Pe 18 martie va fi lansat in cinematografele din romania debutul regizoral al producatorului Cristian Comeaga (Filantropica, Tache) – La bani, la cap, la oase, un film cu un scenariu semnat de Robertino Patilea.

Intr-un scurt interviu, scenaristul filmului, Robertino Patilea a dat cateva detalii despre activitatea lui profesionala si a dezvaluit de unde i-a venit ideea pentru acest proiect.

1.  Robertino, spune-ne ceva despre tine. Esti la debut asa ca toti vor sa afle cine esti, de unde vii, de ce te-ai apucat de scenarii si care e meseria ta de baza.

Despre mine,  ca la un interviu de angajare, sa incepem cu studiile.

Am terminat ASE-ul, am un MBA in Finante Summa cum Laudae, si mai o calificare de “Analist Financiar cu Patalama” – CFA – la care, marturisesc, am muncit si la aia vreo 3 ani ca s-o obtin.  Cum s-ar spune, pregatirea academica a oricarui scenarist care se respecta.

Scoli de film…zero, nada, mucles.

Experienta in munca. Am lucrat in cateva banci de investitii – pozitii bune, si apoi la BERD – Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, in departamentul de credite neperformante – sau in limbaj mujic, “la recuperare”.  In prezent lucrez in City-ul financiar din Londra, in asigurari de obligatiuni.

La fel, as spune experienta profesionala necesara unei persoane bine pregatite pentru a scrie scenarii.

2.  Cum de te-ai apucat de scris scenarii, cum ti-a venit idea?

As vrea sa va spun ca a fost o clipa magica, am intrat in camera aceea mititica unde de obicei intra o singura persoana si stateam pe scaunul alb – cand – deodata! – marea idee s-a izbit de bibilica mea, dupa care a cazut si inauntru – dar! nu e cazul, nu tin minte sa fi existat un moment evrika.

Privind in urma, cred ca doar am vrut sa-mi prezint meseria – la acea vreme, recuperator de credite bancare – intr-o lumina mai romantata. La BERD nu bateam pe nimeni care nu platea, nu rupeam nici o mana, ba chiar ii luam cu propuneri de restructurare, cu avocati, cu documente, cu nenorociri din astea.  Ori eu as fi vrut si eu, asa, omeneste! – un pic de aventura.  Ia ganditi-va, le spuneti la prieteni “mda, lucrez la credite. neperformante”.  “la ce mah?!?” Si dupa aia vine altul si le spune “bah, eu sunt recuperator!”.  Cine bea berea gratis?  De aici ideea de baza – romanticizarea unei profesii altfel cam… de birou.

3. De ce comedie?

Acum, o data venita ideea, urmatorul pas nu putea sa fie decat o comedie galopanta.

Din cimematografia romaneasca, tot ce pot sa-mi amintesc in ultima vreme sunt clar filme de festival: despre avorturi, violuri, consum de droguri, copii abandonati.  Probleme atat de morale si de profunde, ca la sfarsit nici nu stiu daca sa-mi tai venele sau sa ma arunc pe fereastra.  Personal, ce vreau de la un film este ca la sfarsitul acelei ore jumate sau doua ore, sa spun “haha, ce m-am distrat!  Ce bine am putut sa uit esenta naturii umane si recursul la universalitate!”

4. Convinge-ne sa mergem la film!

Nu pot decat sa va recomand din toata inima sa vedeti “La Bani, la Cap, la Oase”. Nu diseca societatea romaneasca post decembrista, nu ne spune in ce mod sa rezolvam traumele indiferentei familiale, ci pune la un loc mafiile ruse si albaneze, cu niste maicute care mai de care mai traznite, mai bune, mai rele, si cu 2 recuperatori cam… pampalai. Ma rog, nu stiu daca asta imi romanteaza profesia sau mi-o “pampalicizeaza”. Ce va spun este ca actiunea galopeaza, filmul are un limbaj extrem de colorat si de viu si se bazeaza pe dorinta intregii echipe de a distra si de a-l face pe spectator sa se simta bine. O sa va mearga la suflet!

Interviul in integralitate mai jos:

Puteti citi prima parte a interviului aici.

Partea a II-a

Constantin si Elena este un documentar despre naturalete, despre o frumusete simpla a vietii traite din plin. De la o simpla filmare de familie, a ajuns un documentar nominalizat si premiat la numeroase festivaluri. Andrei Dascalescu a reusit sa transforme viata bunicilor sai intr-o poveste in care ne regasim toti.

1.       In timpul in care ai lucrat la montajul filmului Youth Without Youth, te preocupai de alte proiecte?

Am lucrat 14 luni la filmul lui Copolla, de luni pana sambata si s-au adunat destul de multi bani cu care mi-am cumparat o camera video, abia aparuse HDV-ul si primul lucru pe care am vrut sa il filmez au fost bunicii. Cand mai aveam un week-end liber, fugeam langa Piatra Neamt si ii filmam. Banuiam un potential, poate ceva de festivaluri, dar nu facusem decat sa filmez de cateva ori, timp de 6 luni sau nu mai stiu exact, de cand mi-am cumparat camera pana cand am terminat filmul lui Copolla. Si atunci, cand lucrul pentru Youth Without Youth s-a terminat, am adus cate o carpeta facuta de bunica sa le fac cadou lui Copolla, lui Murch si producatoarei. Atunci mi-a venit ideea sa pun cap la cap cateva imagini, sa vada de unde a venit carpeta, sa pretuiasca darul mai mult decat ceva cumparat de la un magzin de suverniruri. Asa s-a nascut un montaj de 30 de minute despre care Murch a spus ca ar putea fi un film.

2.       Si cum ai facut structura filmului?

Structura a fost cel mai mare challenge pentru ca am adoptat tehnica documentarului observational, si cred ca intr-o forma destul de pura, chiar nu am intervenit. Efectiv, am alergat cu camera dupa ei si i-am urmarit zi de zi. Exista un tip de film care se numeste fly on the wall in care camera nu intervine in poveste, nu merge dupa personaje, nu le urmareste prin camera. Tehnica mea e dusa la extrem, e invisible fly on the wall. Asta a fost si idea mea, sa fie exact asa cum sunt ei in viata de zi cu zi, sa fie si in film. Si desi prezenta mea nu se vede acolo, in acelasi timp cred ca iti dai seama, sau ai impresia ca esti in camera si te uiti la ei. Daca te gandesti ca te uiti la un film, realizezi ca exista o relatie de incredere de afetciune, daca ignori lucrul asta, relatia devina directa dintre personaje si spectator.

3.       Camera de filmat era lasata in incapere pentru ca bunicii tai sa se obisnuiasca cu prezenta ei. Celelalte personaje cum au reactionat, spre exemplu, atunci cand ai filmat secventa din biserica?

Aici au fost mai multe etape, in prima faza ma chemau sa ii fotografiez sa ii filmez, nu stiu cati isi dadeau seama ca e o camera de filmat. Voiau sa fie si ei in poza si chiar la biserica, m-au rugat de exemplu sa iau camera si sa alerg pe la diverse familii sa le fac poze. O poveste nostima: cand am filmat la cor, cand am filmat sus si jos se vede slujba, una dintre cele mai bune secvente din punct de vedere vizual, cu o saptamana inainte sa filmez asta, am tras secventele de la inmormantarea si praznicul si i-am spus sefei corului ca vreau sa filmez corul si sa anunte sa vina toata lumea. Si a strans bani de la membrii corului ca vin sa ii filmez. Au strans cate 1 leu, 2 lei pe care mi i-au bagat efectiv in buzunar. Am incercat sa le explic ca fac asta pentru mine dar imi spuneau ca tinerii trebuie incurajati, ca stiu ca noi tinerii nu avem bani. Bineinteles a trebuit sa fac un  montaj special cu ce am filmat la cor, un DVD, nu am putut sa ii refuz. Dupa, s-au obisnuit si nu au mai reactionat.

4.       Constantin si Elena, membrii familiei tale, cum s-au obisnuit?

S-au obisnuit sa ma ignore, faceau glume pe seama faptului ca trebuie sa ma ignore, secvente de altfel incluse in film: intrebari ca “de ce ai adus doar doua pahare, poate mai vine cineva in vizita”, Constantin tot facea misto de prezenta mea, iar Elena incerca sa il scoata, sunt foarte multe astfel de moment, unele au ramas, altele nu. El are intr-adevar secvente cand se uita in camera, imi plac foarte mult, le-am lasat pentru ca altfel, filmul ar fi fost considerat fictiune si in acele momente iti aduci aminte ca filmul a fost un documentar, ca  a fost acolo camera, nu e un big brother, camera ascunsa.

5.       Ai facut filmarea, ai fost la workshop la Timisoara, si dupa ai ajuns in Portugalia sa iti prezinti filmul.

La Timisoara am fost cu filmarea de jumatate de ora aratata lui Murch si am mers sa mai primesc si o a doua parere, m-am gandit ca poate Murch a fost impresionat de viata bunicilor mei, care sunt si un pic artisti. Am vrut sa vad daca oamenii de documentar sunt de aceeasi parere cu Murch. Raspunsul a fost pozitiv, erau foarte multi invitati straini care ne-au evaluat proiectele. Ca urmare, am fost invitat la Lisabona, l-am cunoscut pe Roberto Blatt care a devenit producatorul filmului. Am fost la Lisabona imediat dupa ce Mungiu a castigat Palme D’Or, am simtit ca lucrul asta atrage, ii face pe cei prezenti sa imi acorde atentie, apoi ca ma obliga sa vin cu ceva bun si imi arata ca se poate.

6.       Tu ai fost si operator, regizor si monteur si producator, care au fost celelalte puncte de vedere care ti-au evaluat proiectul?

Eu nu tineam neaparat sa fac eu totul, am incercat sa am de exmplu un sunetist, insa in momentul in care a fost cu mine si cu personajele in camera, s-a schimbat relatia si n-a mai functionat nimic. Nu m-ar fi deranjat sa am un alt monteur, desi dintre functiile enumerate, e cea care ma reprezinta cel mai bine Dar a fost si o chestie de ordin material, am avut minin de buget, nu mi-as fi permis sa il platesc pe Catalin Cristutu, care  e un monteur pe care il respect de la noi, sa imi monteze filmul. Si chiar daca as fi avut bani sa il platesc, avand in vedere ca am avut mult brut, peste 60 de ore, sa il fac sa fie atat de motivat incat sa scoata tot ce e mai bun din acele 60 si ceva de ore in timp scurt. In schimb, facand eu singur totul, nu am avut grija banilor si am avut motivatia cea mai puternica. Ce-am facut, in schimb, dupa ce am avut un prim rought cut, am apelat la mai multi prieteni care l-au vazut si care m-au sfatuit cu privire la structura, secvente care sa ramana sau nu. Prieteni din domeniu: unul dintre ei a fost Corneliu Porumboiu, mi-a fost de foarte mult ajutor, principalul a fost Walter Murch, care a vazut un rough cut de 3 ore si jumatate si mi-a trimis 4 pagini de feedback, Peter Siems, seful de la Discovery Master School,  Michelle Reiaque, director la Arte Cinema, alaturi de mai multe persoane care mi-au dat feedback si au fost de mare ajutor. Dupa care, in ultima etapa de montaj, l-am avut aproape pe Roberto Blatt. Practic, m-am instalat cu statia de montaj in biroul lui din Madrid, unde a fost foarte interesant, pentru ca el e directorul a mai multor canale de televiziuni, era un haos in biroul lui, discutii, sedinte. In acest timp si in aceste conditii, incercam sa lucrez si el cand mai avea timp venea sa discute. Mi-a fost de mare ajutor sa am o pereche de ochi proaspeti care sa ma vegheze.

7.       Ai terminat filmul si a inceput circuitul festivalier.

Am inscris un rough cut, din el am taiat o varianta de 90 minute alese aleatoriu, nu era structura filmului, pe care am trimis-o la IDFA (International Documentary Film Festival) la Amsterdam, desi nu avea mult sens, pentru ca nu avea structura pe care o are acum. Dar filmul a fost selectat si din acel moment am intrat oarecum in priza, trebuia sa termin filmul intr-o luna, iar eu nu aveam nici macar structura finala. Aceasta a fost finalizata cu o saptamana inainte de premiera de la Amsterdam, am lucrat zi si noapte, am ajuns sa fac mixajul de sunet si corectia de culoare cu o seara inainte sa plec la Amsterdam, adica cu o zi inainte de premiera filmului din festival, asta fiind o exceptie si o mare favoare din partea festivalului, care are nevoie de casete cu cel putin 2 saptamani inainte de inceputul festivalului. Acesta deja incepuse, eu aveam premiera in 2 zile si inca lucram la film. Culmea ca atunci cand am inceput sa facem caseta pe la 5 dimineata, la 7 aveam avion, a dat o eroare undeva la mijlocul casetei, asta insemna ca am pierdut avionul. Am cumparat un bilet pentru a doua zi, cei de la festival erau un pic ingrijorati, am ajuns cu caseta, care avea premiera a doua zi si am aflat ulterior ca in ziua in care am ajuns , era in ultima zi de proiectie pentru juriu si ca filmul a fost proiectat pentru juriu la 30 de minute dupa ce am aterizat. Anul urmator am fost in juriu si am vazut cum stau lucrurile, acolo sunt proiectii separate pentru juriu care vede filmele in primele zile de festival, deci am ajuns in ultimul moment cu filmul, deoarece de fapt premiera nu era in urmatoarea zi, ci proiectia de juriu era chiar in ziua aia.

Constantin si Elena

8.       Si in anul urmator ai fost in juriu? Cum a fost sa fii de partea cealalta?

Am avut colegi foarte interesanti, am fost in juriu cu directorul festivalului de la Toronto, Cameron, cu un profesor britanic, cu o infatisare pitoreasca, tipica de professor britanic, cu o tanara activista din Africa de Sud, cu un director de festival din Olanda, am fost o echipa foarte colorata, fiecare dintre noi era ca un fel de personaj. Am urmarit toate filmele, unele foarte proaste, altele foarte bune, nu am intrerupt nici un film, nu aveam voie sa vorbim cu nimeni. A fost un film pentru care m-am luptat sa primeasca nominalizare si colegii mei de juriu au avut alte preferinte si as fi vrut foarte tare sa le spun realizatorilor ca desi nu au primit nominalizare, filmul a fost foarte bine vazut, iar dupa premiera nu i-am mai gasit. A fost o experienta foarte interesanta, de a fi in juriul care ma premiase cu un an in urma, al celui mai important festival de film documentar din lume.

9.       A fost singurul festival de film in care ai fost in juriu?

Am mai fost in juriul unui festival din Croatia dedicat filmelor facute de adolescenti si acolo am fost inainte de Amsterdam si a fost interesant, am avut niste surprize foarte placute, filme facute de amatori, de adolescenti si unele dintre ele foarte bune si ma astept ca la un moment sa iasa ceva reusit din mana lor.

Andrei Dascalescu

10.   Ce ne poti spune despre Fly, scurmetrajul-exercitiu?

Fly este intr-adevar un exercitiu, scenariul este scris de Victor Dragos, un prieten foarte bun, student la actorie care a avut o idée, cum ar fi in timpul unui concert un dirijor sa se lupte cu o musca? El se gandea la o animatie, dar mie mi s-a parut ca e mult mai mare provocarea sa facem live action si el a scris scenariul, eu am coregizat, dar a fost un exercitiu mai ales de productie. Filmul arata destul de bine si nu consider ca e o mare capodopera, asta daca nu te gandesti ca a fost facut cu buget zero. Am reusit sa obtinem opera din Timisoara, cu luminile de acolo, soprana Gabriela Daha de la Teatrul de Operata din Bucuresti a acceptat sa inregistram vocea, chiar sa strice partitura, ne gandeam sa o inregistram normal si sa o stricam in postproductie, cu studioul de sunet al lui Victor Panfilov care ne-a ajutat gratuit. A fost un exercitiu de productie si de regie si nici nu pot sa zic ca am avut strategie de festivaluri, dar filmul a fost inscris in vreo 14 festivaluri, desi nu ne-am luptat foarte mult pentru el. Filmul reprezinta o glumita si nu as vrea sa fiu judecat pentru acel film, ca opera totala, ci ca monteur, director de imagine.

11.   Un scurtmetraj de fictiune, urmat de un documentar. Mai departe ce vrei sa faci?

Am mai incercat un exercitiu de regie si productie, un scurtmetraj care de fapt e un film de imagine, o lucrare de dizertatie de master de imagine, film de scoala, ei neavand suficient regizori ca sa faca echipa, am ajuns eu sa regizez si am incercat si acolo, misiunea a fost de a face un film de imagine cu care el sa ia 10. Apoi am vrut sa fac un film impotriva valului, o poveste un pic suprarealista. Se numeste Ultima zi din copilaria unei fete, va exista o premiera in viitorul apropiat.

Partea I

1.       Ai terminat sectia de Montaj la UNATC. Cum si de ce ai trecut pe partea de regie?

Trecerea a fost o intamplare. Uitandu-ma in urma, ma bucur ca am facut montaj, nu regie. La un moment dat, prin anul al doilea, imi parea rau ca nu am dat la imagine, pentru ca imi placea si imaginea foarte tare, de la 14 ani am facut fotografii. Ca toata lumea buna, am inceput cu aparat Smena, apoi am trecut la Zenit, care era deja high tech, apoi am facut saltul la digital. Cred ca a fost o alegere buna sa invat sa fac ceva practic in domeniul filmului. Scoala de regie, mai ales, e o chestie foarte vaga care da sau nu da rezultate. Nu cred ca poti sa inveti in scoala sa fii regizor, cred ca poti sa inveti niste lucruri, niste pacaleli, dar ori ai talent ori nu.

Pe cand la sunet, imagine, montaj, chiar sunt niste lucruri teoretice pe care trebuie sa le stii ca sa le poti folosi in favoarea ta. Iar saltul la regie s-a facut cu Constatin si Elena, aproape intamplator. Am cumparat o camera video, m-am dus sa imi filmez bunicii, la un moment dat cineva a vazut filmarea, acel cineva fiind Walter Murch (n.red. monteurul filmelor Apocalypse Now, premiat cu Oscar pentru Apocalypse Now si English Patient pentru Cel mai bun sunet ) si a zis : Asta e un film. Eu am zis nu, astia sunt bunicii mei, e o filmare de familie. El a insistat, asta e un film. Si asa am ajuns si sa regizez.

2.       Ce te-a determinat sa dai la montaj?

Totul a pornit de la pasiunea pentru sunet. Am lucrat in radio la Piatra Neamt de la 14 ani, dinainte de a incepe clasa a 8-a, am fost pasionat tot timpul si de partea de butoane, mai mult  decat de vocea mea, am facut si spoturi audio, si imi placea si partea de productie de radio. Intamplator am aflat de sectia de montaj de la UNATC si mi-am dat seama ca era ce imi doream. Am dat, am intrat la cu taxa, nu m-am dus, am lucrat un an de zile in Bucuresti, in radio si TV si dupa aia am dat din nou, am intrat ultimul la buget. Iar daca ma intrebi de unde vine pasiunea pentru sunet, chiar in vara asta, cand am avut parte de niste furtuni spectaculoase, ma gandeam ca prima inregistrare din viata mea a fost inregistrarea unui tunet, intotdeauna m-au fascinat tunetele si imi plac furtunile.

3.       Legat de sunet, e o problema legata de acesta atunci cand vine vorba de filme romanesti, multi spectatori se plang ca nu se aude. Cum se explica?

Sunt prieten cu multi dintre cei care fac sunetul pentru filmele romanesti si sa zicem ca problema nu mai e atat de grava, asta in primul rand, si in al doilea rand, problema cu sunetul nu vine de la inregistrare, ci provine de la sistemul de distributie si proiectie care nu este total specializat.

Andrei Dascalescu

4.       O problema nu este si faptul ca suntem obisnuiti sa vedem in cinema filme romanesti?

Da, pentru ca le auzi si le citesti, cred ca si daca vezi un film in limba engleza si daca nu ai subtitrare, o sa ai senzatia ca nu intelegi ce zic oamenii aia acolo. Dar spre deosebire de noi, ei stiu un pic mai bine ce fac cand vine vorba de mixaj sau cum trebuie sa fie acel sunet.  Pratic atunci cand faci un mixaj, nu poti sa il faci asa cum ai vrea tu sa se auda in cinema, pentru ca trebuie sa tii cont ca in cinema-urile din toata lumea sunt conditii mai bune sau mai rele si atunci trebuie sa faci cumva o medie intre ce vrei tu si ce-ar fi in regula pentru toate cinema-urile. Si ei stiu sa faca lucrurile astea mai bine, pentru ca in studio-urile romanesti unde sunt mixate filmele, sunt convins ca se aude bine, de fapt stiu asta. In functie de cum a fost pus sunetul pe pelicula, in functie de cum a fost citit si de cum e sistemul audio, se poate ajunge la rezultate dezastruoase de multe ori.

5.       Cand te uiti la un film, poti sa il privesti fara sa il deconstruiesti din punct de vedere al realizarii montajului?

Odata cu varsta, am inceput sa ma uit din nou la filme cu placere. Cand incepusem sa studiez montajul, atunci aveam pasiunea rautacioasa de a gasi greselile din filme. Intre timp m-am mai calmat, mi-am dat seama ca si regulile sunt facute sa fie incalcate si reusesc sa ma bucur de filme fara sa le gandesc prea mult. Pe de alta parte, despre montaj si despre sunet poti sa zici ca sunt foarte bune intr-un film atunci cand nu le observi. Un critic de film nu prea apuca sa zica de montaj sau de sunet la un film, iar daca o face, e pentru ca e specialist. Omul cand iese din sala de cinema nici nu stie ce e ala montaj si nici nu o sa spuna ca a fost sunetul bun, doar in cazul in care a fost cine stie ce explozie.

6.       Care este raportul de importanta al detaliilor tehnice: mai ales montajul in a transforma intr-un film bun?

Ca monteur incerci sa transmiti cateva lucruri subliminal astfel incat lui sa ii placa filmul mai mult decat i-ar placea cu un alt fel de montaj.

7. Exemplu de film cu montaj care te-a impresionat, care te-a facut sa spui : uite la nivelul asta vreau sa ajung si eu?

Apocalypse Now e un monument inchinat montajului si imi place si pentru ca ii apartine lui Murch, fiind unul dintre cei trei monteuri care au lucrat la film, dar si pentru ca la vremea lui era cu un film cu mult mai mult brut decat orice alt film facut vreodata si pentru ca a fost o provocare foarte mare sa fie pus cap la cap cu sens. Si sunt niste lucruri noi facute in acel film, pe care nu le mai facuse nimeni in montaj. De altfel, e si primul film in care s-a inventat coloana sonora in 4 canale, stramosul sorroundului de azi.

8.       Pentru ca ai zis de Apocalypse Now, cum a fost sa lucrezi la la filmul lui Copolla, Youth Without Youth? Cum ai ajuns sa lucrezi la acest film?

Printr-o coincidenta. Stiam ca se face filmul, stiam nuvela lui Eliade, o citisem din liceu cu mult interes pentru ca stiam ca actiunea are loc in Piatra Neamt, de unde sunt eu. Apoi, cand am aflat ca se face filmul dupa ea si ca se va filma in Piatra Neamt, m-am gandit ce tare ar fi sa lucrez la filmul asta. Doar la cateva zile de la gandul asta, m-a sunat actualul decan al facultatii de film, Sorin Botosaneanu, care m-a anuntat ca e nevoie de un asistent la montaj

Andrei Dascalescu

9.       Am citit intr-un alt interviu ca lucrai intr-un fel de la distanta. Care a fost mecanismul de colaborare?

Copolla era in tara, filma, l-am vazut destul de des. Am lucrat cu Corina Stavila, associated editor, eu am fost asistent editor. Dupa ce am facut primul assembly impreuna cu Corina, ea a inceput sa lucreze la making off si abia in momentul acela a intrat in echipa Walter Murch care pana atunci fusese ocupat cu un alt film. A inceput sa lucreze la filmul lui Copolla abia cand noi facusem deja primul assembly. Din momentul ala am inceput sa am legatura directa cu Copolla. Mai faceam o taietura, ii trimiteam lui Murch pe email, Murch mai modifica, eu reconectam materialul si ii aratam lui Copolla. Asadar, a fost foarte interesant lucrul. Aveam hard diskuri identice si ne trimiteam proiectul pe mail, totul mergea foarte repede. Practic, eu eram legatura intre monteur si regizor. Mai tarziu, a venit si Murch in Romania si au lucrat impreuna direct. Am trecut prin toate etapele.

10.   La ce filme te uiti?

In ultima vreme am vrut sa imi umplu niste goluri si am dat search pe google best movies of all times. Regizorul preferat este Roy Anderson, un suedez nebun la care m-as uita de 100 de ori fara sa ma plictisesc.

11.   La cinema te duci?

Ma duc sa vad filmele romanesti. Corneliu m-a invitat la premiera Politist, adjectiv dar mi-a zis sa merg sa il vad si cu bilet. Cifrele sunt atat de mici, daca ai doar cateva mii de bilete vandute, fiecare conteaza. A doua categorie sunt filme ca Ice Age, la care ma duc sa ma uit in cinema, sa fiu mic in fata ecranului, sa il las sa ma prinda si sa aud efectele speciale care merita vazute si auzite, care sa ma faca sa imi intorc capul. District 9 e un film care mi-a placut foarte mult, pe care din pacate nu l-am vazut la cinema. Incurajez lumea sa mearga la cinema, la filme romanesti si de autor.

(va urma)

1. Felicitari pentru primul an de aparitie a revistei Film Menu! Cum a pornit proiectul, de unde v-a venit ideea? Cati ati scris pentru primul numar, cati sunteti in echipa acum?

Multumesc (sau multumim ). E greu de reperat momentul initial in care ne-a venit ideea sa realizam o revista de cinema. Inca de cand am intrat in Facultatea de Film in urma cu 6 ani, am constatat cu tristete ca nu exista nici macar o revista de cinema in Romania. Asta in conditiile in care filmele romanesti aveau din ce in ce mai mult succes in afara tarii si existau cateva personalitati cel putin interesante in acest domeniu in apropierea noastra. Frustrarea s-a acumulat in timp, la fel si idolatria unor grupuri precum cel al anilor ’50 care a constituit in Franta redactia „Cahiers du cinema”. Inca din anul al doilea mi-am propus sa realizez impreuna cu alti colegi o astfel de revista de specialitate. Avand abia 20 de ani la acea data si fiind inca student, nu am stiut de unde trebuie inceput un asemenea proiect. Intr-un fel, ma bucur ca nu am pus bazele „Film Menu” atunci, nu intelegeam mare lucru din cinema si aveam capul plin de iluzii neintemeiate. Dupa ce am terminat facultatea, am ramas in cadrul UNATC ca preparator, s-a schimbat conducerea Facultatii de Film, fiind numit decan Sorin Botoseneanu, un om care sustine orice proiecte ale tinerilor. Si astfel, incet-incet, am reluat ideea de a crea o revista. Scoala ne-a sustinut promitandu-ne ca va plati tiparul ei. A ramas doar sa cream o redactie si sa incepem sa structuram si sa scriem revista. Pentru realizarea primului numar ne-a trebuit aproximativ un an. A durat destul de mult pana am convins cativa colegi sa se implice, apoi a fost dificil pana am adunat suficient de multe articole pentru a umple 80 de pagini de revista. Ne-au mai trebuit cateva luni pana am gasit un concept grafic al ei (de fapt, pentru a fi exacti, cel care s-a ocupat de acest aspect a fost Vali Crisbasan, caruia ii ramanem recunoscatori deoarece s-a implicat fara beneficii materiale, ca noi toti de altfel; diferenta majora dintre noi si Vali consta in faptul ca el nu are si nici nu a avut vreo legatura cu UNATC, absolvind o alta universitate).

Primul numar, aparut in iunie 2009, nu e foarte bun. Are cateva articole de care sunt in continuare multumit, dar cam 60% din materiale sunt copilaroase si neargumentate suficient. Eram constient de acest lucru si la data aparitiei sale, dar daca nu as fi dat drumul revistei atunci, in acele conditii, am fi disperat toti si sunt convins ca nu ne-am fi adunat in timp util pentru a repune bazele redactiei. Ar fi fost inca un proiect esuat in care studentii de la Film si-au pus sperantele la un moment dat. Am fost laudati atunci pentru ca ne-am unit fortele in vederea realizarii unei astfel de reviste (din pacate, inca ramasa unica pe piata noastra), dar si criticati (pe buna dreptate) pentru nivelul anumitor materiale. In opinia mea insa, „Film Menu” a crescut calitativ o data cu fiecare numar, incepand cu cel de-al patrulea (din cele sase lansate pana acum) atingand un standard care ma multumeste aproape pe deplin. Bineinteles ca o mare parte din cei care au scris in primul numar au renuntat pe parcurs sau pur si simplu nu au mai avut timp sa contribuie cu articole. Au fost inlocuiti de studenti si de alti colaboratori care promit enorm. Am uitat sa mentionez ca revista e scrisa in proportie mare (as spune 80 sau 90 la suta) de studenti si masteranzi ai Facultatii de Film din UNATC. Acum, redactia e formata din aproximativ 30 de oameni, in timp ce la primul numar au contribuit cam 15-20.

Andrei Rus

2. A existat vreun model sau alta revista ca sursa de inspiratie pentru Film Menu?

Un model anume nu a existat, desi trebuie sa recunosc ca sunt un admirator al conciziei „Cahiers du cinema” a anilor ’50 – ’60. Am avut posibilitatea sa citesc aproape toate numerele acestei celebre reviste de cinema in cadrul bibliotecii din UNATC si mi-am dorit sa coordonez o revista asemanatoare. Intr-un fel, „Film Menu” urmeaza modelul intransigent al „Cahiers du cinema” a acelor decenii (nu si a celor ulterioare insa). Fiind o revista al carei unic cost il reprezinta tiparul si fiind distribuita gratuit, „Film Menu” nu face nici cel mai mic rabat de la calitatea filmelor si cineastilor analizate/i in cadrul sau. Nu suntem constransi sa vindem, asa ca putem scrie despre absolut orice si oricine.

3. Ce se regaseste in meniul revistei? De unde v-a venit ideea numelui revistei?

Exista cateva rubrici permanente care ne permit sa scriem despre absolut oricine si orice. Aproximativ un sfert din spatiu il alocam recenzarii unor filme recente care au fost distribuite sau nu in cinematografele noastre, o treime o dedicam unui dosar de sine statator, restul spatiului fiind impartit de materiale grupate in rubrici precum: cinema de animatie, cinema non-fictional, cinema underground, carti de cinema, festivaluri, teorie de film. Numele revistei l-am ales in urma unui brainstorming si initial nu prea ne-a convins. Eram pe o terasa si, in urma a catorva ore de aruncat titluri stupide, dar amuzante (un exemplu concludent in acest sens: „Baba Vajitza”), am consultat meniul respectivului local si am exclamat: „Film Meniu”. Celorlalti nu le-a displacut sugestia, dar am stabilit impreuna ca ar fi mai simplu si mai curat sa taiem un „i” din „Meniu” si sa ramana „Film Menu”, pentru a duce cu gandul atat la Franta, cat si la Paul Menu, primul operator „Lumiere” in Romania, la sfarsitul secolului al XIX-lea.

4. De ce l-ati ales pe Andrei Gorzo ca editor colaborator (si nu alt critic de film din Romania)?

Andrei Gorzo ne-a fost profesor la UNATC si in prezent isi scrie teza de doctorat pe o tema de interes pentru noi, avand in vedere ca urmareste sa analizeze locul „realismului romanesc” in contextul teoriilor realismului ale istoriei cinemaului. Pe masura ce isi contureaza lucrarea, ne ofera fragmente din ea spre publicare. Decizia de a colabora cu el, iar nu cu alti critici din Romania, imi apartine mie si are la baza faptul ca Andrei e singurul critic pe care il citesc constant, ceea ce nu inseamna ca sunt in totalitate de acord cu modul in care se raporteaza la cinema. Este insa, in opinia mea, cel mai interesant critic roman al momentului si singurul cu care se poate purta un dialog in contradictoriu, deoarece incearca in ultima vreme sa isi contureze un set clar de reguli dupa care poate fi analizat si valorizat un film. Faptul ca eu si majoritatea colegilor de la „Film Menu” il pretuim pe Andrei Gorzo cel mai mult nu inseamna ca nu vom invita in viitor si alti critici sa contribuie la realizarea unui anumit numar al revistei.

5. Ce presupune realizarea unei recenzii de film, pe langa vizionarea de film: research pe diverse situri, citirea altor recenzii etc?

In primul rand, cred ca diferenta dintre un critic bun si unul mai putin interesant e direct proportionala cu doua aspecte: 1. bagajul de cunostinte in domeniu acumulat pana la momentul scrierii recenziei si 2. pozitia din care se raporteaza la cinema. Pentru a fi interesat sa citesc o recenzie cap – coada, cel care a scris-o trebuie sa ma convinga ca stie despre ce vorbeste si ca are o viziune asupra cinemaului in general si asupra filmului respectiv in particular.

6. Ce alte reviste/situri recomandati pentru cinefili?

Revistele pe care le rasfoiesc / citesc constant sunt „Positif” si „Cahiers du cinema”, desi niciuna dintre ele nu ma satisface pe deplin. „Positif” e mai clar structurata, mai riguroasa, dar are destui colaboratori care scriu batranicios si raportandu-se la cinema dintr-o perspectiva filosofica, imbuibata de termeni greoi si specifici unui alt domeniu decat cel al cinematografului. Atuul ei il constituie insa interviurile detaliate cu cineasti importanti, publicate numar de numar. „Cahiers du cinema” este dezlanat in ultimii ani, are numere absolut necitibile, in care cu greu gasesti macar unul sau doua articole relevante. Insa redactia acestei din urma reviste reuseste sa conceapa din cand in cand cate un numar delicios, precum cel dedicat in februarie lui Eric Rohmer. Oricum, ambele pot fi consultate in primul rand pentru a fi la curent in permanenta cu filmele (numeroase) care apar lunar in Franta. Pentru amuzament rasfoiesc din cand in cand „Empire”. In ceea ce priveste siteurile de cinema, recunosc ca pot recomanda foarte putine altora. Intru constant pe siteurile criticilor – istorici de cinema David Bordwell (www.davidbordwell.net), Andrew Sarris (pe www.rottentomatoes.com) Jonathan (www.jonathanrosenbaum.com) si pe blogul lui Serge Toubiana, directorul Cinematecii Franceze (blog.cinematheque.fr). De asemenea, mi se par interesante site-urile urmatoare: www.sensesofcinema.com, www.zakka.dk/euroscreenwriters, www.bfi.org.uk si www.indiewire.com. Impreuna cu colegii mei incercam sa imbunatatim blogul „Film Menu” (filmmenu.wordpress.com), asa ca sper sa intru din ce in ce mai des si acolo.

7. Avand in vedere ca este o revista a studentilor de la UNATC, ati apelat la sfatul vreunui profesor?

Conceperea revistei nu e deloc mecanica, nu exista o regula generala, profesorii, ceilalti studenti sau cititorii ne ofera sfaturi in permanenta. Raspunsul ar fi ca am primit sfaturi de la profesori, dar nu a unuia anume in mod deosebit.

8. Este dificil sa produci o revista de critica de film? A fost greu sa obtineti fonduri pentru printare, legare?

Cred ca ti-am raspuns deja partial la prima intrebare. Si la a doua. Noi avem norocul sustinerii universitatii, care ofera fondurile pentru tipar. Toti colaboratorii la realizarea revistei participa pro-bono, din pasiune, asa ca productia „Film Menu” nu costa foarte mult, in niciun caz cat ar avea nevoie o revista obisnuita pentru a putea fi publicata.

9. Cineclubul, vizionarile de filme pe care le organizati la Cinemateca Union au aparut inainte sau dupa lansarea revistei? Cum faci selectia filmelor proiectate?

Cineclubul exista dinainte de aparitia revistei, dar se bucura de un public mult mai numeros de la asocierea sa cu numele si redactia acesteia. Selectia o realizam impreuna, eu si colegii mei, fiind constransi sa alegem doar titluri aflate in Arhiva Nationala de Filme.

10. Cum alegeti filmele, care sunt criteriile de selectie pentru ca un film sa ajunga sa fie recenzat in Film Menu?

Nu exista un criteriu anume de selectie al filmelor sau al autorilor recenzati in „Film Menu”. Fiecare redactor sau colaborator propune un subiect sau un film despre care si-ar dori sa scrie, mai propun eu cateva subiecte pe care le consider necesare spre a realiza un numar echilibrat din punct de vedere al sumarului. Si cam asta e tot.

Mai multe despre Film Menu:

http://filmmenu.wordpress.com

http://www.facebook.com/pages/FILM-MENU/