Rezumând la maximum trebuie amintit că mişcarea civică nord-irlandeză de confesiune catolică şi-a făcut apariţia în anul 1968, susţinând prin greve şi demonstraţii instituirea egalităţii de şanse (un termen atât de la modă astăzi, aparent foarte banal) între catolici şi protestanţi în cele şase comitate nord-irlandeze aflate sub jurisdicţia britanică după semnarea Tratatului anglo-irlandez din decembrie 1921 care a dus atât la încetarea războiului dintre naţionaliştii catolici irlandezi şi forţele Coroanei britanice cât şi la împărţirea Irlandei în două (26 de comitate dominate de catolici câştigându-şi iniţial o independenţă de facto, cea de jure prin proclamarea oficială a Republicii fiind declarată  abia în 1948). Ulsterul a devenit pentru o jumătate de secol o entitate semiindependentă, aflată teoretic în graniţele Marii Britanii dar dominată din toate punctele de vedere (economic, politic, social) de o majoritate protestantă (60-65% din populaţie) care era foarte îndărătnică atunci când venea vorba să împartă puterea şi beneficiile pe care aceasta o presupune cu minoritatea catolică.

Urmând moda occidentală a contestărilor tipice anului 1968, iniţial protestele catolicilor au fost paşnice, însă suficiente pentru a aprinde cu adevărat, din nou, butoiul cu pulbere. Violenţele au izbucnit de ele făcându-se vinovate toate taberele, atât Royal Ulster Constabulary (poliţia oficială nord-irlandeză dominată de protestanţi) cât şi grupările paramilitare ale celor două comunităţi:Armata Republicană Irlandeză dar şi cele protestante, Ulster Volunteers Force (UVF) sau Ulster Defence Association (UDA). Intervenţia Armatei Britanice care iniţial a fost trimisă pentru a se interpune între cele două tabere precum şi dizolvarea Executivului nord-irlandez de către Londra şi preluarea administrării directe a provinciei nu au rezolvat conflictul. După ce mai multe percheziţii în forţă făcute de Armata Britanică în căutarea armelor de foc în cartierul naţionalist Fall Roads (violul din Fall Roads – o expresie plastică tipic irlandeză) Armata Republicană Irlandeză a denunţat dublul standard al Armatei Britanice care nu a acordat aceeaşi atenţie paramilitarilor protestanţi, considerând-o o simplă forţă de ocupaţie, extinzându-şi operaţiunile militare împotriva ei. Acestea erau, în mare, coordonatele moştenite de Margaret Theatcher atunci când a ajuns la putere în 1979.

Cea mai gravă criză pe care a gestionat-o (cum, vom vedea) Thatcher a fost cea a prizonierilor republicani din închisorile nord-irlandeze. Britanicii au încercat să lupte împotriva terorismului şi prin introducerea unei legislaţii severe menite a oferi modalităţi legale de anchetă. Astfel, Prevention of Terrorism Act din 1974 permitea arestarea şi reţinerea oricărui suspect de acte de terorism timp de şapte zile chiar dacă această măsură a fost contestată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În faţa sutelor de republicani arestaţi şi internaţi în cea mai mare închisoare din provincie, Long Kesh (sau Maze) de lângă Belfast, administraţia britanică a adopta iniţial o poziţie mai puţin rigidă, permiţând tuturor persoanelor care aparţineau unei organizaţii paramilitare, condamnate la mai mult de nouă luni de închisoare (deci, teoretic şi paramilitarilor protestanţi chiar dacă numărul lor era infim faţă de cel al republicanilor) să poarte haine civile (nu cele specifice sistemului carceral ) şi să nu fie obligate să presteze muncă obligatorie, putând să se asocieze în interiorul închisorii şi să beneficieze de reducerea pedepsei. Însă începând cu 1 martie 1976 aceste avantaje au fost eliminate, condamnaţilor politici aplicându-li-se acelaşi regim penal precum tuturor celorlalţi condamnaţi de drept comun. Fapt inacceptabil pentru membrii mişcării republicane care considerau că lupta cu ocupantul britanic nu încetase nici o clipa, nici chiar după internarea în această închisoare de maxima siguranţă. Cert este că statutul acestor era foarte interpretabil, în funcţie de partea baricadei unde te poziţionai, disputa fiind una bine încâlcită în complexa istorie a Irlandei, motivaţia politică a acestor fiind una mai mult decât evidentă (părăsirea Irlandei de Nord de către forţele Coroanei şi reunificarea insulei).

Începând cu 1976 prizonierii republicani au început contestarea violentă a tratamentului la care erau supuşi, cerând sa le fie recunoscut statutul de deţinuţi politici. Iniţial au refuzat să îmbrace uniformele standard, acoperindu-şi corpul gol cu pături (blanket protest) însă în faţa refuzului autorităţilor, şi-au radicalizat protestul, trecând la mânjirea cu propriile excremente a pereţilor celulelor (dirty protest). Iată cum descria ziaristul şi istoricul sud-irlandez Tim Pat Coogan experienţa pe care a trăit-o vizitând închisoarea în timpul acestor inedite proteste „Vizitând H-Blocks am asista la două incidente care m-au convins că situaţia se degrada şi regresa către un punct de la care prizonierii nu mai putea fi zdrobiţi. Termenul de identitate culturală căpăta o nouă semnificaţie când, intrând într-o celulă infestată cu excremente am regăsit un tânăr deţinut care folosea un crucifix pentru a nota, folosindu-se de fecale, cuvinte din limba irlandeză pe care un alt deţinut i le dicta bătând în ţeava de încălzire, parte a unei ore de irlandeză[1]. Într-o altă celulă am regăsit un prizonier care încerca să varieze monotonia zilelor, desenând palmieri şi mări pe pereţii celulei folosindu-şi excrementele. În anumite privinţe, am considerat această vizită drept una din cele mai urâte experienţe din viaţa mea, fiind îngrozit de condiţia la care erau reduşi tinerii de către istorie şi ură.”[2]Şi cardinalul  O’Fiaich a vizitat închisoarea, încercând să intervină, alături de premierul irlandez Charles Haughey pe lână britanici pentru a accepta revendicările deţinuţilor. „În două celule nici nu am putut vorbi pentru că-mi era frică să nu vomit” declara ulterior cardinalul. Însă Margaret Thatcher nu putea fi clintită. Cel puţin nu cu una, cu două. Protestele din Maze s-au extins şi în închisoare pentru femei din Armagh unde erau internate activistele republicane.

Meryl Streep The Iron Lady

Inflexibilitatea doamnei de fier a sporit activitatea Armatei Republicane care, drept răzbunare, pentru început, a asasinat o duzină de gardieni ai acestor închisori. La guerre comme a la guerre. Poziţia primului-ministru britanic fusese influenţată şi de asasinarea la 30 martie 1979 a prietenului său Airey Neave, membru al Partidului Conservator, reprezentantul în Camera Comunelor a circumscripţei Abington, iar în timp ce Thatcher se afla în opoziţie, secretarul pentru problemele nord-irlandez în cabinetului din umbră al Partidului Conservator. Neave ar fi urmat să deţină această poziţie în guvernul conservator al lui Margaret Thatcher când o bombă plasată sub maşina sa a fost detonata de către Irish National Liberation Army (INLA) o grupare paramilitară naţionalistă disidentă, de tendinţă marxistă chiar când Neave ieşea din Parcul Westminster. Ultima soluţie la care mai puteau recurge prizonierii naţionalişti în faţa indiferenţei britanice avea o lungă tradiţie în istoria sângeroasă a relaţiilor anglo-irlandeze: greva foamei. La 1 martie 1981, după o alta serie de greve ale foamei eşuate, zece prizonieri au declanşat greva foamei, în frunte cu comandantul-ofiţer[3], Bobby Sands. Membru al IRA, provenind dintr-o familie catolică alungată dintr-un cartier majoritar protestant, Sands petrecuse deja trei ani în închisorile nord-irlandeze unde devenise fluent în limba irlandeză.

În 1976 Sands a fost condamnat din nou de către autorităţile britanice pentru că ar fi luat parte la organizarea unui atentat împotriva unui obiectiv economic (o fabrică de mobilă). Cert este ca el nu a recunoscut această implicare în timpul unui interogatoriu foarte dur (serviciile britanice nu făceau economie de mijloace specifice de tortura!) de şase zile. Această mişcare a avut consecinţe importante în Ulster şi a durat 217 zile fiind plănuită cu grijă, toate cele şase comitate nord-irlandeze avându-şi reprezentanţi printre grevişti. În acelaşi timp, pentru a maximaliza efecte PR, voluntarii grevişti s-au alăturat treptat grevei foamei anume pentru a ţine în priză opinia publică. Pe măsură ce grevişti anteriori mureau de foame, determinarea celor care intraseră în horă mai târziu creştea. La 5 mai 1981 Bobby Sands a murit fiind urmat de alţi nouă voluntari. Presiunea asupra autorităţilor britanice atât din Irlanda cât şi din lumea întreagă a fost imensă. La funeraliile lui Bobby Sands au luat parte peste 100.000 de oameni. Parlamentul indian a ţinut un minut de reculegere. Chiar şi emisarii Papei au încercat să-i determine pe grevişti să renunţe. Totul in van. Nici măcar alegerea lui Bobby Sands în Parlamentul de la Westminster cu prilejul unor alegeri parţiale la 9 aprilie 1981, înfrângându-l pe candidatul protestant, nu a dus la flexibilizarea poziţiei oficiale a lui Margaret Thatcher a cărei principală linie de argumentaţie, rămasă şi în istorie, se baza pe principiul “Crime is crime is crime; it is not political” în sensul că indiferent care ar fi motivaţiile comiterii unor delicte, ele rămâneau de natură penală, de drept comun. Dintr-o astfel de viziune puristă, jumătate din istoria politică nu ar fi altceva decât un studiu al crimei !

(va urma)

[3] Officer in Command OC in terminologia si structura IRA.

După doar trei ani, în 1956, se consemna practic sfârşitul oricăror iluzii legate de natura şi intenţiile regimurilor impuse de sovietici: revolta maghiară înăbuşită în sânge de tancurile Armatei Roşii. Lăsăm la o parte întregul bogat parcurs al lui Geo Bogza în noua lume comunistă, cu toate suişurile şi coborâşurile, chiar dacă nu putem să nu remarcăm faptul că “sosirea tancurilor sovietice în România, intrarea triumfală a Armatei Roşii în Bucureşti, aveau să-i ridice vălul de pe ochi, aveau să-i lumineze, să-i cristalizez privirea”[2]şi ne vom concentra doar asupra viziunilor şi imaginilor zugrăvite de Bogza în urma călătorilor sale prin URSS în intervalul 1950-52.

În mod firesc, primul capitol al cărţii de reportaj este dedicat părintelui fondator, fără de care, însăşi plimbarea autorului nu ar fi avut loc. Lenin este deificat. “Dacă ar veni cineva de pe altă planetă şi ar întreba: – Cine e Lenin? Iar noi am vrea să-l facem să priceapă totul, dintr-o dată, cred că i-am putea răspunde:- Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de oameni.(…)Pe Lenin oamenii îl iubesc cu inima lui Lenin, întorcându-i, toţi împreună, dragostea cu care el i-a iubit. Un om a apărut dintre oameni, atât de mare şi de generos, încât i-a putut iubi pe toţi, luptând întreaga viaţă, cu toată forţa geniului său, pentru binele lor, iar astăzi milioane de oameni descoperă ceea ce e mai bun şi mai adânc în fiinţa lor, în dragostea cu care îl iubesc pe Lenin.” Greaţa se extinde. “Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor.”[3]Observăm paralelismul inconştient între “cazul” învierii lui Isus Hristos şi posibila înviere a lui Lenin, alesul lumii muncitoreşti pentru apoteoza finală. Chiar şi după alte douăzeci de pagini, Bogza rămâne sub influenţa lui Lenin, desigur. “De dincolo de moarte, Lenin pare că gândeşte încă. Spre fruntea-i palida privirile rămân aţintite tot timpul, ca spre busola uriaşei corăbii pe care geniul lui o orientează.”[4]

Relatarea lui este mult diferită faţă de litaniile călătorilor occidentali importanţi căci Bogza îşi foloseşte din plin talentul literar pentru a transforma călătoria sa şi ceea ce a observat la faţa locului într-o epopee fără egal, în care nu face deloc economie de elogii deşănţate. Vizitează inevitabil Moscova şi orice trecere prin capitala sovietică presupunea şi trecerea pe lângă mumia lui Lenin din mausoleul din Piaţa Roşie, folosirea metroului,  vizitarea diverselor şantiere care continuau să-i uimească pe călători atât în anii 1930 cât şi la începutul anilor 1950 căci, ştim bine, sistematizarea nu se termină decât atunci când nu mai există nici urmă de casă, nici urmă de grădină particulară, idealul comunist fiind o mare masa de betoane gri uniforme. “De la zeci de metri sub pământ, până la sute de metri în aer, Moscova formează în zilele noastre, fără îndoiala, cel mai grandios şantier din lume.”[5]O altă odă este închinată măreţului canal Moscova-Volga “Energia unor uriaşe hidrocentrale, alimentate chiar de apele fluviului, pune în mişcare pompele cu o putere de neînchipuit” căci Moscova, după cum ştim bine, este port la cinci mări.[6] Fluviile geografice sunt însoţite, evident, de fluviile umane care “însufleţite de Marea Revoluţie, s-au puse ele însele în mişcare.”

Autorul român a fost dus să vadă şi Muzeul Gorki, experienţă expusă în capitolul ‘Chipul lui Maxim Gorki”, un bun prilej pentru un alt omagiu deloc discret “Ca un munte în jurul căruia gravitează o tară întreagă, figura lui Maxim Gorki se înalţă peste întreaga cultură sovietică, pisc neclintit şi sfânt spre care se întorc toate privirile..” sau “În ţara sa, Maxim Gorki e privit nu numai ca scriitorul venerat al unui popor de două sute de milioane de oameni, ci şi unul din precursorii noii vieţi care a cuprins în tumultul ei pământurile bătrânei Rusii.”[7]

Autorul sovietohagiografiei ajunge şi la Leningrad unde petrece adevărate nopţi albe ce-i oferă prilejul unor profunde meditaţii asupra destinului lumii sovietice, pagini greu lizibile acum, ca de altfel toate paginile cărţii pentru care cititorul întârziat trebuie să se înarmeze cu o răbdare de fier. La Leningrad, Bogza a fost lovit şi de un puternic sentiment de nostalgie. Aminteşte tunurile crucişătorului cult al Revoluţiei bolşevice, Aurora, vizitează Palatul de iarna, aduce din condei un portret idilic ţarului Petru cel Mare ale cărui înfăptuiri istorice cadrau cu noua perioadă expansionistă sovietică postbelică. “Petru cel Mare este, printre atâtea glorii ale istoriei, o figură unică pentru că a coborât, cu prestigiul purpuriu şi al sceptrului cu care fusese investit, în lumea celor mai umile unelte, ridicându-se prin aceasta la nivelul puternicului său tron.” Pe lângă tendinţele lui expansioniste, avea şi ceva proletar şi asta plăcea (şi, propagandistic, era folositor) !  La Leningrad, sub influenţa impresiilor puternice, autorul este izbit frontal de o nostalgie lirica “Într-una din acele nopţi, în apele Nevei a tremurat lumina unei stele. Atunci, am ridicat ochii şi am văzut cerul. Cât era de gol!”

Bogza a fost dus şi în Caucaz, la fel precum mulţi alţi scriitori. Caucazul scăpase uşor de pe urma tăvălugului celui de al Doilea Război Mondial, spre deosebire de Ucraina sau Bielorusia sau chiar Rusia Occidentala, un motiv în plus pentru a fi expus “Ca o pulbere de aur se ridică în lungul acestui drum gloria atâtor nume, în vreme ce într-o parte şi alta prăpăstii adânci şi piscuri ameţitoare coboară în întuneric sau urcă în lumină, ca o lecţie solemnă despre măreţia lumii şi istoria popoarelor, pe care Caucazul o dă tuturor celor ce, cuprinşi de o înţeleasă sfiiciune, păşesc pe sub splendoarea crestelor sale.”[8]Un alt torent. Urmat de altul şi altul şi altul. “Se face ziuă în Caucaz; şi ca tot ce se întâmplă pe aceste pământuri, în acelaşi timp enorme şi pline de gingăţie, abia a început lumina să mişte greoaiele umbre ale munţilor, că din înaltul cerului au şi izbucnit ciocârliile.”

În mod firesc şi explicabil, autorul vizitează in zona Caucazului Georgia, ţara natală a dictatorului sovietic. De aceea portretul Georgiei este sublim “georgienii ocupă cel dintâi loc în lumea Caucazului, prin gradul lor de cultură la care au ajuns şi prin marea lor frumuseţe (….)Înalţi şi zvelţi, cu trăsăturile feţei regulate, cu pielea obrazului limpede, cu părul foarte negru şi strălucitor, cu o lumină vie în priviri, georgienii s-au ridicat de mult în admiraţia tuturor celorlalte popoare. Ca tot ce le e propriu, această neobişnuită frumuseţe e de asemeni multimilenară. Cei ce sosesc în Georgia dau de un întreg popor ai cărui oameni par, între munţii de granit şi porfir, statui nesfărâmate ale unei frumuseţi ideale.” Însă şi această lume a fost transformată “Georgia are acum înfăţişarea unei ţări despre care nu s-ar putea crede că se află atât de aproape de inima geografică a Orientului.”[9]Poetic, îşi încheie relatarea etapei georgiene cu aceeaşi revenire la elementul primordial: ciocârlia. “Deasupra bulevardului Rustaveli, ciocârliile cântau.”

O alta odă este închinată avionului şi aerogării din Moscova. “Rând pe rând avioanele îşi iau zborul spre atât de depărtate şi felurite oraşe, încât cei ce au venit din Moscova până aici în lungul aceleiaşi şosele, în acelaşi şir de maşini, o dată trecuţi prin holul aerogării în partea care stabileşte legătura cu cerul, se despart mai spectaculos decât electronii unui atom: unii vor fi în curând în Crimeia, alţii vor fi proiectaţi tocmai în Kamciatka. În tunetul cu care motoarele avioanelor se pun în mişcare, e parcă o sugestie despre miracolul energiei nucleare. În fond, în esenţa ei mecanică, aerogara este o uzină de proiectat oameni, cu puterea şi viteza unei explozii, pe distanţe continentale”[10] Chiar dacă Bogza a mutat cadrul, o pasăre rămâne “La acea oră, milioane de ciocârlii vestesc colhoznicilor ruşi – cum au vestit cu mii de ani în urma popoarelor scite – sosirea dimineţii. Sub ciocârlii şi sub avioane, câmpiile se trezesc la viaţă” Autorul zboară pe deasupra Rusiei, Munţilor Urali, Siberiei observând oraşele survolate în viteză, descoperind că în jumătatea de secol care a trecut, pe pământurile Rusiei au apărut oameni atât de măreţi, încât oraşele le poartă acum numele într-o nouă, schimbată geografie a patrie sovietice. Datorită acestor oameni şi revoluţiei pe care au înfăptuit-o, avionul trece în Siberia nu numai peste un lanţ de munţi, ci şi peste un masiv lanţ de uzine”[11]

Bogza ajunge în Asia Centrală “După mii de ani, inima Asiei bate din nou, revărsându-şi puterea în arterele lumii socialiste. Câte un vultur cenuşiu (frumoasă şi delicată translaţie de la ciocârlie la vultur!-n.m) luându-şi zborul de pe culmile Altaiului, aduce păsării argintii care zboară spre răsărit salutul marilor înălţimi asiatice.”[12] Aventurierul ideologic ajunge până la Vladivostok, o destinaţie rară în peregrinările tovarăşilor de drum, un alt motiv de extaz ideologic în faţa superiorităţii şi amplitudinii geografiei sovietice “De neînchipuit este, prin vastitate, oceanul aerian sovietic,” si “Acum, cu motoarele fierbinţi, avioanele poposesc în inima incandescentă a Asiei, la acele popoare felurite şi străvechi care, după mii de ani de asuprire, au început o viaţă nouă, întemeind, la adăpostul măreţului acoperiş al lumii-cum numesc ele munţii Pamirului – înfloritoare republici sovietice. Unul din semnele dezvoltării lor este larga folosire a aviaţiei (…)” Bogza reia obsesiv pe parcursul multor pagini ( cel puţin un sfert din materia cărţii) aceeaşi  idee, înfăşurând-o, îmbrăcând-o în alte forme. Reciclând farmecul absolut al călătoriei cu avionul. Însă avionul este folosit de Geo Bogza şi ca un mijloc de a demonstra superioritatea lumii sovietice. O posibilă concluzie “Plină de farmec este călătoria pe această mare Egee a norilor.”dar şi “Cel dintâi stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creind o altă imagine a lumii, plină de grandoare. Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii plutesc avioane.”

Literatura din lungul reportaj scris de Geo Bogza este una torenţială, dominată de nenumărate torente de imagini alcătuite prin intermediul unei fantastice inflaţii de metafore, hiperbole şi alte figuri de stil. Volumul se sfârşeşte abrupt, cu un elogiu deşănţat lui…Prometeu care este strâns legat de noua societate muncitorească. “Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă!…”“Senzaţia mea este că metamorfoza postbelică a literaturii lui Geo Bogza se datorează în foarte mare măsură şi faptului că a zburat prea mult, chiar excesiv, cu avionul!”[13]

George Bernard Shaw

Până la urmă, oportunitatea de a vizita tărâmul promis, raiul sovietic, i s-a ivit şi dramaturgului de origine irlandeză, stabilit în Marea Britanie căci în anul 1931 lordul si lady Astor, alţi doi proeminenţi simpatizanţi comunişti, au ales să se îmbarce într-o călătorie ghidată, invitându-l şi pe Shaw, cu care erau prieteni din anii 1920. Acesta nu a ezitat căci, la cei 75 de ani ai săi, se temea că nu va mai avea mult timp pentru a descoperi Uniunea Sovietica. Grupul astfel format şi-a început aventura călătorind cu trenul către Berlin iar de acolo la Varşovia. La 20 iulie 1931 se aflau la frontiera polono-sovietica.[1] Intrând în tărâmul promis, grupul, considerat extrem de important de VOKS şi aparatul de propagandă sovietic a fost întâmpinat după tipicul calatorilor ghidate gen VIP: baluri, banchete, ceremonii, fanfare triumfătoare, kolhozuri model, fabrici, şcoli speciale etc. Delegaţia britanică a fost cazată de-a lungul şederii în capitala sovietică la luxosul şi înţesatul cu microfoane Hotel Metropol. Shaw, alături de companionii săi, printre care şi cei din lume nobiliară pur sânge britanică (lordul si lady Astor!) au luat de bune toate realizările măreţe pe care ghizii speciali ai VOKS se grăbeau să le prezinte.

Ulterior, Shaw a mărturisit în cadrul unei şcoli de vară a Partidului Laburist că “mi-am ţinut ochii deschişi pentru lucrurile pe care doream să le văd. Lucruri pe care niciodată nu s-ar fi gândit să mi le arate (pot să adaug că tot ceea ce oamenii de rahat spun, că vei vedea doar ceea ei vor să-ţi arate este rahat)”. La 26 iulie 1931 Shaw a avut deosebita onoare să-şi serbeze aniversare în Uniunea Sovietică, fiindu-i oferit un banchet strălucitor, la care s-a servit şi mâncare vegetariană, preferata scriitorului britanic. Shaw nu a rămas dator, rostind un discurs în care sublinia speranţa lui că civilizaţia va fi transformată de conducerea sovietică. În seara de 29 iulie, Shaw a mai primit un cadou de răsunet din partea puterii staliniste: o întrevedere cu însuşi zeul stăpânitor, Stalin. Prezenţi au mai fost şi lady şi lord Astor, lord Lothian, un alt fost diplomat englez dar şi Litvinov care vorbea fluent limba engleză dar şi alţi doi oficiali sovietici, descrişi drept interpreţi. Întrevederea programată să dureze doar douăzeci de minute s-a întins la două ore şi jumătate. “Mă aşteptam să descopăr un muncitor rus şi am găsit un gentleman georgian. Deţinea arta de a ne înlătura temerile. Era într-o dispoziţie fermecătoare. Nu era deloc maliţios dar nici credul.” Însă cutremurul s-a produs atunci când lady Astor l-a întrebat abrupt “Când aveţi de gând să opriţi să-i mai împuşcaţi pe oameni după cum aţi făcut-o cu ţarul?” Stalin ar fi driblat răspunsul, punând natura represivă a regimului său pe seama ostilităţii internaţionale la adresa comunismului. “Când va fi pace, le vom opri” şi, mai mult, a contraatacat, întrebând-o pe lady Astor când vor înceta englezii sa-si mai bata copiii in sistemului lor de educaţie. Nu putem rămâne decât melancolici la auzul unei astfel de replici, rostită de cel mai crud dictator al secolului trecut.

Unele din declaraţiile şocante pe care le-a făcut Shaw la întoarcerea din turneul sovietic au rămas legate ca o cutie de tinichea de renumele său, devenind uşor o exemplificare a prostiei şi naivităţii multor intelectuali occidentali faţă de totalitarismul comunist.“Marele experiment comunist care se va răspândi în întreaga lume va împiedica prăbuşirea şi falimentul civilizaţiei.” dar şi celebra afirmaţie “Nu am văzut nici o singură persoană subnutrită, tânără sau bătrână. Erau căptuşiţi? Le erau împinşi obrajii goi cu bucăţi de cauciuc înfipte în gură?” Culmea delirului l-a atins însă punerea sub semnul întrebării a libertăţii religioase din Marea Britanie, spre deosebire de Uniunea Sovietică.[2]Obscurul ziar australian Barrier Miner din oraşul Broken Hill din New South Wells titra în ediţia sa din 4 august 1931, pe prima pagină[3]o informaţie relevantă, cu un titlu incitant „Bernard Shaw s-a întors din Rusia” reproducând o parte din declaraţiile exaltate ale celebrului scriitor britanic „Rusia va fi un succes de răsunet. Rusia îşi face ordine în casă în timp ce toate celelalte naţiuni se comportă precum nebunii. I-aş sfătui pe tineri să meargă şi să se stabilească în Rusia.” Corespondentul continuă mai puţin convins „A adăugat că are multe de spus despre vizita sa dar că o va face după ce îşi va cântări cu atenţie cuvintele. Stalin, dictatorul sovietic, cu care Bernard Shaw a avut o întrevedere de două ore şi jumătate săptămâna trecută, este un om de o mare abilitate şi mult mai capabil decât toţi cei care conduc capitalismul.”

Militantismul procomunist al lui Bernard Shaw a continuat şi chiar a luat amploare după vizita ghidată. Ziarul The Manchester Guardian a publicat în ediţia sa din 2 martie 1933 o scrisoare iniţiată şi semnată de către dramaturgul britanic, alături de alţi douăzeci de simpatizanţi filocomunisti, în care se clama, fără rezerve, dragostea şi ataşamentul pentru Uniunea Sovietică. “Creşterea şomajului şi eşecul capitalismul de a rezolva această situaţie în întreaga lume stârneşte interesul unor persoane din toate clasele sociale şi din toate partidele pentru progresul Uniunii Sovietice către care-şi întorc ochii cu mult interes (…)Deosebit de ridicolă şi jignitoare este renaşterea vechilor încercări de a prezenta condiţiile de viaţă ale muncitorilor ruşi drept unele dominate de sclavie şi foamete, Planul Cincinal drept un eşec, noile întreprinderi falimentare iar, în ansamblul său, regimul comunist apropiindu-se de momentul dezintegrării. Chiar dacă aceste afirmaţii inflamante şi iresponsabile sunt rizibile, trebuie să ţinem cont de faptul că sunt în continuare mulţi oameni insuficient informaţi şi pregătiri din punct de vedere politic şi că avem destui diplomaţi conservatori care sunt în continuare mari doritori să aţâţe oriunde şi oricând câte un război contra-revoluţionar dacă ar reuşi să provoace panică în opinia publică prin intermediul presei. Greutatea momentul este dovedită şi de sfârşitul acordului comercial pe care-l avea guvernul britanic cu cel sovietic precum şi de întrebările şi răspunsurile provocatoare din Camera Comunelor.[4]

Noi, subsemnaţii, tocmai ne-am întors din URSS. Câţiva dintre noi au călătorit prin cea mai mare parte a acestui teritoriu civilizat. Dorim să se înregistreze că nu am observat nici o dovadă a sclavagismului economic, lipsurilor, şomajului, sau disperării cinice care sunt acceptate ca inevitabile şi ignorate de presa din ţările noastre pe considerentul că nu au valoare ca ştiri. Peste tot am văzut doar o clasă muncitoare entuziastă şi plină de speranţă, liberă atât cât i-o permite natura şi teribila moştenire a tiraniei şi incompetenţei foştilor ei stăpâni, construind lucrări publice, dezvoltând sistemul de sănătate şi cel educaţional, oferind femeii independenţă economică şi siguranţă copilului în ciuda multor dificultăţi şi greşeli inevitabile unui experiment social care ne-ar îmbogăţi şi pe noi foarte mult dacă sistemul nostru i-ar încuraja în acest sens pe muncitorii noştri. Considerăm un dezastru faptul că acestei campanii de minciuni i se oferă spaţiu de exprimare fără a fi negată, înrăutăţind astfel relaţiile dintre ţara noastră şi URSS. În acest sens, solicităm imperios ca toţi bărbaţii şi toate femeile de bună credinţă să profite de orice posibilitate de a se informa asupra faptelor reale a situaţiei şi să susţină mişcarea care promovează pacea, comerţul şi relaţiile strânse, înţelegând măreţia Republicii Muncitorilor din Rusia.”

În alte ediţii ale Ghidului Femeii Inteligente, Shaw a dezvoltat subiectul adeziunii sale totale la comunism. În capitolul dedicat lumii sovietice, Shaw scria că nu-şi aducea aminte să fi văzut orori în timpul vizitei sale ! Pentru că, evident, nu le-a văzut. E drept, nici nu a căutat urme, Shaw fiind până la urmă reprezentantul tipic al călătorului idologic care pleacă chiar din ţara sa natală convins de superioritatea regimului stalinist, odată ajuns în URSS căutând doar confirmări ale adevărurilor dinainte ştiute. Amuzant şi paradoxal, o palmă pe care istoria o dă uneori celor prea orbi să vadă semnele timpului, în timp ce aceste noi ediţii vedeau lumina tiparului, în măreaţa Uniune Sovietică se derulau celebrele procese de la Moscova.[5]

Scriitorul britanic William Gerhardie chiar a făcut apel la Shaw să pună o vorbă bună la Stalin pentru cumnatul său, cetăţean sovietic, arestat probabil pentru că ar fi încercat să-l asasineze pe însuşi Stalin, o acuzaţie frecvent folosită pentru a executa sute de mii de oameni. Shaw a preferat să-şi păstreze distanţa rece, scriind, la 11 august 1938 că “ideea că sunt persona grata pe lângă dictatori este un alt mit Shaw. Rezultatul nu este altul decât că înrăutăţeşte soarta nefericitei victime, după cum o intervenţie străină devine o probă suplimentară a vinovăţiei.”  Ştim bine (vezi cazul doctorului Hartokh dar şi a nenumăratelor intervenţii ale lui Maxim Gorki, e drept, pe la începuturile terorii roşii) că singura şansă pe care o mai avea condamnatul era tocmai această intervenţie din străinătate, fapt ce s-a perpetuat rapid după cel de al Doilea Război Mondial în toate ţările comuniste din lume, singura şansă pentru ca un disident să nu dispară în mod miraculos şi fraudulos în bezna chitului. Mai mult, Shaw i-a luat apărarea lui Stalin în timpul Marii Terori “Chiar şi în opinia celor mai necruţători duşmani ai Uniunii Sovieice şi a guvernului (britanic), procesele epurărilor au demonstrat fără tăgadă existenţa unor conspiraţii active împotriva regimului…Sunt convins de acest adevăr şi sunt convins că el va fi cunoscut şi în Europa de vest chiar şi cititorilor ostili.” Chiar dacă Shaw nu avea cum să cunoască toate detaliile şi procedeele specifice prin care se obţineau mărturiile, aceasta este o nouă declaraţie descalificantă căci „Din momentul în care acuzatul este zdrobit de tortură şi gata să semneze orice “mărturie”, începe redactarea piesei, căci desfăşurarea marilor procese ţine de un text redactat cuvânt cu cuvânt, pe care acuzatul şi acuzatorul îl vor învăţa pe dinafară şi îl vor recita în timpul judecăţii. Perfecţiunea spectacolului creează această impresie de“firesc”care i-a frapat pe spectatorii independenţi şi i-a făcut pe naivi să creadă într-o justiţie liberă”[6]

În vara anului 2003 un document aparţinându-i celebrului dramaturg de origine irlandeză, stabilit la Londra a fost scos la licitaţie de către celebra casa Sotheby, un chestionar de presă prin care i se solicitau răspunsuri la câteva întrebări. Nu se ştie dacă acestea au fost publicate. La întrebarea dacă revoluţia bolşevică a atras tipuri umane degenerate, după cum proclamau liderii Partidului Laburist Independent, o grupare britanică de stânga anticomunistă, Shaw răspundea “dimpotrivă, a atras tipul uman superior de peste tot din lume, într-o proporţie nemaivăzută. Însă vârful scării este un loc foarte obositor pentru vechii revoluţionari care nu aveau experienţă administrativă, nu aveau experienţă în domeniul financiar, care au trăit o viaţă de fugari fără un ban în buzunar, cu Karl Marx în creier şi nu ca oameni de stat. Deseori trebuie să fie împinşi din vârful scării cu o funie în jurul gatului”[7] Oare dacă ar fi fost gâtul lui ar mai fi fost la fel de sigur?

Lucru la fel de valabil si pentru ceaiuri care mai de care mai titrate si mai sofisticate, venite din toate colturile lumii si cu traditii alambicate de preparare…

Eu sunt bautoare si amatoare atat de cafea, dar si de ceai. Zilele trecute ochii mi-au fost atrasi de vitrina imbietoare a unui magazin din strada Latina  nr. 2, numit chiar asa – “Galeria Latina”. Decoratiuni si obiecte handmade, dar mmmmm – multe dulciuri, ceaiuri si sorturi de cafea. Si ce este mai greu de intalnit, cateva persoane calde si amabile, gata sa-ti dea explicatii, sa-ti prezinte produsele, sa ti le plimbe pe la nas si sa te faca sa te simti precum Alice in tara minunilor.

Cafea  Costa Rica, cafea Valiente, cafea cu aroma de vanilie, cafea cappuccino, ceaiuri cu aroma de sarbatori de iarna (si nu lipseste scortisoara), ceaiuri de fructe, denumiri traditionale – Darjeeling, Twinings, Lipton, Melrose, etc, etc, mirosuri si gusturi pe alese.

In aceste zile care preced sarbatorile de iarna, puteti alege pentru dumneavostra si va veti simti bine sau puteti alege cadouri pentru prieteni si credeti-ma, va veti simti si mai bine!

Eu una am plecat din acest magazin cu sacosa plina!

TEATRU “marca”  INDART!

E o lume extraordinara aceasta a proiectelor de teatru independent!  O lume in “care veti gasi” oameni minunati, frumosi si talentati, care fac multe sacrificii personale pentru a urca pe scena si a ne hrani mintea si sufletele cu TEATRU de calitate. O generatie tanara de actori si regizori, o confirmare stenica a ideii ca prezentul nostru poate fi mai bun decat ni-l inchipuim si viitorul are o speranta! O generatie care si-a pus in minte sa ne “educe prin Arta”, asa cum puteti afla despre Asociatia Culturala INDART la http://indart.ro/.

V-am mai vorbit pe acest blog despre spectacolele ULTIMA REUNIUNE (ANIVERSAREA) si CASINA si voi continua sa va prezint si alte proiecte, in sensul unei respectuoase plecaciuni pe care o fac in fata eforturilor si talentului acestor tineri oameni de teatru! Si in spijinirea ideei de “terapie prin ras”.

Pentru ca “rasul inseamna spontaneitate, surpriza si buna dispozitie in stare pura”.

Pentru ca, asa cum ne spune Lenny Ravich in a sa “Terapie prin ras”: “Daca rasul ar putea fi prescris in retete, atunci negresit s-ar imbunatati sanatatea si starea de bine a oamenilor”.

Si tot el ne mai spune ca:”Razi pentru tine, razi de tine si razi impreuna cu alti oameni cat de mult poti”, aceasta pentru ca atunci cand radem, corpul nostru elibereaza endorfina, care distruge durerea. Cand aceasta endorfina este eliberata in creierul nostru, un sentiment de euforie poate persista pana la doua ore (…) Rasul produce si relaxarea muschilor, ceea ce reduce nivelul de stres, prin urmare ajuta sistemul imunitar.

„Sfatul meu pentru toata lumea, spune Ravich, este sa gaseasca umor si buna dispozitie in fiecare. Nu incetam sa mai radem pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca am incetat sa mai radem. Asa ca haideti sa avem vise. Cand ne pierdem visele, murim. . Asa ca multi oameni se plimba in jur ca mortii si nici macar nu stiu asta. Imbatranirea este obligatorie. Sa cresti insa este optional. Nu este niciodata prea tarziu sa fim tot ceea ce ne este cu putinta sa fim. Traieste‑ti viata, dragul meu cititor, dar nu te atasa de ea. E un dar temporar. Alege dragostea in locul fricii. Opusul dragostei nu este ura. Este frica. Priveste lumea cu iubire, rasete, umor si optimism – si toate ti se vor intoarce din abundenta”.

De o  astfel de terapie prin ras am avut parte in seara de 11 decembrie 2011 la spectacolul cu piesa „Tango, Monsieur!”, jucata pe o scena minimalista in TONKA SOUL CAFÉ din zona Pietii Amzei din Bucuresti, in cadrul proiectului cultural INDART.

Autorul acestei piese, dramaturgul  si regizorul catalan, Aldo Lo Castro a inceput prin a scrie teatru absurd in maniera lui Eugen Ionescu, pentru ca mai apoi sa continue cu lucrari inspirate din viata cotidiana si din cultura populara. In prezent este director artistic al Teatro degli specchi – Catania.

Si fiind vorba despre o comedie spumoasa, inspirata din viata noastra cea de toate zilele, bineinteles ca in ultimii ani a atras trupe de teatru independent din Romania, care au inclus-o cu succes in repetoriul lor.

Eu am vazut numai aceasta montare, sub mana tanarului (30 de ani) regizor buzoian de origine, Bogdan Gagu, care intr-un interviu dat la “Opinia de Buzau” spune:  „Fug de vulgaritate şi vreau teatru fără exagerări”

Si intradevar, spectacolul este unul de bun gust si de bun simt, in care atat ritmul alert, cat si interpretarea partiturilor actoricesti sunt un exemplu in sprijinul sintagmei de mai sus.

Cazul „patologic” al DonJuanului extrovertit si pasional, mereu cazut in fata farmecului frumusetii feminine, gata sa contracteze simultan mai multe casatorii si in paralel alte relatii amoroase, devine in mana celor patru „gainuse”, cazul unui „fazan” picat in propia sa capcana, iar pedeapsa nu poate fi pana la urma decat „moartea din dragoste”! Din prea multa dragoste! J Pentru ca planul de razbunare al celor patru frumoase neveste/amante, este neindurator. Inteligenta lor si cruzimea – pana la urma – il transforma pe Marco – intr-o marioneta manevrata articulat si fara scrupule! Sabia ridicata (convenim sa numim „instrumentul” drept „sabie”), de sabie va cadea lovita .

Prima sotie – doamna si stapana casei, Stefania, dimpreuna cu cea de-a doua sotie cu acte, Clelia – batausa si colerica, alaturi de urmatoarea candidata la ceremonia nuptiala – pacifista si pusa pe tratative – Amanda si in cele din urma – copilita cu codite – Marisa, isi stabilesc haremul comun in casa fantelui Marco, sub grija si obladuirea majordomului Carletto si pun la cale un program saptamanal riguros de satisfacere a „sultanului”. Fara pauza duminicala Toate patru il hranesc pe Marco cu dragostea lor. Dar „masina de facut dragoste”, „barbatul mandru” (la urma urmei – nu sunt decat patru, nu-i asa?), „transforma farsa intr-o tragedie”.

Gaselnita deosebita a regizorului, dimpreuna cu intreaga echipa tehnica, este proiectarea video „pe repede” a scenelor suculente care se constituie in „programul devorator saptamanal de amor” al acestui „barbat mandru”.

Sigur ca razbunarea amorezului – venita de dincolo de nefiinta – se concretizeaza amar in testamentul care il transforma pe majordomul Carletto in beneficiar absolut al averii sale. Ceea ce le determina pe cele patru „femei iubite” si „dezinteresate” sa se refocuseze asupra  „pinguinului scrobit”, care s-a complacut in tot acest timp in mlastina yes-man-ului J Si planul va functiona in continuare. Pentru ca la munca ( si inca munca grea), trebuie si rasplata!

Interpretii au intrat perfect in aceasta comedie sociala si atat de vie si contemporana – si haideti sa ne amintim de „farsa-tragedie” semnalata de curand in media romaneasca, si anume ca  pe plaiurile romano-moldave, un „sultan” traieste si procreaza in lant cu doua surori-neveste in aceeasi casa familiala.

Cele patru „oficiante” si-au creionat cu talent, elasticitate si mobilitate scenica caracterele personajelor si pur si simplu au inflorit si ne-au  dezvaluit si comunicat emotia si umorul acestei zone specifice naturii umane. Verva si umorul lor au fost bine temperate, undeva acolo pe muchia fragila a excesului despre care vorbea regizorul in interviul sau mai sus amintit. Pentru ca rasetele si aplauzele sustinute ale publicului pot fi uneori periculoase, pot forta actorul sa apese mai tare, sa ceara mai mult. Ei – si nici vorba de asa ceva, pentru ca au stiut sa isi controleze perfect si matur resursele interpretative! M-am bucurat sa o revad pe scena, cu aceasta ocazie, pe Adriana Gulutanu, pe care am apreciat-o in  spectacolul cu piesa Casina si sa observ ca in public au fost si Alexandra Baila (regizoarea Casinei) si Adi Hostiuc (interpretul lui Lysidamus- din acelasi spectacol) – ca o dovada de prietenie si colegialitate.

Alin Brancu – Marco (cu o figura ce aduce putin cu cea a lui Tom Cruise ) se transforma cu multa dibacie, sub ochii spectatorului, din „cocoselul”  dominant-iresponsabil, in marioneta vlaguita de propriile sale excese si naufragiaza  in final intr-un portret al mult regretatului, flancat de lumanarile aprinse si inconjurat de cele patru indoliate si „inlacrimate” gorgone! Iar figura aparent inocenta a lui Catalin Stelian, care traverseaza vexat in fracul sau de majordom mai toate momentele acestei comedii, cantandu-i in struna lui Marco, face toate paralele in final, cand isi constientizeaza viitorul! Iar aparitia scurta a lui Ciprian Nicolae, in rolul Notarului este o dovada ca talentul face si dintr-un rol episodic, o mostra de profesionalism.

Tinand seama de faptul ca intreaga actiune se desfasoara pe o scena minuscula, trebuie sa evidentiez si scenografia – minimala, dar expresiva, care slujeste perfect intriga, dar sa spun ca si miscarea scenica – in viu si in video, este de mare ingeniozitate si plina de ritm, pe o coloana sonora adecvata. Vinovatii sunt numiti in preambulul la aceasta cronicuta.

Buna dispozitie si starea de bine pe care a transmis-o acest spectacol si echipa care l-a facut posibil, ma face sa va recomand sa urmariti atat urmatoarea programare, cat si viitoarele proiecte ale Teatrului INDART!

Si nu pot sa inchei fara sa transmit intregii distributii si echipei de realizatori, multimirile si aprecierile amicilor care m-au insotit, printre care si coechipiera de blog, Mihaela Mandru.

Umbrele lui H.G. Wells (II)

Prima parte aici.

Din călătoria lui Wells nu putea lipsi, fireşte, întâlnirea cu Maxim Gorki, cel care a jucat un rol important în ademenirea scriitorilor occidentali cu simpatii comuniste. Wells l-a întâlnit pe Gorki pentru prima oară în 1906. Descrierea laudativă a lui Gorki nici nu mai miră „A câştigat încrederea şi respectul celor mai mulţi lideri bolşevici şi a devenit un fel de salvator semi-oficial al noului regim. Deţine un sens pasionant al valorii ştiinţei şi culturii occidentale, a necesităţii păstrării vieţii intelectuale în Rusia şi în timpul acestor ani de foamete, război şi zbucium social. A găsit un sprijin hotărât în Lenin.” Rolul lui Gorki în acele momente a fost şi cel de salvator al intelectualităţii ruse care nu apucase să emigreze şi încă nici nu murise de foame, de glonţ, sau de ger).

Wells recunoaşte că „mortalitatea în rândul intelectualilor distinşi ai Rusie a fost foarte mare datorită dificultăţii vieţii dar în multe cazuri cred ca a fost de vină şi mortificarea marilor calităţi spirituale care au devenit inutile. Ştiinţele, arta şi literatura sunt ca nişte sere care au nevoie de căldură, respect şi îngrijire. Cruda filozofie marxistă care împarte oamenii în burghezi şi proletari, care consideră toată viaţa socială drept o stupidă şi simplă luptă de clasă, nu cunoaşte condiţiile necesare pentru o viaţă mentală colectivă.(…) În ceea ce priveşte viaţa intelectuală a unei comunităţi, se poate descoperi că marxismul comunist nu are planuri sau idei. Comunismul marxist a fost întotdeauna o teorie a revoluţiei, o teorie căreia îi lipsesc ideile creative şi constructive.” Tocmai acest amestec de critici şi previziuni fondate, această intuiţie, amestecată cu girarea guvernului sovietic reprezintă nota distinctă a relatării şi concepţiei lui Wells despre comunism.

„Teoria marxistă le-a inculcat ideea că dictatura proletariatului, cea mai conştientă clasă, va aduce un nou rai şi un nou pământ. Dacă s-ar fi întâmplat asta chiar ar fi fost o revoluţie în lume. Dar vedem că în Rusia există în continuare vechiul rai şi vechiul pământ, acoperite cu ruine, mobile abandonate şi maşinării stricate, aparţinând vechiului sistem, cu vechea ţărănime care se agaţă încăpăţânată de pământ şi comunismul, conducând oraşele, curajos şi onest dar totuşi, în atât de multe privinţe, ca un scamator care, după ce şi-a abandonat iepurele şi porumbelul, nu mai are nimic de scos din pălărie.” Gorki a reuşit să-i aranjeze o întâlnire cu Lenin, de aceea Wells s-a deplasat la Moscova. Wells a vorbit în engleză cu Lenin. Întrevederea dintre cei doi s-a axat pe două întrebări esenţiale, una pusă de Wells ( „Ce credeţi că veţi face din Rusia? Ce fel de stat încercaţi să construiţi?”)  iar cealaltă, pusă de Lenin („De ce nu începe o revoluţie socială şi în Anglia? De ce nu luptaţi pentru o revoluţie socială? De ce nu distrugeţi capitalismul şi nu întemeiaţi un stat comunist?”) Lenin enumeră obsesiile lui legate de electrificare, schimbarea completă a Rusie, restrângerea oraşelor, dezvoltarea unor proto-cooperative imense, aflate în proprietatea statului. „Ţărănimea, egoistă şi analfabetă, nu va şti ce i se va întâmpla decât atunci când îi va veni rândul” idee programatică pe care o va duce la bun (ultim) sfârşit Iosif Stalin. Înainte de a se despărţi, Lenin l-a invitat pe scriitorul englez să revină în Rusia după zece ani, să revină să vadă ce au făcut comuniştii.

H.G. Wells

Greşeala, mare, pe care o face atât Wells cât şi mulţi alţi călători mai mult sau mai puţin naivi în Rusia Sovietică este de a da vina pe un cumul de factori care ar fi determinat dezastroasa situaţie a populaţiei civile (cu o mortalitate îngrozitoare) din care, în mod ciudat, tocmai puterea sovietică este exceptată. De vină este vechiul regim ţarist, blocada Antantei, Polonia, mişcările intervenţioniste ale Albilor, susţinute de către puterile Antantei, şi chiar ţăranii (verzii). Această radiere nu este una nevinovată căci pregătea terenul viitoarei propagande sovietice. „Au avut loc incendieri de castele şi adesea crime abominabile. O explozie a ceea ce este mai urât în natura umană şi pentru cele mai multe dintre acestea, guvernul bolşevic este tot atât de responsabil precum guvernul Australiei.”   

Denikin, Kolciak sau Wrangel, nefericiţii conducătorii ai Albilor, sunt executaţi rapid de Wells care-i consideră doar nişte tâlhari. De altfel, atunci s-a irosit singura şansă reală de anihilare a comunismului. „Partidul comunist, oricât de mult cineva l-ar putea critica, întruchipează o idee şi, cu siguranţă, va apăra această idee. Până în momentul de faţă este mult mai moral decât orice altceva ce s-a abătut asupra lui. (!) Teroarea roşie, care a fost crudă şi înfricoşătoare, a fost opera unor minţi înguste şi mulţi oficiali s-au inspirat din ura socială şi din resentimente contra-revoluţionare, dar chiar dacă a fost fanatică, a fost onestă. În afara atrocităţilor individuale, a comis toate acele crime având o motivaţie, pentru un scop.” Sublimă şi întortocheată gândire. ”Am descoperit că bolşevicii erau exact ceea ce clamau că sunt. Am fost obligat să-i tratez direct şi cinstit. Nu sunt de acord cu viziunile sau metodele lor, dar aceasta-i un alt capitol.” Unul important „Acest guvern bolşevic este unul din cele mai temerare şi puţin experimentate guverne din lume. În anumite domenii, incompetenţa lui este uimitoare. În marea lui majoritate ignoranţa este profundă. Dar, în mod esenţial, este onest.”  Poţi omorî oamenii fiind onest, nu-i aşa?

De altfel, de-a lungul timpului şi evoluţiei Uniunii Sovietice, acest guvern avea să devină din ce în ce mai competent şi experimentat dar din ce în ce mai puţin onest (asta numai dacă luăm de bună afirmaţia lui Wells şi ştim bine că nu a fost onest nici un moment, dorind inca de când au preluat puterea, aneantizarea fizică a duşmanilor) Ceea ce este paradoxal la Wells este că acele pasaje critice pe care le publică anulează pasajele în care nu numai că ia apărarea comuniştilor dar, mai mult, încearcă să explice şi să relativizeze masacrele comise de aceştia. În mod logic, nu se poate nici măcar ascunde după raţionamentul că nu a ştiut după cum o fac marea majoritate a călătorilor înregimentaţi.[1]

H.G. Wells nu a uitat invitaţia lui Lenin de a vizita URSS după zece ani chiar dacă nu a respectat cu stricteţe deceniul, Lenin oricum murise. În anul 1934 Wells a vizitat din nou, pentru puţin timp Uniunea Sovietică, în principal pentru că dat fiind statura sa intelectuală în lumea anglofonă îi fusese aranjat un interviu cu însuşi Stalin, un premiu care era acordat unui număr restrâns de camarazi de drum, şi, în principal, celor mai reprezentativi, de care aparatul propagandistic sovietic putea să se folosească cel mai bine. Iniţial, Wells a avut o părere mai degrabă critică faţă de Stalin, considerându-l un adept al unei ortodoxii înguste, percepţie ce avea să se schimbe, fireşte, în urma vizitei la Moscova.  La 23 iulie 1934 a avut loc întrevederea între scriitorul britanic şi dictatorul sovietic care a durat destul de mult pentru standardele în materie, între orele 16-18.50 fiind înregistrată de Constantin Umansky, şeful Biroului de Presa al Comisariatului pentru Afaceri Externe. Textul oficial a fost aprobat de ambele părţi şi a fost publicat în presa occidentală.

Discuţia dintre scriitorul britanic şi dictatorul sovietic a fost destul de vie, dar totuşi Stalin nu spune nimic nou, dând încă o dovadă a simţului sau intelectual extrem de versatil. Discuţia a fost publicată ulterior cu titlul Marxism vs. liberalism. Un interviu.[2] O mostră a gândirii lui Stalin “Capitalismul va fi desfiinţat nu de către organizatorii producţiei, nu de către elita tehnica ci de clasa muncitoare pentru ca sus-numita structura nu joaca un rol independent. Inginerul, organizatorul producţiei, nu munceşte aşa cum ar dori ci cum îi este ordonat pentru a sluji interesele angajatorului. Mai sunt experţi, desigur; mai sunt oameni din această categorie care s-au trezit din intoxicarea capitalismului. Elita tehnică poate, în anumite condiţii, întreprinde miracole de care să beneficieze întreaga umanitate. Dar de asemenea poate produce mult rău. Noi, sovieticii, nu avem o experienţă redusă în domeniul cunoştinţelor tehnice. După Revoluţia din Octombrie, o anumită parte din elita tehnică a refuzat să ia parte in noua societate; s-au opus construcţiei socialiste şi chiar au sabotat-o. dar noi am făcut tot posibilul pentru a aduce elita tehnică in această muncă de construcţie”

Russia in the Shadows

Este necesar ca din când in când să mai recitim astfel de pasaje pentru a ne readuce aminte de esenţa comunismului, prea repede şi uşor uitată. Wells era impresionat şi trebuia să-l flateze pe Stalin (doar îi făcuse un asemenea mare favor) “Abia am ajuns ieri dar deja am văzut feţele fericite ale unor oameni sănătoşi şi-mi dau seama de transformarea considerabilă care a avut loc aici. Contrastul cu 1920 este uimitor.” Stalin, obişnuit fiind, se vede, cu vizitele scriitorilor străini îl întreabă pe autorul britanic dacă nu va asista la lucrările Congresului Scriitorilor din URSS, punându-l în încurcătură pe Wells care trebuie să recunoască, spăşit, că avea alte angajamente  şi nu putea sta în URSS decât o săptămână. “Am venit să vă văd pe dumneavoastră şi sunt  foarte mulţumit de discuţia pe care am avut-o. Dar intenţionez să discut cu cât mai mulţi scriitori sovietici pe care îi voi putea întâlni posibilitatea aderării lor la P.E.N. club. Aceasta este o organizaţie internaţională a scriitorilor fondată de Galworthy. După moartea lui eu am devenit directorul ei. Organizaţia este încă slabă dar are filiale în multe ţări şi ceea ce este cel mai important, discursurile membrilor ei sunt amplu redate în presă. Insistă asupra libertăţii de expresie chiar şi a părerilor opuse. Sper să discut acest aspect cu Gorky. Nu ştiu daca sunteţi pregătiţi aici pentru atât de mult libertate.”

Trebuie să recunoaştem că această înţepătură spală mult din păcatele sale dovedind că indiferent cât de mult prosovietism încercau anumiţi scriitori prestigioşi să digere, ei continuau să gândească în termenii unei libertati personale imposibil de conceput în URSS. Stalin avea replică şi pentru acest gen de critică, deloc voalată “Noi, bolşevicii o numim auto-critică. Este foarte larg răspândită în URSS. Dacă vă pot ajuta cu ceva, voi fi fericit să o fac.” Interesantă este legătura între autocritica lui Stalin şi libertatea de expresie a lui H.G. Wells. În ciuda acestei mici divergenţe, Wells, odată întors acasă nu s-a putut abţine să nu scrie un articol în revista de stânga The New Statesman în care declara sus şi tare, despre Stalin “Nu am întâlnit niciodată un om mai cinstit, nevinovat şi onest”, fiind convins că “imaginea sinistră a lui Stalin este trunchiată sau pur şi simplu falsă.” Din fericire pentru scriitorul britanic, el a putut să se înşele în linişte în Marea Britanie şi să nu descopere realitatea din URSS şi, după 1945, din ţările lagărului sovietic.

Asociatia Presei Straine de la Hollywood a considerat destul de tarziu ca este necesar un premiu pentru filme de animatie. Prima data, in anul 2002, s-a decernat primul premiu Oscar pentru animatie, iar castigatorul a fost productia celor de la DreamWorks Animation, “Shrek”. Cinci ani mai tarziu, s-a instituit si premiul Globul de Aur pentru animatie (in trecut, filmele de animatie erau nominalizate/premiate la sectiunea de film de comedie sau musical). Pentru ultimii cinci ani, cei de la Pixar au castigat toate premiile: “Cars” a luat Globul de Aur inaugural pentru animatie, invingand concurenti precum “Happy Feet”, “Monster House” sau “Bee Movie” (pentru ca la Oscar, in acelasi ani, sa castige “Happy Feet”).

De atunci, in fiecare an, un alt film Pixar a pastrat aceasta traditie: “Ratatouille”, “WALL-E“, “Up” si “Toy Story 3” au castigat rand pe rand.

In acest an, Lasseter se intoarce cu partea a doua de la “Cars”, in care Lightning McQueen (Owen Wilson) si Mater (Larry the Cable Guy) se intrec din nou in cursele de masini, parca special pentru a castiga un nou premiu la Globurile de Aur. Nu lipseste insa nici “Happy Feet Two”, o parte a doua si a principalului concurent de acum doi ani. Nu este insa aceeasi cursa ca in 2006. Sunt mai multi concurenti care asteapta o nominalizare: “Kung Fu Panda 2″ si “Puss in Boots” (de la DreamWorks Animation), “Rio” (de la Fox), “Rango” (de la Paramount), “Winnie the Pooh” (de la Disney) si “Arhur Christmas” (de la Sony).

Cu toate acestea, se pare ca principalul concurent este un nou venit in lumea animatiei: Steven Spielberg, care regizeaza prima sa animatie, “The Adventures of Tintin“, care foloseste ultimele tehnici ale cinematografiei 3D, avandu-l ca producator pe Peter Jackson. Tintin este un nume faimos in Europa, acolo unde multi dintre membrii Asociatiei Presei Straine de la Hollywood isi au originea. Desi Paramount nu va lansa filmul in Statele Unite pana pe 21 decembrie, la aproape o saptamana dupa anuntarea nominalizarilor la Globurile de Aur, el are deja un succes masiv in lume, unde a strans peste 160 de milioane in primele doua saptamani de la lansare.

Cine va castiga? Si noi suntem la fel de curiosi.

Asa ca si-a redescoperit dragostea pentru vin (dar nu ininteles restrans), pentru ca il “fascineaza toata atmosfera asta din jurul vinului”. A pornit in anul 2006 cu primele vii cumparate in Romania, in acelasi an a produs primul vin,  apoi “i-au picat dintii” in fata noii provocari de la Ceptura unde a cumparat cu 80.000 euro si apoi a investit serios,  a invatat cu pasiune, a experimentat, s-a informat si s-a format si acum Merlotul “cramelor rotenberg” este cunoscut si apreciat nu numai in Romania. Si-a format cu pricepere si inteligenta un segment de piata caruia I se adreseaza produsele sale si vorbeste cu multa placere despre protocolul degustarii vinului.

Pe situl Rotenberg.ro, Dl. Rothenberg insusi ne spune: “Dupa o indelungata cariera internationala in domeniul retelelor de calculatoare si a telecomunicatiilor, am decis sa ma dedic in exclusivitate vinului de exceptionala calitate si am infiitat Cramele Rotenberg. Pentru a face vinuri cu adevarat “mari”, toate elementele care influenteaza calitatea vinului si anume strugurele, fermentarea si butoiul in care se matureaza vinul se afla sub controlul nostru. Am obtinut asfel vinuri rosii seci de “lumea veche” de mare subtilitate”, dar ne si pofteste la “vizite si degustari” organizate.

Pregatind aceasta emisiune, mi-am dat si mai profund seama ca in toata istoria sa omenirea a fost intovarasita de licoarea binecuvantata a boabelor de struguri rumenite de soare. Filozofi, poeti, dramaturgi, scriitori, pictori si muzicieni au imortalizat in operele lor vinul si binefacerile sale.

In Torah si toate celelalte carti ale iudaismului, numai in Cartea lui Jonah nu se face referire la vin! Dar Regele Solomon ne-a lasat cuvintele: “Nu fi printre cei care se imbata cu vin, ci printre cei ce isi desfata trupul si sufletul cu vin”.

Euripide a spus: “Bucura-te, bea, traieste-ti zi cu zi viata, toate celelalte sunt numai destin”, iar Alexandru cel Mare ne indeamna: “Cand sorbiti vinul din cupe amintiti-va ca beti din sangele vitei de vie, puterea pamantului si eternitatea soarelui.”

Iar de la Pasteur avem cuvintele: “E mai multa filozofie intr-o sticla de vin decat in toate cartile”.

Si un exemplu de intelepciune populara este proverbul toscan: “Beti vin, lasati apa pentru moara”.

Si ca sa fac fericiti am gasit si un expozeu in care imi place sa cred: “Exista dovezi stiintifice ca un consum moderat de vin reduce semnificativ  riscul aparitiei unei boli de inima, al Alzheimerului sau al accidentelor vasculare cerebrale”.

Haideti sa ne gandim putin fiecare ce romane am citit, sau ce filme am vazut – in care vita de vie si vinul sunt pilonul central al actiunii.

Sau in pictura (vinul si arta s-au completat intotdeauna deplin – pentru ca si vinul este o arta).

Si sa nu uitam muzica. Si nu va dau acum exemple din muzica clasica (opera/opereta si alte creatii lirice) ci iata, sa ne binedispunem cu urmatoarele linkuri:

Si ca un corolar al acestui mic demers in onoarea vinului, iata si o nemuritoare balada a lui Francois Villon, talmacita de Romulus Vulpescu:

De junghi să aivă parte şi de lance.
De bîtă noduroasă şi de spată,
De paloş zdravăn, de cîrlig de cange,
De ghiont cu ghioagă-n ghinturi fericată,
De suliţă călită, de săgeată,
De furcă, de ţapină, de baltag,
De furi pîndind la coturi de drumeag
Să-i hăcuie, să-i jefuie de pungă,
Să-i spintece, în inimi să-i împungă.
La beregăţi să-i sîngere puţin;
În beciuri de Ghehenă să ajungă,
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !

De arc păgîn, de iatagan, de prăştii,
Să aivă lotrii parte, şi de bardă ;
Tu, creierii lor, trăsnet, să-i împrăştii!…
Iar părul, elinescul foc li-l ardă;
În ştreang le-atîrne hoitul, rug să-i piardă :
Mă rog la cer să piară de podagră,
Ori şi mai bine, bată-i buba neagră ;
Scurma-i-ar ţepi încinse-n măruntaie,
Şi zece gîzi, de vii să mi-i jupoaie,
Să-i fiarbă în oloi la focul lin,
Sirepi să-i rupă, face-s-ar gunoaie,
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !

Să-i prinză vijeliile pe uliţi;
Le farme, balimezul, căpăţîna ;
Orbească-i ale fulgerelor suliţi:
Zăvozii facă-i una, cu ţărîna,
Le rupă beregata, şoldul, mîna ;
Îngheţe-i gerul bocnă, bată-i grindeni,
Şi ploaia biciuiască-i pretutindeni;
Să n-aivă mantii, nici dulame groase ;
Îi sfîşie-ascuţişe lungi de coase,
Şi leşul prăvălit le fie-n Rin;
Zdrobiţi să fie de-op’zăci de baroase,
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !

ÎNCHINARE:
Crăpa-le-ar Domnul, – Principe, – ficaţii
Şi setea ogoi-le-ar cu venin,
Căci n-au păreche-n lume blestemaţii:
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !

Traducere de Romulus Vulpescu
(Opurile magistrului Fr. Villon adică Diata Mare şi Lăsata Adaosul Jergul şi Baladele,
Ed. Tineretului, Buc., 1958)

Umbrele lui H.G. Wells (I)

Şi Herbert George Wells (1866-1946) a cochetat cu comunismul. Scriitorul englez, celebru pentru cărţile sale de ficţiune precum Maşina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în lună şi Insula Doctorului Moreau a mai publicat nuvele contemporane, istorie, analize sociale cu un impact mult mai redus faţă de opera sa SF. A fost un socialist declarat şi un pacifist, de aceea atracţia sa faţă de ce se întâmpla în Rusia Sovietică este, pe undeva, justificată. HG Wells vizitase Peterburgul şi Moscova şi pe vremea ordinii ţariste, în ianuarie 1914, de aceea atunci când a fost invitat de câtre Kamenev care conducea pe atunci o delegaţie sovietică în domeniul comerţului la Londra să repete acea vizită, pentru a observa noua (dez)ordine, a răspuns favorabil, curiozitate şi simţul aventurii jucând, fără îndoială, un rol în această decizie. Profitând de ocazie, Wells a publicat în ziarul englez The Sunday Express mai multe articole despre situaţia din Rusia Sovietică, pe care ulterior le-a adunat şi editat sub forma volumului Russia in the Shadows. La fel făcuse şi Albert Londres în spaţiul francofon. Diferenţa dintre abordările celor doi este însă destul de mare.

Lectura firavului volumul scris de H.G. Wells despre situaţia din Rusia Sovietica din anul 1920 produce un amestec de senzaţii contradictorii pentru că, autorul, celebru în epocă, a cărui operă a rămas, spre deosebire de  mulţi alţi scriitori occidentali care au vizitat URSS, adopta, cel puţin în 1920, o atitudine de expectativă, reuşind să îmbine, cu mare măiestrie, atât o frescă reală, sobră a grelei situaţii în care se afla Rusia la acel început de drum comunist dar, în acelaşi timp, să cauţioneze regimul, să-l justifice, să-l legitimizeze. Aceasta dovedeşte că, cel puţin în această primă parte a existenţei Sovietelor, o critică justă se putea îmbina cu uşurinţă cu încrederea în ceea ce ar fi putut aduce nou comunismul pe scena politică rusească dar şi mondială. În fond, situaţia nu se decantase cu claritate, regimul se afla în fruntea Rusie de numai câţiva ani, având o sumedenie de scuze şi circumstanţe atenuante cât se poate de valabile, sub care de fapt, ştim bine acum, se ascundeau tentacule monstruoase.

H.G. Wells

Încă de la începutul volumului Wells se lansează în această echilibristică „Impresia noastră dominantă asupra stării de lucruri din Rusia este că a avut loc o mare şi ireparabilă ruptură. Ţăranii[1] care erau baza socială a vechii piramide ocupă în continuare pământul, trăind la fel cum trăiau şi înainte însă tot restul a fost distrus sau se află în pragul distrugerii. În această imensă dezorganizare, un guvern de urgenţă, susţinut de aproape 150.000 de membri de partid disciplinaţi a preluat controlul. Cu preţul multor execuţii, a eliminat hoţia şi a stabilit un fel de ordine şi siguranţă în oraşele extenuate şi a instituit un crud sistem de raţionalizare.” Însă „este, o spun încă odată, singurul guvern posibil în Rusia la ora actuală. Este singura idee, oferă singura solidaritate rămasă în Rusia”. Este greu de înţeles acest raţionament folosit în epoca nu numai de Wells dar si de alţi viitori tovarăşi de drum. De ce, de exemplu, experimentul democratic început cu revoluţia din februarie 1917 nu ar fi produs rezultate incomparabil mai bune, mai puţin sângeroase (o întrebare contrafactuală plină de miez în lumina „rezultatelor” istorice ale regimului comunist sovietic)? Însă misiunea unui autor talentat, este aceea de a transforma ideile discutabile în adevăruri intangibile, de nezdruncinat. Rolul (de)formatorilor de opinie.

Wells nu ezită să critice starea de lucruri dezastroasă din fosta capitala ţaristă, Petersburg (Petrograd, înainte de a deveni Leningrad) anului 1920. „oamenii au cartele de pâine, dar timp de trei zile brutăriile din Petersburg nu au funcţionat din lipsă de făină. (…)Având chiar cele mai bune intenţii, guvernul sovietic nu poate produce suficiente raţii de hrană pentru a susţine o viaţa sănătoasă.” Rusia şi Petrogradul îşi păstrau poezia căci, chiar dacă oamenii mureau de foame „cu greu exista cineva care să aibă un al doilea costum de haine sau mai mult de un set de lenjerie de lână peticită” florile erau vândute, cumpărate (şi probabil, fără ştirea autorului britanic, mâncate!). Toate magazinele sunt închise. Străzile pe care merg tramvaiele se află într-o stare jalnică şi nu au fost reparate de trei-patru ani; sunt pline de gropi precum cele făcute de obuze, de două-trei picioare adânci. Gerul le-a mărit, canalizarea s-a prăbuşit iar oamenii au smuls scândurile din pavaj pentru a face focul” Imaginea deprimantă este completă “Cei mai mulţi bărbaţi întâlniţi par, la prima vedere, neîngrijit bărbieriţi şi ai impresia, la început că este o altă dovadă a apatie generalizate, dar am înţeles mai bine motivul după ce, un prieten a menţionat fiului meu că folosea aceeaşi lamă de ras de un an de zile. Medicamentele sunt de asemenea imposibil de procurat. Nu poţi lua nimic împotriva unei răceli sau dureri de cap. Mici probleme de sănătate se pot transforma de aceea în boli grave. Aproape orice om întâlnit mi se părea că stă cam prost cu sănătatea. O persoană sănătoasă este greu de găsit într-o atmosferă dominată de disconfort şi meschine lipsuri.”

Russia in Shadows

Fiul autorului cu care a călătorit a fost nevoit să facă o vizită la unul din spitalele din oraş pentru a descoperi o atmosferă mai mult decât deprimantă. Muribundă. “O lipsă acută de materiale medicale şi din această cauză  jumătate din paturi nu erau folosite pentru că nu se puteau îngriji mai mulţi pacienţi. O dietă stimulanta şi menită a ajuta la însănătoşire nici nu se pune problema, doar dacă pacientul vine cu mâncarea de acasă. Operaţiile se fac doar o zi pe săptămână, atunci când se pot întruni condiţiile necesare. În celelalte zile, pacienţii trebuie să aştepte.” În Petrograd se suferea şi se murea de foame. De altfel autorul menţionează scăderea drastică a populaţiei oraşului, de la 1.200.000 de suflete cât număra în 1914 la aproximativ 700.00 în 1920. “Toata lumea este jerpelită; toată lumea pare a căra boccele atât în Petersburg cât şi la Moscova. Să te plimbi pe trotuare la lumina amurgului şi să nu vezi nimic altceva decât figuri bolnăvicioase, toate grăbindu-se, toate cărând sacose, îţi conferă impresia de parcă toată populaţia se pregăteşte să plece.” Tabloul fostei capitale a ţarilor este sumbru şi va fi izbitor de asemănător cu blocada germana din 1941-44 “Toate casele din lemn au fost demolate pentru a se face focul în iarna trecută, rămânând dezastroase găuri între casele de piatră.” De vină pentru această jalnică situaţie nu ar fi comuniştii sau cel puţin el nu crede asta ci vechea ordine care şi-a consumat resursele. Până la urmă “nu comunismul a construit aceste mari si imposibile oraşe ci capitalismul. Nu comunismul a aruncat vechiul imperiu într-un război extenuant de şase ani de zile.[2] Ci imperialismul european.”

La Petrograd Wells a fost dus să observe şi câteva stabilimente model. Într-o şcoală, bine aleasă, scriitorul britanic constată, cu (auto)ironie, că elevii unei clase gimnaziale, întrebaţi de ghid dacă au auzit de vreun autor al literaturii engleze şi, dintre aceştia, care le plăcea cel mai mult, au răspuns în cor „Wells” „Figurile lui Milton, Dickens sau Shakespear făceau figură de pitici faţă de acel colos literar. Fiind în continuare întrebaţi titlurile cărţilor scrise de acesta au pronunţat numele unei duzini din cărţile mele. Am părăsit şcoala zâmbind cu greutate ghizilor mei” Vizitează şi o creşă unde părinţii îşi puteau lăsa progeniturile în timpul zilei. Wells observă că astfel părinţii pierdeau orice posibilitate de a-i instrui, această sarcină devenind responsabilitatea Statului. Observă şi o casă de odihnă a clasei muncitoare şi ia parte la una din şedinţele sovietului din Petrograd, pe care o descrie cu interes. În cadrul acestei adunări chiar ţine un scurt discurs pacifist, tradus în rusa auditoriului înfierbântat. Este atenţionat că au fost şi alţi aşa-zişi prieteni ai Sovietelor care au fost trataţi cu toată ospitalitatea, pentru ca la întoarcerea în Occident să critice cu neruşinare noul regim. „Acest discurs m-a lăsat rece căci am venit în Rusia Sovietică să judec guvernul sovietic şi nu să-l laud” se apără Wells curajos (în carte!)„Discursul meu a fost reprodus cu fidelitate în Pravda.”

(va urma)

Momente emotionante la care am putut vedea un public numeros (si multi, foarte multi tineri) adunat care in picioare, care asezat pe treptele pavilionului si sorbind cuvintele personalitatilor prezente la aceste lansari. Pentru ca una este sa ii poti vedea si asculta – din pacate – atat de rar pe posturile noastre de televiziune sau de radio, in emisiuni cu greu strecurate printre telenovele, show-uri care mai de care abundand de barfe si prost gust – si alta este sa ai privilegiul sa fii in fata lor si sa le sorbi cuvintele!

Va voi vorbi acum numai despre doua dintre lansarile de carte la care am participat in aceste zile.

Prima a avut loc in data de 25 noiembrie la ora 18 in standul Editurii Paralela 45, unde Valerian Sava, o voce de necontestat in critica romaneasca de film, si-a lansat volumul “ O istorie subiectiva a tranzitiei filmice – Al Patrulea Val, restauratia mediocrata si refondarea cinemaului romanesc -1”. Sa fie oare o intamplare faptul ca titlul extins al volumului contine acest “Val” cu trimitere atat la ideea-imagine a fortelor dinamice ale apelor si oceanelor lumii, cat si la prescurtarea derivata din numele autorului? Si chiar vorbitorii prezenti la aceasta lansare au comentat faptul ca acest VAL nu este o maree…dar nici un tzunami devastator . Este, asa cum comenteaza Vladimir Tismaneanu in Argument – cu care debuteaza volumul, “o palpitanta geneza a Noului Val, ca expresie a unui pariu estetic original …si oricine care va dori sa inteleaga aventura filmului romanesc in ultimele doua decenii, (…) va trebui sa citeasca aceasta fascinanta carte”.

Lansarea acestui volum a beneficiat de o pleiada de comentatori de marca ai existentei cinematografiei romanesti de astazi. Au vorbit cu caldura si profesionalism Ada Solomon (Hi-Fi Productions) si Thomas Ciulei (Europolisfilm), si cuvintele lor au fost intarite de un mic scenariu, conform caruia doi dintre cei mai talentati si titrati actori ai filmului romanesc de azi, Maria Dinulescu si Vlad Ivanov ne-au impartasit cateva fragmente incitante din acest volum. Si trebuie sa comentez si faptul ca autorul, cu toata experienta sa in profesiune, dar si de viata, a fost vizibil cotropit de emotiile momentului. Sprijinul financiar acordat de Compania Cotnari in editarea volumului la Editura Paralela 45 a incununat acest moment deosebit, iar Valerian Sava a acordat autografe pe exemplarele  cartii sale “dificile, complicate, riscante”, sub reflexiile aurii ale licorii binecuvantate.

A doua lansare despre care vreau sa va vorbesc a avut loc in 26 noiembrie la ora 18 in standul Editurii Vremea, unde au fost de fapt prezentate publicului trei volume, care au fara doar si poate, nu numai o legatura conjuncturala, ci si una de continut, mai precis: memoria!

Cartea generalului in rezerva Gheorghe Dragomir (97 de ani in toata puterea mintii si a sufletului) – “Generale, sa nu taci!” este dedicata acelui atat de – din ce in ce mai redus segment din populatia tarii – veteranii de razboi si amintirii unor vieti exemplare.

Cartea de poezie a lui Constatin Nitu, “Canta o pasare”, debuteaza cu aceste versuri care sunt chintesenta vietii si gandirii unui creator sensibil: “De fapt, ce este poezia/De fapt, ce este poezia? /Ce altceva decat mister,/Acel mister profund ce-l poarta Supremul Spirit Creator/Incorporand in noi delirul de-a te simti nemuritor,/Tu insuti sa te crezi divinul, fauritor al unui cer,/In care ingerii tai canta in simfonia de culori/Cuvintele-ti in ritmuri tandre, eliberand din armonia…”

Insa pentru mine si pentru acest mic colectiv al blogului nostru, interesul principal a fost lansarea volumului colegului nostru Codrut Constantinescu, “In labirint sunt umbre si lumini”, prezentat in cuvinte elogioase de catre eseistul prahovean Christian Craciun si de catre Directoarea Editurii Vremea, Doamna Silvia Colfescu. Edificator si sintetizator pentru esenta acestui volum memorialistic este mottoul pe care Codrut Constantinescu  l-a ales: “Si viata noastra nu consta tocmai in transformarea zilnica a prezentului viu si plin de caldura intr-o colectie de amintiri incremenite sub o sticla prafuita? – Andrei Makine – Testamentul Francez”.

Scris in memoria tatalui sau, plecat din viata in acest an, Codrut Constantinescu a scormonit prin arhive de familie, prin poduri, cufere si biblioteci, pentru a-si cauta radacinile, pentru a-si construi genealogia, pentru a reinvia vietile, truda si contributiile antecesorilor sai si a mediului lor social, in scopul de a se cunoaste si intelege pe el si vremurile pe care le strabate. O face cu mult talent literar, in spatele caruia sta o solida instructie de istoric si analist profund al vremurilor. Si pentru ca volumul se incheie cu o emotionanta fraza “Amintirea este o ultima redutabila reduta in calea mortii”, va sfatuiesc sa cititi acest volum care poate va reusi sa va determine aplecarea catre propria memorie.