Nici vorba de celebrele sarafane-sac de cartofi bleumarin cu matricola obligatoriu la vedere! In mod evident, tinerele intervievate habar nu aveau despre ceea ce a insemnat regimul comunist pentru poporul roman, pentru parintii, bunicii si (cu atat mai putin probabil) pentru strabuncii lor, fiind nascute dupa 1989. Beneficiind de tot ceea ce a adus bun anul 1989 si, mai ales, de libertate. Chiar si libertatea de a clubari in voie. Ne intrebam melancolici nu numai daca au vazut filmele noii cinematografii romanesti care s-a aplecat cu atentie asupra acestui trecut apropaiat, destul de problematic. Probabil ca nu au urmarit nici macar 4,3,2 film care abordeaza o tematica ce le-ar fi putut starni interesul caci, ne intrebam, daca acele tinere, mai mult sau mai putin frumoase, ar fi fost la fel de dispuse a imbraca in uniforma comunista daca ar fi stiut ca in acele vremuri minunate pana si viata sexuala era reglementata de Ceausescu, neexistand nici prezervative si nici anticonceptionale).

Deranjanta a fost aparitia in cadrul scurtei stiri a proprietarului localului care a explicat de ce a ales aceasta tematica, ba mai mult, intreprinzator, facuse rost si de un steag rosu al PCR pe care-l exhiba cu mandrie proletara. Unul dintre participantii in varsta la petrecere se mandrea ca el a fost facut pionier tocmai la inchisoarea unde fusese inchis nea Nicu. Probabil incerca sa-si valorizeze la maximum sansele de a agata vreuna din pseudo-pionierele sexy. S-a dansat pe muzica unei formatii anonime, Marfar. Intrebati, doi-trei dintre membrii trupei au delcarat ca habar nu au despre ceea ce a fost atunci fiind nascuti dupa, „intrebati-l pe George (nume fictiv), el e mai batran, poate stie cum a fost atunci”. Tobosarul, vizibil baut si obosit, intrebat, a rostit o sentinta extraordinara pentru haosul sau mental „Atunci era si foarte bine si foarte rau, acum este si foarte bine si foarte rau” .

Din nou observam aplicarea dublul standard in societatea romaneasca si nu numai: daca Radu Mazare a aparut in presa internationala dupa ce si-a satisfacut capriciul de a participa la o prezentare de moda impreuna cu fiul sau in uniforma ofiterilor Wehrmachtului, nu acelasi lucru s-a intamplat cand a adoptat un fel de uniforma a lui Che Guevara, ba mai mult, a mai imbracat si niste tineri si tinere imberbe. Garda personala. Paranoia, e drept, nu cunoaste limite. Daca as cauta putin, as putea da peste sase-sapte citate grele, din opera majore de specialitate care ar reliefa, fara indoiala, importanta memoriei in societatea omeneasca, nocivitatea amneziei etc., dar n-am sa o fac. In fond, acei minunati tineri cu keff de super-distractie ( pentru a pastra  tonul tineresc de azi) nu sunt nici primii, nici ultimii  carora nu le pasa pur si simplu fata de ceea ce s-a intamplat acum 20-30 de ani si nu acum 200-300 de ani, intr-un orizont abstract si rece, facand parte din cei 50% din tinerii nascuti dupa 1989 care au o parere buna despre Ceausescu dar poate ca ar trebui sa stie ca umanitatea a progresat constant de-a lungul timpului tocmai pentru ca a avut puterea de a-si aduce aminte. De a nu uita. Si, in general, cu unele chestii nu merita si nu se poate sa glumesti prosteste.

Nu poti sa dai din fund pe Internationala sau Trei culori cunosc pe lume! Nu sunt sigur ca daca uitam istoria riscam sa o repetam, insa riscam ca demonii din trecut sa se intoarca, mascati, sub cu totul alte forme, afectandu-ne, distorsionandu-ne sau chiar distrugandu-ne existenta ( se aplica si unei caricaturi de ales local, fascisto-guevaristul Radu Mazare). Oare ce s-a intamplat cu predarea in scolile noastre a unei discipline distincte, cum se dorea, istoria regimului comunist in Romania?

Lucrurile se schimbă radical atunci când îşi face loc o mică prezenţă tricoloră. Una din bolile recurente care se menţine şi poate fi observată constant este apetenţa aşa-zişilor profesionişti români în domeniu pentru promovarea ştirilor cu subiectul generic ce ispravi mai fac românii în Străinezia. Personajele principale sunt românii priviţi ca prezenţe internaţionale, ubicue-relevante atât din perspective negative cât, mai ales, pozitive. Impresia mea este că mass-media românească dă lupte grele cu mass-media din Occident pentru a echilibra percepţia faţă de romanii din exil, oferind cât mai multe ştiri pozitive. Însă aceste ştiri sunt livrate publicului românesc astfel încât nu cred că ele au vreun impact în ţările unde prezenţa românilor este cu adevărat importantă. Putem fi mândri, avem o mass-media patrioată, nimic de spus, care apără interesele cetăţenilor români oriunde ar fi ei (nu ca neputincioasele autorităţi). Aflăm rapid, cu maximă promptitudine ori de câte ori are loc vreun accident pe autostrăzile din Ungaria sau Spania în care este implicat unul sau mai mulţi conaţionali iar dacă sunt şi nefericite victime, aceasta devine prima ştire a jurnalului de la ora 18-19 sau 20 (după caz, pentru a nu discrimina) chiar dacă zeci de accidente auto similare au loc în fiecare zi în România din motive identice.

Ştefan Atârgoviţoaiei

Ştefan Atârgoviţoaiei uimeşte Italia “În timp ce toată România ştie cine este Ştefan cel Mare, toată Italia ştie cine este Ştefan cel Mic care a dat pe spate întreaga Italie“ rosteşte sentenţios, grav şi plin de mândrie patriotardă Măruţă, prezentându-l pe puştiul minune de 11 ani care a fost ulterior plimbat pe la toate televiziunile. Povestea lui Costel Busuioc din Spania este cunoscută iar personajul a fost revitalizat mediatic de pumnul neaoş geto-dac primit recent în faţă. În România, în oraşul mitteleuropean Timişoara. Pentru că ar fi avut tupeul să ceară o chitanţă. Se observă disjuncţia între mândria naţionalistă, când românul genial face ceva în Străinezia şi dispreţul suveran când el are tupeul să se întoarcă în ţară şi să se comporte ca acolo. Mesajul e clar: bă, acilea-i ca la noi, nu ca la ei. O româncă a fermecat juriul şi publicul de la “Vocea Germaniei”. Aşteptăm cu nerăbdare ca un român să impresioneze la Vocea Bahreinului sau a Republicii Centrafricane.

Un biolog în vârstă de 33 de ani din Alba Iulia, Mihai Nagy Muncuş, aflat într-o misiune de voluntariat în cadrul unui program de conservare al naturii derulat de Departamentul de Conservare (DOC) în Insula Raoul din Pacific (Noua Zeelandă), a fost dat dispărut în cursul zilei de luni, 2 ianuarie 2012. Ştia cineva din România despre existenţa şi activitatea tânărului până la traficul eveniment? Evident că nu. Nici măcar faptul că există undeva pe pământ o insula cu numele de Raoul. “Un cetăţean american de origine română a ajuns imaginea protestelor de pe Wall Street. Este vorba de Brandon Watts, un tânăr în vârstă de 19 ani, care a fost bătut crunt de poliţişti, în timpul protestelor violente de la New York. Brandon a fost reţinut deoarece a încercat să rupă cordonul de poliţişti din jurul clădirii Bursei. A încăput însă pe mâna scutierilor, care au făcut uz de bastoane. Brandon Watts, în vârstă de 19 ani, este cetățean american, plecat de 11 ani din România” Un alt român get-beget, Brandon Watts. Tiptil, se retractează, e doar pe jumăte român. “Cea mai bogată româncă din lume este nimeni alta decât soţia miliardarului american John Paulson, Jenny. Extrem de discretă, Jenny nu a intrat în Capital Top 300 cei mai bogați români pentru că se pare, a renunţat la cetăţenia română atunci când a fost naturalizată în SUA.”Culmea obrazniciei, Jenny, remarcaţi neaoşul prenume oltenesc, nu a avut drept supremă ambiţie dominarea celebrului top al celebrei reviste, obligând-o pe aceasta din urmă să facă cercetări suplimentare. Să scormonească cât îi e averea de mare….

Relevant pentru ignoranţa mass-media din România este faptul că nu dă două parale pe sentimentele celor care au plecat de mult timp din ţară, poate că sunt la a doua sau a treia generaţie de români stabiliţi în America, nimeni nu se întreabă dacă acei oameni mai simt ceva pentru România, dacă mai cunosc limba română, sunt acaparaţi de făbricuţele de lansat petarde, de mica industrie naţionalistă care înşfacă pe nepusă masă orice miroase a tricolor. Căci tricolorul vinde, lumea se uită siderată probabil la ecran, este acaparată de isprăvile alor noştri. În subsidiar, se apelează la exploatarea sentimentului de empatie, conforma căruia nu dai doi bani pe nenorocirile celor străini, cu care nu ai nimic în comun spre deosebire de norocirile sau nenorocirile conaţionalilor chiar dacă în mod sigur nu-i cunoşti şi nu-i vei cunoaşte probabil niciodată personal. Atunci când astfel de evenimente, fericite sau, mai degraba nefericite au loc în afara ţării, ele devin mult mai interesante pentru mass-media românească, dovedind o mentalitate de uliţă, cămin cultural. Oare de ce? Pentru a uni naţia în jurul unor întâmplări ? Pentru a plânge de milă unor conaţionali? Această tendinţă relevă mai degrabă substratul rural al poporului român.

La ţară, consătenii nu dau nicio ceapă degerată pe ceea ce se întâmplă la Bucureşti ca să nu mai menţionăm alte oraşe extraterestre precum Londra sau Paris. În schimb sunt foarte interesaţi de cum o duc cei plecaţi din acelaşi sat – le merge bine sau rau? Se ştie că suprema realizare a celor  din satele României o reprezintă fie întoarcerea cu limuzina în glodul natal fie ridicarea unor impunătoare şi inutile bunkare, imposibil de întreţinut şi, uneori chiar de finalizat, doar pentru a dovedi treapta escaladării sociale. Explicatia ruralismului nostru se îmbină foarte bine cu o alta, a protocronismului bine inoculat societăţii româneşti în timpul regimului ceauşist.“Aceasta însemna deci protocronismul – în termenii propriilor săi apărători- când a apărut iniţial: o preocupare privind imaginea românilor şi relaţia valorilor româneşti cu restul lumii.”(Kathrine Verdery “Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu”)  Având în vedere că mass-media românească nu este interesată de valori abstracte ci doar de cele comerciale, urmărirea prezenţelor româneşti în lume tinde să se rezume doar la demascarea peripeţiilor conaţionalilor noştri într-o perpetuă căutare a timpului pierdut.

Aşa cum am scris şi în alte rânduri, nu l-am cunoscut îndeaproape pe Sorin Stoica. Figura lui, surprinsă în prea puţine rânduri, chiar şi puţine fotografii, îmi aduce aminte de un coleg de liceu, nu ştiu dacă din aceeaşi generaţie sau nu (din ce aflu de pe Internet, cu doar un an mai mic!), cu părul lung şi cu un început de barbă, pe care atunci mi le doream si eu. Nici urmă de prozatorul de mai târziu, doar un coleg rebel de generaţie pe care mi-aş dori, fără succes şi fără curaj, să îl urmez. Fiecare are în viaţă drumul său. Toate acestea mi le amintesc însă abia acum.

Ce m-a determinat să scriu aceste rânduri? Un articol semnat de Iulian Moreanu (autor pe care, fără îndoială!, îl apreciez, chiar dacă, din lipsa timpului, îi citesc prea rar articolele), scris, pare-se, într-un tandem cu criticul Constantin Trandafir din ultimul numar (4/2011) al revistei de cultură din Câmpina “Revista Nouă” intitulat Umbra scritorului tânăr la Băneşti (pag. 43-49)

Este salutară vizita a doi reputaţi oameni de cultură din Câmpina la părintii lui Sorin Stoica, atât timp cât aceasta e sinceră. Autorul din Băneşti este unul dintre cei mai apreciaţi tineri scriitori din România (depăşind cu mult anvergura criticilor câmpineni), unul dintre cei mai comentaţi autori ai generaţiei sale şi, în mod sigur, unul dintre scriitorii care s-ar fi impus ca emblemă a unui nou “clasicism” românesc, dacă ar fi avut ocazia, alături de nume precum Mircea Cărtărescu, Filip Florian, Dan Lungu şi alţii.

Problema pe care supun atenţiei este alta: sunt cei doi oameni care îl laudă post mortem pe Sorin Stoica sinceri? Dacă pe domnul Moreanu nu îl cunosc îndeajuns, îmi permit să spun câteva cuvinte despre celălalt autor al articolului, domnul Constantin Trandafir. În ce calitate scriu aceste randuri:

-cititor al cărtilor lui Sorin Stoica, recenzate deja aici;

-fost elev al “criticului”, in clasa de filologie;

-în cele din urmă, autor de “oarece” succes (25.000 de exemplare vandute) al primei mele carti, ce-i drept, într-un domeniu strict profesional.

Domnul profesor Constantin Trandafir “ura” cumplit elevii de “teapa” lui Sorin Stoica. Şi, sunt sigur, pe holurile liceului Nicolae Grigorescu l-a întrezărit pe dragul nostru Sorin, cu părul lung şi barba deja deasă şi, dacă nu l-a apostrofat, măcar l-a dojenit în gand pentru purtarea necuviincioasă.

Îmi aduc aminte că deseori m-a obligat să îmi bag cămaşa de “rocker” în pantaloni, fără să gândească faptul că poate cunoştinţele mi se ascund altundeva (“Nu conteaza cât de lung am părul/ Important e cum şi cât gândesc”) sau, mai deunăzi, am fost “certat” că am scris un articol despre Mihail Sebastian, iar în Câmpina numai domnia-sa are voie să scrie despre acest autor.

Îmi este oarecum milă pentru părinţii lui Sorin Stoica. Au fost înşelaţi de aparenta “bunăvoinţă” a unui critic literar căruia i-au displăcut întotdeauna “personajele” de tipul fiului lor, personaje care, cu siguranţă, puteau reuşi în viaţă dacă cei din jur credeau in ei.  Eu poate am scuza că eram prea tânăr şi nu îl cunoşteam pe atunci, desi era cam “antisocial” ca si mine, dar ce scuză aveau cei care-l respingeau în timpul vieţii, precum Constantin Trandafir şi ceilalţi profesori din liceul care-i poartă numele celebrului pictor român din Câmpina?

Si care acum, circula un zvon prin târg, au mers la Băneşti pentru anume interese financiare şi nu pentru preamărirea unui om care merita cu adevărat această onoare (din timpul vieţii).

Întrebaţi despre momentul în care şi-au dat seama că simt o atracţie către muzică, imensa majoritate a concurenţilor răspund previzibil “de la 3 ani, de când am auzit-o pe Angela Similea” sau „pe la 4 ani când, pe plaja de la Mamaia le-am auzit pe Andree cântând Sunt singură la mare”Pasiunea pentru cântat trebuie să fie una cu o mare vechime căci altfel te descalifici. Aştept cu nerăbdare răspunsul „încă din burta mamei simţeam o chemare autentică pentru muzică”. În fond, primul scâncet nu este un cântec minunat? Dintr-o altă perspectivă, cumpărarea acestor formaturi străine infirmă teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu căci formatul comercial-occidental pare a se potrivi perfect cu fondul, poporul roman televizual de la începutul secolului al XXI-lea. Vorba lui Brenciu, unul din antrenorii de la Vocea României (simpatică este simbioza între fenomenul fotbalist şi cel muzical), dintr-o reclamă la un mare operator de programe TV: televizorul ar trebuie să fie cea mai mare distracţie şi, în România, cel puţin, chiar este. Poate singura.

Tăvălugul muzical autohton nu lasă indiferentă nici măcar Europa şi, extinzând puţin cadrul, întreaga lume căci autorii romani intenţionează să o cucerească. Bucată cu bucată, hit după hit. După meteorul O-zone  pe care ne-am grăbit să ni-l apropriem chiar dacă băieţii erau şi încă sunt foarte basarabeni, iată că succesul internaţional al solistei Inna, un prenume romanesc atipic, un produs profesionist bun la export a cărei prestaţie live în timpul ceremoniei de inaugurare a celebrei National Arena (Arena Naţională suna probabil barbar şi incorect gramatical) a lăsat de dorit, dovedind că una este vocea de studio, alta cea din concert, a încurajat şi alţi artişti români să încerce să-i păşească pe urme.  Dacă măcar protagoniştii celor două emisiuni concurente de la principalele posturi comerciale din România cântă sau se străduiesc, învaţă şi acceptă spăsiţi sfaturile simandicoase ale unor adevăraţi guru în materie, în schimb explozia de vedete de carton care defilează seară de seară, non-stop, prin spaţiul televizual autohton, cântând în stilul play-back adică redând ceea ce studiouri muzicale din ce în ce mai performante şi profesioniste produc, transformând nimicul în sublim, vocile banale în miorlăituri excitate şi suave reprezintă o altă parte a icebergului.

Noul val al artiştilor romani foloseşte mai ales limba engleză  (chiar cântăreţe care foloseau în alte timpuri limba romana, Andra, de exemplu, au trecut şi pe engleză) căci ambiţia lor nemăsurată este aceea de a exporta muzica româneasca peste hotare. Ceea ce în sine nu ar fi deloc rău dacă această muzică disco, de zbânţuială în cluburi ar avea o fărâmă minusculă de originalitate. Din păcate, aceste melodii repetă până la saţietate cam aceleaşi 6-7 truisme intrate rapid în conştiinţa publică internaţionala ca şi cum bogata limbă engleză s-ar reduce doar la aceste 60-70 de cuvinte de tipul  I miss you babe, I need you, come in my arms,gimme your secret love tonight, we were meant to be together precum şi omniprezentul “make love” cu toate variantele lui si au cam aceleaşi ritmuri. Ştiu, toate observaţiile noastre ar fi respinse cu indignare de specialişti în domeniu în conformitate cu mai vechiul principiu domle eşti om de fotbal/de muzica sa vorbeşti? Totuşi, tindem să credem că în anumite domenii publice nu este nevoie de a avea o expertiză deosebită pentru a face nişte judecăţi de valoare care, până la urmă, se fondează doar pe existenţa bunului simţ şi a posibilităţii de a pune într-un context (muzical sau sportiv) mai larg. Una este să ai o părere despre un cântec sau un şut în tribună şi alta să te exprimi despre un pasaj suprateran sau un motor de drujba (este el bun sau nu?)

Fiecare vedetă care produce un astfel de hit are neapărată nevoie de promovare, marea obsesie umană, iar aceasta se îndeplineşte prin asamblarea unui videoclip de 3-4 minute. Lăsam la o parte resursele financiare însemnate care trebuie investite şi a căror provenienţă nu pare deloc clară (probabil de la televiziunile comerciale?) însă şi muzica este o afacere, se investeşte în speranţa de a scoate profit. Urmărind nenumăratele televiziuni care activează în branşă, poţi observa schematismul videoclipurilor, lipsa ideilor şi banalitatea mijloacelor întrebuinţate, căci marea lor majoritate apelează la factorul feminin, fetele sexy, sumar imbracate, a căror menire este aceea de a se undui graţios, a da din fund erotic, mimând actul sexual, pentru a-l face pe telespectatorul masculin să zăbovească preţ de o clipa-doua-trei. Trupa de fete cu vino-ncoa, năvăleşte abrupt în sala de şedinţe a unei mari firme, distrăgând atenţia participanţilor căci se urcă direct pe masa. În unduiri fine, declamând decis I’m out of you business (Raluka). În mod sigur, o grea lovitură dată corporaţiei capitaliste, mai ales în aceste vremuri de criză. Destabilizând sistemul penitenciar, folosind una din fantasmele erotice masculine (poliţista sexy!) în Mr. Saxobeat (Alexandra Stan). Unele videoclipuri părăsesc cadrul strâmt de filmare al ţării noastre şi aleg alte locaţii exotice astfel încât chiar îţi e greu să ghiceşti originea autorilor melodiei. O constantă rămâne frumuseţea şi sexualitatea generos afişată a româncelor! (una din adevartele minuni ale lumii, după cum o clama Victor Rebengiuc in Balanţa).

Acest potop muzical îţi poate oferi şi iluzia că românii sunt un popor muzical, foarte muzical, cel puţin la fel de muzical precum cel irlandez ceea ce este departe de adevăr căci daca in Irlanda muzica este un adevărat fenomen de masa, fiecare pub avându-si formaţiile lui care cântă live, în România este unul periferic, admirat la televizor, rar practicat în formatul său autentic, live sau în timpul nenumăratelor serbări populare organizate de fiecare primărie de comuna sau oraş care are un dram de respect electoral pentru contribuabilii săi. Există însă şi o notă pozitivă: exportul manelist, cel puţin la nivel muzical, este contrabalansat puternic de fenomenul tehno-disco autohton ceea ce nu poate decât îmbucurător. Cele două feţe ale românităţii se împletesc de minune, cea orientală, balcanică, indiano-turcită dar şi cea care întotdeauna a aspirat  la o deplină integrare în Occident (oare de la plecarea legiunilor romane din 271 d. Hr.?) Conflictul continuă. Şi pe târam muzical!

Asa ca, prin intermediul rubricii pe care a inceput-o Codrut pe acest site, Indignari saptamanale, voi prezenta si eu cateva dintre lucrurile care nu merg bine sau merg in directia gresita, voi trimite articolele autoritatilor locale sau centrale, voi posta (daca acestea vor exista) raspunsurile lor, incercand sa indrept lucrurile sau macar sa atrag atentia asupra lor.

Ce m-a enervat ieri?

Parcarile din Campina sunt aglomerate, dar locuri de parcare regulamentare se gasesc daca le cauti cu atentie si poti aseza masina in locurile normale fara sa incalci regulile de circulatie. Cu toate acestea, cele din spatele blocurilor se aglomereaza zilnic in timpul diminetii, pranzului si dupa-amiezii, desi acestea sunt destinate in mod normal numai locatarilor. Sunt astfel de parcari, cele de pe Str. Republicii (in fata fostului Aprozar), cele de pe Str. Mihai Eminescu, cele din jurul Pietii etc.

Unul dintre aceste locuri este cel din spatele blocurilor de pe Str. Sgt. Gr. Nicolae (din fata Spitalului Municipal), de unde au fost extrase imaginile din acest articol. La intrarea in aceasta parcare, troneaza un mare semn de interzis (cred ca lumea stie cum arata acesta), iar dedesubt o inscriptie “Interzis cu exceptia riveranilor”. Cati dintre cei care parcheaza zilnic acolo sunt riverani ramane un mister, iar Politia Campina sau Politia Locala nu au intervenit niciodata in acest sens.

Dupa cum se vede din imagini, este o aglomeratie de nedescris, iar seara, cand agitatia se potoleste, iar riveranii se intorc acasa, sunt locuri suficiente de parcare si mult mai liniste. Concluzie: cei care vin ziua si parcheaza (de multi ani, blocand masinilor celor care locuiesc aici) intra ilegal, incalcand regulile de circulatie, fara a primi nicio sanctiune, fara a le pasa deloc de ceea ce se intampla.

Aseara s-a intamplat un alt lucru care m-a determinat sa scriu aceste lucruri. Seara, o masina (care nu era din zona) a intrat in parcare cu o viteza mare si era pe punctul de a calca un copil care se juca linistit in spatele blocului. Sanctiunea: inexistenta. A plecat mai departe, facand o adevarata cursa prin spatele blocurilor. Daca se intampla o tragedie, luau cei de la Politie sau Primarie masuri? Sau nici atunci?

Intrebari:

Politiei Campina: -Nu cumva se pot lua masuri ca indicatorul pus la intrarea in parcare sa fie respectat?

-Nu cumva daca trimiteti zilnic un echipaj in aceste zone, veti face rost de amenzi pentru intreaga luna?

Primariei Campina: -Oare nu se pot pune bariere in aceste zone (locatarii si-au exprimat aceasta dorinta)?

-Oare echipajele dvs. de Politie Locala si cei cu amenzi pentru parcarea in locuri interzise nu pot ajunge si pe aici? Sau sunt ocupati sa isi plateasca propriile facturi (voi reveni pe acest subiect!)?

Daca vom primi raspunsuri sau se vor lua masuri, le voi face cunoscute pe acest site. Daca nu, vom reveni cu articole mai acide la adresa autoritarilor locale.

P.S. La ora cand am scris articolul, masina mea era blocata, daca vreau sa plec urgent trebuie sa astept sau sa claxonez si sa trezesc copiii din blocurile vecine.

• Căutam ceva pe Google şi am fost surprins de apropierea scandaloasă a doua cuvinte: eseist şi esesist. Bine, la o adică poţi fi un eseist esesist, care ucide cuvintele, le gazează, la vâră în convoaie şi le trimite la Auschwitz. Aceasta să fie definiţia eseistului de marcă, eseistul esesist? Căruia posteritate îi va organiza Nuremberg-uri?
• Nu ştiu de ce naiba m-am abonat la serviciul de newsletter al ziarului Adevărul. Credeam că e util să ştii nişte informaţii din timp, să-ţi fie virate direct în adresa de email. M-am înşelat căci iată care au fost ştirile cu care redacţia Adevărul credea ca-mi va capta/reţine atenţia (şi această selecţie a fost realizată doar selectând din ceea ce am primit în ultimele 2-3 zile) 1.”O zi din viaţa unui criminal la Revoluţie” 2.”El este monstrul care a agresat, ucis şi aruncat în canal o fetiţă de 10 ani” 3.” Au furat şi casele sinistraţilor” 4.”Au fost descoperite noi părţi din trupul bărbatului tranşat la Lugoj, după 6 luni” 5.” Foto Patru Mercedesuri făcute praf de o macara”. Mă dezabonez. Acum, o alta şi mai simpatică “Video: Intelectualii lui Băsescu se revoltă”. În sfârşit, Băsescu a rămas fără intelectuali, naţia răsuflă uşurată, mogulii pregătesc cecuri grase pentru a-i transfera pe celebrii şi unanim detestaţii intelectuali ai lui Băsescu. Patapievici se va transfera la Antena 3 pentru trei milioane de euro, deh, e criză, plus o primă de instalare, bonusuri (zece mii euro) pentru fiecare articol scris împotriva dictatorului, vilă cu piscină, blonda lui Bote. Pleşu şi Liiceanu se vor transfera la cluburi importante de afară. Vor mai veni doar la naţională.  
• Mor de ras când aud diverşi reprezentanţi ai tribului fotbalistic (pseudo) exprimându-se pe la televiziuni, lăudând un jucător sau altul şi caracterizându-l drept “rău” dar “în sensul bun al cuvântului”. Ultimul care a folosit acest loc comun al filosofiei fotbalistice de sorginte valaha a fost chiar Naşul Sandu. Pe când exprimarea “bun dar în sensul rău al cuvântului”? Încercare de explicaţie antrenorii şi preşedinţii de cluburi sunt îndrăgostiţi de jucătorii răi în sensul de agresivi, care dau serios la gioale, Iovani fără milă.
• 

  Victor Rebengiuc in Balanta

  In mod sigur atracţia către bălăcăreala care mută privata în public la români are o vechime istorică, altfel nu se explică rezistenţa pe care o are acest fenomen la noi, cu totul diferită faţă de ceea ce se întâmplă la alte popoare. E drept, avem femei frumoase, în acest sens celebră rămâne replica lui Rebengiuc din filmul Balanţa. În acelaşi timp, românii îşi fabrica propriile mascote (becali, moni, oane, pepe) doar pentru a avea de cine râde, pe cine bârfi, faţă de cine să se simtă o lecuţă superiori (aroganţele becaliene au intrat în folclorul popular). Un fenomen complex care nu încetează să mă intrige. Nici nu pot să nu-l studiez. Merităm să fim inundaţi de astfel de creaturi patibulare? Cred că da.

• Cumpăr o revistă culturală de la un chioşc din apropierea Casei Albe din Ploieşti şi surprind o discuţie fierbinte (ca şi aerul care ne înconjura) între vânzătoarea de la toneta cu covrigi tari ca piatra, din cocă necoaptă şi vânzătoarea de la chioşcul de ziare, reviste, ţigări, brichete, batistuţe ( intelectuală, fireşte, în comparaţie cu prima – de altfel raportul simbolic de forţe era atestat şi de faptul că cea de la toneta de covrigi stătea în picioare în faţa celei de la chioşcul cu ziare care şedea pe un scăunel). Dialog “Io daca aş fi fost ea nu m-aş fi certat cu mama, aş fi lăsat-o să moară în pace că ce, nu tot mie mi-ar fi rămas banu ?!” Iniţial nu am înţeles la ce bătea covrigăreasa dar după trei fracţiuni de secundă m-am prins, doar şi eu trăiesc în România. Tema centrală era relaţia conflictuală dintre Oana Z. şi mama ei, proprietara unui cimitir. Si eu care mă aşteptam să aud o dezbatere furtunoasă despre reorganizarea teritorială a statului naţional-unitar şi, eventual, despre viitorul conflict kossovar din Harghita şi Covasna!
• La Mamaia am fost bombardat ( adică mi se lipeau de ştergătoare, de portiere) în fiecare zi cu pliante ale diverselor saloane ambulante de masaj de relaxxxare. Domnişoarele practicante se deplasau pentru a masa la hotelul unde stătea clientul, unele în 30 de minute, altele în doar 20 de minute. Masaj de relaxare, masaj dublu, masaj triplu, masaj cu finalizare etc. Tot să te masezi, nu? Nici nu trebuie legalizată prostituţia atât timp cât termenul de masaj, unul mult mai pudic, il înlocuieşte cu mult succes pe ce hard. Concurenţa la malul mării în domeniul masării de relaxare este atroce, cu adevărat europeana!
• Continui să fiu uimit şi indignat de reclamele la care apelează băncile pentru a ne oferi carduri, credite, excursii, promoţii. Uneori am impresia că îmi dau cardul ăla plin cu bani aşa, pentru că le place de moaca şi ochelarii mei, e un fel de super-promoţie pentru că sunt băiat de treabă, nu am furat de la FMI sau FNI, nici de la vreun combinat, îmi plătesc taxele şi impozitele şi continui să trăiesc în România. Mă întreb daca Doamne-Doamne acorda acolo sus, în împărăţia Lui, carduri d-astea pline doldora cu bani (ochiul dracului, bine menţiona cineva)? Nici un moment nu ai impresia că băncile astea fac afaceri grase cu tine, îti percep comisioane şi pentru ca agentul de credit să se uite la tine şi pentru că respiră lână şi pentru tine, pentru că a făcut duş de dimineaţă ci dimpotrivă, vor să te facă să crezi că ai un imens noroc, eşti unul dintre puţinii Alesi, dacă pui mâna pe un super-card menit a te face să te simţi extraordinar, unic, moştenitorul lui Ion Ţiriac.

• De dimineaţă, rămas fără folia de aluminiu în care-mi împachetez sandvişurile muncitoreşti, am ales o soluţie originală şi l-am învelit pe fiecare într-o pagină din ultimul număr al revistei ”Dilema Veche”. Ce deosebire faţă de ziarele de acum zece-douăzeci de ani care-ţi murdăreau pâinea cu cerneala puturoasă încât ajungeai să mănânci unt, salam şi cerneală de tipografie…Nu ştiu dacă ele au fost gustoase din cauza lui Plesu, Vasilescu etc. sau doar pentru că-mi era foame…De altfel, sunt sigur că un intelectual fin nu poate mânca sandvişiuri decât dacă ele sunt  învelite în pagini din Kant, Heidegger sau Spinoza.Vorba aia, obrazul intelectual subţire, cu foi din Heidegger se ţine!

• Am murit de râs citind remarca d-lui Christian Crăciun dintr-un articol recent : “de mult nu am mai văzut o reclamă inteligentă. Cel puţin, cele ale reţelelor de telefonie par făcute de oligofreni, pentru oligofreni.” Ce să ne facem dacă oligofrenii vorbesc mii şi mii, zeci de mii, sute de mii de minute oferite gratuit? Prostia imensă a acestor reclame şi super OFERTE este că degeaba dai 3000 de minute pe lună când un om normal la cap şi limba nu cred că are cum să folosească mai mult de 3-400 de minute. Oricum dependenţii de telefonul mobil au şansa să se cureţe rapid! O altă minciuna. La care capitol “publicitarii” noştri (un alt termen tembel si oribil) sunt experţi şi creativi.
• Această vreme călduroasă, de vară mi-a adus aminte de pregătirea bacalaureatului din anul 1995 şi de proba la limba română. Am reţinut din comentariul domnului profesor Ion Bălu dar şi din lectura nuvelei ‘La ţigănci” de Mircea Eliade fascinantul pasaj (în tramvai): “-E teribil de cald! spuse el deodată. Nu am mai văzut aşa căldură din 1905! Gavrilescu clatină din cap continuând să-şi facă vânt cu pălăria.

-E cald, într-adevăr, spuse. Dar când este omul cult le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawrence bunaoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence?  - Nu.

- Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. (…)” apoi Gavrilescu, profesor de muzică, reia cuvintele lui Lawrence (pe care le-am reţinut perfect) “Arşiţa aceea teribilă a Arabei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l” Literatura lui Eliade este extraordinară, continui să o cred, şi faptul că a scris-o cu încăpăţânare în limba română spune multe. Mai ales când mă gândesc la o întâmplare trăită într-unul din părculeţele din Câmpina (de pe b-dul Culturii, unul aflat într-o binemeritată şi muuult aşteptată reabilitare), părculeţ refăcut recent de Primăria Câmpina, cam de vreo 2 ani, dar care este  distrus pe jumătate ( din 4 bănci două au fost jumulite de bârne, coşurile de gunoi sunt vandalizate, toboganele zgâriate cu cheia, legănuţele rupte, covoarele generoase ale cojilor de seminţe aşternute) doi copii pe la 7-8-9 ani se zbenguiau fericiţi faultând serios limba română. Motivul? Veneau de afară, normal. Pe unul îl chema nici mai mult nici mai puţin decât KYLE! Şi era copilul unei familii de români, de prin Canada, probabil. În disperata lor dorinţă de a le asigura puradeilor o integrare cât mai fericită (totală, deplină) cei plecaţi abandonează rapid romanitatea (pe care o urăsc după cum toată lumea urăşte ţara asta, ca şi cum ţara asta nu ar fi făcută tot din şi de  noi). Vorba aia, “cum se zice la red la voi?”

• Dureros este că în lupta lui pentru supravieţuire fizică, omul renunţă în primul rând la spirit şi mijloacele care i-l alimentau (cărţi, ziare, reviste) revenind in lumea de jos la care televiziunea îl coboară. Identic se comportă şi trusturile de presă, oamenii cu bani. În primul rând se renunţă la revistele culturale care nu se mai vând şi în ultimul rând la cele cu trivialităţi cancanistice care, obvios, se vând în tiraje astronomice. Şi acesta este eşecul total al tuturor celor 25 de reforme ale educaţiei naţionale. O chestie cuantificabilă cum zic băieţii deştepţi cu fondurile. ALA a dispărut, să-i fie ţărâna uşoară ! Iar în teritoriul supus reorganizării administrative mai rezistă doar acele firave publicaţii care (încă) sunt finanţate de primării şi consilii judeţene.
• De când cu noua criză a fondurilor europene aferente POR axa 2 nu încetez să mă mir cât de mulţi specialişti în Fonduri avem, cum toată lumea ştie sau pare a şti că “se fură” “ele sunt date cu dedicaţie” (care ele? toate miile de proiecte? măi, ce eficienţă tipic românească în a fura) “rien ne va plus” “nişte nenorociţi”. Sunt bucuros că mulţi alţii sunt mult mai perspicace decât mine, că au acumulat în câteva luni cunoştinţe cu care eu mă lupt din 2004. Se ştie însă că  românii prind repede (pentru a uita la fel de uşor). Parafrazez, puţin ironic: Fondurile noastre toate, fondurile si iubirea, amăgirea…

Dedicate şi inspirate de un  magistral critic( C.T.)

De ceva timp suntem fascinat de amploarea pe care a luat-o fenomenul nesimţirii în Ţara Românească. Trebuie să recunoaştem că recrudescenţa mitocăniei (dar cat de departe de caragelianul esti un mitocan!) afectează societateă românească la toate palierele, pe verticală, orizontală şi diagonală. Nu intenţionăm să ne referim la nesimţirea politică, ea are vechi state de plată în România, nu a inventat-o niciunul din personajele politice de acum chiar dacă ea este rafinată neîncetat de douăzeci de ani încoace. Şi dacă tot îi înjurăm pe politicienii actuali care au şi ei o vilişoară- două- trei, un cont-două- trei ce înjurătură ar trebui să folosim pentru cel care ne-a deformat iremediabil, pentru ţăranul din Scorniceşti a cărui moşie era însăşi ţara?

Ne intrigă expansiunea nesimţirii la oamenii de rând dar şi la cei care activează în diverse republici utopice ale spiritului, în domeniul culturii. Ai putea crede că oamenii de cultură ar trebui să aibă o altă ţinută, o altă moralitate, având în vedere gradul lor avansat de cunoaştere însă de multe ori se dovedeşte că defectele oamenilor mărunţi se transmit la fel de bine şi celor mai acerbe şi rafinate spirite. Atitudinea ingenua a celor care adoptă nesimţirea ca stil de viaţă se bazează pe speranţa că nesimţirea lor nu va fi băgată în seamă, că nu va fi observată iar în cazul în care ea este atât de stridentă, bunul simţ inoculat în ceilalţi va impiedica tragerea semnalului de alarma si denunţarea nesimţirii. Nesimţitul doreşte ca nesimţirea să-i fie nesocotită, bagatelizată pentru că puţină lume are curajul şi dorinţa de a-şi distruge confortul psihic condamnând-o ferm, acceptând confruntarea, până la urmă.

Suntem naivi dacă acceptăm de la nesimţit o nesimţire crezând că este prima şi ultima. Acesta va continua să adopte şi livreze nesimţiri căci speră că dacă te-a dus o dată, te va mai fraierii şi următoarea dată şi tot aşa. Nesimţitul ia în calcul şi capacitatea mare a oamenilor normali de a uita şi ierta. Nesimţitul este parşiv şi mic manipulator. Uneori poate fi şi un bun actor, mimând melancolia, modestia, altruismul, curajul şi dragostea de ţară. Să nu ne facem iluzii, el nu are niciuna din trasaturile enunţate mai sus, căci acţiunile sale se învârt doar în jurul propriului său interes, singurul lucru ce-l mână de la spate. După cum bine o exprimă cuvântul, simţirea este negată, simţirea pentru altul, totul rezumându-se la satisfacerea propriului interes. Nu sunt sigur dacă nu cumva nesimţirea însoţeşte sau este provocată de două boli psihice care fac ravagii în România: paranoia şi isteria.

Nesimţirea generalizată este o altă grea moştenire a vechiului sistem la care s-a adăugat zaţul tranziţiei nesfârşite către normalitate. Ne-simţirea a devenit brandul ţării. Nu simţim normalitatea şi nu avem organ pentru decenţă. Nesimţirea este promovată pe toate canalele media. Amuzant şi îngrijorator este şi tipul de emisiune care face rating, bazându-se pe reţeta nesimţirii în diversele ei forme. A sufla mucii în fasole, reţeta absolută a nesimţitului.

Cronicari vestiţi au scris despre nesimţitul român, acesta fiind unul din subiectele recurente ale presei culturale româneşti. Ce ne facem însă căci pe nesimţitul român nu-l ating astfel de critici ironice, el nu-l citeste pe Andrei Plesu în Dilema Veche. Nesimţitul român este imun la cultură, singura lui obsesie şi plăcere fiind burdihanul şi organul ce-i atârnă dedesubt. Pe care-l are pe buze încontinuu, organul fiind cel mai folosit cuvânt din limba română. Ce organu meu vrei bă? este imprecaţia cea mai folosită, împreună cu afirmaţia răutăcioasă şi ameninţătoare să-mi bag organu’!.

În cazul nesimţitului, diplomaţia este sinonimă de foarte multe ori cu laşitatea. Atunci când nu ai curajul de a spune un adevăr care se cere imperios rostit se cheamă că eşti diplomat. Dacă-l spui, iscând scandal, nu eşti diplomat iar aceasta se poate transforma într-un defect major. Binomul laşitate/diplomaţie se aplică foarte bine şi în sistemul politic internaţional de-a lungul istoriei. Nu au fost oare diplomate, prea diplomate, democraţiile occidentale de-a lungul lentei ascensiuni către putere şi măcel a lui Hitler în anii 1930, fără a întreprinde nimic concret decât atunci când era deja prea târziu? Aceeaşi diplomaţie laşă era denunţată de disidenţii sovietici de-a lungul razboiului rece. Soljenitin, Zinoviev dar si Revel şi mulţi alţii denunţau laşitatea occidentală în faţa agresiunilor continue ale ţărilor comuniste. Capital este cui sau împotriva cui este aplicată arma diplomaţiei care, dacă este folosită de oameni raţionali, în circumstanţe raţionale, poate avea rezultate. Acesta este cazul în care se întâlnesc democraţiile care, negociind, ajung la soluţii de compromis. Însă ce te faci când descoperi că dictatorii îşi pierd această calitate şi depăşesc pragul raţionalului?

La nivel micro regăsim aceeaşi situaţie. Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Diplomaţia nu funcţionează când ea este aplicată nesimţitului român pentru că acesta nu are o viziune normală, raţională asupra mersului lucrurilor. Nesimţitul român este convins că cei care dau dovadă de diplomaţie sunt slabi, pot şi trebuie dominaţi şi supuşi pentru că nu au puterea să reacţioneze. Domnia dictatului şi raportul dificil de stabilit între raţional şi iraţional permit şi încurajează această situaţie. Diplomatul raţional se gândeşte de sute de ori înainte de a apela la calea legala de regementare a unui conflict tocmai pentru că nesimţitul i s-a strecurat pe nesimţite în inconştient, i-a prins de frică, cum se spune, suflă şi în iaurt. Se refugiază într-o justificare facilă omu e nebun! O altă remarcă (de bun simţ): în raportul cu diplomatul, nesimţitul aplică din plin, până-n pânzele albe, metoda bluff-ului, merge până-n pânzele albe ştiind, simţind instinctiv că diplomatul nu-l va urma pe acest drum spinos, preferând de o mie de ori să cedeze şi găsind nenumărate scuze pentru aceasta (să nu se complice etc.) Exact la fel procedează şi dictatorii! Carierele unui Hitler sau Stalin sunt pline de astfel de exemple. Ambii s-au oprit doar atunci când, în ceasul al 12-lea, democraţiile occidentale au pus piciorul în prag, declansând riposta armata (în septembrie 1939 sau în 1947 odată cu adoptarea Doctrinei Truman). Abia atunci când i se pune o piedică /rezistenţă nesimţirea îşi începe sfârşitul, buboiul minciunii se sparge. Nesimţitul tremură pentru că nu se aşteaptă fiind dedat la metodele sale de intimidare. Însă nu trebuie să avem iluzia că redevine (dacă a fost vreodată) raţional! Dimpotrivă! Trăind într-un univers dominat de fantasmele sale de putere, nesimţitul va acţiona şi mai iraţional, simţind dorinţa primară să se razbune. Ceva ce era al lui îi este luat sau ameninţat. Ce? Jucăria lui dragă, mica sau marea putere pentru că această schemă se aplică atât unui dictator sângeros precum Gaddafi cât şi unui şef de scară, presedinte de asociaţie, primar de comună sau guru de cenaclu. Idealul general uman pe care nesimţiţii îl periclitează este cel al pacii (interioare), al liniştii. Oamenii normali îşi doresc o viaţă normală, fără conflicte violente, cu treceri lente de la o etapă la alta şi ar face aproape orice pentru a o păstra în aceste coordonate dulci. Nesimţitul atentează tocmai la acestă năzuinţă general umană, şantajul fiind enunţat astfel (în simplitatea lui primară): linişte contra cedare. Însă până unde se poate merge cu cedarea? Care este punctul din care nu mai există întoarcere? Mister.

Nesimţitul in genere are o viaţă goală care fiind goală îi permite să o încarce cu venin, lichid inflamabil, invidie şi gelozie. Se cheamă că are loc. În plus, nesimţitul are o necesitate patologică de a controla. Aceasta ascunde complexe de inferioritate ample căci nesimţitul nu este împăcat cu ceea ce a realizat în viaţă, dacă este cazul să-şi pună această întrebare. Este fericit, jubilează doar atunci când generează rău, când îţi pune un stâlp în faţă doar de amorul artei, doar pentru a-ţi demonstra că are această forţă. Că poate. Că nu-l poţi ignora. Prima soluţie care poate fi adoptată este cea a confruntării deschise cu toate reprecursiunile ce o presupune. Cea de a doua: nu există durere mai mare pentru nesimţit decât ignoranţa căci aceasta îi transformă existenţa într-o non-existenţă. Şi, în mod logic, nu ai cum să porţi un dialog cu cineva care nu există. Apelând la acest raport divin inversat, dacă se reuşeşte, căci nesimţitul va face totul pentru a fi băgat din nou în seamă, pentru a re-intra în câmpul tău vizual, vei scoate răul în afara ta.

Dacă în mod normal, românii cât de cât normali şi decenţi îşi spală (sau măcar încearcă) rufele în familie, tribul vedetelor autohtone îşi spală rufele murdare la televizor, se subînţelege. Uneori avem impresia că toate scandalurile sunt provocate artificial doar pentru a apărea la Happy Hour sau Acces Direct iar după aceea rapid preluate la Cronica Cârcotaşilor. Tabloidele atât aşteaptă. Ziarele tabloide ni se par nişte ogari scheletici (în ciuda sutelor de mii de exemplare care se devarsă zilnic asupra poporului român pensionar şi/sau muncitor) care aleargă pe lângă marii vânători, stăpânii lor care împuşcă din când în când vreo raţă grasă, apetisantă, sexxxy, o vedetă, reprezentate de televiziunile comerciale si care, din mărinimie, îşi îndeamnă ogarii, şo pă ia, aduceţi vânatul. Ogarul ştie că poate profita puţin molfăindu-l satisfăcut până când o depune cuminte, dând din coadă, la picioarele stăpânului. La Dansezi pentru tine se tăvăleşte în plină ploaie de toamnă, un scenariu ideal, mult aşteptat de către bărbatul român, doar pentru a-şi oferi bustul neprotejat de nici un obiect vestimentar feminin ( ca de exemplu acela cunoscut de multă lume sub denimrea de sutien, de la francezul soutien gorge- însă nu, noi nu dorim să susţinem nimic, dimpotrivă, dorim să oferim) iar partenerul de dans mimează că îi frecţionează pieptul pentru o grabnică resuscitare. E drept, cu ploaia de toamnă nu te joci! Chiar dacă ea era, probabil încălzită de către tehnicienii Pro TV.

La sport ne este arătată “îmbrăcată” în culorile roşu şi albastru căci este stelistă!!( tanga roşu, sutien albastru). Defilează în cadrul diverselor prezentări de modă de lenjerie intimă, firesc, iar televiziunile se bulucesc să o filmeze. Devine şi prezentatoarea unor evenimente mondene. Pozează în Playboy. Emite declaraţii polemice de presa de genul Dacă Lucian Mândruţă este un Tico eu sunt un Audi A4 (A se observa propensiunea vedetelor sexy din România pentru maşini scumpe, cât mai scumpe care trebuie să le certifice/autentifice valoarea şi importanţa pentru marea masa de consumatori de mass-media). Suntem siguri că o vom vedea de foarte multe ori în timpul acestor sărbători. Va accepta probabil şi rolul de crăciuniţă sexy în vreun mall sau la vreo emisiune. Fata asta se vinde pe sine cu o frenezie uimitoare. Numele de familie rezonează perfect cu destinul ei: este pestriţă, sare în ochii dar şi ubicua! Sunt însă câteva emisniuni unde nu a aparut, spre profunda noastră indignare: la Profesioniştii cu Eugenia Voda, la Garantat 100% cu Cătălin Ştefănescu, la Parte de carte cu Tabără (chiar dacă sunt sigur că nici lui Ştefănescu şi nici lui Tabără nu le-ar displăcea şi, în mod sigur ar scoate emisiuni decente, descoperind intelectulul rafinat din Adelina Pestriţu!) precum şi la tema zilei de pe TVR 1 (poate când se va discuta despre viitorul femeii romane, aceasta adevarata minune a lumii, conform replicii celebre a lui Victor Rebegiuc din filmul Balanta i se va cere şi ei umila părere).

Nu putem să nu remarcăm faptul că o bună parte a vedetelor feminine autohtone, întotdeauna cele cu bustul impresionant, bust care atrage privirile din momentul zero al expunerii lor mediatice au nume de familie predestinate unei lungi cariere : Pestriţu, Pistol, Păsărin, Pelinel. Adelina pare o adevărată pasere Phoenix, dispare dintr-o emisiunea pentru a apărea în alta, sare peste canale cu o dezinvoltură graţioasă, acum e la Pro Tv peste un minut la Kanal D, de gazelă tânără şi frumoasă. Cu greu îi poţi contesta frumuseţea fizică fapt ce caracterizează însă atâtea alte mii de tinere românce, până la urmă, dar nu acesta este fondul (de ten al) problemei!. Remarcabilă este foame după expunere, care reprezintă faza de început, faza datului din coate. Oare nu la fel au demarat în trombă şi celelalte două dive, prematur retrase în plină meditaţie metafizică? Parcă o văd pe Adelina peste zece ani reflectând la sensul existenţei, descoperind esenţa cuvintelor latine vanitas vanitatum et omnia vanitas (care nu, desemnează ultimul model Masseratti, cum am fi tentaţi s-o credem!). Avem parcă un deja-vu şi din concurenţa mediatică, nedreapta, normal, pe care i-o face Adelinei Pestriţu o altă vedetă celebră, Bianca Drăguşanu (scuzati de expresie!) care şi ea, la rândul ei, şi-a făcut apariţia în peisajul imbecilo-monden valah printr-un scandal de proporţii: a fost sau nu a  fost iubita lui Cătălin Botezatu ? Indiferent dacă a fost sau nu a fost în mod sigur s-a despartit de el cu mare tam-tam. Care ajută vedetele torpiloare sexy să ajungă în atenţia noastră. Problematica mondenă la români a făcut ca însăşi criza economică mondială, cea politică intestină din Romania, invectivele lui Basescu la adresa lui Ponta şi înjurăturile acestuia din urma la adresa lui Băsescu, cursul euro, împrumutul Românie la F.M.I, accesarea Programului Operaţional Regional şi al celui de Dezvoltare a Resurselor Umane, eşecul manifest al zonei euro, accentuat de împrumutarea masivă a tigrului celtic de hârtie să treacă în fundal. Noi o avem pe Adelina şi Bianca. Suntem norocoşi, avem la ce visa. Ele ne încălzesc şi ne motivează existenţa.

Vă imaginaţi gelozia unor veterane precum Andreea Marin sau Mihaela Rădulescu. Adelina nu ezită, spirit polemic şi rafinat, chiar să provoace scandalul declarând că Mihaela Radulescu nu mai reprezintă nimic. Într-adevăr, nimic nou sub soare căci regele trebuie ucis pentru a i se lua locul. Însă televiziunile comerciale şi presa tabloid au şi ele dreptatea lor : nemaiavând materia primă datorită exilului mediatic, distanţării scârbite şi superioare de fenomenul televizual-monden românesc, atitudine plină de aroganţă adoptată de ambele dive bătrâne, maşinăria comercială are nevoie de altă materie primă pentru a funcţiona la nivel optim şi a extrage profitul din relcama la detergent. Trist este faptul că aceste tinere devin (dacă nu au şi devenit) modele pentru sute de mii de alte tinere femei căci ele întruchipeaza succesul, au parte de bani, atenţie şi tineri bărbaţi fotbalişti (Bianca este împreună cu Adrian Cristea, zis şi Prinţul echipei Dinamo Bucureşti) sau manelişti. O simbioză perfectă. Parcă am trecut prea brusc de la pudibonderia asexuată din comunism la o dezinhibiţie totală în care a te dezbrca de haine presupune în mod obligatoriu să te dezbraci şi de caracter. Asta în cazul în care îl mai are cineva în România !

Bilantul sec al Uniunii Europene este pur si simplu inspaimantator chiar si pentru cineva prea putin avizat:

“În 2009, cele mai mari deficite din Europa, ca procent din PIB, au fost înregistrate în Grecia (-15.4%), Irlanda (-14.4%), Marea Britanie (-11.4%), Spania (-11.1%), Letonia   (-10.2%), Portugalia (-9.3%), Lituania (-9.2%), România (-8.6%), Slovacia (-7.9%), Franța (-7.5%) și Polonia (-7.2%).   Cele mai mici deficite au fost înregistrate în Luxembourg (-0.7%), Suedia (-0.9%) și  Estonia (-1.7%). După ultima revizuire a Eurostat, care va valida odată pentru totdeauna cifrele privind deficitul Greciei în 2009, acesta va fi de peste 15 procente’, a subliniat ministrul grec de Finanţe la finele lunii trecute. La finalul lui 2009, cele mai mici datorii publice au fost înregistrate în Estonia (7.2%), Luxembourg (14.5%), Bulgaria (14.7%), Romania (23.9%) și Lituania (29.5%).  Nu mai puțin de 12 state europene au avut datorii mai mari de 60% din PIB. Acestea sunt: Grecia (126.8%), Italia (116.0%), Belgia (96.2%), Ungaria (78.4%), Franța (78.1%), Portugalia (76.1%), Germania (73.4%), Malta (68.6%), Marea Britanie (68.2%), Austria (67.5%), Irlanda (65.5%) și Olanda(60.8%).“

In mod paradoxal, comparand cifrele Romaniei cu cele ale surorilor de suferinta vom constata ca nu suntem chiar ultimii asa cum facil ne place sa ne consideram, dimpotriva. O alta constatare: tarile cele mai atinse de criza sunt tocmai cele care jonglau cu afacerile imobiliare, Irlanda, Spania, Grecia, Romania de ajunsese un metru patrat de pamant in Baneasa sau in maidanul din Pipera cat unul de pe faleza de la Cannes.

Putem trage cel putin doua lectii din toata aceasta poveste : economia capitalista pedepseste mai devreme sau mai tarziu smecheria caci bula nu are cum sa se sparga. In capitalism nu merge precum in comunism, bagam mizeria sub pres si ne facem ca nu-i simtim duhoarea. Acesta este si motivul pentru care economia de piata a perdurat celei comuniste de altfel caci economia socialista, planificata, de stat implodeaza sub presiunea mizeriilor ascunse sub covor in timp ce cea de piata se autoregleaza. Guvernantii care au dorit cu disperare sa salveze o banca sau alta aflata in dificultate s-au trezit ca dupa ceva timp se afla in postura de a cauta sa salveze insusi statul care salvase bancile. Ceea ce nu e onest caci intr-o banca sunt implicati doar diverse interese particulare si nu interesul general care ar trebui sa fi apanajul statului. Pentru cateva interese particulare punem cruce interesului general.

Cea de a doua lectie : tarile mai putin atinse de criza economica, cele care au cifre bune sunt tocmai cele mai echilibrate, germanice dar nu numai (Polonia) care nu s-au aruncat sa faca cine stie ce cheltuieli faraonice, au incurajat de secole productivitate si au un adevarat cult al economisirii/reciclarii. Nu am iluzia sa cred ca cei care au spart banii au invatat ceva din dureroasa experienta prin care trecem cu totii insa daca UE va rezista acestei furtuni o va face doar pentru ca cei responsabili ii tin in brate pe cei iresponsabili. Acesta este dulcele destin al germanilor…