O leapsa extrem de dificila pentru mine, pentru ca, pe de o parte, sunt nenumarate filme care imi ajung la suflet si unde as dori sa fiu unul dintre personaje, iar pe de alta parte mi-am inchipuit (fara succes insa!) de multe ori cum ar fi fost daca as fi ajuns actor, care dintre ei as fi si, mai ales, cum as fi simtit eu rolurile sale, cum le-as fi interpretat si ce sentimente as fi starnit.

Dificila si pentru ca sunt un fan declarat al comediilor romantice si gasesc zeci de filme, la prima vedere, in care as fi dorit sa joc si sa traiesc aievea frumusetea sentimentelor de pe marele ecran.

Sa incercam totusi, doar trei filme in care mi-ar fi placut sa joc:

1. Jeux d’enfants (2003). Asa cum veti vedea din alegerile mele, nonconformismul este cartea pe care o joc: cum altfel poate fi inchipuita ideea a doi copii, apoi adulti de a se provoca la fiecare pas, de a se juca cu fiecare provocare pana la momentul in care se vor juca cu propriul destin. Iubeste-ma daca poti! Iar Marion…. oau!

2. Bin-jip (2004). Tot despre a fi diferit: un individ interesant intra in casele oamenilor, doarme, mananca, traieste acolo o zi sau doua fara a lasa urme. O viata interesanta si o maniera de a supravietui surprinzatoare. Tot o forma de a fi nonconformist, pe care, cu siguranta, mi-ar placea sa o traiesc. Fara cuvinte.

3. Diarios de motocicleta (2004). Pai nu ai fi nebun daca, intr-o zi, te-ai hotari sa traversezi continentul sud-american pe o motocicleta rablagita, alaturi de un prieten ciudat si cu foarte putini bani in buzunar? Ba da, dar tocmai aici este farmecul unei tinereti fara probleme, fara griji si fara responsabilitati. Traieste-ti viata!

Voi ce ziceti?

Prima parte aici

2. Cesare Pavese

Cesare Pavese s-a nascut la 9 septembrie 1908 in satul Santo Stefano Belbo din Piemont unde parintii sai se aflau in vacanta, ei locuind mai mult la Torino. Orfan de tata de la o varsta frageda ramane cu o mama sevara si catolica. Incepand cu anul 1926 urmeaza Universitatea de Litere din Torino unde isi descopera pasiunea pentru limba engleza si literatura anglofona. Traduce romanul lui Herman Melville, Moby Dick. Si-a pregatit teza de doctorat asupra lui Whitman. La inceputul anilor 1930 a continuat sa citeasca literatura in limba engleza, de la Lewis, Hemingway, Lee Masters pana la Cummings, Lowell, Anderson etc. In 1931 i-a aparut prima sa traducere: Domnul nostru Wrenn de S. Lewis. In aceslasi an Pavese  a scris prima poezie din ciclul Lavorare stanca (Munca oboseste). In 1933 i-a aparut traducerea in limba italiana a romanului lui James Joyce Portrait of an Artist as a Young Man realizata de Pavese.

Destinul lui Pavese se va schimba in mod dramatic in ziua de 13 mai 1935 cand a fost arestat impruna cu Carlo Levi si Einaudi in urma raziilor efectuate de politie pentru a elimina grupul antifascist Giustizia e Liberta din care insa el nu facea parte, spre deosebire de Carlo Levi chiar daca era directorul revistei La Cultura, editata de Einaudi. A fost detinut in inchisoarea torineza Nuove, apoi la Roma pentru a fi condamnat la trei ani de exil, la fel ca si Carlo Levi, in sudul Italiei. Intre 5 august 1935 si 16 martie 1936 Pavese a avut domiciliu fortat in Calabria, in satul Brancaleone. In acest interval, femeia pe care o iubea s-a casatorit cu un altul, eveniment care l-a marcat profund si care a constituit unul din motivele pentru care a inceput sa scrie un jurnal, intitulat Il mestiere di vivere, publicat postum.  Victoria lui Musollini in Abisinia ramasa in constiinta posteritatii prin masacrele efectuate de camasile negre fasciste si prin folosirea gazelor de lupta este marcata printr-o relaxare politica interna. La fel precum Carlo Levi si Pavese este eliberat inainte de executarea intregii condamnari. Pavese isi reia activitatea de traducator, publicand traduceri din Dos Passos, Steinbeck. A continuat sa scrie litaratura, atat poezii cat si povestiri. In 1939 a terminat de scris romanul Il Carcere in care se regasesc ecouri din exilul calabrez.

In 1941 a publicat la Editura Einaudi primul sau roman, Paesi tuoi pe care autoritatile il condamna ca pe o ofensa adusa patrei, Patrie aflata in plin razboi mondial, cu apetitul teritorial amplificat. Scandalul a fost provocat de naturalismul unor descrieri, zugravirea prejudecatilor poporului italian si, mai ales, prezentarea realista a vietii satului italian (o alta asemanare intre Pavsese si Levi). In agitata si dureroara perioada 1943-45, cand Italia a fost teatrul direct al confruntarilor dintre germani si Aliati, ea fiind de altfel si divizata, Pavese s-a aflat la Torino, in zona germana. Ulterior s-a refugiat in zona deluroasa piemoteza la Serralunga spre a scapa de zelul criminal al fascistilor lui Musollini. Nu a luat parte la confruntarile dintre partizani si fascisti si germani, sanatatea lui fiind subreda inca din copilarie, el avand astm. Dupa sfaristul razboiului s-a apropiat doctrinar si politic de comunism. La 10 iulie 1945 Fernanda Pivano i-a respins definitiv cererea de casatorie. Chiar daca lui Pavese incepea sa i se recunosca talentul literar, perioada postbelica a reprezentat pentru el una plina de neimpliniri pe plan sentimental. Ultima idila, cea cu actrita americana Constance Dowling, intalnita la Roma s-a sfarsit tragic prin tradarea iubitei, nemultumita de performantele scriitorului.. La 17 august 1950 Pavese a inchiriat o camera la hotelul din fata garii din Torino iar la 26 august s-a sinicis, se pare noaptea. Pe noptiera s-au gasit saisprezece capsule goale de somnifer iar pe prima pagina a volumului sau aparut in 1947 Dialoghi con Leuco a scris “Ii iert pe toti si tuturor le cer iertare. E bine asa? Si fara prea multa galgie, va rog.”

“Il mestiere di vivere” (Meseria de a trai) a aparut la Editura Einaudi in anul 1952 si reprezinta unul din cele mai cutremuratoare jurnale scris vreodata, insumand scrierile lui Pavese din perioada 1935- 1950. Citindu-l ai impresia ca autorul nu a scris cu cerneala ci cu propriul suflet, pe care-l descarca de dureile unei vieti chinuite. “Imi petrec ore intregi rozandu-mi unghiile, exasperand din pricina oamenilor, dispretuind lumina si natura, cuprins de spaime copilaresti dar atroce; e o intoarcere la vremea cand aveam douazeci de ani. Ce lume s-a afla dincolo de marea aceasta nu stiu, dar orice mare are si celalalt mal, si voi ajunge. Ma las scarbit de viata pentru  a o putea savura inca o data.”

Pavese, profund nevrozat si nefericit revine constant asupra vietii avute: “Dar la naiba: a avut vreun rol tineretea in meseria mea? Iar daca cei sapte ani n-ar fi lipsit, si daca s-ar fi terminat cu bine, adica daca as fi compus poezii care sa reziste, daca as fi gasit o munca satisfacatoare, o nevasta si o multumire in viata, daca as fi avut si eu o casa si as fi fost impacat cu spectacolul public; daca toate astea ar fi fost asa, as avea acum ceva mai mult? Ar fi meritat osteneala? As fi stat la masa aceasta cu mai multa placere?” (pag.37)

Durerea si dezamagirile repetate i-au ascutit atat de mult spiritul incat ai impresia ca nu-si coboara garda nici o clipa. Unde putem gasi un elogiu mai virtos al liberatati, al individualitii decat in aceste randuri: ”Arta de a nu ne lasa descurajati de reactiile altuia, amintindu-ne ca valoarea unui sentiment este judecata noastra intrucat noi suntem cei care-l simtim, nu cei care intervin. Arta de a ne minti pe noi insine stiind ca ne mintim. Arta de a privi lumea in fata, adica si pe noi insine, ca si cum toti ar fi personaje dintr-o nuvela de-a noastra. Arta de a ne aminti mereu ca, nevalorand nimic, nici noi si nici vreunul dintre toti ceilalti, noi valoram mai mult decat oricine, pentru ca suntem noi. Arta de a considera femeia ca pe o bucata de paine, chestie de abilitate. Arta de a cobori fulgerator in inima curerii, pentru a ne ridica printr-o lovitura de calcai.” (pag.118)

Marziano Guglilminetti scria in prefata editiei romanesti a volumului: “Nazism, fascism, comunism si democratia insasi, nu joaca in gandurile sale acel rol important la care ne-am ingadui, omeneste vorbind, sa ne asteptam. Politica este colaterala vietii si artei dar nu absenta, si din perspectiva razboiului emite refectii asupra poparelor si al puterii, asupra imperiilor si al revolutiilor ce nu rapesc spatiul celeilalte directii a notatilor, devenite maxime; despre atitudinea umana, marile sentimente ( iubire, ura dar si manie si entuziasm), despre marile categorii ale existentei (singuratatea, libertate, pacat, suferinta, durere)”. In aceasta perspetiva Pavese scria “Fantezia umana este infinit mai saraca decat realitatea. Daca ne gandim la viitor noi il vedem tot timpul dezvoltandu-se dupa un sistem. Nu ne gandim ca trecutul este un haos multicolor de generatii. Aceasta poate de asemenea sa ne serveasca drept consolare fata de groaza cauzata de barbaria tehnica si totalitara a viitorului. In urmatorii o suta de ani se va putea produce o suita de cel putin trei momente in spiritul uman va putea sa traiasca succesiv in piata, in puscarie si in ziare.”

Acelasi Marziano Guglilminetti  preciza ca“ (…) in Meseria de a trai sinuciderea este, in primul rand, adresarea unui ramas bun cuvantului si scriiturii< Nu vorbe. UN gest. Nu voi mai scrie>. Intr-un jurnal a nu mai scrie sau a te sinucide coincid in mod necesar.”

Anxietatea si amarciunea de a trai nefericit, diferit fata de semenii sai razbate constant, ca o mare tema existentiala “Nu, nu sunt nebuni oamenii acestia care se distreaza, care se bucura, se plimba, fac dragoste, lupta- nu sunt nebuni, caci adevarul este ca am vrea sa facem si noi la fel.” “Adevaratul raté nu e cel care nu reuseste in lucrurile mari- cine reuseste?- ci in cele marunte. Sa nu poti avea un camin al tau, sa nu poti pastra un prieten, sa nu poti satisface o femeie, sa nu-ti castigi viata ca oricare altul. Acesta este cel mai trist raté.” (pag49) “Nu va trebui sa mai iei niciodata in serios lucrurile care nu depind de tine singur. Ca dragostea, prietenia si gloria.”

Cruzimea si ipocrizia lumii si a semenilor/ semenelor, cinsimul socio-uman sunt criticate virulent “ Si mai afla un lucru: oricat de ingrozitoare au fost pana acum incercarile, esti facut astfel incat maine vei fi supus unor incercari si mai grele. La tine se intampla, cu vremea, sa creasca numai capacitatea de-a te dezlantui, nu aceea de a rezista. Ai fost vreodata altceva decat copilul de odinioara? Ca lumea sa aiba mila de noi trebuie sa ne prezentam bine (keep smiling) sa nu fim prea murdari, sa reprezentam un avantaj pentru cine se ocupa de noi. Pe cand celui care intr-adevar ar cere mila si sacrificiu- umilitul, obsedatul, omul sfarsit, muradar si stangaci la vorba, disperat si insetat- cine ar vrea sa-i dedice viata sa?” Notatiile lui si-au pastrat valabilitatea si dupa o jumatate de secol . “E de notat ca devenind adulti, oamenii nu invata noi moduri de a face bine- de a fi buni- ci doar de a face rau, de a fi rai. In privinta aceasta, fireste, nu ispraveste niciodata de invatat.” Aceasta cruzime il determina pe Pavese sa devina si el, la randul sau, un cinic:   ”E o neghiobie sa fii indurerat de pierderea unei tovarasii: puteam sa nu ne intalnim niciodata cu persoana aceea, asa ca putem sa ne lipsim de ea.”

Un posibil leac la cruzimea lumii? “Lasati sa treaca o experienta care va parea nefericita, o veti vedea cu alti ochi si va fi extraordinara. Scurgerea timpului in tacere reintinereste popoarele si indivizii.”

O alta tema majora in jurnalul lui Pavese este complexul femeii, de o importanta majora tocmai pentru ca este conex temei esecurilor in viata fiind in mare masura declansatorul acesteia din urma. „Orice femeie doreşte cu pasiune un prieten căruia să i se destăinuie şi cu care să-şi umple golul orelor în care al treilea e departe; şi pretinde acestui prieten să nu-i tulbure dragostea; se înfurie dacă acest prieten îi cere ceva care să aibă vreun amestec cu dragostea ei; acest prieten trebuie deci sa se abtina si sa-si struneasca propriile priviri si propriile cuvinte cu singurul scop de a nu mai incerca dorinta, dupa care numaidecat femeia- orice femeie- scoate la iveala priviri, unghii si cuvinte ca sa descopere aceasta dragoste si sa-si vada prietenul cum sufera. Si o face fara sa isi dea seama” Referirile autobiografice sunt evidente caci in timpul exilului sau fortat una din iubirile sale l-a abandonat preferand un altul. „Toata seninatatea si altrusimul si virtutea si sacrificiul pier in prezenta celor doi- barbat si femeie- despre care stii ca s-au culcat si se vor culca impreuna. Misterul lor nerusinat este de neingaduit. Si daca unul din ei este tot ceea ce visezi tu? Atunci ce-o sa se aleaga de tine? A iubi pe cineva este ca si cum ai spune: de acum inainte aceasta persoana se va ingriji de fericirea mea mai mult decat de propria sa fericire. Ce poate fi mai imprudent decat asta?”

Una din posibilele solutii de aparare, un adevarat scut este imaginata in randurile „Ca sa posezi ceva sau pe cineva trebuie  sa nu i te dai cu totul, sa nu-ti pierzi capul, ci sa ramai superior. Dar e o lege a vietii ca sa te bucuri numai de ceva caruia i te dai cu totul. Au fost tare isteti cei care au descoperit dragostea lui Dumnezeu: altceva care, in aceeasi masura, sa fie si posedat si sa te bucure nu exista.” „ Nu trebuie sa ne plangem daca o persoana pe care o iubim foarte mult se comporta uneori ca dusmanii, calcandu-ne pe nervi, sau facandu-ne intr-un fel sa suferim. Nu trebuie sa ne plangem ci sa tezaurizam cu aviditate aceste manii si amaraciuni pe care le avem: ne vor servi sa ne indulcim durerea in ziua cand acea persoana ne va lipsi intr-un mod oarecare. (pag.115) La 27 octombrie 1938 Pavese scria “Este posibil sa nu te gandesti la femeie asa cum nu te gandesti la moarte.”

Florin Chiritescu preciza in postfata volmului ca “Pentru Pavese poezia, scrisul constituie singurele elemente, ca aerul, ca apa, care-l mai pot mentine, retine in viata. Obsesia mortii devine atat de puternica, incat scriitorul trebuie sa se lupte cu disperare ca sa-i scape, si jurnalul sau intitulat nu numai atat de sugestiv ci si cu o disperare atat de vitala, de dramatic umana, il situeaza pe o pozitie de o demnitate incontestabila”

3. Concluzii

Levi si Pavese sunt doi reprezentanti de marca ai culturii italiene din secolul trecut, legati atat prin aceleasi optiuni politice antifasciste care i-au determinat pe amandoi sa simpatizeze si sa adere la miscarea comunista italiana, comunism pe care nu-l cunosteau decat din auzite, invelit in aura romantica a rezistentei impotriva fascismului si nazismului cum era in acele prime momente postbelice, cu o aura complet nemeritata care ascundea vederii atat crimele lui Stalin cat si pactizarea cu Hitler din 23 august 1939 cat si prin atractia fata de rural, fata de satul italian, piemontez in cazul lui Pavese sau lucanez, in cazul lui Levi. Satul italian traieste in scrierile lor asa cum era in acea perioada, plin de viata, crud uneori, inapoiat, pastrandu-si insa vigoarea brutala determinata de apropierea nemijlocita de pamantul iubit.

1. Carlo Levi

Carlo Levi s-a nascut in anul 1902 într-o familie bogata de evrei italieni în capitala Piemontului, industrialul oras Torino. La universitatea aceluias oras a studiat si medicina, facultate absolvita in anul 1924. In ciuda acestei specilzari el nu a practicat-o decât sporadic, mai ales în recluziunea sau lucaneză, dedicându-se ulterior mai ales picturii si activitatilor cu caracter politic. In anul 1929 tanarul Levi a întemeiat impreună cu bunul său prieten Nello Roselli mişcarea antifascista Giustizia e Liberta, grupare care a reprezentat o buna bucata de vreme cea mai importanta mişcare antifascista din interiorul Italiei, spre deosebire de grupările antifasciste care preferasera exilul (fuorusciti), mai ales in Franţa, formate din comunişti, socialişti şi liberali. Mişcarea întemeiata de Levi si Roselli era o continuare a unor grupări de tineri intelectuali, formate inaintea confiscarii puterii de catre Mussolini, care analizau esecul ideilor socialiste in Italia. Cel care a catalizat aceste grupari a fost Piero Gobetti cu cartea sa “Revoluţia liberala”.

Scopul miscarii Giustizia e Liberta era acela de a reuni mişcările antifasciste din Italia in jurul a trei  mari idei generale: libertate, republicanism si justitie nationala. Monarhia  si Casa de Savoia (de origine piemonteza) era dezavuată atât pentru rolul avut în ascensiunea lui Mussolini (prin lipsa unei opozitii ferme faţă de evidentele excese ale fasciştilor) dar si pentru că membrii mişcării se situau mai degrabă la stânga eşichierului politic. Miscarea a fost decapitata intr-o prima faza in urma unui raid al politiei la 30 octombrie 1930 efectuat la Milano, Bergamo, Trente, Florenta si Roma, 24 din lideri fiind arestaţi. A scapat doar grupul din Torino reunit in jurul lui Carlo Levi. Torino a devenit astfel adevarata capitala a antifascismului intern, grupul gravitand in jurul lui Benadetto Croce si a revistei pe care o tiparea, Critica.

Pana la urmă şi gruparea din Torino a fost anihilata iar Carlo Levi a fost arestat si condamnat la 4 ani de exil intern, confino, într-un sat mizer din Mezzogiorno, sudul Italiei, numit Aliano dar care în volumul care l-a facut celebru, “Cristo si e fermato a Eboli” apare sub denumirea de Gagliano. Ca urmare a victoriei lui Mussolini in Abisinia, guvernul fascit l-a eliberat pe Levi din ciudatul exil, intr-un gest propagandistic de bunavointa. Carlo Levi a profitat pentru a se exila la Paris, intre anii 1939-1941, ulterior revenind in Italia, gest care probabil ca i-a salvat viata avand in vedere deportarea evreilor din Paris, zona ocupata si administrata direct de catre germani din 1940 pana in 1944 (spre deosebire de sud-estul Frantei aflat in administrarea regimului colaborationist a lui Petain, zona ocupata direct de catre germanii abia in 1943). Arestat si incarcerat pentru inca odata in inchisoarea Murato, a fost eliberat in urma caderii dictaturii lui Mussolini, in 1943. Ramanand in nordul Italiei, s-a refugiat la Florenta, in Palatul Pitti, pentru a scapa de furia regimului fascist reinstaurat de germani in nordul Italiei unde a fost contituit Republica Sociala Italiana (sau Republica de la Salo, dupa numele oraselului unde si-a stabilit capitala Mussolini, recuperat rapid de germani). In aceste conditii, Carlo Levi a scris principala sa carte, Cristo si e fermato a Eboli. Dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, Levi a devenit editorul ziarului republican Italia libera, organul Partidului Actiunii, continuand sa picteze si sa scrie (L’Orologio-1950,Le parole sono pietre 1955 Il Futuro ha un Cuore Antico-1956). In anul 1963 a fost ales senator independent la propunerea Partidului Comunist. A murit de pneumonie in anul 1975, la Roma.

Volumul Cristo si e fermato a Eboli  a reprezentant unul din evenimentele editoriale ale Italiei imediat dupa cel de doilea razboi mondial, ajutand la readucerea in atentia publicului italian a gravelor probleme din Mezzogiorno. Cartea este o relatare destul de fidela a experientei pe care a trait-o autorul in satul in care a avut domiciliu obligatoriu pentru aproape un an de zile si ni se pare rezultatul revenirii asupra unui jurnal, fara a fi insa un jurnal propriu-zis. Ceea ce frapeaza si iesie in evidenta din fiecare capitol al cartii este saracia devastatoare a locurilor. Malaria afecteaza aproape pe toata lumea dar, in ciuda acestei evidente, nimeni nu ia nici macar cele mai simple masuri pentru a o preveni. Nu existau drumuri demne de acest nume, pamantul era sterp, seceta traditionala la care doar oamenii si caprele stiau sa se adapteze. Aceasta saracie este datorata si izolarii in care traieste satul lucanez din anii 1930, singurele contacte benefice fiind cele cu America acolo unde toti barbatii viseaza sa ajunga. Unii chiar o fac. O minoritate se intoarce din America dupa ani de munca si, cu ceva economii, reuseste sa-si cumpere o bucata de pamant sterp pe care se vor chinui in zadar sa o cultive, delasarea luand locul sperantelor de la intoarcere iar numarul din ce in ce mai mare de copii adaugandu-se suplimnetar problemelor existentiale-primare. Levi constata conservatorismul acestor exilati care si in America locuiau si munceau doar impreuna iar la intoarcere uitau cu desavarsire orice influenta la care au  fost supusi de-a lungul sejurului (deseori lung) american. Aceasta se intampla si din cauza neincrederii totale pe care o au taranii lucanezi fata de Strain. Chiar si titlul cartii este edificator pentru aceasta stare de lucruri.

Pentru taranii din satul Gagliano, Hristos nu a patruns in vaile lor aride pentru ca Hristos a fost privit in aceeasi lumina precum toti ceilalti cuceritori. Crestinii sunt cei de la oras, dusmanii prin esenta, nu degeaba termenul de pagani provine din cuvantul latin pagus, sat. Roma este urata si este privita ca sursa tuturor relelor. Autorului i se repeta de catre toata lumea ca motivul pentru care el a fost obligat la domiciliu fortat il constituie faptul ca “cineva acolo, la Roma, nu te are la inima, nu te place.” Si chiar daca Levi priveste aceasta explicatie cu umor si ironie, taranii lucanezi aveau dreptate caci, pana la urma, sistemul fascsit isi avea capitala la Roma. Levi analizeaza raportul pe care il au taranii cu ideea de stat (si de istorie, pana la urma). Taranii sunt impotriva statului fascist in mod natural, dupa cum au fost impotriva celui roman sau a Regatului celor doua Sicilii, condus de o dinastie de Bourbon, regat aflat sub influenta Spaniei. Impotriva acestui regat taranii lucanezi au luptat de altfel in nenumarate randuri, razboaiele locale luand clasica forma a rascoalelor. Aceasta reprezinta de altfel o alta asemanare cu taranii romani. Excedati de presiunea insuportabila a unui stat corupt, care-si baza dezvoltarea pe exploatarea lor, atat taranii lucanezi cat si cei romani au declarat de nenumratate randuri razboi Statului. Levi recunoaste ca haiducii romantici au sfarsit-o intotdeauna rau, putrezind in inchisori sau spanzurati.

Edificator pentru lipsa de intelegere a acestor tarani fata de comandamentele superioare ale Istoriei o reprezinta si atitudinea pe care au avut-o fata de Risorgimento, miscarea de unificare a peninsulei si care nu i-a entuziasmat prea tare din moment ce una din prapastiile satului era denimita “Haul bersaglierului” pentru ca acolo a fost aruncat de catre briganzii lucanezi un bersaglier din Nord care avusese imprudenta sa se aventureze prea departe. Garibaldi era urat neconditionat tocmai pentru ca distrusese Regatul celor Doua Sicilii. Lipsa de patriotism este de altfel usor de explicat: taranii lucanezi erau constienti ca vor avea acelasi statut si in noul Regat al Italiei, un statut periferic, de cetateni de rang secund buni doar pentru a fi inrolati si trimisi pe front. In aceste conditii de maxima izolare, Carlo Levi se aseamana cu Robsinso Crusoe in insula sa. Studiile sale de medicina il transforma intr-un adevarat trimis al Providentei (pentru ca oricum taranii nu credeau in Divinitate) in ciuda faptului ca el insista asupra faptului ca nu a practicat niciodata cu adevarat medicina. Toata lumea vrea sa-i arate ranile, ii descrie simptomele unor boli reale sau inchipuite pentru ca el este investit cu o putere magica de vindecare. “Toate mamele doreau sa-mi arate copiii pentru ca sa-i ingrijesc. Erau toti, pali, slabi, cu ochii negri mari si tristi asezati in niste fete de ceara, cu burtile umflate si incordate precum pielea tobelor pe niste picioare subtiri si rasucite. Malaria care nu iarta pe nimeni aici, deja se instalase in corpurile lor subalimentate si rahitice.” Carlo Levi a intocmit chiar un lung raport de 20 de pagini adresat Prefecturii in care propune luarea unor masuri minime pentru a preveni raspandirea malarie. Memoriul a fost apreciat in mod deosebit de catre autoritatile locale insa a ramas fara nici un rezultat real.[1]

Absurditatea sistemului fascist (sau in genere dictatorial) este relevat de faptul ca i se interzice sa practice medicina chiar daca era singurul medic competent din regiune. El este denuntat la Prefectura de catre ceilalti doi medici, invidiosi, incapabili si turnatori iar autoritatile isi dau seama ca totusi scopul recluziunii nu era acela de a spori faima unui indezirabil politic.

Concluzia cartii lui Carlo Levi este aceea ca lumea rurala din Gagliano si din intreaga zona este reprezentanta unei civilizatii tellurice, care s-a ridicat din pamantul acela sterp, il locuiest si subzista cu greu exploatandu-l pentru a ajunge inapoi in el (dovada fiind si osemintele care se gasesc oriunde se sapa mai mult decat cativa centimetri). Refuzul lui Hristos si a Bisericii Catolice, boicotata constant (preotul local este hartuit, boicotat barfit necontenit- acordarea acelei parohii fiind o pedeapsa), este in stransa legatura cu aceasta atitudine de refuz aspirational, limitare existentiala cronica.

(va urma)

‘O lume pe dos’ este o colectie de trei piese scurte apartinand unor autori americani contemporani, avand in comun personaje care sufera de o imensa singuratate si isi cauta alternativa in bizarerii si sexualitate, un actor exceptional (Tudor Chirila, talent multiplu, actor, textier si solist la Vama Veche) pe care l-am vazut cred pentru prima data, si regia Iarinei Demian (si ea un talent multiplu, regizoare si actrita, si nu in ultimul rand mama lui Tudor ). Prima piesa ‘Preludiu si Liebestod’ a lui Terrence Mcneil (autor nascut in acelasi oras in care s-a nascut si Janis Joplin) este si cea mai complexa ca psihologie si structura, construita fiind in jurul dirijarii unei bucati muzicale compuse de Wagner, cu dirijorul ca centru al universului scenic. Acest prim act ii prilejuieste si lui Tudor Chirila sa-si dovedeasca talentul exceptional, si Iarinei Demian sa gaseasca o solutie scenica ingenioasa pentru un text care reprezinta o piatra de incercare pentru orice regizor.

A doua parte a spectacolului ‘Problema’ este razboi in cuplu presarat cu surprize si intoarceri de situatii si cu un text (semnat de A.R.Gurney jr.) care in momentele cele mai bune are nuante ionesciene. Smaranda Caragea da aici o replica excelenta lui Chirila, si este vorba aici despre inca o actrita pe care departarea de scenele bucurestene la care ma gasesc in cea mai mare parte a anului nu mi-a dat ocazia sa o cunosc.

In a treia parte intitulata ‘Naomi in camera de zi’ avem bucuria de a o vedea pe regizoare alaturandu-se celor doi actori principali pentru a juca rolul unei mame ramasa cu trairile (sau poate readusa de vreo boala degenerativa) in perioada flower power si careia cuplul format din fiu si nora este obligat sa-i joace in struna. Din pacate acest al treilea text apartinand Christopher Durang este si cel mai firav in continut, si spectacolul se incheie din aceasta cauza cu o usoara dezamagire.

Din fericire sunt multe alte motive de satisfactie in aceasta seara de teatru solid, si uneori, mai ales in primul act, captivant. ‘O lume pe dos’ ofera alternativa unei seri teatrale de calitate pe care o puteti risca chiar si in alte situatii decat cea in care nu ati mai gasit bilete la Nationalul vecin. Veti ramane poate ca si mine pentru multa vreme in memorie cu imaginea Dirijorului asa cum nu il vedeti de obicei in concerte, cu fata indreptata spre public, dirijand muzica si sentimentele din sufletele spectatorilor.

Prima parte aici.

4. Mondializarea in conceptia lui Revel

O alta tema recurenta in discursul lui Revel este mondializarea, temă conexă criticii stângismului, demistificării antiamericanismului şi ştergerii de parf a liberalismului. Mondializarea este analizată de către Revel din aceeasi perspectiva necrutatoare, demolatoare de mituri si prejudecati stângiste atât de prezente în opinia publică vestică (si mai ales franceză). Fenomenul antimondialist este reprezentat de o “O masă fluctuantă de câteva sute de mii de manifestanţi (care) îşi compensează astfel frustrarea de a fi eşuat în edificarea tuturor socialismelor şi tuturor revoluţiilor. Aceşti revoluţionari fără revoluţie nu au nici un program inteligibil care ar putea înlocui mondializarea. Scoţând sloganuri, au impresia că gândesc. Devastând oraşe si incercand sa impiedice derularea unor intalniri internationale au iluzia ca actioneaza. O altă convingere care este comună atât revoluţionarilor de la 68’ cât şi antimondialiştilor de azi este faptul că manifestanţii din stradă au mai multă legitimitate decât guvernanţii aleşi.”

Revel ilustrează faptul că mondializarea nu are în exclusivitate efecte negative aşa cum propagă influenta stângă vest-europeană. “Analiza realităţii istorice trecute şi prezente ne arată că singura mondializare a carei bilant sa fie in ansmablu pozitiv, având însă şi aspecte negative este mondializarea capitalistă iar ea, de altfel nu datează de astăzi. Lăsând la o parte excepţia africană, marea majoritate a ţărilor sărace sunt mai puţin sărace astazi decât au fost acum o jumatate de secol. Mondializarea este deci în ansamblu pozitivă.”

4. Revel si criza sistemului francez

Am preferat să folosim generic formularea sistemul francez deoarece prin aceasta ne putem referi cu mai mare uşurinţă atât la criza sistemului social, politic si economic. Probabil ca ar fi mai usor sa eludam sectoarele franceze care nu se afla într-o profundă criză, printre acestea suntem siguri ca se află măcar cultura franceză. Una din principalele cauze ale acestei crize de lungă durată o constituie tocmai slaba reprezentare a liberalismului politic si economic in Franta. “Este adevărat că în ciuda faptului că Franta are o mare traditie de ganditori liberali, dreapta sa politică nu i-a citit: ea a fost întotdeauna dirijistă, adepta planificării, birocratică şi rigidă în regulamente. Este adevărat că cea mai fierbinte dorinţă a dreaptei franceze de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, o dorinţă care o paralizeaza cu atat mai mult cu cat nu a adus nici succesul scontat si nici a fost răsplătită pe măsură: a place stângii.”

Într-unul din interviurile sale el pune degetul pe rană spunând că “Franţa gaullistă a anilor ’60 era un fel de Uniune Sovietică care funcţiona datorită unui compromis între dreapta şi stânga în vederea construirii unei economii planificate dar acceptându-se existenţa unui sector privat pentru a permite economiei să respire puţin. Mult timp a exista un consens în interiorul dreptei franceze în ceea ce priveşte economia care trebuia să fie administrată majoritar de către stat şi împotriva liberalismului anglo-saxon, demn a fi dispreţuit.”

 Jean-François Revel analizează  starea marginalilor şi a delincvenţilor din Franţa şi în volumul „Obsesia antiamericană“. Revel comentează că „ascensiunea tulburărilor liniştii publice (cum sunt numite cu pudibonderie) până la marea delincvenţă şi la criminalitate sunt cauzate tot mai des de tineri“. Filosoful francez are şi o explicaţie pentru această situaţie periculoasă: „Un eşec monumental al statului francez: educaţia naţională“. „Virtuoşii noştri totalitari au binevoit să interzică două «abuzuri» considerate de ei pe nedrept insuportabile: învăţămîntul şi disciplina“. „Aşa se face că în şcolile noastre violenţa – să-i spunem pe nume: banditismul – reprezintă una dintre laturile cele mai sinistre ale neglijenţei noastre pedagogice“. Ideologia antieducativă şi ideologia antisecuritară au „prăbuşit Franţa în aceasta anarhie convulsiva“.

Mai e ceva care susţine foarte puternic teza prăbuşirii sistemului social francez: „eşecul integrării“. E un eşec originat inclusiv de filosofia educationala franceza. Profetic, Revel vorbeste despre cazul emigrantilor magrebieni, a căror excludere din societatea franceză a fost pecetluită încă de când aceştia erau copii. Copii educaţi într-un sistem exagerat de permisiv. „Răul acestei concepţii a fost agravat de teama celor responsabili cu educaţia de a nu fi taxaţi drept rasişti atunci când ar fi trebuit să prevadă clase speciale pentru imigranţii necunoscători ai francezei cel puţin în primii ani de şcoală“.

Revel mai spune, faţă de această problemă, că, „dintre noile comunităţi, cea musulmană este de departe cea mai favorizată de puterile publice“. Şi, de aceea, mai victimizată. „Noul cult al Republicii faţă de excepţia culturală musulmană nu a servit câtuşi de puţin integrării. El a hrănit, dimpotrivă, numai ura“. A născut, cu alte cuvinte, un „comunitarism al urii“, cu musulmani care au o voinţă fermă de a rămâne musulmani. Revel, un adevărat duşman al corectitudinii politice, nu ezită să pună punctul pe i: “Toleranţa musulmană are un singur sens: musulmanii cer (drepturi) doar pentru ei inşişi însă niciodată nu vor să le ofere sau să le repecte şi altora.”

Concluzia lui Revel pentru situaţia din Franta este tranşantă: „Comunitarismul de tip francez şi-a împins consecinţele atât de departe, încât autorităţile găsesc aproape normală existenţa pe teritoriul naţional a milioane de cetăţeni sau rezidenţi care se consideră în afara legilor statului“.

De atunci ma tot gandesc la actorii si actritele care nu imi plac cu adevarat, la filmele pe care le ocolesc daca ii vad pe ei in distributie. Gol absolut in capul meu, pentru ca mereu m-am considerat un fan pur subiectiv al filmelor si am tendinta sa imi aleg filmele care imi plac, sa nu ocolesc nimic, sa nu plec la niciun cinematograf cu prejudecati in privinta actorilor, actritelor, regizorilor sau subiectului.

Poate si de aceea, voi enumera doar cateva astfel de exemple, putine fata de ceilalti care au raspuns la aceasta leapsa. Si, ca sa precizez un aspect: sunt fan al comediilor, asa ca nu ii voi enumera aici pe Ben Stiller, pe Adam Sandler, pe Jim Carrey. Inca imi plac, au facut si roluri simpatice, inca sper sa mai reuseasca roluri de calitate in viitor, chiar daca filmele lor din prezent sunt notate de mine cu note sub 5. Asta e!

Cativa actori/cateva actrite care nu imi plac:

1. Steven Seagal. Nu cred ca am vazut vreodata vreun film cu el, desi crampeie tot am zarit cu coada ochiului undeva pe ProTv sau pe casetele video. Daca el e in distributie, sigur voi ocoli filmul.

2. Paris Hilton. Tipa asta chiar este actrita? Asa am auzit, prin urmare am nominalizat-o aici, chiar daca nu am vazut niciun film cu ea. Probabil joaca in comedii prostesti de adolescenti, este sigur ca va fi departe de ochii mei si in continuare.

3. Luis Guzman. Pur si simplu, nu imi place fata acestui actor. Am o aversitate asa de pronuntata fata de el, incat de cate ori il vad sper sa dispara cat mai repede din fata ochilor. Dar din cand in cand in filme sunt necesari si actori urati, nu?

4. Vin Diesel. La ăsta, pana si numele este de masina. Nu ma intereseaza daca este numele real sau este doar o prostie din partea lui. Am ocolit seria “The Fast and the Furious” si voi ocoli si urmatoarele filme ale sale. Poate renunta! (Sexy, nu, fetelor?)

5. Julia Roberts. La Julia nu se astepta nimeni, nu? Atunci e surpriza. Nu mi-a placut niciodata, asa cum nu imi plac Mihaela Radulescu si Monica Barladeanu. Chiar daca ma uit la filmele ei, poate vine ceva important, nu m-a atras niciodata, asa ca merita o nominalizare pe aceasta lista.

6. Chuck Norris. Cum naibii m-am uitat la filmele lui in adolescenta? Acum nu m-as uita decat daca m-ar tortura el insusi

7. Intreaga distributie de la Twilight.

Alte locuri: Eddie Murphy, Jackie Chan, Dolph Lundgren, Tori Spelling, Lindsey Lohan. Iar Nicolas Cage are toate sansele sa intre in top, dupa ultimele sale filme…

1. Introducere

Născut în 1924 la Marsilia, Jean François Revel a fost elevul faimoasei Ecole Normale Superieure din Paris până în anul 1943. A participat la Rezistenţă, şi după cel de al doilea război mondial şi-a luat licenţa în filozofie. A predat aceasta materie  la Institutul Francez din Mexico, la cel din Florenţa, apoi la Lille şi Paris. În 1963 a părăsit cariera didactică, iar din 1966 a devenit editorialist la L ‘Express, revistă al cărei director a fost din 1978 până în 1981. Membru al Academiei Franceze din 1997. Personalitate de marcă a politologiei europene, prezenţă constantă în jurnalistica politică, Jean-François Revel şi-a dobândit celebritatea mondială o dată cu eseul Ni Marx ni Jesus (1970). I-au urmat volumul Pourquoi des philosophes? (1975). În 1976 a publicat bine cunoscuta La Tentation totalitaire, iar în anul 1981, odată cu ajungerea la putere în Franţa a Partidului Socialist şi a lui François Mitterand i-a aparut volumul “La grace de l’etat” cărţi care, împreună cu alte două titluri de succes din bibliografia sa – Comment les democraties finissent (1983) si La Connaissance inutile (1990) (aparută la Humanitas sub titlul Cunoaşterea inutilă, în 1993), statuează definitiv prestigiul autorului în ansamblul ştiinţelor politice contemporane.

În ultimul deceniu al secolului trecut, Revel a publicat cărti de mare răsunet în cultura franceză: Le regain democratique (1992) (aparuta la Humanitas in 1995 sub titlul Revirimentul democratiei), L’Absolutisme inefficace (1992), Un festin en paroles (1995), Le Voleur dans la maison vide (memorii, 1997), L’Obsession anti-americaine (2002). Revel a murit la 30 aprilie 2006 in comuna Kremlin-Bicetre (ce ironie ca tocmai unul din cei mai acerbi ciritici ai stangii sa moara intr-o localitate denumita astfel!), aflata la sud de suburbiile Parisului.

2. Contestarea miturilor  stângii

Una din principalele teme dezbătute şi analizate de către Revel în cărţile sale este deriva stângii în ansamblul ei şi în mod special a stângii franceze în secolul al XX-lea, secolul totalitarismelor.  În volumul “La grace de l’etat” editat de editura Bernard Grasset, Paris, 1981, volum care a apărut la scurt timp de la câştigarea puterii în Franţa de catre François Mitterand şi Partidul Socialist, se concentrează asupra primelor luni de guvernare socialistă însă este fascinant să descoperim o serie de observatii care isi păstrează actualitatea şi acum: “Intoleranţa stângii  este uneori mai implacabilă decât cea a dreptei, care se limitează doar la banale consideraţii referitoare la interes, în timp ce intoleranţa stângii  doreşte să salveze Omul şi dezvoltă din sentimentul indeplinirii acestei misiuni sfinte o înfricoşătoare conştiinţă nepătată.”(pag 122).

Revel enunţă chiar şi o serie de axiome ale stângii cea mai semnificativă fiind “Cea de a treia axioma fundamentala a gandirii socialiste: atunci cand capitalismul esueaza este in mod evident vina capitalismului; atunci cand socialismul eşuează este tot vina capitalismului.” Această idee este completată cu afirmaţia că “ Tot cea ce i s-a intamplat, i se intampla sau i se va intampla rau socialismului va fi intotdeauna imputat capitalismului.” Dar Stanga este si ipocrita si duplicitara caci “Atunci când socialismul se află la guvernare a-l ataca înseamnă deci a ataca chiar democraţia. Atunci când un alt partid şi nu cel socialist se află la putere, a-l ataca înseamnă dimpotrivă a practica un joc democratic pe care adversarul îl falsifică atunci când refuză să piardă alegerile.” Revel critică şi doctrina stângii scriind că “Salvarea Omului, acesta este scopul suprem al socialiştilor. Nu este progresul economic sau social sau cel puţin un progres determinat de un empirism modest. Marea neînţelegere provine din faptul că socialismul este mai puţin un sistem economic cât un sistem politic care pentru a fi instaurat are nevoie de sacrificarea economiei.” Ceea ce reproşează el stângii contemporane, din zile noastre este faptul că nu a ajuns la stadiul asumării imensului dezastru uman provocat de totalistarimul comunist.

Într-un interviu acordat ziarului Le Figaro in 25 septembrie 2000 si intitulat sugestiv “Nu toti intelectualii iubesc democratia”, Revel afirma ca “Invocarea neincetata a pericolului nazist care in mod obiectiv a disparut serveste drept paravan pentru a impiedica punerea sub acuzare a comunismului. Monumentalizarea nazismului şi fascismului sunt în mod clar mijloacele unei propagande menită a falsifica dezbaterea publică existentă astăzi.” În continuare el crede că “Ideologiile nu au disparut, ceea ce a dispărut au fost regimurile bazate pe ideologii. Dar ideologii sunt în continuare foarte numeroşi iar refuzul de a trage concluziile prăbuşirii sistemelor totalitare comuniste mai ales, reprezintă marele fenomen intelectual al acestor ultimi zece ani; am văzut foarte bine furtuna iscată de cărti precum Cartea neagra a comunismului când, de fapt, nu e vorba decât de o serie de documente, informaţii chiar fără teorii.” Dublul standard este invocat prin comparaţia între tratamentul a doi dictatori, unul de dreapta, celălalt de stânga, din America de Sud “Căinţa este rezervată pentru Sfântul Bartolomeu nu pentru evenimentele recente. Uitaţi-vă la Fidel Castro: uitaţi un om care proporţional cu populaţia cubaneză a ucis de patru ori mai mulţi oameni decât Pinochet. Dar el se poate deplasa linişit peste tot în lume, poate fi întâmpinat cu braţele deschise şi poate să-şi arate barba mânjită cu sânge în cele mai respectabile locuri.”

Posibila concluzie pe care o formuleaza Revel este ca ”stanga europeana nu a inteles nimic din istoria secolului al XX-lea.”

3. O legătură împotriva naturii: stânga europeană şi America

Socialismul european, mai ales cel francez merge mână în mână cu antiamericanismul. Acest adevărat fenomen politic a fost analizat de către Revel în volumul “L’obsession anti-americaine” Plon, 2002, carte care a produs reacţii dintre cele mai diverse, o carte de mare actualitate chiar pentru a înţelege direcţiile politicii externe ale unor state mari precum Franţa sau Germania, ţări în care antiamericanismul este un curent foarte popular (nu degeaba şi ţări în care stânga a fost şi continuă să fie puternică).

Revel afirmă că “Misterul antiamericanismului constă nu într-o dezinformare- informaţiile despre Statele Unite sunt foarte uşor de procurat- ci în voinţa de a fi dezinformat.” El continuă, explicând pe scurt istoria apariţiei antiamericanismului: “Într-o prima faza europenii sau o anume ţară europeană imploră America, reticentă in a sari in ajutor, să se implice si sa devina parte beligeranta intr-un conflict pe care europenii insisi l-au declansat, intervenţie menită a-i scote pe primii din situaţii dificile. În cea de a doua fază, Statele Unite sunt transformate în unicul instigator al întregii afaceri. Şi totuşi dacă aceasta se termină bine, cum este cazul Razboiului Rece, nu-i datorăm Americii recunoştinţă. În schimb dacă evenimentele capătă o turnură negativă cum a fost cazul războiului din Vietnam, asupra americaniilor se concentreaza tot oprobiul public.” Însă America nu este diabolizată doar pentru că exercită o putere hegemonică asupra lumii ci datorită modelului civilizaţional, care, se crede, este complet incompatibil cu sistemul social vest-european, marea realizare a Europei Occidentale după 1945: “Principala funcţie a antiamercanismului a fost si mai este aceea de a diaboliza liberalismul in întruchiparea lui suprema. A înfăţişa Statele Unite drept o societate represiva, injusta, rasista, aproape fascista reprezenta o modalitate sigura de a clama: uitati ce se intampla daca punem in practica liberalismul !”

Pentru stânga occidentală, timp de o jumătate de secol, nu Uniunea Sovietică a reprezentat marele pericol, în ciuda faptului că aceasta ocupase jumatate din Europa şi avea o jumatăte de milion de soldaţi masaţi la graniţele vesticilor ci, evident, Statele Unite. “Europa în general şi mai ales stânga europeană se absolvă de propriile erori morale şi de groteştile greşeli intelectuale aruncându-le pe seama ţapului ispăşitor care este America. Pentru că prostia şi sângele să dispară din Europa ar fi nevoie ca Statele Unite să devină unicul pericol care ameninţă democraţia, exact contrariul tuturor lecţiilor care ne-au fost date de istoria recenta.” Apărând conceptual America, Revel, a dus şi duce o grea luptă în spaţiul public francez spre a demistifica liberalismul care a fost supus asaltului unei stângi dominate intelectual si academic, fapt ce i-a permis de mai bine de un secol să zugravească ideile liberale în cele mai negre culori.

Într-un interviu acordat revistei La Politique Internationale nr. 87 (primăvara 2000) şi luat de către Pierre Milza, Revel afirmă răspicat că “Începând cu 1919 ne aflăm la remorca americanilor, incapabili să ne construim noi înşine o diplomaţie sau o strategie independentă. Dar în acelaşi timp denigrăm Statele Unite când mai cuminte ar fi să ne facem autocritica. În cadrul dezbaterii actuale auzim destul de des argumentul: Piaţa nu rezolvă toate problemele. Dar nimeni nu a afirmat vreodată că piaţa ar rezolva toate problemele! Piaţa este doar un sistem mai puţin rău de alocare a resurselor decât cel autoritar. Este dovedit ! Socialistul doctrinar îşi imaginează că liberalul promite societatea perfectă. Nu este deloc adevărăt! Liberalismul este plin de defecte. Are şi eşecuri. Dar le luăm în considerare şi încercăm să ştim care le sunt cauzele  şi încercăm să le corectăm.”

În alt interviu acordat revistei L’Expansion în 30 martie 2000 şi intitulat sugestiv “Nu cred că Franţa este neapărat o ţară ostilă liberalismului” Jean François Revel revine asupra ideii pe care a enunţat-o în revista La Politique Internationale: “Putem găsi în cadrul sistemului liberal o serie de defecte, injustiţii, multe inegalităţi, nedreptăţi, eşecuri. Dar trebuie totuşi să subliniem faptul că singurele ţări care au creat un sistem de protecţie socială eficace sunt ţările capitaliste. În primul rând pentru ca trebuie să fii o ţară bogată altfel nu ai cum să finanţezi un sistem de protectie socială fara o economie care nu functioneaza. Liberalismul este o construcţie empirică ce pleacă de la un demers experimental exact cum este cel prezentat de Kant în Critica raţiunii pure: ce lucru  funcţionează bine altundeva şi-l putem folosi şi noi? Astfel, revoluţia industrială nu se bazează pe exploatarea ţăranilor săraci ci pe două secole de cercetări ştiinţifice, inovatii tehnologice, gândire şi pieţe.” Încă din 1981 Revel scria in “La grâce de l’état” că “(Este răspândită) ignoranţa faptului că ameliorarea soartei săracilor a fost întotdeauna consecinţa îmbogăţirii unei întregi colectivităţi fiind rezultatul creşterii productivităţii muncii.”

(va urma)

Horatiu Malaele

L-am vazut acum o saptamana pe scena Teatrului de Comedie din Bucuresti. Norocul face sa fi avut ocazia de a ma ‘intalni’ cu el si cu ocazia turneului sau in Israel acum doi ani, si in vizitele mele in Romania, desigur el in rolul de creator, eu in cel de consumator, amator si avid, al artei sale, fie ca spectator in sala, fie ca vizitator al Atelierului de Caricatura pe care l-a infiintat in zona renascuta a Lipscanilor si Blanarilor.

Atelierul de Caricatura

Eu sunt orb este un recital care dureaza ceva mai mult de o ora, in care Malaele, singur pe scena, cu o minima ilustratie muzicala dialogheaza cu publicul, recita din Nichita si din Brumaru si din Paunescu si din altii, povesteste, tace. Este un dialog intens, in care actorul-recitator-improvizator reuseste sa capteze permanent atentia publicului din sala si sa-l faca sa vibreze cu trairea sa de interpret. Pe mine m-a captivat chiar si atunci cand nu am rezonat deplin cu textele, caci arta sa de interpret transcende continutul, chiar cand recita din Paunescu sau isi asuma o versificatie cu tenta nationalista. Improvizatia nu lipseste, dar raportul dintre text si improvizatie este mai degraba in traditia spectacolelor de muzica si poezie incepute la Bulandra la inceputul anilor 70 de Pittis si Caramitru (acompaniati in timp de muzicieni ca Dan Aldea sau Anda Calugareanu), si la fel se simte respectul profund al marelui actor roman care a devenit Malaele pentru scrisul literar si mai ales pentru poezia romana.

Desi respectul fata de textul scris pare a fi o preocupare importanta, Horatiu Malaele vizibil a ajuns la o treapta de desavarsire a artei actoricesti si la o relatie cu publicul in cadrul unui recital in care aproape nu mai are nevoie de text, sau nu prea mai conteaza ce spune. Este suficienta prezenta sa fizica, tacerile creeaza tensiunea artistica in aceeasi masura cu vocea sa inimitabila. Este deja la nivelul de maturitate la care ajunsese Toma Caragiu la apogeul carierei sale. Un compliment mai inalt nu stiu a scrie.

Religie:

După leapşa cu cele mai bune filme şi leapşa cu filmele care ne fac să plângem, m-am gândit că este momentul să pornesc şi una în acord cu Sărbătorile care se apropie în săptămâna ce urmează (iar pentru alţii, Paştele este chiar mâine). Dar nu mă mărginesc prin aceasta la creştinism.

Aşadar, care sunt filme voastre favorite care tratează subiecte religioase sau care este momentul vostru religios favorit dintr-un film. Acceptăm (:D) texte, imagini, înşiruiri de nume, orice. Minim 5, ca să fim consecvenţi. Nu trebuie sa fie despre creştinism sau despre Paşte, poate fi şi despre şintoism, animism sau zoroastrism. Poate chiar ateism.

Alegerile mele:

1. Ben-Hur. Un film de nota 10, care tratează aparent doar tangenţial subiectul religios, însă toate acţiunile eroului se învârt în jurul etniei sale şi ulterior a lui Iisus, care i-a schimbat sensul vieţii în cele din urmă.

2. Jesus of Nazareth – aşa cum vă spuneam şi la precedenta leapşă, acest film chiar m-a făcut să lăcrimez atunci când eram copil. Mult timp l-am considerat pe Iisus ca având înfăţişarea lui Robert Powell, actorul care l-a interpretat în film.

3. The Last Temptation of Christ. Nici Scorsese nu se lasă mai prejos.

4. Seven Years in Tibet. M-am gândit mult ce să trec în acest clasament despre budism. Mi-au venit câteva nume în minte şi o perioadă am oscilat între acest film (pe care l-am văzut sigur de vreo cinci ori ) şi Little Buddha.

5. Gandhi. Gandhi nu a fost un profest şi nici un sfânt, nu a fondat o religie, dar prin tot ceea ce a făcut şi a reprezentat a fost şi este considerat un exemplu pentru oricine, un om demn de a fi urmat. Pentru mine, un areligios, Gandhi putea fi persoana care mă putea convinge să cred în “cineva”.

6. Dekalog. Serialul lui Krzysztof Kieslowski (care merită cu siguranţă revăzut) era unul dintre filmele pe care le aşteptam cel mai mult la începutul anilor ’90 la Televiziunea Română.

7. Jesus Christ Superstar. Aaa, mi-am adus aminte şi de acest film, de pe vremea când eram rocker înrăit şi m-am bucurat foarte mult când filmul a venit la cinematograful din Câmpina. O splendoare pentru acea perioadă.

8. It’s a Wonderful Life. Şi îngerii pot aduce fericirea, nu?

Mă opresc aici, deşi aş mai fi adăugat Il Vangelo secondo Matteo al lui Pasolini, The Passion of the Christ al lui Mel Gibson, The Ten Commandments sau mai light-urile City of Angels sau Devil’s Advocate.

Aştept provincia, aşa că arunc această leapşă tuturor prietenilor din blogosferă. Enumăr câţiva, sper ca cei pe care îi uit să mă ierte: prietenii de la Raluk.ro, Marian de la FilmSinopsis.ro, Stefan de la Silence’s Blog, Adina de la Buticul cu filme si carti, Teo de la Despre filme, Laura de la Cinemateca Trisk, Iulian Fira, Piratul cinefil, Tomata, Maria de Film-cultura-arta, Angela, Bogdan de la Blogul cu filme, Rontziki, colegii de la Marele Ecran. Şi celorlalţi amatori sau profesionişti

Şi, bineînţeles, sunt bineveniţi şi colegii mei de la Filme-carti.ro.

Atentie, romani! Francezii de la TV5 v-au pregatit ceva!

Emisiunea este difuzata exclusiv pe TV5MONDE si este prezentata de Sebastien Folin.

In 7 aprilie (sambata aceasta), si in reluare duminica, 8 aprilie, «Acoustic» sarbatoreste editia cu numarul 400, in compania artistilor francofoni Amadou si Mariam, din Mali (Africa).

Amadou & Mariam este un duo muzical, dar și conjugal, numit şi “cuplul nevăzător din Mali”. De altfel, s-au cunoscut la un institut al tinerilor nevăzatori și în 1980 s-au căsătorit. Amadou și-a pierdut vederea la 16 ani, în timp ce Mariam, la 5 ani, ca urmare a rujeolei netratate. Cântă împreună din anii 80, iar din anii 90 produc un mix de muzică traditională locală și chitară rock, viori siriene, trompete cubaneze și alte instrumente de origine indiană și egipteană – “afro-blues”. Prima lor recunoastere a venit din Franta si, de atunci, proiectul se bucură de notorietate peste tot în lume.

Emisiunea va fi difuzată pe toate canalele internaționale ale TV5 Monde. În România, ea va începe la ora 14:45 și va fi retransmisă, timp de o săptămână, începând cu 7 aprilie pe site-ul TV5Monde.com şi pe TV5MONDE+.

Promo emisiune: