Colecţia „Roman istoric” de la Editura ALLFA a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nu putem uita niciodată romanele cu care ne-am început lectura şi pentru mulţi dintre noi ceea ce ne amintim din copilărie sunt romanele istorice, fie ele scrise de Alexandre Dumas, de Michel Zevaco sau de alţi autori cunoscuţi. Alături de aventurile lui Jules Verne, ne-au fost punct de pornire în explorarea necunoscutului şi în dezvoltarea imaginaţiei.

De aceea, am cumpărat de-a lungul ultimilor ani din nou romane istorice, pe care le-am savurat cu aceeaşi plăcere. O întâlnire frumoasă a fost, astfel, de curând cu José Frèches şi cele două volume despre Ghandi, una dintre personalităţile istorice foarte interesante şi despre a cărui viaţă am citit cu mare interes. De aceea, romanul „Sânge regesc” al Vanorei Bennett, oferit de Editura ALLFA, a fost binevenit şi, în ciuda celor peste 650 de pagini, mi-a redeschis apetitul pentru lectura romanelor istorice.

Vanora Bennett

Ceea ce face din romanul „Sânge regesc” interesant şi demn de citit este tocmai ficţionalizarea fără pereche a unei bucăţi de istorie autentică. Catherine de Valois şi iubitul său, Owain Tudor, dar şi soţul său, Henric al V-lea al Angliei, au existat şi şi-au trăit zilele în jurul regatelor de atunci ale Angliei şi Franţei, iar faptele pe care le-au trăit nu au fost departe de cele descrise de Vanora Bennett în romanul său, publicat iniţial în anul 2009.

Catherine de Valois este astfel personajul principal al romanului, o femeie care şi-a pus accentul atât pe istoria Franţei, dar mai ales pe istoria Angliei: fiica regelui Carol al VI-lea al Franţei (cunoscut sub numele de Carol Nebunul, cu dese crize de schizofrenie, astfel cum este reliefat şi în acest roman, un personaj odinioară puternic, acum demn de milă), soţia regelui Henric al V-lea al Angliei (cel care a deţinut pentru scurta vreme cele două coroane vecine, cea a Franţei şi respectiv a Angliei), mama regelui Henric al VI-lea al Angliei (care în carte este doar un copilaş, viitorul rege fiind încă prea fraged pentru a schimba ceva în viaţa grea a mamei sale, după moartea lui Henric al V-lea).

De asemenea, iubirea sa pentru Owain Tudor, cea care este de altfel intriga principală a romanului „Sânge regesc”, a avut ca rezultat o nouă dinastie: nepotul lor a devenit Henric al VII-lea al Angliei, întemeietorul dinastiei Tudorilor. Cu alte cuvinte, un personaj important al istoriei, o fiinţă care a atras în jurul său atât regi şi membri ai familiilor domnitoare ale Europei, dar care a atras simpatii şi din rândul oamenilor simpli, fiind mereu tentată să îşi găsească prietenii (dar şi iubitul) departe de regalitate şi de regulile stricte ale oficialităţilor.

Nu trebuie uitată nici Christine de Pisan, un alt personaj şi una dintre cele mai importante scriitoare ale Evului Mediu, despre care, recunosc, nu aflasem nimic până la acest roman. Autoare a unei balade despre Ioana d’Arc, şi ea un personaj al cărţii, important şi centru al revoltei franceze împotriva englezilor, ea este în mijlocul unei discuţii din care aflăm cum era descrisă iubirea curtenească în romanele cavalereşti medievale:

Coperta editiei engleze

„În iubirea curtenească, aşa cum reieşea ea din cărţi, se părea că doamna trebuia să fie întotdeauna distantă şi superioară. Rolul ei era acela de a-l educa pe îndrăgostit, a cărui stare morală trebuia îmbunătăţită pentru a-l face demn de ea. Însă el  nu putea nădăjdui vreodată să devină îndeajuns de bun ca s-o câştige. Adevăratul scop al dragostei lor n-avea nimic de-a face cu obţinerea satisfacţiilor împreunării fizice. Era o dragoste care nu putea fi niciodată satisfăcută; era o dragoste ce putea exista doar în afara căsătoriei.

Când Owain îşi luă inima în dinţi şi întrebă, la Christine la masă, de ce doamnele din poeme trebuie să fie întotdeauna aşa de aspre, Jean fu cel care-i răspunse, cu o urmă de burzuluială în glas:

-       Pentru că dacă vreodată ar ceda, cu ce s-ar alege, la capătul tuturor acelor ani de devotament cavaleresc fremătând, de nu cu adulterul şi cu dezastrul moral, nu-i aşa?

Ideea iubirii curteneşti e… mai sigură: o viaţă întreagă de adulter spiritual. Desăvârşeşte-te şi lasă-te desăvârşit! Suspină şi lasă să se suspine după tine! Dar nicicând vreo clipă de iubire fizică. Niciodată, nici măcar un sărut.”

Un roman frumos, personaje importante şi a căror cale în viaţă se plimbă în jurul iubirii şi al imprimării propriilor urme în istoria care le determină mişcările. Poate cuvintele care ilustrează cel mai bine esenţa romanului sunt următoarele:  „Nimic altceva nu biruieşte decât adevărul, iar biruinţa adevărată este dragostea.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Seminariile NexT, prezentate de JTI, nu lipsesc nici de această dată din programul NexT și promit să aducă în Capitală profesioniști ai cinematografiei autohtone și internaționale. La cea de-a șasea ediție, seminariile NexT sunt dedicate regiei, sound-design-ului și în mod special distribuției de film și vor avea loc la cafeneaua Cărturești Verona.   

Ca în fiecare an, agenda NexT cuprinde un program de competiție puternic și secțiunile tradiționale ale festivalului: Semaine internationale de la critique (secțiune paralelă a Festivalului de Film de la Cannes), Short Matters (scurtmetrajele nominalizate la Oscarurile Europene), Festival Friends/Prietenii Festivalului – prezentat de HBO, Și ei au fost NexT Generation și nu în ultimul rând, Cristi & Otto (program dedicat filmelor realizate de regizorul Cristian Nemescu și sound-designer-ul Andrei Toncu). Publicul cel mai tânăr va fi așteptat la programul NexT Kids cu o serie de surprize și filme selecționate special pentru el.
Prezentat în premieră anul trecut, programul Oscars Night revine și anul acesta la NexT cu scurtmetrajele nominalizate la Premiile Academiei Americane de Film. În plus, NexT a pregătit spectatorilor două programe nou-nouțe care le vor provoca imaginația cu siguranță și care vor fi anunțate în curând.
Clipul de making-of al ediției NexT din 2011 poate fi vizionat accesând linkul: http://bit.ly/AtUSVd

De asemenea, NexT esta anul acesta co-organizatorul Întâlnirii anuale a producătorilor ACE. Asociația ACE (Ateliers du Cinéma Européen) a fost creată ca un program de training și centru de dezvoltare profesională foarte selectiv pentru producătorii de film europeni independenți. Întâlnirea anuală a producătorilor ACE, care va avea loc anul acesta la București, este cel mai important eveniment pentru membrii ACE. Acesta s-a consacrat ca o ocazie extraordinară de socializare și de creare de noi relații profesionale pentru producătorii ACE în căutare de co-producători pentru proiectele lor viitoare.

Abonamentele pentru proiecțiile din cadrul Festivalului Internațional de Film NexT vor fi puse în vânzare de la începutul lunii februarie prin rețeaua TicketFan.

Festivalul Internaţional de Film NexT se desfăşoară și în 2012 sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României. Activităţile Societăţii Culturale NexT se încadrează în “Viziunea pe 30 de ani pentru România” a Casei Regale.
Festivalul Internațional de Film NexT beneficiază și în acest an de sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, și al Institutului Cultural Român.

Moneyball (2011)

Nu stiu cati dintre voi au fost sau mai sunt inca fani ai jocurilor tip manager, fie ca este vorba de fotbal sau de alte sporturi, in marea lor majoritate de peste Ocean. Nu stiu cati dintre voi cunosc emotiile unui “Championship Manager” sau “Football Manager”, cele mai cunoscute jocuri din domeniu, felul in care trebuia sa iti construiesti o echipa, cum trebuia sa alegi jucatorii si sa platesti pretul corect, sa nu iti depasesti bugetul, cum sa iti multumesti conducerea si fanii. Acest tip de jocuri au fost mereu printre favoritele mele, le-am jucat multi ani la randul si cateodata mai deschid aceste jocuri pentru a-mi reaminti savoarea de a antrena. Un vis pe care multi microbisti il au, acela de a antrena asa cum stiu echipa favorita.

Cu toate acestea, trebuie spus ca exista o diferenta foarte mare intre un manager (Brad Pitt aici) si un antrenor (Philip Seymour Hoffman): managerul se ocupa ca totul sa mearga bine la o echipa, de la preturile la bilete si tonomatul de apa plata din vestiar pana la, cel mai important lucru, trasferurile unor jucatori buni, gata sa devina titulari la echipa; in schimb, antrenorul trebuie sa ia jucatorii pusi la dispozitie, sa ii aseze in teren si sa incerce sa castige toate meciurile. Billy Beane, managerul celor din Oakland (vorbim aici de o echipa de baseball, un sport care poate va este necunoscut, dar nu trebuie sa va impacientati, nu jocul in sine conteaza, ci momentele din culise), se afla in fata unui nou sezon, dupa cel pierdut din anul precendent, si in fata unei noi provocari: jucatorii buni vor pleca, trebuie sa le caute inlocuitori pe masura.

O provocare importanta, dar este ceea ce a facut toata viata si lucrul pe care il doreste si pentru viitor. De data aceasta, tactica sa va fi alta, impreuna cu noul sau coleg, tanarul Peter Brand (Jonah Hill): statistica va fi cea care va conta, jucatorii vor fi urmariti pe computere si DVD-uri, fiecare dintre ei va avea un scor, iar tranzactiile nu se vor face in functie de valoarea momentului, ci de niste factori bine stabiliti, urmariti de-a lungul intregii cariere. Conflictul cu antrenorul vine rapid (Philip Seymour Hoffman apare prea putin, rolul fiind limitat fata de posibilitatile lui), fanii isi pierd increderea, infrangerile curg. Iar comentariul din off avertizeaza: “nu statisticile intra in teren, terenul este baza”.

Asa cum spuneam si despre “Margin Call” sau despre “The Ides of March”, ceva lipseste in acest an filmelor pentru a prinde la publicul larg. Dupa ce vedem doua ore din “Moneyball”, impresia este aceeasi (poate acesta este si motivul pentru care “Tree of Life” nu a fost lansat in cinematografele de la noi), si anume ca, daca nu cunosti cu adevarat evenimentele in sine, nu o sa pricepi nici sensul filmului. Pentru un astfel de spectator, ramane interpretarea exceptionala a lui Brad Pitt, care se lupta cu toate obstacolele (conducatori nerabdatori, fani nemultumiti, o familie destramata, o fiica ce il iubeste, etc.) pentru a reusi, dar si surpriza Jonah Hill, pe care il cunosteam din comedii, dar care dovedeste ca este un actor foarte talentat.

Si ramanem cu greutatile meseriei de manager in sport, un om in locul caruia fiecare microbist vrea sa fie, insa nu este asa de usor cum credem, este aproape imposibil.

Nota: 8/10