Despre Horia Creanga – biografia si lucrarile sale puteti afla multe de la http://artboom.ro/wiki/arhitectura/arhitecti/creanga-horia. Daca este sa aduc o critica acestei expozitii este lipsa unui panou care sa includa o cronologie a vietii si operelor arhitectului, cum se obisnuieste mai la toate expozitiile dedicate unui artist sau arhitect in acest caz. Nepot al lui Ion Creanga, cu care de altfel pare sa fi semanat izbitor la fizionomie, Horia si-a facut studiile la Paris imediat dupa primul razboi mondial in care luptase pe front. Aici a absorbit principalele curente ale epocii de la Bauhaus, modernismul lui Le Corbusier si pana la conceptia organica a lui Frank Lloyd Wright.

Blocul ARO

Reintors in tara Horia Creanga se gaseste in scurt timp in fruntea valului de arhitecti care inoiesc viziunea arhitecturala romaneasca, o sincronizeaza cu curentele moderne si de avangarda din lume si incep sa refaca Bucurestii propunand transformarea capitalei Romaniei intr-un oras european modern. Din pacate lipsa de conceptie sistemica si evenimentele politice care incep la sfarsitul anilor 30 aveau sa intrerupa in mod brutal acest proces, si din Bucurestii visati de aceasta generatie de arhitecti ne-au ramas fragmente disparate, ranite si acestea in zdruncinarile istoriei. Una dintre cladirile emblema ale epocii, proiectata de Creanga este blocul ARO din Bucuresti inagurat in 1930, care astazi gazduieste cinematograful Patria.

Vila Ion Miclescu

Horia Creanga se implica in proiecte publice si particulare, comerciale si industriale. Daca Marcel Iancu, colegul sau de generatie este influentat in special de stilul Bauhaus, la Creanga vedem o adaptare mult mai flexibila la specificul proiectelor, folosind tehnici inovatoare si elemente stilistice apartinand diferitelor scoli si curente. Dintre proiectele particulare am ilustrat aici vila Ion Miclescu, care este prezentata in starea sa initiala in fotografia de mai sus, si apoi, in fotografii in expozitie peste decenii si scurgere de istorie, in felul in care a supravietuit pana astazi. Juxtapunerile proiectelor initiale (fotografii, prea putine planuri) si a starii actuale a lucrarilor reprezinta punctul forte al expozitiei si merita sa fie examinate pe indelete. Recomand de asemenea vizionarea celor doua filme documentare din a doua sala care au o tematica asemanatoare.

Uzina de tevi Malaxa

Una dintre colaborarile cele mai roditoare ale arhitectului Creanga a fost cu industriasul Nicolae Malaxa pentru care a proiectat o parte din halele Malaxa (inclusiv uzina de tevi din fotografie), devenite in timp uzinele 23 August si apoi Faur. Dupa cate am aflat din textele care insoteau aceasta sectiune aceste pavilioane industriale se afla in decadere dupa privatizarea pe bucati urmata de inchiderea unitatilor industriale, si aceasta in pofida faptului ca halele au fost declarate ca apartinand patrimoniului national. Alte brazdari ale istoriei.

Tot din colaborarea Creanga-Malaxa a rezultat design-ul a o parte din caroseriile automotoarelor produse de Malaxa, una dintre realizarile industriale cele mai remarcabile ale industriei romanesti interbelice.

Prietenii mei arhitecti stiu desigur mult mai mult decat mine si ma vor completa si corecta daca doresc. Eu inchei repetand recomandarea de a vizita expozitia si mai mentionez inca o lucrare mai diferita in contextul celor create de Horia Creanga – restarantul Pescarus de la Herastrau din 1938, in care Creanga a proiectat interiorul si exteriorul din acelasi material lemnos aparent, reverenta stilului organic al lui Wright.

Unul dintre obiectivele noastre a fost si explorarea Muzeului de Arta Ploiesti, care alaturi de Muzeul Memorial “Nicolae Grigorescu” din Campina, face parte din institutia numita Muzeul Judetean de Arta Prahova “Ion Ionescu-Quintus”. Aceasta denumire i-a fost conferita in onoarea celui mai important dintre ctitorii sai si a familiei careia i-a apartinut cladirea-monument in care se afla astazi sediul Muzeului de Arta.

Primiti cu placere si rasfatati de explicatiile bogate si profesioniste ale unui grup de curatoare, am ramas de la bun inceput impresionati de monumentalitatea si frumusetea arhitectonica si ornamentala a cladirii « Palatului Ghita Ionescu ». O resedinta particulara initial. Inconjurata de un gard lucrat intr-o feronerie de exceptie care incastreaza medalioane cu initialele omului politic si bancher Ghita Ionescu (1833-1898), cu intrarea incadrata de felinare elegante, intreaga incinta isi datoreaza decorarea din perioada 1885-1894 arhitectului roman Leonida Negrescu scolit la École des Beaux Arts din Paris, dar se  afla si sub influenta personalitatii lui Charles Garnier (1825-1898), creatorul Operei Mari din Paris (1861) şi cel mai important reprezentant al stilului Second Empire.

Conform prezentarii curatoarei muzeului, pe care am completat-o cu date de pe internet , din care citez  “decoraţia interioară este în stilul neobaroc, cu influenţă şi realizare italiană. Coloanele, plăcile încastrate în pereţii holului central şi pe casa scării (realizate în stuco-marmură), plafoanele sălilor de la parter şi ale holului central (stucatură policromă şi aurită), frontoanele de deasupra uşilor de la parter şi capitelurile coloanelor (stucatură aurită de influenţă barocă) se datorează unor meşteri italieni. Doi dintre aceştia şi-au semnat şi datat lucrarea (1894), pe tamburul candelabrului de la casa scării, păstrându-li-se astfel numele: Elia şi Giaccomo din Friuli, Udine. Feroneria balustradei în două aripi a scării ce duce de la parter la etaj este lucrată în motivul rinceau-ului renascentist francez. Scara este marcată, de o parte şi de alta, de două (din cele patru existente iniţial) sculpturi de bronz, care asigură totodată şi iluminarea. Ele sunt reprezentări feminine, posibile alegorii ale orelor, şi aparţin marelui sculptor francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse. Un important luminator asigură o vizibilitate spectaculoasă pentru holul de la etaj. Plafoanele acestuia şi cele de deasupra casei scării sunt pictate cu ghirlande şi medalioane reprezentând zeităţi romane.

Palatul a păstrat sobele originale, cu cahle de Boemia, dintre care cea mai importantă este căminul monumental pe două niveluri, realizat în faianţă de Meissen, cu un medalion pictat reprezentând un castel de pe Rin.”

Si va rog sa urmariti aceasta revarsare de frumusete in cele cateva fotografii de la fata locului, in special sobele fiind cele care m-au impresionat prin frumusetea lor si prin norocul de a rezista atator vremuri vitrege.

Am putut urmari in cateva Sali ale Muzeului, lucrarile expuse cu prilejul Bienalei Internationale Anuale de gravura contemporana Iosif Iser, insotite de explicatii privind diferitele tehnici de executie a gravurilor, in functie de suportul-matrita.

Si am urmarit si o Expozitie de fotografie contemporana deschisa in 9 februarie a,c. sub initiativa “Clubului de Turism si Arte Escamonde Ploiesti”, cu lucrari de mare expresivitate.

Colectia de pictura a Muzeului s-a nascut in anul 1931 si s-a imbogatit constant in timp, prin donatii si achizitii proprii, ajungand sa cuprinda lucrari ale unor maestri notorii ai penelului romanesc, printre care: Constantin Daniel Rosenthal, Gheorghe Tattarascu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, pictori ai secolului XX – Pallady, Petrascu, Steriadi, Darascu, Iser si pictori din generatii mai apropiate noua: Tonitza, Baba, Ciucurencu, Piliuta.

Tot grupul nostru a parasit muzeul cu o stare de bine spirituala si bineinteles, cu regretul ca timpul nu ne-a fost suficient pentru a admira mai indelung aceaste comori ale patrimoniului de arta romaneasca care contribuie fara tagada la imbogatirea patrimoniului international.

Am avut prilejul sa pot vizita noua poveste care va fi oferită curînd marelui public la Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. Iar această poveste, dincolo de succesiunea registrelor este surprinzătoare cu fiecare pas.

Dar această poveste are la rîndul ei un inceput pe care nu trebuie să-l trecem cu vederea. S-a întîmplat prin 1892, cînd Dimitrie Sturdza a sosit la Universitatea din Yena pentru a se interesa de protejatul său, la marele evoluţionist Ernst Haeckel, poreclit “Darwin al Europei”, ca autor al biogeneticii fundamentale.

Haeckel a spus că ontogenia imită biogenia. Ernst Haeckel l-a primit de bătrînul Sturdza iar întrebării sale i-a răspuns: “micuţul şi grăsunul Antipa este strălucitor!” Şi nu se juca cu cuvintele. Grigore Antipa este unul dintre cei patru studenţi din toată cariera lui Haeckel, cărora acesta le-a acordat suma cum laude la teza de doctorat.

Cabinetul dedicat lui Grigore Antipa în noua expoziţie a muzeului

Lauda surprinzătoare la adresa lui Antipa, l-a determinat pe Dimitrie Sturdza să-i aranjeze protejatului său o vizită la rege pentru o jumătate de oră. S-a întîmplat în anul 1893, cînd Antipa s-a întors de la studii în ţară. Vizita de la Sinaia s-a prelungit la două ore ba chiar apoi, regele Carol I l-a reţinut pe Antipa la dineul care urma cu toţi miniştrii săi cărora le-a spus:”ce va cere acest om să-l sprijiniţi!” Atunci, ministrul de război i-a pus la dispoziţie crucişătorul Elizabeta cu ajutorul căruia Antipa a făcut cercetări oceanografice de-a lungul Mării Negre în 1894 iar în acelaşi an a înfiinţat la Constanţa o staţiune de cercetări oceanografice.

Sectorul dedicat Mării Negre în expoziţia care ca fi deschisă pe 17 septembrie

În acelaşi timp Antipa preia colecţia de zoologie a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, colecţie mai amplă şi cu mult mai veche, începută de vestitul Carlo Fererrati(1859-1866), naturalist genovez, precedat de C.Wallenstein, care s-a îngrijit de colecţia de zoologie a liceului Sf.Sava, îmbogăţită cu schimbul de piese avut cu cabinetul zoologic din Viena. Această colecţie de zoologie s-a mutat apoi la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea Bucureşti, de unde o preia Antipa în anul 1893. Mai exista la timpul acela şi colecţia de paleontologie de care se ocupa profesorul Grigore Ştefănescu. Acesta a descoperit în 1890 elefantul fosil, unicat în lume deoarece este în formă completă şi este expus şi azi în colecţiile muzeului.
Între timp Antipa primeşte pentru colecţiile sale de zoologie fostul consulat german de pe strada Polonă dar în anul 1903, Dimitrie Sturdza ajunge prim ministru al României iar Spiru Haret, Ministru al Instrucţiunii Publice.

În acest context se alocă suma de 250 000 lei la cererea lui Antipa “pentru ridicarea unui muzeu demn de capitala ţării”. La 1906 clădirea era gata iar în anul 1908 muzeul proiectat de Mihail Rocco, era deschis marelui public. Antipa a revoluţionat muzeologia, iar proiectul său muzeistic a fost unul performant, a rezistat timpului foarte mult. A folosit primele diorame la noi, fiind inspirat de modele de expunere văzute la Berlin, New York sau Sankt Petersburg. Antipa a fost primul hidrobiolog făcînd pionierat în acest domeniu în ţara noastră.

Marea Neagră în noile diorame de mare efect din expoziţia muzeului

La o sută de ani de la deschiderea sa, Muzeul de Istorie Naturală a intrat într-o perioadă  e refacere, în anul 1998. O perioadă care a cuprins mai multe etape şi care nu a fost lipsită de reale greutăţi. Dar cea mai interesantă şi constructivă confruntare s-a petrecut în interiorul harnicului colectiv al muzeului, care a trebuit să decidă asupra viitorului instituţiei şi mai ales în privinţa viitorului cercetărilor în domeniu. A fost cel mai dificil prag dar a fost alegerea cea mai reuşită. Minovici Nicolae obişnuia să spună, citându-l pe Virgiliu: “prin muncă susţinută treci peste orice barieră” chiar şi aceea financiară.

Au fost introduse cele ma noi repere ale muzeotehnicii de care puţine muzee din lume se pot lăuda că le au

Proiectul de modernizare a muzeului, expoziţia de bază a fost refăcută de personalul muzeului. S-a dat importanţă tehnicii noi de expunere pentru a pune în valoare, din perspectiva tehnologiei de ultimă oră, proiectul gândit de Antipa.
Specialiştii muzeului au gândit o tematică pe teme de biogeografie, pe succesiuena eco-sistemelor iar vizitatorii vor avea un audio ghid pentru această călătorie. Muzeul are sens unic de vizitare, similar celui clasic. Separat, pe vizitatori îi vor aştepta 65 de info-touch-uri care vor oferi, la alegere, informaţii suplimentare despre exponatele mai importante. Au fost amenajate trei vizete dinamice referitoare la viaţa dinozaurilor şi un dom-proiector cu bolta cerească.

Multe zeci de trofee vînătoreşti valoroase ale donatorului Gheorghe Iaciu sunt acum expuse publicului

Dacă conţinutul tematicii a fost asigurat de specialiştii muzeului, design-ul expoziţiei este creaţia Artex-ului, care a gîndit de la forma vitrinelor la plasarea unor puncte de proiecţii. Iar fiecare sală are un design diferit!
Muzeul expune o bună parte din donaţia lui Gheorghe Iaciu, şi anume 37 dee trofee vânătoreşti foarte valoroase. Muzeul deţine o sală multimedia care poate primii 160 de persoane, sala poate fi modulată în două părţi şi este dotată cu proiectare multimedia.

O altă metodă nouă de expunere se foloseşte de comparaţia, vizitatorii putind vedea deosebirile variate din cadrul fiecărei specii

Muzeul are de-acum şi un grupaj de ateliere pentru copii, la etajul 1, unde au fost amenjate două săli, pentru grupe diferită de vîrstă. Sunt ateliere-module cu tehnici d e lucru unde copii vor învăţa să pregătească un insectar şi să facă comparaţii anatomice între variate specii. Un alt atelier este destinat paleontologiei unde copii vor învăţa cum s e fac săpăturile de salvare a fosilelor etc.
În cadrul expoziţiei vizitatorul va descoperi o serie d e programe interactive de reconstituire a siluetelor unor animale pe bază de touch-uri dar şi identificarea tactilă a mărimii, îmbrăcăminţii exterioare, rigurozitatea ei la variate specii.

Vizitatorii de toate vîrstele vor gasi foarte atractivă această reuşită restituire a unui şantier paleontologic

Totul a fost realizat sub supraveghjrea de specialitate a celor 12 cercetători şi muzeografi care s-au specializat prin munca de cercetare. Nu întâmplător, Muzeul de istorie Naturală “Grigore Antipa” are o revistă de cotaţie B plus, cum numai revistele Academiei Române se mai bucură. Muzeul deţine 3500 de piese clasate în categoria tezaur ceea ce îl plasează printre cele mai valoroase muzee din ţară din perspectiva patrimoniului deţinut. Dl.director Murariu spune pe bună dreptate că “cercetarea ştiinţifică este coloana vertebrală. Un absolvent de facultate trebuie îndrumat să-şi continuie studiile sale d e specialitate altfel există riscul să ajungă un analfabet în profesia sa”.
Felicităm pe această cale întregul colectiv al Muzeului de Istorie Naturală “Grigore Antipa” pentru pasul mare făcut în muzeistica românească, reuşind să păstreze visul mentorului lor, Grigore Antipa, care-şi dorea “un muzeu demn de capitala ţării”!

Muzeul va avea şi o foarte modernă cafenea cu acces de afara iar magazinul de suveniruri şi-a schimbat şi el design-ul

Autor: Adrian Majuru

Prima parte a articolului.

Un alt muzeu redescoperit in aceasta vizita a fost Muzeul Municipiului Bucuresti. Il vizitasem poate ca elev, dar il uitasem in timp si acum multumita colegilor de liste internetice l-am redescoperit.

Splendida cladire care il adaposteste este Palatul Shutzu din piata Universitatii construit de arhitectii vienezi Johann Veit si Conrad Schwinck in 1833-1844 si cu interioarele proiectate de sculptorul si decoratorul Karl Storck pe la 1862. De atunci dateaza holul de intrare, elegantele scari interioare si ceasul propectat sa fie vazut de la intrare in oglinda, de fapt mergand invers sensului acelor de ceasornic obisnuite.

In secolul 20 cladirea si-a schimbat de mai multe ori destinatia. In timpul primului razboi mondial a fost sediul guvernatorului german al Bucurestilor sub ocupatie, pentru ca in perioada interbelica sa gazduiasca pentru o vreme sediul Primariei. Dupa ce a mai fost sediu de banca si al CEC, din 1959 a devenit muzeu.

Palatul Shutzu - scarile interioare

In holul de la intrare am putut vizita o frumoasa expozitie de icoane – dovada ca aceasta forma de arta plastica traditionala, dintre cele mai vechi practicate pe teritoriul Romaniei este continuata astazi, in atmosfera de libertate si de renastere religioasa de dupa 1990. Sunt foarte multe lucrari frumoase ale unor artisti ale caror nume din pacate mie nu imi spun prea multe, si care lucreaza in tehnici diferite, de la pictura traditionala pe lemn, gravura in metal, pictura pe sticla, sau tehnici mixte si compozitii mai sofisticate.

Este interesanta si merita un ragaz de vizitare si expozitia permanenta a muzeului. Salile sunt putin cam aglomerate si tehnicile de expunere cam desuete, dar multe dintre exponate, fotografii, documente sunt interesante pentru cei interesati de istoria Bucurestilor sau de istorie in general.

Muzeul National de Istorie al Romaniei se afla intr-o permanenta renovare. Cred ca nu a fost ocazie cand am ajuns aici in ultimul deceniu sa nu gasesc cel putin o parte din muzeu inchisa si colectiile principale macar in parte inaccesibile. Stiind acest lucru am dedicat doar vreo ora vizitarii expozitiei temporare ’70/80 – Tineretea noastra’ – o expozitie documentara care prezinta metodele de recrutare a informatorilor si modul in care era supravegheata de catre Securitate viata cetatenilor Romaniei si in special a tinerilor in vremea comunismului. Recomand vizitarea expozitiei si celor care au trait epoca si celor care au avut sansa de a se naste destul de tarziu pentru a nu cunoaste ce inseamna cu adevarat o dictatura.

Sunt multe galerii noi in Bucuresti, dar doua dintre ele situate pe bulevardul Magheru au existat si pe vremea cand locuiam in oras si continua sa fie active si reprezentative. La galeria Simeza expun pana la sfarsitul acestei saptamani artistii de origine din Craiova Relu si Marijana Bitulescu. Am fost atras initial de numele expozitiei - ‘Stairways to Heaven’ – titlul piesei celei mai indragite din repertoriul lui Led Zeppelin, si am parasit galeria dupa ce am cunoscut arta unei perechi de artisti care mi-au placut. O parte din lucrarile lor din aceasta expozitie se ocupa de teme inspirate din Biblie, de relatia dintre personajele principale si simbolistica religioasa in dialog cu materia si modul de exprimare al artistilor. Sunt lucrari interesante, incitante, niciuna dintre ele aproape nu lasa observatorul indiferent, invitand la meditatie si dialog.

Atelier de Caricatura

La galeria Orizont expune Georgeta Grabovschi – pictorita interesanta ale caror jocuri geometrice de forma si culoare mi-au atras atentia, in ciuda modului cam neglijent de expunere (lucrarile pictoritei nu sunt grupate, ci expuse fara o delimitare clara pe registrul superior al peretilor galeriei).

Inchei cu semnalarea unui spatiu de expunere al lucrarilor caricaturistilor bucuresteni creat si patronat de Horatiu Malaele pe strada Smardan, in inima a ceea ce a devenit in ultimii ani zona cea mai fierbinte de divertisment al Bucurestilor. Deschis in toamna trecuta ‘Atelierul de Caricatura’ prezinta un aspect care mie imi era necunoscut al artistului complex care este Malaele si din nou trebuie sa multumesc bunilor prieteni bucuresteni care mi-au revelat si acest detaliu. Despre Malaele si alte fatete ale creatiei sale sper sa gasesc ragaz sa scriu mai in detaliu in curand.

Descoperirea numarul unu a acestei vizite a fost fara indoiala Muzeul National Cotroceni, institutie despre a carei existenta nu stiam mai nimic si cred ca ar trebui sa fiu cam rusinat din acest motiv. Spatiul de pe Dealul Cotrocenilor pe care in copilarie il cunosteam ca Palatul Pionierilor devenise inaccesibil majoritatii romanilor dupa cutremurul din 1977 cand Ceausescu a hotarit renovarea sa pentru a deveni rezidenta oficiala pentru oaspetii presedintelui. In cursul renovarii, au fost recuperate si renovate cea mai mare parte a incaperilor noului palat construit in 1895 pentru a servi ca resedinta a printului mostenitor si viitorului rege Ferdinand, dar au fost si distruse urme mai vechi ale cladirilor din zona si in special biserica Cotroceni cu hramul Adormirii Maicii Domnului (reconstruita dupa 1990). Arhitectura palatului completeaza si complementeaza seria de palate construite de casa regala a Romaniei din care fac parte si Pelesul si Pelisorul din Sinaia. Pentru a vedea o parte din incaperile palatului puteti sa alegeti ‘Tur Virtual’ la http://www.muzeulcotroceni.ro/.

In pretul de baza al biletului intra si vizitarea expozitiei istorice dedicata doamnei Elena Cuza, cea dintai Prima Doamna a Romaniei.

Expozitiile de arta (cu plata suplimentara) sunt cele care ne-au atras in mod deosebit atentia. Superba este retrospectiva Iosif Iser care, sub titlul modest ‘Univers cromatic Iosif Iser’, aduna creatii ale artistului din muzeele de arta centrale si regionale din tara. Expozitia acopera toate etapele importante ale creatiei artistului si temele principale ale picturii sale. Un catalog excelent insoteste expozitia care ar merita un spatiu mai central chiar si la Muzeul National de Arta, sau macar mai multa publicitate.

‘Theodor Aman pictor si gravor’ este o alta expozitie de pictura care merita sa fie vizitata. Cum muzeul Aman din spatele Bibliotecii Centrale Universitare este inchis de mai multi ani (renovarea pare terminata, cel putin la exterior, dar …) vizitarea acestei expozitii este probabil singura alternativa de a vedea reunite cele mai importante opere ale unuia dintre pictorii romani nationali impreuna cu lucrari mai putin cunoscute, care lumineaza perioade si aspecte mai putin cunoscute ale creatiei sale. Cunoastem cu totii tablourile aproape ‘oficiale’ ale lui Tudor Vladimirescu sau scena Unirii sau portrete cum este cel al lui Ioan Heliade-Radulescu. Ceea ce poate mai putini stiu este ca Aman a creat si multe peisaje si portrete de mici dimensiuni, a cunoscut si a fost influentat si de academismul francez, dar si de inceputurile impresionismului, si tocmai aceste lucrari mai putin cunoscute mie, dar radiind frumusete si expresivitate mi-au placut cel mai mult. Si aceasta expozitie are un catalog excelent. Expozitiile Iser si Aman sunt deschise pana la sfarsitul lui mai.

Tripticul expozitiilor de arta este completat de o expozitie a lucrarilor lui Theodor Pallady din colectia Muzeului de Arta din Craiova, cu glosse pe tema ‘boieriei’ sale – noblete de spita si de atitudine. Cu toate ca sunt in expozitie cateva lucrari remarcabile expozitia pare (poate si in comparatie cu celelalte doua) mai ‘subtire’.

La Muzeul National de Arta al Romaniei, singura expozitie care atrage atentia este cea intitulata ‘Marianne, muza a creatorilor’. Este o combinatie interesanta care porneste de la costumele create de creatorii de moda si costume Alfred Choubrac şi Minon pentru filmele franceze de la inceputul secolului trecut care aveau ca personaj principal pe Marianne – simbolul feminin al Frantei, al valorilor si al frumusetii galice. In completarea litografiilor de epoca sunt aduse creatii ale unui sir de designeri si creatori de moda francezi si romani care dezvolta si ei subiectul Marianne si creaza cate o rochie sau costum in interpretarea proprie a fiecaruia.

(va urma)

Nu am avut sansa sa-l cunosc pe Tuvia Juster, asa incat expozitia deschisa la galeria centrala din satul artistilor de la Ein Hod, locul in care a trait si creat Juster in ultimele decenii ale vietii sale a fost prima mea intalnire cu lucrarile sculptorului plecat dintre noi cu cinci ani in urma. Tuvia Juster (1931 – 2005) s-a nascut la Braila si a copilarit in Bucuresti si-a facut studiile la Institutul de Arte Plastice din capitala Romaniei, si a emigrat in Israel in 1959. Aici s-a consacrat ca artist si aici a devenit unul dintre cei mai cunoscuti sculptori ai Israelului. A ramas atasat insa si de tara sa de origine, pe care a revizitat-o de multe ori si unde in 2004 a aparut volumul al carui titlu da si numele actualei expozitii si care strange interviuri, note biografice si articole publicate de Juster in presa israeliana de limba romana.

Evenimentul a fost precedat de o comemorare la cimitir la care nu am ajuns sa particip. Vernisajul expozitiei s-a bucurat de participarea unui public destul de numeros, iar ceremonia de deschidere prezentata cu pricepere si caldura de Vlad Solomon a fost onorata de luarile de cuvant ale atasatului cultural al ambasadei Romaniei in Israel, de artisti, critici, prieteni si membrii ai familiei. Cele spuse s-au referit si la artist dar mai ales la Omul Tuvia Juster, o personalitate care avea se pare darul de a nu lasa indiferenti pe cei din jur, plecarea lui timpurie lasand un gol evident in viata celor care l-au cunoscut.

Expozitia insasi risca sa dezamageasca, si cei pentru care – ca mine – intalnesc pentru prima data cu aceasta ocazie lucrarile lui Juster risca sa primeasca o imagine ingusta a operei acestuia. In primul rand spatiul de expunere este mic, o singura sala si cea mai minuscula la capatul galeriei centrale din Ein Hod unde cele aproximativ 12 lucrari chiar daca sunt de dimensiuni nu prea mari nu au suficient spatu de respiratie si distantare pentru a permite o contemplare eficienta. O decizie ciudata care ma intreb daca este intentionata plaseaza o parte dintre lucrari pe socluri joase sau chiar la nivelul solului si nu pe socluri, obligand la o contemplare de sus in jos, ca spre niste plante ciudate rasarite din cimentul pardoselii. Oare de ce? Lipseste si materialul scris despre expozitia actuala, o lista a lucrarilor macar ar fi fost utila.

Un catalog al unei expozitii precedente pe care l-am cumparat la intrare arata imediat ca Juster a fost un sculptor mult mai multilateral, si cu o gama de expresie mult mai vasta decat reiese din lucrarile aflate in aceasta expozitie.  Din diversele medii in care a lucrat Juster aceasta expozitie se concentreaza pe lucrarile in piatra (Juster a lucrat si in lemn, si in metal printre altele), iar dimensiunile lucrarilor au fost alese pentru a se potrivi cu spatiul disponibil. Cu toate acestea si din ceea ce este expus am putut intelege ca Juster era un artist care stapanea bine tehnicile de insufletire a materialului in care lucra, care asimilase la perfectie lectiile marilor artisti ai secolului 20 si in special ale lui Brancusi si Moore, de la care pare sa plece in multe dintre lucrarile expuse, adaugand insa de fiecare data o nuanta sau un comentariu personal. Greu de dedus din putinele exponate daca exista un stil Juster care ar face ca sculpturile sale sa poata fi recunoscute imediat intr-o expozitie sau intr-un muzeu, dar este evidenta stapanirea mijloacelor de expresie si dialogul cu sculptura moderna a timpului sau.

Pe peretii expozitiei sunt expuse in traducere in ebraica si engleza citate din cartea lui Juster aparuta in original in romaneste. Doua dintre ele se refera la relatia intre artist pe de o parte, divinitate si traditie de cealalta parte, relatie care pare sa fi fost esentiala in modul de a gandi si de a crea al lui Tuvia Juster. El se exprima de altfel in cuvinte cu o indemanare de profesionist al cuvantului si nu numai al daltei. Am cautat si nu prea am gasit intre exponate ilustratii in materia sculptata care sa corespunda acestor cuvinte. Este poate inca un argument ca aceasta expozitie, initiativa salutara de comemorare la cinci ani de la trecerea in nefiinta a artistului, organizata in locul in care a trait si creat nu este suficienta pentru o cunoastere completa si profunda a creatiei sale. Este de sperat ca retrospectiva majora a operei sale va veni in viitor.

Caesarea este unul dintre locurile in care ii iau cu mare placere pe prietenii care ne viziteaza din strainatate. In aceasta sambata de ‘iarna’ israeliana, cu soare intre doua reprize de ploi binecuvantate, am revenit impreuna cu prieteni apropriati stabiliti de cativa ani in Statele Unite.

Primul popas l-am facut la muzeul Ralli, pe care nu il mai vizitasem de cativa ani. Istoria muzeului este legata de istoria familiei Recanati, muzeul fiind intemeiat de Harry Recanati, fiul lui Leon Recanati, conducatorul comunitatii evreilor din Salonic, bancher imigrat in Israel in 1935 si intemeietor al bancii Discount.

Din cei patru fii ai sai, Harry a luat drumul operelor de binefacere si al colectionarii artei, in timp ce fratele Rafael a ramas la conducerea bancii fiind implicat in scandalul care in anii 1980 a zguduit sistemul bancar israelian, ducand la reformarea acestuia si un nivel de control care i-a permis sa treaca mai bine criza economica si bancare din ultimii doi ani decat alte tari. Mai multe note vizibile la intrarile muzeului subliniaza ca muzeul si patronii sai nu au fost in legatura de decenii cu cei implicati in scanadalul bancar. Muzeul din Caesarea a fost infiintat de Harry in anul 1993, alte trei muzee din aceeiasi famile sunt operate in Uruguay, Chile si Spania.

Poarta spre memorial si aripa de arta biblica a muzeului

Intrarea la muzeu este gratuita, el functionand ca o institutie non-profit. Lipsesc si obisnuitele vizite ghidate, audio-guides, chiar si brosuri se obtin doar la cerere si sunt foarte succinte. O singura pagina de Web exista pe Internet cu informatie destul de succinta – http://www.rallimuseums.org/. Mai mult despre muzeu se poate afla dintr-un articol din Ha’Aretz de acum cativa ani – http://www.haaretz.com/hasen/pages/ShArt.jhtml?itemNo=592003. Ideea este de a atrage vizitatorul prin ambianta si estetica lucrarilor, permitandu-i contemplarea in liniste, cu minima informatie dincolo de arta insasi.

Memorialul evreilor sefarzi

Partea forte a muzeului ramane cred colectia originala de arta latino-americana. Foaia explicativa sustine ca muzeele Ralli in totalitatea lor cuprind cea mai insemnata colectie de arta latino-americana a artistilor in viata. Este de regretat aici totusi lipsa informatiei suplimentare, caci aceasta zona artistica este cunoscuta mai ales prin varfurile sale – Siqueiros, Botero, Kahlo – care nu sunt prezente in muzeu – ori ei sunt intr-adevar exponentii celebri dar nu singurii ai unei scoli artistice de o mare vitalitate, bazata pe o imbinare unica de traditie si modernism asimilat si asumat. Exista aici si o colectie a statuilor replicate in serie mica dupa creatiile lui Salvador Dali – interesanta desigur pentru cei care il cunosc pentru prima data pe Dali.

Monumentul italian

Muzeul a crescut si s-a extins de cand l-am vizitat ultima data. Impresia mea este amestecata in legatura cu aceste noi elemente ale complexului. A fost adaugata o noua aripa care intr-o arhitectura amintind curtile interioare ale palatelor si manastitilor epocii de aur iberice constituie un memorial al evreimii sefarde – cu statui si busturi ale marilor ganditori evrei ai epocii de aur si secolelor urmatoare de la Maimonides la Spinoza, ca si busturile unor personalitati care se presupune ca ar fi fost evrei convertiti fortat sau urmasi ai lor. Eu personal pentru prima data am auzit de exemplu ca evreii si-l revendica pe Cervantes.

Monumentul dedicat intemeierii statului Israel

In continuarea curtii noua aripa a muzeului numita si muzeul Ralli 2 include pictura europeana din secolele 16-18 inspirata din Biblie. Ideea mi se pare excelenta, si sunt cateva lucrari interesante in colectie, dar in mare majoritate nivelul artei expuse aici este destul de mediocru. In mare parte este vorba despre lucrari produse in atelierele artistilor importanti ai epocii, dar lipsesc cateva varfuri calitative si stilul repetitiv si cantitatea obosesc si plicitsesc destul de repede vizitatorul.

Caesarea - trec pasarile

Si mai discutabile sunt cele doua noi adaosuri exterioare. Nu ca idee in sine ci ca conceptie artistica. Un obelisc omagiaza pe italienii drepti intre oameni care au ajutat pe evrei si le-au salvat viata in timpul razboiului. Idee frumoasa, dar legatura cu restul complexului este intamplatoare, exceptand faptul ca obeliscul este localizat in fata memorialului evreimii sefarde, din care face parte si ramura italiana. O colonada in stil grecesc doreste sa fie un memorial dedicat crearii Israelului, cu bustul lui Herzl in mijloc, flancat de Ben Gurion, Weizman (Haim), Balfour si Truman (?). Cu toata dragostea si admiratia fata de cultura clasica a antichitatii nu pot sa nu ma intreb daca o colonada in stil grecesc este cea mai potrivita scopului.

Caesarea - trec pasarile

Am continuat vizita cu vizitarea ruinelor cetatii cruciate, a golfului si promotoriului extrem de pitoresti si fotogrenice la orele dupa amiezii si amurgului.

Caesarea - poarta cetatii

Nimic nou pe aici – dar magazinele turistice si restaurantele sunt intotdeauna un loc bun de adus turistii si prietenii.

Caesarea - promotoriul

Ultima dintre expozitiile ocazionate de centenarul orasului pe care le-am vizitat luna trecuta era dedicata descoperirilor arheologice facute cu prilejul constructiilor efectuate in diverse perioade ale istoriei orasului.

Multa lume, cel putin dintre israelieni, cunoaste fotografia celebra care este un fel de document fondator al orasului facuta in primavara anului 1909 cu ocazia tragerii la sorti a parcelelor pe nisipurile de la nordul Jaffei unde a inceput orasul.

Avantul constructiei pare sa nu fi parasit niciodata de atunci Tel Avivul, trecut prin faze istorice greu de imaginat astazi cum ar fi fotografia care reprezinta sirul de camile tropaind prin nisipurile unde prindea contur in 1920 strada Allenby.

In repetate randuri lucrarile de constructie au adus la suprafata marturii ale unei istorii care ca si in multe alte locuri in Eretz Israel este departe de a fi doar centenara. Din nisipurile si piatra de la Tel Castina (dealul unde se afla muzeul insusi), zona celor sapte statii (azi in Gan Yehoshua) sau fasia de langa malul marii unde s-a construit termocentrala Reding pentru a enumera cateva locuri dar au fost scoase obiecte arheologice care atesta vechimea prezentei umana si sirul popoarelor si civilizatiilor care s-au perindat si asezat pe aceste locuri.

Printre primii care au avit o prezenta stabila aici ca si pe o mare parte a litoralului pana in Gaza intre anii 1200 si 1000 BC au fost filistinii. ‘Cuibul dansatorilor’ este un splendid exemplu de ceramica din acea perioada din care multe alte obiecte si vase sunt prezente in expozitie.

Dupa ce regatul evreiesc a inlocuit dominatia filistina a urmat exilul babilonean, intoarcerea si contrirea celui de-al doilea Templu. Incepnad cu secolul al patrulea BC intreaga zona devine teatrul razboiului civilizatiilor dintre ocupantii elenisti si locuitorii evrei ai tarii. Un triptic de pietre insciptionate cu simboluri evreiesti si texte in scriere ebraica si greceasca stau marturie dialogului si confruntarii intre ocupanti si localnici.

Cand ocupatia romana succede celei grecesti apar si sarcofagele tipice obiceiurilor funerare romane.

Prezenta romana urmata de cea bizantina ramane dominanta in toata prima jumatate a primului mileniu AD. Tehnicile de prelucrare a ceramicii si mai ales a sticlei sunt adaptate materiilor prime locale creand o traditie originala in aceasta zona de rasarit a bazinului mediteranean.

Expozitia ramane deschisa pana la sfarsitul lui februarie.

‘Oras alb, zile negre’ este titlul uneia dintre expozitiile organizate in acest an de Muzeul Eretz Israel si consacrate centenarului intemeierii orasului Tel Aviv. Expozitia cuprinde instantanee fotografiate in cateva dintre cele mai dramatice momente ale existentei orasului intemeiat in 1909 pe nisipurile din nordul Jaffei si devenit in cateva decenii cel mai mare oras evreiesc din lume, centru economic, cultural si al vietii publice a Israelului.

Orasul fara pauza, orasul distractiilor si simbolul liberalismului si deschiderii, orasul alb (dupa culoarea caselor sale) a trait si multe zile negre.

1917 – La cativa ani de la intemeiere, orasul este abandonat pentru prima si ultima oara in istoria sa in timpul primului razboi mondial la ordinul autoritatilor otomane. Raman sa-l pazeasca doar patru paznici, din care unul este viitorul pictor Nachum Gutman care il va imortaliza in cateva schite despre orasul parasit. Locuitorii tanarului oras devin pentru o vreme refugiati la Petah Tikvah, unde este facuta fotografia din expozitie.

1921 – Incepe sirul de revolte arabe impotriva imigrarii evreiesti ale caror valuri succesive vor zgudui Palestina sub mandat britanic in 1921, 1929 si intre 1936 si 1939. Printre primele focare de tulburari cu care politia britanica trebuie sa se confrunte se afla si Jaffo, surprins in fotografia urmatoare.

1941 – In perioada celui de-al doilea razboi mondial comunitatea evreiasca din Eretz Israel participa in mare majoritate la efortul de razboi al aliatilor si sufera represalii printre care si bombardamentul aerian german ale caror consecinte se vad in fotografia facuts in zona strazii Marmorek si Bilu.

1948 – Independenta Israelului este declarata la Tel Aviv la 15 mai, si imediat incepe agresiunea araba si razboiul de independenta. In iunie are loc incidentul in care vasul Altalena care aducea arme si ajutoare pentru organizatia de dreapta Etzel este scufundata in largul Mediteranei in fata Tel Avivului, moment in care conflictul intern israelian a fost nu departe de a duce la razboi civil.

Tel Avivul este din nou bombardat, de data aceasta de armata egipteana, iar frontiera intre Tel Aviv si Jaffo devine linie de front. In cele din urma Jaffo este eliberata de armata israeliana, o parte din locuitorii arabi parasesc orasul devenind refugiati, si cele doua orase sunt unificate intr-o singura municipalitate.

1975 – Este anul in care Tel Avivul traieste unul dintre cele mai cumplite atacuri teroriste in perioada dinainte de intifade, atacul de la hotelul Savoy.

1991 – In timpul primului razboi din Golf Tel Aviv-ul si orasele satelit devin tinta principala a rachetelor trimise de Sadam Hussein.

1994 – Primul val de atacuri teroriste si atentate sinucigase lovesc in special Ierusalimul si Tel Avivul. Imaginea prezinta unul dintre cele mai sangeroase atacuri asupra unui autobuz al liniei 5 pe strada Dizengoff.

2003 – A doua intifada readuce atacurile teroriste in Tel Aviv – in imagine una dintre cafenelele orasului, simboluri ale stilului de viata deschis si boem al metropolei, distrusa de un atac terorist sinucigas.

Putem privi ultimul deceniu al secolului 19 si primul deceniu al secolului 20 ca pe o perioada romantica in zona araba a Imperiului Otoman, care isi traia ultima perioada de existenta. Sultanul Abdulhamed al II-lea deschisese imperiul reformelor economice si influentei capitaliste a marilor puteri europeene, intr-o incercare disperata care avea sa esueze in cele din urma de a face sa supravietuiasca sistemul.

Imensul teritoriu cuprins intre Asia Mica la nord, Egipt la sud-vest si golful Persic la sud-est devenise un fel de noua frontiera, un Est Salbatic, o tabla uriasa de jocuri unde intre dunele si pietrele deserturilor triburile de beduini se intalneau si se confruntau pentru prima data in istorie cu noul tip de aventurieri colonialisti europeeni, costumati in antreprenori, constructori de drumuri noi si de cai ferate, arheologi, etnografi si mai intotdeauna si spioni pentru marile puteri europeene ai caror cetateni erau. In aceeasi perioada incep sa se stabileasca in Eretz Israel sau Palestina cum numeau arabii zona primele grupuri de evrei sionisti, pionierii primelor valuri de ‘alia’ fugiti de persecutiile Europei, care aveau sa intemeieze in prima jumatate a secolului 20 patria regasita a evreilor.

Initiativele sultanului aveau ca scop sa aduca chiar cu jumatate de secol si mai mult intarziere revolutia industriala in imperiul otoman, revolutie in care crearea unei retele feroviare rapide si stabile era un element esential. Greutatile de comunicare, incetineala propagarii firmanelor de guvernare de la Istanbul, capitala situata la extremitatea europeana a imperiului, dificultatea transportarii de trupe in cazul unei revolte si costul ridicat al transportului de marfuri devenisera probleme cronice. In centrul reformelor sultanului se afla deci ambitiosul proiect de a construi o cale ferata intre Istanbul si Bagdad. Inceput in 1886, proiectul a fost subiectul unei licitatii internationale, care a fost castigata in cele din urma de compania germana a lui Heinrich August Meissner. Aceasta gigantica antrepriza a durat peste un sfert de secol, fiind terminata (si nu complet) cu putin inainte de primul razboi mondial. Este posibil ca intarzierile acestui proiect sa fi fost dintre cauzele care au accelerat caderea si destramarea imperiului turcesc, la fel cum se considera ca controlul german asupra acestei cai de acces spre Asia a fost una dintre cauzele economice ale izbucnirii razboiului.

Ghidul Vilnay

Expozitia pe care am vizitat-o acum cateva saptamani la Muzeul Eretz Israel din Tel Aviv era dedicata unei ramificari al acestei linii ferate importante si anume segmentul care era proiectat sa uneasca Damascul cu Mecca. Traseul trecea prin zona Hejaz din peninsula araba si din acest motiv acest proiect a capatat numele de ‘linia ferata Hejaz’.

Pentru musulmani el avea insa si o alta semnificatie si anume transportarea credinciosilor care implineau fundamentala porunca islamica a pelerinajului la Mecca (‘hadj’) si de aceea un alt nume cunoscut istoric mai ales in lumea araba este ‘trenul credintei’. Incercand sa se prezinte drept conducator al credintei sultanul a decis ca spre deosebire de linia principala Istanbul – Bagdad, linia spre Mecca sa fie realizata numai cu finantare musulmana si cu materiale si echipament fabricat in imperiul otoman. Pana la urma doar finantarea a fost intr-adevar din surse strict musulame, cele cele cinci milioane de lire sterline, suma fabuloasa la acea vreme fiind colectate de la conducatorii Marocului, Persiei, Egiptului si a comunitatilor musulmane din India, suplimentar peste contributia principala – finantele otomane rezutate din impozite. Executia liniei a fost incredintata tot germanilor, ei au adus si majoritatea utilajellor, si inginerul Meissner aflat intr-o pauza fortata din cauza intreruperii lucrarilor la linia spre Bagdad din cauza lipsei de fonduri a fost si seful acestui proiect. Forta de munca a fost furnizata in cea mai mare parte de armata turca, in unele perioade aceasta numarand peste 9000 de soldati.

Primul pod

Lucrarile au inceput in septembrie 1900, in conditii deosebit de vitrege. Clima este aspra, desertul Arabiei este fierbinte ziua si friguros noaptea, triburile locale de beduini care intelesesera ca aparitia caii ferate va lichida monopolul transporturilor cu caravane au devenit in scurta vreme ostile, iar obstacolele naturale, in special in zona muntilor Moab din Iordania de astazi au pus probleme ingineresti dificile, rezolvate insa cu ingenuitate de inginerii germani care acumulasera experienta in munca pentru drumul spre est, prin construirea de tunele si poduri spectaculoase. In 1904 au fost inaugurate primele tronsoane ale liniei de la Damasc spre sud precum si linia de 161 de kilometri dintre Haifa si Der’a care trece prin Galileea, in nordul Israelului de astazi. O fotografie de epoca din expozitie ii arata pe demnitarii timpului fotografiati in vesminte turcesti in fata monumentului din fata garii Haifa. In 1908 au fost completate tronsoanele pana la Medina, drumul dintre Damasc si Medina in lungime de 1300 de kilometri fiind gata pentru exploatare comerciala. Ultima parte a liniei, cea dintre Medina si Mecca insa nu a mai fost continuata. In august al celui an revolutia tinerilor turci il obliga pe sultan sa accelereze ritmul reformelor democratice, intregul imperiu intra intr-o perioada de turbulenta si banii nu vor mai fi disponibili pentru proiecte de asemenea dimensiuni.

Monumentul garii

In timpul razboiului linia ferata a capatat o importanta strategica permitand transportul de trupe si materiale de razboi spre zona peninsulei arabe si a golfului Persic. Lawrence de Arabia si-a cucerit faima prin atacuri repetate si acte de sabotaj asupra liniei Hejaz. Dupa razboi ea a continuat sa fie exploatata comercial devenind o linie internationala care strabatea terirotiul statelor desenate de marile puteri pe tabla de jocuri a Orientului Mijlociu prin tratatele prin intelegerea Sykes-Picot si tratatele care au urmat primului razboi mondial.

In viata comunitatii evreiesti care crestea in numar si putere linia ferata Hejaz a jucat un rol economic si geopolitic important. Existenta liniei de tren a faclitat comunicatiile postale facandu-le mai rapide si mai sigure. Unul dintre exponate reprezinta o scrisoare care Arthur Ruppin, una dintre personalitatile importante ale Tel Avivului si ale comunitatii evreiesti din acele vremuri, francat cu timbru emis de posta otomana.

Scrisoarea catre Ruppin

Existenta liniei ferate a dus la dezvoltarea economica a Galileei si si a vailor Izrael si a Iordanului, si infiintarea a numeroase asezari evreiesti care au facut din aceasta una dintre zonele cele mai populate de evrei din Palestina mandatara. Existau in acea perioada servicii de tren regulate pe aceasta linie si ea era mentionata chiar si in ghidurile turistice (vizitatorul israelian poate visa astazi doar la restabilirea unui asemenea serviciu care sa lege Tel Avivul de Beit Shean de exemplu). In perspectiva mai larga linia facea parte din sistemul feroviar comun al zonei pe care englezii planuiau sa il extinda pana la Cairo, planuri care au ramas in arhivele istoriei odata cu infiintarea statului Israel si inchiderea forntierelor intre acesta si vecinii sai arabi.

Podul Jensim

Astazi linia ferata este aproape complet abandonata, transporturile rutiere facilitate de descoperirea petrolului in zona au inlocuit transporturile feroviare. Si totusi trenul a redevenit in ultimii ani cel putin in discutii ca o alternativa viabila, mai rapida si mai putin poluanta a transportului rutier asa incat nu este exclus ca viitoare proiecte sa duca la revenirea sa, sub o forma si alta, iar cand pacea va izbucni candva si in Orientul Mijlociu ideea unei retele feroviare internationale care sa strabata intreaga zona va redeveni si ea poate actuala.

Mersul trenurilor