Dan Diaconescu si toata sleahta de Chiriaci si alti mancatori de rahat de pe la celelalte televiziuni chipurile serioase (gen Realitatea TV) au distrus iremediabil statutul si forta morala a mass-media si mi-au adus aminte de inteleptele franze ale unui mare ganditor politic anti-sistem contemporan,  Jean-François Revel, care, in volumul “Cunoaşterea inutilă”, (Traducerea din franceză Dan C. Mihailescu, Editura Humanitas, 2007) se refera pe larg la degradarea celei de a IV-a puteri in stat cum ii place sa se laude. De la a IV-a putere direct catre serviciul de salubritate cu toate ca si acesta are importanta lui, preluand dejectiile si gunoaiele din orase. Condamnabila nu este in sine mass-media ci mass-media romaneasca si nici macar aceasta in totalitate caci mai exista exceptii (3-4) de la regula generala de necrofilie si abjectie.

1. “Majoritatea celor care fac ziare sau alte mijloace de comunicare le fac pentru a-şi impune un punct de vedere, şi nu pentru a căuta adevărul. E simplu: e mult mai folositor să dai impresia că doreşti adevărul atunci când vrei să-ţi impui propria-ţi opinie. Aşa cum, din milioane de cărţi, numai o parte infimă sunt dedicate literaturii ca artă propriu-zisă ori comunicării de cunoştinţe, la fel, numai un foarte mic procent de ziare sunt fondate şi conduse având ca scop principal pura transmitere de informaţii.”

2. “Când ziaristul invocă dreptul de a informa şi de a fi informat, el se referă la propriul său drept de a prezenta faptele aşa cum crede de cuviinţă, dar aproape niciodată el nu are în vedere dreptul publicului de a fi informat exact şi sincer. Atunci când mediile de informare greşesc, nu o dată grosolan şi primejdios, făcând erori cu consecinţe nefaste, acestea nu pot fi denunţate, fiindcă, pentru ca denunţarea să aibă efectul necesar, ea nu se poate petrece decât tot în presă, ceea ce-i foarte rar cu putinţă, mai ales în Franţa.”

Cireasa de pe tort:

3. “Toată controversa inerentă presei moderne provine din faptul că dreptul (cel dintâi recunoscut) al exprimării tuturor opiniilor- inclusiv al celor mai extravagante, duşmănoase, înşelătoare, false etc.- a câştigat supremaţia asupra dreptului de a informa. Dacă astazi, cu probe imbatabile, ataci un ziarist care a falsificat o informaţie sau habar nu are despre ce vorbeşte, imediat eşti calificat drept vânător de vrajitoare, drept violator al dreptului la opinie şi drept ostil pluralismului opiniilor.”

Cu dedicatie pentru DDTV, apostolul independentei jurnalistice:

„Încă una din prejudecăţile noastre este cea care confundă independenţa cu obiectivitatea. Dar libertatea nu garantează infailibilitatea. Independenţa nu asigură imparţialitatea. Ea îi este apropiată, dar nu i se poate substitui. Poţi foarte bine să fii independent şi să fii necinstit.”

Concluzie:

„Presa e gata în fiecare moment să dezvăluie greşelile responsabililor politici, dar tresare violent la cea mai mică atingere a ei, refuzând, în general, să-şi recunoască propriile erori. Punctul de vedere al breslei e că nimeni nu are voie să-i judece greşelile. Nimeni în afara ei nu ştie ce-i meseria asta: ceea ce reprezintă un privilegiu unic în lume. În loc să-şi informeze semenii, ziariştii vor adesea să-i domine.”

În week-end-ul ce tocmai a trecut Michael Jackson ar fi împlinit 51 de ani dacă ar mai fi avut răbdare să trăiască o lună. Dar nu a avut şi s-a dus la cele veşnice ajutat fiind de dependenţa lui de calmante şi de un doctor particular înţelegător cu nevoile sale. Povestea este cunoscută. M-am cutremurat însă descoperind faptul că aprecierea capătă noi valenţe în societatea de azi atunci când un mare om trece la cele sfinte. Postul de radio Europa FM care parcă de la o vreme s-a infantilizat şi prostit de tot, a asamblat un alt week-end de difuzare intensă a muzicii lui Jackson, reluând facil muzica week-end-ului care a precedat imediat anunţul morţii starului planetar.

Penibilă este însă fuga după profit a întreprinzătorilor care aşteaptă cu nerăbdare moartea unuia sau altuia dintre staruri pentru a mai trage un tun comercial din vânzarea tricourilor, brelocurilor, pixurilor, CD-urilor, biografiilor, albumelor, această imensă industrie a entertainment-ului complet inutil (chiar am văzut la un chioşc de ziare un album-carte cu şi despre Michael).

Postul de radio a organizat, obsvios, concursuri cu ascultătorii care trebuiau să răspundă unor întrebări de cultură generală despre viaţa şi opera lui Michael pentru a câştiga albumul omagial sau tricoul special (produse care puteau fi achiziţionate de către fani şi de pe site-ul postului de radio căruia, uite, îi fac reclamă gratuită fără ca acesta să aibă bunul simţ să-mi dea un CD, o cană sau un tricou la un preţ…special). Câte soţii a avut Michael? Care a fost considerat cel mai bun videoclip al tuturor timpurilor? Câţi copii are? Numiţi trei albume ale lui Michael care s-au clasat printre primele zece în topurile vânzărilor din America (evident că au fost cenzurate toate aspectele care nu s-ar fi cadrat cu momentul de bocet solemn, toate controversele) etc. Fiecare a doua melodie era cântată de Michael. Mi s-a făcut greaţă de aceste dulcegării post-mortem şi mi-am adus aminte că înaintea prematurului său deces nici naiba nu îl mai băga în seamă. Cel puţin în România.

Şi pentru ca lucrurile să fie interactive, postul de radio care a simţit că e o pâine bună de mâncat cu aniversarea rotundei cifre de 51 de ani de la naşterea lui Michael, a pus la dispoziţia fanilor îndureraţi şi un forum pe care mesajele au curs, mesaje care mai de care mai lacrimogene de genul Michael a murit şi cu el a murit şi viaţa mea, continui  să trăiesc pentru a-i asculta muzica (Ghiţă din Petrila), Aveam 12 ani când Michael a intrat în viaţa mea, cum voi mai trăi fără el (Ion din Ţânţăreşti), Orice ar spune criticii Michael rămâne cel mai mare artist al universului (Georgeta, Scârţeni), Michael nu a murit, trăieşte în noi şi printre noi prin muzica lui fabuloasă (Aura din Popândeşti), Am dansat primul bluse pe Michael iar dragostea pentru el a rămas nu cum s-a întâmplat cu ăla cu care am dansat-arză-l-ar focul! (Maricica din Găgeni), Nu l-am meritat, era prea mare pentru o omenire atât de mică (Alex din Cocorăştii Colţenii Noi) Michael nu uita România încă te iubeşte şi ie a ta!(Gica din Tecuci).

Nu am ascultat mult, doar cât trebăluiam prin bucătărie dar oricum mi s-a făcut greaţă faţă de atâta ipocrizie şi zaharicale. Tipii şi tipele care au evoluat la statutul angelic de star cred că uită la un moment dat, ajutaţi şi de sumele colosale pe care le câştigă şi care aparent la asigura tinereţea fără bătrâneţe (a propos de Madonna), că sunt oameni şi că oamenii de obicei mai şi mor. Iar maşina de marketing a societăţi disperate de consum intră în funcţiune pentru a dresa publicul slab de minte şi a-i inocula ideea că starurile sunt nemuritoare iar atunci când dau colţul trebuie neapărat să mai cumpărăm câteva zeci de milioane de copii ale albumelor lor, dar si pixuri, brelocuri, tricouri, prezervative cu moacele lor. Uite ca nu sunt!

P.S. A se studia şi polemica dintre Mihail Neamţu pe de o parte şi grupul dilematicilor trendy (a.l.ş. şi Mircea Chivu) grup puţin zgâlţâit de însuşi Andrei Pleşu (mărturisesc timid, îi găsesc lui Michael Jackson cîteva calităţi notabile, dar cred, cum cred şi alţii, că bocetul mondial cu care a fost dus la groapă e un mic exces. În rest, să-i fie ţărîna uşoară! În Melancolie, Dilema Veche Anul VI, nr.284 – 24 iulie 2009)

M-am indignat faţă de imensa zarva provocată de concertul Madonnei în România. Până la o anumită măsură înţeleg surescitarea nervoasă a mass-media româneşti care în timpul verii nu prea are ce dezbate, decât eventual noile-vechile scandaluri politice îmbrăcate puţin în glamour şi modă (vezi disecarea Elenei Udrea- unele televiziuni s-ar băga până şi în chiloţii ei dacă ar putea…). Probabil că a fost cea mai mare desfăşurare de forţe si mijloace tehnice din acest an, nu ştiu. Pe mine m-a enervat însă tam-tam-ul deosebit provocat de această mare curvă a muzicii contemporane.

Deschizând radioul de dimineaţa, care de obicei este fixat pe Europa FM, am putut afla la buletinul de ştiri detalii despre fabulosul concert.

Madonna se pare că şi-a rezumat cariera de cântăreaţă începând show-ul printr-un strip-tease, continuându-l cu melodiile ei mai mult sau mai puţin celebre (cele mai bune fiind, fără îndoială, cele din anii ’80 când era proaspătă şi societatea mai pudică, mai religioasă de aceea scandalurile cu Bisericile creştine au fost benefice pentru imaginea ei ), militând puţin şi pentru egalitatea de şanse a ţiganilor fiind bine ştiut în America faptul că noi îi discriminam şi înjurăm (pe la spate) dar şi sărutându-se pe scenă cu o dansatoare care întruchipa una din nenumăratele Madonne din evoluţia ei artistică. Adică s-a sărutat pe ea! Nici nu ştii ce este mai dezgustător, sărutul lesbian în public sau narcisismul ei aberant! Titlul ultimului ei album este sugestiv şi licentios Hard candy. Nu am înţeles dacă ea se vrea a fi a hard candy sau are nevoie de o hard candy. Versurile hitul albumului cu care m-a înnebunit Europa FM erau si ele edificatoare: Give it to me, yeah, don’t stop! Mă întreb dacă şi Madonna a ajuns la acea perioadă delicată din viaţa femeilor trecute de o anumită vârstă.

Există o categorie  de români care mă calcă pe nervi (după cum se vede sunt cam nervos în această dimineaţa): iubitorii  de serviciu. Fanii noutăţii, oportuniştii muzicali care merg la toate concertele mari doar pentru a se lăuda că au fost la George Michael, Depeche Mode, Rollling Stones sau Madonna. Se cheamă că nu au ratat nimic.(chiar am găsit unul pe site-ul Adevarul in sectiunea care trata concertul C.A. „Nu sunt fan Madonna, dar ştiam că va fi un show frumos, aşa că nu puteam să lipsesc.”) Iubesc şi ascultă ceea ce trece prin Bucureşti, fără distincţie. Sunt fani. Această categorie sunt sigur că i-a întâmpinat cu bucurie pe nemţi în 1940, i-a aplaudat pe sovietici în 1944, a trecut la PCR în 1945, au fost fanii lui Dej, apoi ai lui Ceauşescu pentru a sfarsit iubindu-i pe Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Oamenii care simt nevoia să fie pe val, să iubească din plin o figură paternală sau maternală, dupa caz, să se ştie dominaţi de o pasiune puternică. Acesti fanii au afişat bannerele editate de Europa FM pe care era scris (ce alt mesaj imbecil putea fi decat) Madonna, Romania loves you! Mă întreb dacă  atunci când cumanii, avarii şi mongolii au trecut pe aici strămoşii noştri afişau aceleasi bannere (Cumani, va iubim! Mongols, Romania loves you!)  Iubind şi cunoscând muzica U2 de aproape doua decenii, vad partea plină a paharului refuzului lor de a concerta în România: macar am fost scutit de imensa revarsare de ipocrizie care ar fi caracterizat venirea lor, am fost salvat de la tonele de linguseli si comparatii intre cele doua concerte. Romania inca nu este coapta pentru Bono si The Edge!

Concluzia dramatică : nimeni nu ne intrece la kissing the arse…

Conceputul de control este fascinant în România. Am impresia că societatea noastră nu poate funcţiona fără să se ştie controlată. Adică doar să se ştie pentru că românul are o mare plăcere de a se sustrage de la controale de aceea el a dezvoltat o relaţie bivalentă faţa de ideea de control: îl detestă dar are nevoie de el pentru a-l putea fenta. Mai există o nuanţă licenţioasă a verbului a controla pe care-l folosesc băieţii de cartier când vad o bunăciune trecând: mama, ce-aş mai controla-o pă asta…

Exacerbarea controlului ar fi necesară teoretic pentru că românul, în general, nu are un simţ civic prea puternic dezvoltat, ştim prea bine, nu respectă contractele, nu cunoaşte sintagma britanică gentleman’s agreement, nu are nici urma de respect faţă de simpla strângere de mână, îşi urăşte natura deversând peturile în lacuri, izvoare şi fluvii, traversează pe roşu sau accelerează când apare culoarea portocaliu la semafor etc.

Am asistat la întâmplări simpatice ce s-au repetat de mai multe ori. Mergând des, prea des cu maxi-taxiul uneori, rareori, autovehiculul este oprit de diverse instituţii (Autoritatea Rutieră Română, Poliţia Rutieră, Fiscul etc.) abilitate să controleze regulile impuse prin legislaţie. Aceste controale nu durează mult însă stârnesc ilaritatea călătorilor. Care, evident, se grăbesc foarte tare, au nişte întâlniri de afaceri planificate la minut cu parteneri strategici japonezi, trebuie să semneze contracte de milioane…Oamenii pufăie, mârâie, sunt nemulţumiţi (ofuscări pe care şi le exprima, evident, după ce controlul se sfârşeşte, niciodată în timpul lui căci românul este laş prin fire). Nici un moment nu le trece prin cap că reprezentanţii detestatelor autorităţi de fapt controlează şi eventual aplică amenzi usturătoare pentru a le oferi siguranţa lor, pentru a-i proteja de numeroasele abuzuri pe care le comit aceşti căpiaţi ai şoselelor (vezi articolul/studiu despre şoferul de maxi taxi din Revista 22) care numai recent au mai omorât vreo 17 oameni. Evident, paradoxal, atunci când se întâmplă vreo tragedie lumea şi mass-media guduristă din ţară se întreabă indignaţi păi şi organele de control ce au păzit? Vinovatul de serviciu îşi face subtil locul în peisaj.

Nevoii de control administraţia i-a răspuns prompt creând zeci si sute de organisme de control. Fiecare instituţie mai acătării are un corp de control. În România un om munceşte, doi se fac că muncesc, trei sunt pensionari iar unul controlează. Dar şi instituţiile noastre centrale, ultimele instanţe de control sunt şi ele, la rândul lor controlate de…Comisia Europeana care de ceva timp ne-a obişnuit cu publicarea semestrialelor sale rapoarte ale misiunilor de control. FMI vine şi el să controleze deplorabila stare a finanţelor ţării. Din nefericire, trebuie sa o recunosc, controlul rezolvă de prea puţine ori disfuncţionalitatea semnalată/ descoperită. Ştim prea bine că unele organe de control sunt corupte, controlul fiind un mijloc prin care controlorii reuşesc să mai facă rost de o ceapa, un pui, un kil de ţuică sau o putină cu brânză sau sunt comandate politic (du-te şi controlează firma x a  lu Nicu Parvenitu, -oponent politic, rival la şefia cătunului Floricelele din Vale- şi găseşte ceva acolo de o amendă) etc.. Controlul în nici un caz nu poate lua locul moralei, spiritului civic şi, last but not least celor 7 ani de acasă.