S-a furat mireasa (2012)

Azi am fost sa vad in avanpremiera o comedie mult-trambitata de la care am iesit cotropita de o tristete iremediabila.

Tristete  si jena fata de un Toni Grecu, la care de mai mult timp observ o scadere alarmanta a umorului de calitate, dar de la care nu ma asteptam chiar la o pana de dimensiuni astronomice. Sunt peste douazeci de ani buni de cand el si ai lui “divertisi”  intruneau pentru mine tot ce era mai bun si mai proaspat in materie de “satira si umor” social. Ei, dar poate chiar asta este secretul: “el si cu ai lui” … umorul nascut in colectiv … acum insa Toni Grecu este singur (sau aproape singur, caci eu una  – mea culpa – nu am auzit nici de Adrian Onciu, nici de Onciu Adrian) si secatuit pana la fibra-fibrei.

Tristete si jena fata de bulibaseala de intamplari, scheme, clisee si personaje ingramadite laolalta, calcandu-se pe bataturi si creionand o fauna sociala mizera, urata, corupta, suburbana si subumana.

Tristete si jena pentru cei doi-trei actori buni (Sapdaru, Dita, Vasilescu) pe care ii stiu cu reale calitati profesionale si cu roluri de substanta la activ, care insa in “S-a furat mireasa” nu fac decat sa-si fure lor propriul statut.

Tristete si jena in privinta lui Jojo, despre care chiar imi impun sa nu spun nimic, pentru ca mi-ar fi greu sa imi controlez limbajul

Tristete si jena pentru fatetele cunoscute, urate si blamate ale societatii romanesti – politai prostovani, comisari de politie corupti in cardasie cu clanurile de mafioti si cu manelisti-sefi, talhari basarabeni, moldovence avide sa parvina, valize cu droguri, lovele, aur, ceasuri  scumpe, si “car cu boi”… …

Tristete si jena chiar si pentru camera de filmat, care in cardasie cu o regie superba, dar perfect inexistenta, trage o indelunga urmarire pe scurta strada Edgar Quinnet, reluand mereu, in bucla, zidurile cladirii Universitatii . Unde a fost adevaratul Viorel Sergovici si realul sau simt cinematografic?

Tristete si jena pana la urma, fata de o regie – cum spuneam – superba, dar inexistenta…. Un Jesus del Cerro care probabil si-a propus sa-i lase pe toti de capul lor! Pentru ca daca isi punea nitel capul la lucru, existau sanse ca situatia sa se imbunatateasca cat de cat… asa, macar la nivelul lui Ho-ho-ho .

Oops, sa nu uit…poneiul … un animalut simpatic si cu o prestatie onorabila . Participant, de altfel, in fata cinemaului, la conferinta de presa .

Stateam si ma gandeam (asta nu e bine intotdeauna) ca uneori, in pana de ceva mancare sau idei, se intampla sa adun de prin frigider toate resturile si sa incropesc ceva digerabil. Dar in mod clar – rezultatul este digerabil, pe cand ghiveciul asta de film mi-a fost cam indigest!

Cum spuneam, sunt trista! Nu acesta este filmul romanesc la care sper. Cred ca multi vor fi in asentimentul meu. Iarasi sper!

Nota: 2.5/10 (0.5 este asa, un bonus de la mine, ca mi-am mai ostoit tristetea )

Toata lumea din familia noastra (2012)

“Toata lumea din familia noastra” este – intr-o forma sau alta  – nevrotica! Unii sunt depresivi nevrotici sau mocniti nevrotici, iar altii sunt activi la cote maxime. Singurul personaj neatins inca patologic, pare micuta Sofia, care are si ea, la randul ei, in contact impurificator cu adultii, unele manifestari ingrijoratoare, cum ar fi cautarea unor refugii- pavaza (suptul concentrat al degetului sau focusarea privirilor undeva in neant sau dorinta obsesiv-compulsiva a unei cani de ciocolata calda).

Daca ne retragem cativa pasi si ne detasam, poate captam  si fateta satirei sociale si a umorului frust care deriva din zvarcolirile personajelor inclestate pe viata si pe moarte. Altfel, traim alaturi de ele, de personaje, o drama.

O drama pe care de multe ori chiar am intalnit-o in viata: familii care se desfac si in aceasta sfasiere, legea este aceea care legata la ochi, cantareste in  blind – sentimente si aptitudini in conformitate cu care incredinteaza unei parti (in 99% din cazuri – mamei) cresterea minorului si stabileste celeilalte parti (adica tatalui) – un acces si un program limitat de viata-vizita.

Povestea acestei familii divortate este nitel atipica, pentru ca daca in cele mai multe cazuri EL este acela care inseala, se separa si isi reface viata alaturi de o ALTA, aici EA este aceea care tradeaza, divorteaza si primeste in cuibul revendicat in totalitate, un ALTUL. Un cuib in care are in stapanire si copilul si mama buna la toate in casa si bunurile acumulate in timpul casniciei!

Dar toate acestea le aflam pe parcursul filmului. Povestea este bine scrisa si ne dezvaluie intr-o unitate de timp concentrata, din zori si pana undeva dupa amiaza si aproape numai in spatiul unui apartament, un cumul de personaje-caractere, cetateni ai patriei, care cu fiecare scena, se “dezvaluie”! Se dezvaluie in profunzime, apeland la un verbaj viu, colorat, dureros-incisiv, exultand intr-o miscare si o gestica ametitoare si halucinanta. Intreaga lor istorie sociala si psihologica ni se contureaza pas cu pas prin interactiunea verbala si fizica, astfel incat intelegem fiecare frustrare, fiecare devenire caracterologica si intelegem ca suntem in mijlocul unei drame cu lucire de curata nebunie,  nascute din iubire si alimentate de neiubire. Si daca vorbesc de iubire, exista un singur fior autentic de sentiment, acela nutrit de catre tatal – Marius, pentru micuta Sofia, alaturi de care si-a pregatit meticulos si hotarat o mini-vacanta pe care urmeaza sa o petreaca impreuna la mare. Actiune pe care o vede insa zadarnicita de cerbicia fostei neveste, Si de aici izbucneste criza nevrotica generala, o criza prefigurata insa de secventele anterioare in care facem cunostinta si cu parintii lui Marius. Un lamentabil tata nervozat din nimic si tabarand cu presiuni verbale jignitoare asupra fiului sau atat de dornic de a-si revedea fetita si de a fi cateva zile alaturi de ea. Un tata care – asumandu-ne o introspectie psihologica in copilaria lui Marius – si-a lasat probabil amprenta suparatoare asupra  caracterului personajului nostru.

Se tot vorbeste despre labilitatea si imaturitatea personajului Marius si despre nebuna lui meticulozitate in administrarea zestrei de CD-uri, DVD-uri, carti si alte bunuri aliniate fara cusur in inghesuita lui garsoniera, dar pana la urma tipul mi-a parut mult mai in regula, ma imaginativ, mai comunicativ si mai uman in comparatie cu penibila pereche pe care o formeaza Otilia impreuna cu “bursucul contabil”. EA – rigida, uscata, scortoasa, egoista, dand pana la urma la iveala o imunda zestre de limbaj si comportament, iar EL – contabilul – un penibil aparent mototol, dar las, plin de ifose si cocolosit in cuibusorul in care nu se speteste mai deloc.

Cand toate aceste personaje isi dau arama pe fata, intr-o cavalcada de actiuni “inspirationale”, demne de pacientii unui cabinet de psihiatrie, cand Marius oscileaza intre “razbunatorul” care isi leaga si impacheteaza fedeles victimele, apoi lasul in perspectiva interventiei politiei, dar si smintitul milog care se umileste in fata Otiliei cersindu-i iubirea si reveneirea alaturi de el, spectatorul are dorinta sa iasa tiptil-tiptil din apartament si sa inchida bine usa in urma sa. Luand-o cu el si pe micuta Sofia, pentru a-i salva inocenta si viitorul sanatos psihic.

Concluzia este ca daca parintii nu ti-i poti alege atunci cand vezi lumina zilei intr-o familie, macar iubita / nevasta alegeti-o cu mai multa grija, daca poti, daca cumva modelul parental nu ti-a deformat si tie caracterul!

Rasu’-plansu’! Din pacate… totul exista si exista si exista in jurul nostru si polueaza viata curata a altora! Faptul ca vedem aceasta poveste trebuie sa actioneze poate ca o lectie. Cati invata din aceasta? Nu stiu!.

Dar lectia este bine instrumentata din punct de vedere cinematografic. E parerea mea de neprofesionist, de spectator.

Camera (director imagine Andrei Butica) lucreaza alert, ochiul ei in miscare rapida pe mastile nebuniilor personajelor este ochiul nostru lacom sa prinda fiecare miscare si expresie si constructie a nevrozei. Intr-o scenografie bogata – decor, culoare, amanunte care creaza o realitate perfecta la varful nasului spectatorului.

S-a lucrat dens si adanc cu fiecare detaliu, totul circumscriindu-se partiturii fiecarui actor in parte. Serban Pavlu – Marius tine in spatele sau fiecare scena si construieste un personaj extraordinar de veridic (am intalnit astfel de tipi). Un mare nefericit personajul sau – si actorul stie sa acumuleze si sa transmita toata tensiunea acumulata de Marius, toate frustrarile sale, toata constienta si nefericirea ratarii sale ca familist, dar si refuzul sau de a se rata ca tata iubitor. Il secondeaza foarte bine Mihaela Sirbu, investindu-si personajul cu raceala, rautate, rigiditate si forta in a arunca cu invenctive si a rani cu lama ascutita a cuvintelor: “vrei copil? Fa-ti o alta familie” spune Otilia ei cu scrasnet plin de ura pentru acela care are drepturi si datorii egale  de parinte al Sofiei.

Decenta si capacitatea de a fi oameni si parinti cad de pe aceste personaje intr-o conjunctura in care fiecare ar fi trebuit sa stimuleze confortul si educatia fiintei pe care clameaza ca o iubesc. Si interpretarea actorilor (sigur ca sub mana si stiinta regizorului Radu Jude) este o performanta a talentului acestora. Gabriel Spahiu este de asemenea o alegere perfecta in rolul lui “RELACHE”, diminutivul cu care il apeleaza racnind Otilia. Pentru ca starea lui pare mereu de “relache”, dar un relash smecheresc si usor rautacios sub aparenta de calm si impaciuire. Spahiu reuseste un personaj respingator, un rol greu, de compozitie subtila, pe care si-l asuma cu profesionalism!

Iar floricica plina de candoare si talent care rasare printre acesti actori maturi este Sofia  Nicolaescu, interpreta tizei ei din pelicula. Care iata, surpriza, la cei vreo 7-8 ani ai ei, este stapana pe un limbaj cinematografic copt. Sigur ca Radu Jude a lucrat cu ea, a avut intuitia de a apasa pe acele clape cu rasunet si intelegere in micuta interpreta, sigur ca si ceilalti actori au avut stiinta si sensibilitatea de a colabora si de a o sprijini, sigur ca succesul e colectiv, dar una peste alta, Sofia are har! Si isi increteste adorabil nasucul! Sper sa si-l implineasca in timp! Eu una i-o doresc si imi doresc sa am parte de alte reusite ale ei.

In calitate de neprofesionista, nu ma arunc in etichete si sentinte si alte bla-bla-bla despre “noul cinema romanesc” sau despre alte incadrari, demolari, laude, acuze…e plina presa scrisa si online. Eu spun doar ca e un film bun, care mi-a vorbit intr-un stil viu si dens despre o bucata de realitate universal valabila. Atat de universal valabila, incat iata, mintea mea a facut link si catre recentul vizionat Carnage, tot o abordare a “dezbracarii de caracter” . Si pot sa remarc ca Mihaela Sirbu este tot atat de “pe rol”, ca si Jodie Foster! Pe bune!

Finalul e deschis! Si se lasa cu ceva sange! Nici nu l-as fi vazut altfel! Poate doar “lasarea de sange” reuseste sa scada tensiunea, domoleste nevroza… spala pacatele …poate!

Nota: 8/10

Our School (2011) – Scoala noastra

Motto: “Şcoala noastră este unul dintre acele documentare de preţ la finalul căruia amuţeşti pentru că ceva nou şi impresionant ţi s-a dezvăluit.”   (Contributors.ro & HotNews.ro)

Eu nu fac parte dintre aceia care au amutit in fata ineditului situatiilor dezvaluite de acest film, pentru simplul fapt ca apartin la randul meu unei identitati etnice care “s-a bucurat si se bucura” in timp si din pacate si astazi, de prejudecati, ipocrizii si discriminare. De aceea, dar nu numai din aceste considerente, am dezvoltat un interes, un inteles si un spirit de comunicare si conlucrare cu alte minoritati etnice si in mod special cu rromii. Pentru ca intelegerea, comunicarea si respectul traditiilor si valorilor celorlalti, ma fac mai bogata spiritual, imi cresc autorespectul si ma intregesc ca om.

Sunt om si trebuie sa il privesc si sa il tratez pe cel de langa mine tot ca pe un om.

Personajele din mica comunitate rroma de pe Dileu, asezare aflata la patru kilometri de Targu-Lapus in Maramures, sunt urmarite de catre echipa de realizatori, pe parcursul anilor 2006 – 2010. Oameni sarmani, nestiutori de carte, dar muncitori si cu un bun simt inascut care da adeseori clasa vecinilor lor oraseni romani. Oameni care isi construiesc casele cu bratele lor, care trebaluiesc in batatura, care lucreaza in oras la intreprinderea de salubritate, care cred in Dumnezeu si isi cresc cu dragoste puzderia de copii. Copii pe care si i-ar dori la scoala, invatand carte, pentru a reusi in viata lor viitoare de adulti. Copii pe care ii cunoastem si noi, cu precadere atentia realizatorilor fiind focusata pe trei dintre ei. Alin de 8 ani in 2006, o zgatie in vesnic freamat, mereu murdarel (dar hotarat sa se spele in mijlocul noptii – pe la ora 1 ), cu replici istete si cu un simt al umorului inascut, Beni de 12 ani, introvertit, cu un zambet fermecator si mare, mare amator de fotbal si Dana, o adolescenta de 16 ani, zvelta si frumusica, care paste vitele comunitatii pe campuri. Toti vor sa invete la scoala, le-ar placea sa fie alaturi de alti copii si sa afle lucruri noi, insa scoala de pe Dilau este o ruina.

Si acum trecem la aspectele legate de politicile Comunitatii Europene – la care si Romania este conectata, programele de integrare in scoala a copiilor rromi. Drept pentru care, in cadrul programelor europene, Primaria Targu Lapus beneficiaza de fonduri pentru reconstructia scolii din comunitate.

Pana cand scoala va fi insa ridicata si pregatita sa-si primeasca elevii, acestia sunt afiliati unitatii de invatamant din centrul orasului. Printre scolari romani.

Si acum vedem acea fata ipocrita a societatii romanesti, a acelora care nu se pot debarasa de ancestralele prejudecati, de falsele zambete condescendente si de limbajul scrasnit pe care il considera ca obligatoriu in a-si exprima atasamentul politic corect. De la discursurile primarului mandru si gaunos, la discursurile intelectual limitate ale directorului scolii si pana  la atitudinea nervoasa si nepedagogica a profesoarelor. Si culmea, la atitudinea si discursul preotului si consoartei sale: mici boiernasi de provincie, cu gospodarie chivernisita, dar cu mentalitate feudala. Pentru acestia, Dana, ca si ceilalti rromi, reprezinta inca robii, o mana de lucru ieftina, cumparata cu un blid de mancare si cu o haina veche. Iar drept incurajare, Dana mai primeste si ingaduinta de a-si face temele pentru scoala, undeva intr-un colt de sopron din curtea preotesei (nu in casa, Doamne-fereste). Este miscatoare, dar si revoltatoare scena in care preoteasa isi declama marinimia, in timp ce da indicatii Danei care freaca ingenunchiata dalele pavimentului proaspat al curtii “feudale” . O scena desavarsita a fariseismului unei parti din preotimea Romaniei.

Cu toate piedicile unui drum anevoios catre scoala din oras si cu toate dificultatile integrarii unui nivel de cunostinte net superior celor pe care rromii il pot atinge, Alin si Beni si Saveta si Dana se bucura sa fie printre romani, sunt fericiti sa bata mingea in recreatii cu prietenul lor blond si deschis la fire – Boga, fac eforturi pline de vointa sa infloreasca pe caiete litere sau sa desluseasca misterul cifrelor dintre parantezele rotunde sau patrate. Chiar si atunci cand datorita nivelului slab al cunostintelor lor sunt izolati intr-o clasa cu structura eminamente rroma, desi sunt mai tristi, sunt totusi mandri si dornici de invatatura.

Cladirea noua a scolii si gradinitei de pe Dileu este gata, insa politicile desegrationiste in invatamant afiliate programelor internationale nu permite copiilor din comunitate sa fie singurii beneficiari ai acestei constructii. Si nu le permite nici sa invete in clasa cu structura rroma din oras. Apare solutia naucitoare pusa in practica de catre sistemul administrativ local: scolarii rromi sunt inregimentati in scoala speciala pentru copii cu dizabilitati din Targu Lapus, o scoala cu programa speciala adaptata pentru diverse cazuri de afectiuni psihomotorii. Si astfel, intr-o scena dureros de absurda, vedem cum o profesoara (daca se poate numi astfel), il indruma pe Beni la cei 17 ani ai sai, sa coloreze cu grija, in culoare verde, fara a depasi marginile, iarba dintr-un desen copilaresc.

Dupa cei patru ani plini de sperante, care au urmarit aceasta problematica comunitara si evolutia celor trei copii/adolescenti/tineri, situatia pare fara iesire.

Eu zic ca nu, ca zicerea acestei experiente a resusit sa trezeasca niste constiinte intepenite si ma gandesc la cuvintele pline de amara tristete, dar si patrunse de un fir de speranta ale tatalui Beni si ma gandesc la Dana, care a renuntat la scoala, s-a maritat, are deja doi copilasi si macar pentru acestia va incerca sa-si doreasca in continuare o viata mai buna si ma gandesc la Alin, zgatia cu ochii atat de expresivi si cu mintea vioaie.

Si ma gandesc la faptul ca in minunata cladire a scolii acum goale, in acea comunitate de pe Deliu, se poate edifica un invatamant, sub obladuirea asociatiilor si fundatiilor rrome (“AMARE RROMENTZA” de exemplu), in care copiii locului sa-si descopere cu mandrie identitatea si valorile culturale. O scoala bilingva, in care copiii rromi sa invete limba romana dar si limba traditionala, sa invete  asumarea corecte a identitatii, trezirea stimei de sine etnice si mai ales sa invete cum sa se  integreze la nivelul majoritatii. Trebuie doar vointa, organizare, profesori devotati! Ar fi o solutie.

Pana atunci filmul acesta extraordinar trezeste constiinte si ne invata ca trebuie sa ne deschidem catre cei de langa noi, sa ii cunoastem si sa conlucram. Cunoaste-i pe cei de olanga tine, traieste impreuna cu ei si vei invata sa nu te mai temi!

De aceea m-am bucurat sa aud propunerea Marei Nicoara facuta Ministrului Invatamantului Catalin Baba (in cadrul discutiilor organizate post vizionare de catre ActiveWatch – Mircea Toma), de a organiza prezentarea acestui film in unitatile de invatamant din tara.

Nota: 10/10

Tatal fantoma (2011)

Povestea nasterii acestui film este tulburatoare, mai ales pentru aceia dintre noi intr-o vesnica cautare si limpezire a radacinilor si a apartenentei, mereu scormonitori in arhivele familiei, printre acte si fotografii ingalbenite, munciti de nevoia de a descoperi fiecare destin si de a aseza fiecare frantura de memorie la locul ei normal in puzzle-ul genealogic. Si poate veti intelege acest lucru cercetand cu atentie situl filmului.

Iar povestea pe care ne-o spune acest film, tesuta pe canavaua magica a sintagmei “TATAL FANTOMA” o descifram in toata complexitatea ei abia la sfarsitul peliculei, prin dedicarea catre “Bose, Stein, Balkanski”. Despre aceasta dedicare, raspunde Lucian Georgescu intrebarii din cursul unui interviu:

“Cine sunt oamenii mentionati în dedicatia de la finele filmului, “Bose, Stein si Balkanski”?
Cu totii sunt niste tati fantomă… Stein a fost bunicul lui Barry Gifford, iar Balkanski a fost numele de familie al tatălui meu înainte de cel de-al doilea război mondial. Iar în ceea ce-l priveste pe Bose… Bose a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni si a fost considerat cel mai talentat regizor român, chiar dacă a făcut mai ales scurtmetraje si documentare… Multă vreme, în primul deceniu de după Revolutia din 1989, toată lumea a asteptat cu sufletul la gură debutul său în lungmetraj. Acest debut ar fi trebuit să fie Tatăl fantomă. Dar Bose ne-a părăsit cu numai câteva săptmâni înainte de a semna primul contract de finantare. Filmul îi este dedicat chiar dacă eu cred că lui i-ar fi iesit unul mai bun. Singurul mod în care am putut să-i pun semnătura pe acest film a fost prezenta lui Iosif, fiul său mai mic, care joacă rolul lui Robert copil, în flashback-uri.”

Insa, pana la urma, fara a face abstractie de radacinile reale ale inspiratiei nasterii acestui film, rezultatul este o docu-drama-comedie fictionala. Un road-movie romanesc cu elemente documentare pentru ca prezinta si reflecta realitati ale destinelor personajelor, realitati din vremuri trecute si din timpuri prezente ale unui popor si ale unei tari. Un road-movie romanesc dramatic pentru ca pe parcursul lui se definesc situatii si trairi de suflet, de gandire si de mentalitati care limpezesc si redefinesc vietile personajelor. Si nu in cele din urma, filmul are si accente puternice de comedie si satira ingaduitoare si empatica fata de personaje si fata de constructiile etno-sociale in care le implica viata.

Insa, in intregul sau, filmul se inscrie intr-o impresie de universalitate conceptuala – pentru ca desi avem de-a face in paralel si cu trei filoane comunitare – cel american, cel romanesc si cel evreiesc – care se prezinta si se dezvolta fiecare sub aspectele de care am amintit – documentar/dramatic/amuzant – ideea generala este aceea atat de inteligent exprimata de regizor “ un fel de Take, Ianke si Cadar” .

In continuare, trebuie sa ma intorc la inca o intrebare adresata regizorului-scenarist Lucian Georgescu si la raspunsul sau:

“Unde ti-ai fixa filmul în contextul Noului Cinema Românesc?
Nicăieri… Tatăl fantomă arată altfel decât filmele Noului Cinema Românesc – dar, de asemenea, arată altfel si decât Vechiul Cinema românesc. De fapt, de asta merită să fie văzut. Pentru că e diferit.”

Da, din punctul meu de vedere amatoricesc, al unui spectator care doar observa, gusta si asimileaza fenomenul cinematografic romanesc, fara a avea instrumentele necesare de a realiza o analiza profesionista, acest film este intradevar diferit si de aceea va indemn insistent sa mergeti sa il vedeti.

De la povestea calda si credibila prezentata, la modul in care actorii intra cu o extraordinara naturalete si empatie in haina personajelor, la imaginile graitoare pe care camera le selecteaza inteligent si le daruieste cu multa lumina si de multe ori si cu mult umor (Liviu Marghidan) si pana la coloana sonora de mare clasa artistica … filmul acesta “e diferit”.

Si daca tot am pomenit despre coloana sonora semnata de  Johannes Malfatti, iata cuvintele pe care le-am gasit in Mapa de Presa a Transilvania Film referitoare la acesta:

“MICUL PRINȚ

Are o înăltime de peste doi metri, un bărbat impunător, frumos si nobil, un adevărat print Cantacuzino – Johannes Malfatti, compozitorul filmului este un muzician berlinez, fiul contelui-pictor Malfatti, nepotul Ioanei Cantacuzino, fata lui Ion Cantacuzino si a Yvonnei Alexandrescu-Ghika. Mostenitorul domeniului familiei de la Guranda din judetul Botosani iubeste România într-atât încât dincolo de minunata muzică-personaj în film a compus si maneaua care se aude in back ground-ul scenei din barul unde Robert si Tanya se întâlnesc cu mafiotii ucrainieni. Inregistrările pentru muzica Tatălui Fantomă (mai putin maneaua creată pe sintetizator!) au fost făcute cu Orchestra radio din Wroclaw în Polonia, sub bagheta dirijorului berlinez Joris Bartsch Buhle, nominalizat la Oscar. “

Singurul soundtrack care nu ii apartine lui Malfatti, asimilat dintr-o intamplare, dar lipit perfect – precum marca pe scrisoare J este piesa “Weekend in America” a formatiei Supertramp.

Marcel Iures este actorul care il intruchipeaza pe Robert Traum, descendentul familiei bucovinene Stein, sosit in Romania pentru a-si descoperi radacinile.  Cu charisma sa bine cunoscuta, el reuseste sa treaca cu usurinta catre spectator: este calm, are o atitudine degajata, o curiozitate mereu vie si un umor care ii confera doza de rabdare si intelegere necesare spatiului specific romanesc. Dar dincolo de toate aceste aparente, actorul stie sa ne dezvaluie si trauma (Traum – desi numele conferit isi are radacina in  germanicul “vis”) adanc ascunsa in copilaria personajului sau  – si in aceasta scena, Marcel Iures redevine miraculos, baietelul speriat si lipsit de amintirile firesti ale tatalui! O scena de mare finete si delicatete sufleteasca si artistica. Si in acelasi timp, o scena definitorie in relatia de dragoste care se infiripa cu personajul Tania. O Tania careia actrita Mihaela Sirbu  (probabil pentru multi, la fel de necunoscuta ca si pentru mine) ii confera o interpretare extrem de fireasca, invaluita deopotriva in normalitate, in seriozitate, intr-o usoara indaratnicie, nelipsita de umor, dar extrem de hotarata atunci cand simte ca gasesste in omul de langa ea, calitatile de care are nevoie si este atrasa de el. Si nu in ultimul rand Mihaela Sirbu are o reala frumusete si expresivitate a chipului!

Si iata din nou cuvintele lui Lucian Georgescu privind colaborarea sa cu interpretul personajului principal:

“Cum ai lucrat cu Marcel Iures?
Dacă Tatăl fantomă există azi, asta-i numai datorită lui. După cum am mai spus, e un film făcut de prieteni – e un gen de productie cum nu cred că se mai întâlneste. Marcel e un mare actor dar, în plus, e un extraordinar prieten si un om minunat. M-am bucurat de fiecare moment petrecut împreună, chiar si de cele dificile. Umorul lui, filosofia sa de viată, calmul si căldura m-au salvat de la agonie si de la disperare. Am fost norocos să-l am alături.”.

Pe de alta parte, in mod de-a dreptul ciudat, iata a treia productie in acest an – cu trimitere la magia filmului, la vraja cu care acesta, in anii pionieratului sau, a pus stapanire ireversibila pe mintile si sufletelor atator si atator oameni, cinemaul devenind tara viselor si imaginatiei multor generatii devotate. Si “Tatal fantoma” aduce un tribut valoros filmului, salilor de cinema si proiectionistilor fara nume care s-au dedicat publicului. “Cinema Excelsior” mi-a readus nostalgia catorva superbe Sali bucurestene ale copilariei mele (Volga, Dacia, Marna, Vergului), bogat ornamentate si cu podelele mirosind a petrosin, pierdute astazi din nefericire fizic, din salba de monumente romanesti.

Iar antecesorii regizorului, asa cum ne-a deconspirat la Conferinta de Presa, au fost proprietarii unor astfel de Sali de cinematograf bucurestean, una dintre ele fiind astazi transformata intr-o sala de jocuri de noroc. Un nenoroc pentru bucuresteni!

Sigur ca am adunat multe alte impresii in timpul vizionarii (placerea de a-I reintalni in distributie pe Victor Rebengiuc si Mariana Mihut, pe Valer Delakeza si pe Mihai Constantin, imaginile superbe ale plaiurilor bucovinene si imaginile graitoare ale ruinelor monstrilor industriei romanesti) si dupa aceea, la conferinta de presa extrem de vie si de interesanta, insa mergeti mai bine la cinema zilele acestea. Calatorie placuta!

„Tatal fantomă” este distribuit in România de Transilvania Film și va avea premiera națională pe 2 martie.

Nota: 8.5/10

Din dragoste cu cele mai bune intentii (2011)

Fiecare dintre noi ne maturizam si trecem, din nefericire, prin momente in viata cand suntem pusi in fata posibilitatii tragice a pierderii celor mai dragi de langa noi, recte parintii. Si asa cum spune personajul principal al filmului, Alex, ne alegem cu “pete pe creier”! Stie si Adrian Sitaru (scenarist/regizor) aceasta si o stiu si eu foarte bine. O stim din experienta proprie. Cu un final iremediabil in ceeace ma priveste! O situatie de viata care naste o stare psihotica, care la Alex se declanseaza  prin constientizarea posibilitatii de a-si pierde mama (lovita de un mic accident cerebral). Psihoza se manifesta printr-un contact ciudat cu viata si cu situatia in care se gaseste si in care nu se recunoaste si in care nu stie cum sa reactioneze cat mai adecvat. Si care conduce la reactii parelnic stranii, dar care pentru societatea romaneasca contemporana nu sunt deloc ciudate.

Pentru ca actiunea se petrece in oraselul in care locuiesc si profeseaza parintii lui Alex si unde exista un sistem social-psihologic bazat pe mentalitati specifice unor astfel de locuri: cine cu cine se cunoaste, ce serviciu sau ce bine si-au facut unii altora, cat de cumsecade si de “bine intentionat” este x sau y… Si pana la urma, acest conglomerat “familie-cerc prieteni” al oraselului, este valabil – in mare – si la nivelul tarii – el cuprinde relatii-prieteni-faima-renume cu intindere la Cluj, la Timisoara … cum spuneam – la nivelul “patriei”

Alex, dimpreuna cu iubita lui, Delia, locuiesc si muncesc in Bucuresti, au capatat nervul si obisnuita capitalei, insa sunt educati in virtutea aceluiasi sistem de mentalitati, astfel incat personajul nostru, sclavul acestora, dar si dezvoltatorul lor in exces pe fondul psihozei generate de soc, se zbate sa isi duca mama intr-un spital mai mare, intr-un oras mai mare, la un medic cu specializari mai inalte. In micul univers privincial si fata in fata cu situatia prin care trece isi pierde aplombul, devine nesigur, frizeaza chiar istericul. “Bunele sale intentii” devin o povara negativa, conform sintagmei “mai binele e dusmanul binelui”.

Superficial privind, observam numai filonul dramatic, tragic, al povestii.

Insa data fiind maniera de filmare consecvent adoptata de regizor de-a lungul filmului, acel “point of view”, conform caruia eu, spectatorul, ajung sa fac parte din cadru, de fiecare data in ipostaza interlocutorului spre care priveste direct personajul in actiune, lucrurile se complica. Se complica pentru ca pe de o parte – spectatorul este acolo, implicat direct, lui i se adreseaza privirea si replica si trairea, empatizeaza nemijlocit, iar pe de alta parte, tot el, spectatorul, are o valenta libera (este “mana rece”), datorita careia poate detecta si absoarbe umorul si ironia prezente la fiecare pas. Pentru ca, in paralel cu filonul tragic al actiunii, se desfasoara comedia. O comedie a stereotipiilor comportamentelor umane (de grup, de gasca de prieteni, de colegi, de familie). Clisee sociale, comportamentale, verbale din care razbate adeseori un comic irezistibil, mergand chiar pana la bizarerie (vezi scena in care in salonul de spital, Alex ia un instantaneu fotografic de grup caruia i se alatura doamna purtand masca uriasa a iepuroiului lui Alice, coborat parca din “Tara Minunilor”).

Personajele care populeaza lumea spitalului si lumea micului orasel sunt suculente si extrem de reprezentative la nivel social.

Incepand cu molcomul, limitatul si enervant de “glumetul” tata al lui Alex, in mod clar dependent de mana-forte a sotiei. Un om simplu, convins ca este in conjurat numai de “oameni cumsecade”, tributar interdependentelor de ploconire sociala.

Ajungand la extraordinar de bine conturatul personaj al doctorului Crisan, nostalgic inca dupa Bucurestiul parasit in urma cu douazeci de ani, mandru de faptul ca locuit in capitala si care gaseste cu cale sa monologheze in fata framantatului Alex, despre persoana sa, importanta sa, cariera sa…despre EL!!! Si care ii ofera bolnavei sale o doza de relaxare, aducandu-i la pat DVD-uri cu Nana Mouskouri

Continuand cu sistemul relatiilor de tip  “o mana ajuta pe alta”, conform caruia atat doctorul Crisan, cat si doctorita Nuti, laboratorul de analize, ba chiar si directorul spitalului vin indatoritori intru sprijinul bolnavei. Si o relatie buna e si medicul ortoped,…”ca nu se stie”

Vorbind despre omul simplu si “plin de intentii bune”, limitat intelectual, dar “priceput in toate cele”, respectiv colega de salon a mamei, aceea din patul alaturat ei, aceea care a suferit o operatie pe creier pentru ca “in timp ce dadea la rate, a cazut BLANA din picioare” si care spune ca “perfuzia e sfanta” – chit ca nu- ti mai e  necesara

Si culminand cu magistrala mostra de gandire privind medicatia: “daca nu-i strica, ii face bine”!!!!

Sigur ca pana la urma, acest film nu este nici tragedie, nici comedie, ci este o tragicomedie.

Psihoza dezvoltata de Alex, pe fondul constientizarii viitorului, oricand va fi acesta, capata o forma de autoaparare atunci cand reintors in garsoniera sa din Bucuresti, “face refuz” de a mai raspunde la telefon. Deoarece “camdva o sa fie o veste proasta”!!! Si tot metoda de filmare “point of view” este aceea care in finalul filmului incumba si ideea mistica a soartei dirijate de undeva, de mai sus, motiv pentru care ochiul camerei , deasupra lui Alex, capteaza privirea ridicata a acestuia (cinematografia – Adrian & Mihai Silisteanu), cata vreme timpul curge: Monday, Tuesday…..

Variety spune ca filmul pare “redat dupa o inregistrare realizata pe furis”, adica respira autenticitate. Exact asta am simtit si eu. Autenticitatea de care ne lovim zilnic si pe care ne-o insusim din pacate in partile ei negative, dar care sunt convinsa ca exista pretutindeni in lumea asta larga.

Dupa cum ne-a dezvaluit Adrian Sitaru dupa proiectia filmului, la baza scenariului sta o poveste personala de viata, care l-a tulburat si l-a marcat si care, iata, s-a descarcat intr-o productie care deja a castigat la Locarno doua premii importante: Premiul pentru cea mai bună regie si Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal oferit lui Bogdan Dumitrache.

O distributie bogata, in care chiar si personajele cu aparitii foarte scurte realizeaza creatii pline de naturalete (Adina Popescu, Victoria Cocias, Magda Catone), in care Natasa Raab si Bogdan Dumitrache dau VIATA autentica tandemului mama-fiu si trec cu usurinta catre sufletul si mintea spectatorilor. Si un cuvant despre Adrian Titieni, exceptional in ditiramba doctorului Crisan si despre Marian Ralea, atat de complex in comparatie cu imaginea mai  veche pe care o aveam.

Eu astept cu mare inters urmatorul film al lui Adrian Sitaru, la fel cum ii astept si pe cei doi protagonisti principali in viitoarele lor productii.

Pentru ca, nu-i asa, mai avem a vorbi despre “Din dragoste cu cele mai bune intentii”, doar si Iadul e pavat cu intentii bune!

Nota: 7.5/10

Principii de viata (2010)

Pentru inceput, un „multumesc” Adei Solomon sub a carei mana de producator daruit, un alt actor roman – Vlad Ivanov – urmand-o pe Ozana Oancea, primeste primul  rol principal intr-un film!

In al doilea rand spun cititorilor acestui blog sa mearga incepand cu 30 septembrie in cinematografe si sa vada aceasta productie, recompensata cu Premiul pentru cea mai buna regie (Constantin Popescu), la TIFF 2011.

In al treilea rand spun ca am apreciat actiunea de marketing/promovare a filmului, pentru ca cei prezenti la vizionarea pentru presa au fost daruiti cu cate un tricou inspirat inscriptionat, drept care l-am fotografiat spre a vi-l prezenta in aceasta cronicuta

Si nu in ultimul rand spun ca Principii de viata este unul dintre cele mai bune filme romanesti pe care l-am vazut. Parerea mea . Pentru ca reuseste intr-un mod subtil-inteligent sa ne prezinte asa cum suntem astazi multi dintre noi, sau cum am putea deveni, daca nu constientizam si asimilam mesajul filmului.

Multi se pot regasi (daca nu se ascund dupa plop), in tipologia „Emilian Velicanu”. Un om obisnuit al „vremurilor” romanesti, cu care facem cunostinta intr-un „30 august, ora 7.30 dimineata”, cand la volanul masinii sale se indreapta spre santierul noii locuinte din Pipera. Velicanu se conformeaza standardelor „cetateanului obisnuit” contemporan de pe malurile Dambovitei si facem pas cu pas cunostinta cu „principiile de viata” asezata, bifate de catre acesta: apartamentul de bloc versus vila cu etaj, renuntarea la fumatul care „cauzeaza grav sanatatii”,  un loc al lui si numai al lui,de parcare, o a doua familie intemeiata cu o nevasta mai tanara, o slujba bine remunerata care conduce la un portofel din belsug garnisit din care isi achita cu dezinvoltura toate cheltuielile, un concediu binemeritat altundeva decat pe cuprinsul patriei, asigurarea materiala a progeniturilor cu tot ce-si doresc sau nu-si doresc… Si peste toate acestea, „controlul pe baza de principii” asupra celorlalti din viata sa, care daca nu se conformeza, „jar mananca”.

Velicanu strabate sigur si dezinvolt fiecare scena a filmului si seamana cu un mic taruras-buldozer: nimic nu il poate opri sau stanjeni cu adevarat din drumul sau, de la hotararile sale, cu care ghideaza vietile celorlalti, de la „principiile sale de viata”:) principii normale si sanatoase in fond. Dar principii pe care le vehiculeaza si le etaleaza sterp, uitand „viata” si reatragandu-se din realitate. Nu pentru ca ar fi lipsit de intentii bune, ci pentru ca acestea ii paveaza drumul abandonului umanului. Taurasul-buldozer Velicanu, nu COMUNICA. El – din preaplinul constiintei sale de sine, egocentric pana in varfurl unghiilor, vorbeste si interactioneaza cu familia sa, de fapt cu familiile sale, cu colegii, cu angajatii sai, cu societatea in care navigheaza, fara sa comunice sufleteste, la nivel uman. La un moment dat, plecand de la numele sau Velicanu, am avut senzatia unui Pelican plutind maret, increzator, plin de sine, limitat si insingurat pe bucatica lui de apa unde se simte stapan cu gusa plina.

Si ca intotdeauna in viata (sau pe bucatica de balta personala), un cataclism personal vine sa zguduie „incremenirea in proiect”. In cazul lui Velicanu, arhitectul vietilor celor din jurul sau, cel care le jaloneaza traiectoriile si bunastarea pe baza rigidelor si golitelor de substanta  „principii de viata” personale, acest cutremur sa spun, este produs de o trauma puternica, de o lovitura sub centura in constructia sa plina de principii in calitate de tata al adolescentului Catalin, care – rebel, debusolat, nesimtit si obraznic – isi manipuleaza si gratuleaza parintii cu apelative precum „vita, boi…”. Emilian Velicanu recunoaste in fata fostei neveste ca „am gresit cu el”. L-a hranit, l-a imbracat, l-a supracadorisit … insa acum intelege ca trebuie „sa indreptam lucrurile”. Iar calea de indreptare aplicata, needucativa prin tardivitate si violenta, este o bataie de mama focului! O noua forma a  „principiilor sale de viata” sau o reala si profunda intelegere a situatiei in care a ajuns: imposibila comunicare cu cei din jur!

Nu stim! Finalul filmului surprinde ce-a de-a doua familie intemeiata de Velicanu: tanara sa sotie, pustiul lor si inlacrimatul Catalin – in masina care ii duce in concediu in Bulgaria. Poate ca acest concediu, acest repaus departe de viata sa de zi cu zi, ii va deschide ochii, sufletul si mintea lui Velicanu, il va reumaniza…Poate….

Ceea ce construieste acest film, pas cu pas, intr-o linearitate acumulativa, este  drama contemporana mai greu observata si – si mai greu inteleasa – si – si mai greu rezolvata – a zecilor de mii de familii puternic dominate de personalitatea unui gen de Velicanu plin de „principii de viata”. Bune si principiile astea, nu zic nu, dar fara sa depersonalizeze si sa goleasca de suflet continutul vietii. Am spus drama contemporana, dar ca si in orice drama, subzista si un fior de umor si o calitate a in plus a scenaristilor, a regiei si nu in ultimul rand a actorilor este aceea ca releva aceasta unda de umor si duiosie.

Umor pe care personalitatea artistica a lui Vlad Ivanov il aduce pe ecran cu multa masura, tact si talent. O dovada in acest sens este scena plina de dezinvoltura in care Emilian Velicanu, stapanul casei, face un dus, isi selecteaza tacticos schimburile curate, merge in bucatarie, da drumul la radio si se lanseaza – asa cum se afla – gol si numai cu un prosop in jurul salelor – intr-un dans dracesc si hilar – rememorare a tineretii / eliberare tensionala – dar si „iata cine sunt eu” – dupa care – revenind la atitudinea sa asezata, de om cu responsabilitati, se imbraca tacticos si isi culege grijului portofelul si cheile masinii, pe care si le repartizeaza in buzunare. O scena pe care nu stiu cati alti actori ar fi in stare sa o joace cu atata masura si naturalete. Ca si alte mici scene: daca ar fi sa ma refer la repetata lui revolta referitoare la „nesimtitul” care ii ocupa locul LUI de parcare, sau daca ar fi sa ma refer la limbajul uneori colorat si pigmentat cu injuraturi slobozite insa moale, fara reala obida…

Vlad Ivanov este pionul central al actiunii filmului, prezent in fiecare secventa a acestuia, in persoana lui Emilian Velicanu, pe care reuseste sa „ni-l comunice”. In cunoastem si il recunoastem pe acest personaj, ca facand parte intrinseca din vietile noastre, l-am intalnit, il intalnim, il cunoastem, ba chiar ne este simpatic, pentru ca acesta este adevarul, Velicanu este un tip simpatic, da – este adevarat – genul de tip  „ el si restul lumii”, dar este un simpatic care produce in timp ravagii greu de reparat.

Pentru ca trebuie sa aderam la principii, „chiar si atunci cand ele dor”

Si „Principii de viata” ne face sa constientizam acest lucru..Intr-o realizare tehnica cinematografica aproape impecabila! Un film caruia eu ii dau o nota MARE.

Nota: 9/10

Manusi rosii (2010) – Rote Handschuhe

Daca in cazul precedentei pelicule a lui Radu Gabrea, am reusit sa citesc romanul „Cocosul decapitat” scris de Eginald Schlattner in 1998 (Paul Zsolnay Verlag, Viena) – aparut la  Humanitas in anul 2001 in traducerea Norei Iuga si – prin urmare – sa am o imagine paralela film-carte, de data aceasta inca nu am gasit la Biblioteca Metropolitana romanul „Manusile rosii”, aparut in anul 2001 tot la Viena si apoi tradus in Romania tot de catre Nora Iuga, la Humanitas – in 2005. In acest context, prin urmare, pot sa reflectez asupra transpunerii acestui al doilea roman  al lui Schlattner, numai din perspectiva scenariului propus de Radu Gabrea. Un scenariu dens, inchegat de o maniera teatrala, in sensul ca poate fi cu usurinta transpus pe scandura oricarui teatru prestigios din tara, cu conditia surmontarii inteligente a dificultatilor bilingve – posibilitate la indemana astazi prin mijloace tehnice (subtitrare digitala pe un display). Si bineinteles, cu o distributie bilingva – de care – din fericire – nu ducem lipsa – si avand atat de multi actori de calitate vorbitori nativi sau scoliti de limba germana.

Manusi rosii

Subiectul este cat se poate de viu si actual, din perspectiva istorica si psihologica a actului tradarii, sau mai lejer spus a „turnarii” familiei si anturajului, sub amenintarea, presiunea si exercitarea fortei organelor securiste de represiune. Daca unii dintre dintre conationalii nostri au „turnat”, au incheiat „contracte”, au semnat „adeziuni”, au intocmit „rapoarte detaliate” numai din zel de neinteles, sau numai din interese meschine, sau numai din ticalosie ordinara, altii au facut-o sub presiune psihica, sub amenintari si chiar sub  aplicarea unor pedepse fizice greu de imaginat si de suportat. Insa si unii si ceilalti sunt demni de blamul semenilor sai care au stiut sa-si pastreze verticalitatea. Este vorba despre constiinta, despre caracter si despre taria profunda a acestora. Si tot despre caracter – macar o urma de caracter – este vorba atunci cand unii dintre acesti nefericiti care au turnat, au gasit intr-un moment al vietii lor, puterea sa recunoasca acest lucru in fata societatii, in fata victimelor lor. O cainta reala? Dar de ce atat de tarzie?

Felix Goldschmidt este un alter ego al scriitorului, prin intermediul caruia azi,  pastorul sas Eginald Schlattner ne prezinta radiografia evenimentelor petrecute cu cincizeci de ani in urma.

Marcel Iures

Si prin filmul sau, Radu Gabrea pune sub lumina puternica a laboratorului cinematografic aceasta radiografie cruda a unui cancer diagnosticat si cercetat cu sensibilitate si cu inteligenta de la primele sale simptome si pana in faza de metastaza.

Radu Gabrea ne prezinta o explicatie medicala a ticalosiei care naste ticalosie.

Metodele psihologice si torturile fizice  aplicate de securitate in anii 50 (caci actiunea se petrece in jurul anilor 1957 – 1959 in comunitatea sasilor transilvaneni) nu sunt originale, ele au fost practicate si de Siguranta in perioada interbelica si au sorginte adanca in istoria omenirii, coborand pana in beciurile ingrozitoare ale inchizitiei si mai adanc in antichitate.

Deviza securitatii comuniste s-ar putea sintetiza prin ideea „ clasa muncitoare nu lupta cu batul, lupta cu metoda convingerii”, insa urmarind pas cu pas scenele filmului observam cu usurinta cat de usor se modifica „convingerea” cu ajutorul „batului”. Si unde altundeva – decat in beciurile Securitatii, sau intre zidurile sinistre alte inchisorilor, sau in camerele de interogatoriu, locuri de „catharsis”, de „inaltare a spiritului”, de „purificare a constiintei” cum le numeste cu un imens cinism maiorul Blau (Udo Schenk).

Manusi rosii

Si dupa evenimentele din Ungaria anului 1957, securitatea este puternic determinata sa faca ordine printre scriitorii sasi, printre „evreiasii” de la Editura de Stat, printre toti aceia care-si inchipuie ca pot dicta in „cultura de la noi”.

Cei din generatia mea cunosc foarte bine evenimentele, cu toata osardia cu care structurile au incercat sa le ascunda. Si evenimentele si tragediile petrecute in inchisorile comuniste au fost cu atat mai cunoscute dupa intoarcerea sasilor deportati la rusi, sau a tuturor celor obligati la domiciliu fortat in Baragan, sau a a tuturor celor eliberati din inchisoare in  anii 1965 – 1967.

Pentru generatia tanara insa, acest film-radiografie vine ca o lectie amara despre vremuri si despre omul care s-a asezat sub vremuri in loc sa isi respecte demnitatea.

Si nu a fost lucru usor pentru nimeni – si nici pentru tanarul Felix, sa isi respecte demnitatea umana, intr-un loc in care fiecare pas, fiecare clipa, te apropia de moarte, „o moarte in rate”, singur, cu fata la peretele celulei. Si se produce declicul, ingrozitorul declic psihologic, gestul indelung cultivat si asteptat de tortionarii sai: Felix tradeaza. Sigur ca exista undeva – in urma – niste tare psihice, morale si culturale ale tanarului: are ceva antecedente si  caderi ale sanatatii mintale, are ceva elucubratii marxiste, are ceva ciudatenii ale formarii sale ca tanar barbat, are o oarece indepartare de normele sanatoase ale educatiei religioase, dar pot fi toate acestea motive puternice sa dai mana cu anchetatorul, sa iti tradezi propriul frate, colegii, prietenii, sa inalti  oda de laude „carmaciului stelelor”? Sau si mai tragico-comic, sa intentionezi sa-i convingi pe toti scriitorii sasi sa intre in Partidul Comunist?

Filmul lui Radu Gabrea, cum spuneam, ne conduce strans, pas cu pas, cu apasare, cu responsabilitate si poate cu cruzime intelectuala, spre aceasta metastaza a cancerului eroului sau. Pentru ca eu cred ca numai organismele care au acest sambure al cancerului-tradare, cedeaza pana la urma. Nici penibilul nivel uman si cultural al tortionarilor sai nu il dezmeticeste pe Felix Goldschmidt, nici exemplul tovarasilor de celula – simplul muncitor Vlad Ursescu (Andi Vasluianu)– care reuseste sa-si reprime intentia delatiunii si in felul acesta isi recastiga curatenia firii – sau Dr. Ghosdan (Marcel Iures) – condamnat la moarte – dar pentru care moartea este intrebarea prioritara a filozofiei – nimic nu-i poate vindeca cancerul moral lui Felix Goldschmidt. Iar desele intoarceri in timp ale memoriei sale, asupra momentelor si personajelor implicate in formarea sa sentimentala si intelectuala, mi-au adus dovezi noi asupra labilitatii si alienarii personajului. Labilitate si alienare – pe care imi permit sa o spun, cred ca a dovedit-o Schlattner apoi si in viata sa de dupa „moarte”. Pentru ca gestul scrierii acestui roman, confesiunea sa tarzie, neurmata – dupa cum am citit – de o reala <mea culpa> in fata persoanelor carora le-a distrus mersul firesc al vietii – e doar un act artistic al unui scriitor bun de altfel – inspirat de propria biografie greu de suportat de unul singur sau macar alaturi de Dumnezeu caruia i s-a pus in slujba.

Manusi rosii

Este extrem de bine orientata viziunea desfasurarii actiunii – dezvoltata de Gabrea in spatii inchise, triste, saracite de lumina zilei (imaginea Ion Marinescu) Atat casa familiei Glodschmidt din Kronstadt – Brasov – Orasul Stalin, cat si zidurile celulei si ale coridoarelor inchisorii au un realism crud, umed, impovarator, dezumanizant. Simbolistica obiectelor menite sa tortureze psihic, sa inhibe liberul cuget si sa dezlantuie teroarea psihica: ochelarii pusi pentru calatoriile pe culoarele inchisorii, lampile anacronice orbindu-l pe cel cel anchetat in birourile saracacioase, tineta jalnica din celula…si in general scenografia si costumele: Florin Gabrea / Svetlana Mihailescu sunt minutios gandite si proiectate in vederea transmiterii realismului si credibilitatii momentelor. Am fost uimita sa aflu ca „inchisoarea” a fost in totalitate realizata in platoul de filmare, pentru ca transmite  perfect atmosfera pe care copil fiind, am intalnit-o prin anii 60 la Doftana si la Poarta Alba.

Distributia selectata de catre Radu Gabrea pentru aceasta pelicula este una de zile mari si contribuie la trecerea filmului catre spectatori!

Alexandru Mihaescu, pentru care va prezint si acest interviu, avand deja la activ o bogata paleta de roluri in teatru si film in spatiul romano-german, a fost distins ca „cel mai bun actor la Saturno International International Film din Italia” pentru rolul Felix Goldschmidt si  face intradevar un rol de exceptie, trecand cu usurinta de la naivitate, la frica, la framantare, la cedare, la zel ticalos si inconstient si mai ales – transmitand dincolo de ecran complexitatea actului tradarii.

Ca intotdeauna, Andi Vasluianu construieste un personaj viu, credibil, un om simplu dar framantat de chinurile nedrepte la care il supune viata – viata ca un fel de joc „de-a friptea” – un joc insa, in care el nu isi pierde demnitatea, gasind puterea – chiar si in momentul mortii, sa se spele de orice pacate, murmurand „Tatal nostru”. Andi Vasluianu este un actor extraordinar de versatil, are capacitatea de a intra in pielea unor personaje de facturi diferite si de a gasi pentru fiecare cheia potriva de interpretare, ceea ce denota si munca, dar si un talent solid!

Radu Gabrea

Marcel Iures inobileaza prin prezenta sa filmul lui Radu Gabrea. Da o substanta profunda si filozofica rolului Dr. Ghiosdan, un om care nu mai are nicio indoiala si nicio speranta in privinta Romaniei comuniste. Cele vreo 40 de filme si multe…multe roluri in teatru ii confera din punctul meu de vedere o candidatura certa la o STEA pe „Aleea Celebritatilor” din Bucuresti.

Mircea Rusu, un foarte bun actor pe care l-am revazut de curand si in „Miss Daisy si soferul ei” si care are la activ si cateva roluri in filme de televiziune, se doveste si el a fi fost bine distribuit in rolul Lt. Col. Alexandrescu, o partitura care i-a dat ocazia sa realizeze un personaj emblematic. Cine s-a ciocnit de-a lungul vietii, in realitate, cu astfel de „personaje”, in anii de trista amintire, dar chiar si astazi, stie ca am dreptate.Alunecos, ticalos, fara niciun crez decat acela in proiile interese, in propria existenta… Mircea Rusu transmite exact veracitatea si ticalosia slugilor de rand inalt!

Un alt personaj emblematic este Maiorul Blau care interpretat de Udo Schenk, capata o substanta tragica. El este primul papusar care trage unsuros si viclean sforile marionetei in devenire – Goldschmidt, dar care sfarseste prin a cadea victima sistemului, manevrat la randul sau, de alti papusari. Ce este foarte interesant in ceea ce il priveste pe Schenk este (in conexiune cu problemele actuale romanesti privind dublarea filmelor la TB) ca actorul este acela care ii dubleaza in limba germana in filme, pe  Ray Liotta, Ralph Fiennes, Kevin Bacon, Colm Feore, Gary Oldman, Tim Roth ,Steve Buscemi si Jeffrey Combs. De curand, pe ecrane a aparut productia „La Rafle” – realizata in anul 2010, regia Rose Bosch, cu Jean Reno, Mélanie Laurent si  Gad Elmaleh, unde Udo Schenk interpreteaza rolul lui Hitler.

Cum spuneam, o paleta excelenta de actori, bine distributi si bine integrati in scenariu de catre regizorul Radu Gabrea.

Si pentru ca in coloana sonora a filmului putem asculta Lili Marleen – un cantec german de dragoste, devenit popular in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, de ambele  parti ale fontului (axa si Aliati). Înregistrările făcute de Lale Andersen în 1939 ne-au ramas pana astazi. În 1941 trupele germane ocupă Belgradul. Povestea a cântecului a început odată cu difuzarea la Radio Belgrad a versiunii cântate de Lale Andersen. Lui Erwin Rommel i-a plăcut atât de mult cântecul încât a cerut postului de radio să-l transforme în semnatura emisiunii de știri. Începând de pe 18 august 1941 și până la sfârșitul războiului, Radio Belgrad a transmis cântecul în fiecare seară la ora 21:55, exact înainte de finalul emisiunii. Postul era recepționat și de trupele aliate plasate în zona Mării Mediterane, astfel că în scurt timp a devenit cântecul favorit al tuturor soldaților din zonă, indiferent de tabară în care se găseau.

Manusi rosii!!! Poate pentru ca jocul „de-a friptea” simbolizeaza jocul „de-a viata” si uneori de loviturile vietii nu trebuie sa te feresti, tupilezi, aluneci, strecori, inseli, tradezi. Cu incercarile vietii trebuie sa lupti – si nu oricum – ci cu demnitate, altfel – vei purta manusi rosii – culoarea rosie a sangelui tradat.

Nota: 8/10

Nasa (2011) – The Godmother

Iesind din sala, dupa ce am vazut filmul, eu m-am gandit – asa – cu mintea aia a mea atat de “agresata”, ca cel mai potrivit titlu al peliculei ar fi fost Nas(p)a .

E punctul meu de vedere, bineinteles – subiectiv – adica format pe stratul de cultura, educatie si simt estetic personal, asa ca in mod sigur – nu voi fi in asentimentul multora – pentru ca nu suntem cu totii la fel croiti si indestulati la minte si la suflet .

In acelasi timp, filmul mi-a amintit de acele susanele de pe vremuri (si nu numai atunci), cand la o injghebare a unui „spectacol” la botu’ calului, erau puse pe afis vreo doua nume valoroase (care uneori nici habar nu aveau de eveniment) si apoi erau inghesuiti pe scena „artisti” de Doamne-ajuta!

Nasa

Ei, de fapt in cazul de fata chiar a aparut in film Dragos Bucur, dar intr-un rol sters si lipsit de substanta.

In schimb galeria pseudo-actorilor a fost bogata si menita sa atraga o anume categorie de spectatori gata sa isi vada favoritii zilei. Macar daca acesti favoriti ar fi excelat in ceea ce stiu ei sa faca mai bine…da’ NU, nici vorba, ei au vrut sa joace intr-un film . Ori protagonistii showbizului romanesc nu sunt intotdeauna capatuiti de Dumnezeu si cu talent actoricesc

Un film cu un scenariu la care a contribuit Tudor Voican. Poate este vorba despre alt Voican, nu despre cel de la Periferic, sau Medalia de onoare, sau California Dreamin’. Un alt Voican, care amesteca fara har si umor, realitatea romaneasca cu cliseele americane si face din ele baloane de sapun fasaitoare! Intentia de a scrie comedie se ineaca intr-un esec total pentru mine, deoarece nu am reusit nici macar sa zambesc la vreo replica sau la vreo situatie care sa conduca la o postura comica. Ca sa nu mai zic si ca ideea naucitoare a „vorbirii” in engleza „cu accent à la Iliescu” a fost mai mult decat nefericita!

The Godmother

Si cand ai un scenariu secat de haz si de o minima coerenta credibila, nici regia nu poate repara mare lucru, poate doar sa ii lase pe protagonistii selectati dupa criteriul „oamenii zilei” sa isi exerseze improvizatiile demne de scena unui camin cultural.

Ceea ce mai salveaza este ritmul destul de alert – desi si acesta contribuie la totala confuzie a povestii.

Si tot salvatoare a fost pentru mine imaginea, cinematografia filmului, culoarea, claritatea, plasticitatea camerei de filmat. Inceputul si finalul filmului, cu cei doi copii atat de naturali si firesti, intr-un decor coborat parca dintr-o poveste fantastica. Interioarele superbe ale Palatului Ghica, frumusetea arhitecturala a vilei bucurestene alese pentru filmari… Meseria lui Viorel Sergovici.

Jojo

Si din nou, revin si spun ca nu inteleg de ce se opteaza pentru distributii in mare parte  neprofesioniste, lipsite de talent, dar dolodora de cabotinism, cand scena si filmul romanesc au extraordinari actori tineri sau mai copti – atat de capabili sa inobileze cu interpretarea lor chiar si partituri mai putin fericite. Se vede treaba ca MediaProPictures este  „una famiglia” la statutul careia nu poate sa aceeada orice actor . Si totusi, iata ca a intrat in familie si o actrita din State, dar perfect corespunzatoare: nici cine stie ce frumoasa, nici talentata, nici cu sare si piper .

Pe de alta parte, cred ca se vor inghesui multi sa vada filmul si sa-si dea ghionturi: „uite-l ma, pe Smiley, ce misto joaca” .

In articolul de la linkul alaturat, e o mica perla din punctul meu de vedere. Relatarea jurnalistului/jurnalistei monden/mondene se refera la faptul ca Jojo era imbracata cu o „rochie feminina” . Sunt curioasa cum arata o „rochie masculina”. Poate daca s-ar fi exprimat in legatura cu „linia” tinutei, ocolea umorul fara voie

Prin urmare, cu parere de rau:

Nota: 5/10

Operatiunea “Monstrul” (1976)

Dupa articolul nostru colectiv din 1 aprilie, am fost “mustruluit” ca nu imi duceam aminte de acest film, pe care este destul de probabil sa il fi vazut in tineretile mele (nu prea indepartate, de altfel) si despre care nu imi aduceam aminte nici amanunte, nici planul general. Asa ca am decis sa il vad, iar acum, in timp ce fac recenzia, chiar se deruleaza cateva imagini in fata mea: un Toma Caragiu intrasigent, serios, calculat si principial; un Octavian Cotescu perfect pus in plan, ca si in celelalte filme si piese de teatru, adica strengar, distant si cu zambetul pe buze; un Marin Moraru timid, subordonat si cu un simt al umorului bine pronuntat.

E normal ca personajul interpretat de Toma Caragiu se da mai important decat este. Este seful expeditiei, este Stie-tot si nu uita acest lucru nici macar atunci cand se afla in dificultate. Exemplul tipic este momentul in care trebuie sa lanseze barcile pe apa: toata lumea se chinuie, el da indicativul „mai liniste, ca speriem pestii”, desi chinuiala lui (de fapt, a tuturor) este in zadar. In momentul in care omul Deltei lanseaza barcile in doar doua miscari, el isi dezvaluie „superioritatea”: „v-am spus eu ca e usor”, iar partea inteligenta din ele isi da seama ca localnicul trebuie folosit si introdus in echipa, macar pentru a-l sustine pe el.

Operatiunea "Monstrul"

Sunt sigur ca unui pescar amator (sau chiar profesionist) acest film ii este pe plac: o plimbare prin Delta dupa pestele cel mare, o intalnire cu un localnic ce stie toate secretele, un schimb profitabil pentru ambele parti (mult peste contra unei sticle de rachiu), o captura impresionanta chiar daca nu este si meritata (sau, dupa cum spun bancurile cu si despre pescari, cumparata de la magazinul din colt). Nu lipsesc nici pozele cu exemplarele „prinse”, fotografii de fala peste multi ani.

Daca am perceput acest film drept una dintre cele mai bune comedii vazute vreodata? Nu, dupa parerea mea. Ca orice film romanesc din perioada comunista, a imbatranit prea mult dupa cei peste 30 de ani. Chiar daca sunt lucruri moderne pentru acei ani (sau cel putin pentru cinematografia romaneasca a acelor ani) si anume muzica noua si occidentala, un oarecare mesaj filosofic, o anumita indrazneala in conturarea unor personaje nonconformiste, nu este genul de umor debordant, care sa ne faca sa radem in hohote (poate cu exceptia scenei din cort, extrem de amuzanta). In orice caz, interesant si recomandat.

Nota: 7/10

Periferic (2010)

„Periferic” este o coproductie Saga Film (Romania) si Aichholzer Filmproduktion (Austria), realizata cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei. Filmul este distribuit pe plan internațional de MK2, iar în România de Voodoo Films.

Pe 1 aprilie, „Periferic” se lanseaza simultan in cinematografe si online, pe webkino.ro – o premiera in industria autohtona de cinema.

Filmul si-a început traseul festivalier anul trecut la Locarno, unde Ana Ularu a fost premiata de criticii elvetieni pentru interpretare, si a continuat la Toronto, Namur, Varsovia, Viena, Moscova, Cairo, Cottbus, Salonic, Rotterdam si Göteborg.

La Viennale, pelicula a fost distinsa cu Premiul FIPRESCI (Federatia Internationala a Criticilor de Film), iar la Varsovia a obtinut patru distinctii (Cel mai bun scenariu, Mentiune speciala acordata Anei Ularu din partea juriului competitiei, Premiul FIPRESCI si Mentiunea speciala a juriului ecumenic).

Ana Ularu

La Festivalul International de Film de la Salonic, „Periferic” şi-a adjudecat Trofeul Golden Alexander, Premiul pentru Cea mai buna actrita (Ana Ularu) si Premiul Asociatiei Criticilor de Film din Grecia.

Din Mapa de Presa, va transcriu mai jos:

Nota regizorului

„Oricât de ciudat ar suna, cred sincer că regizorul e cel mai puţin în măsură dintre toţi (unii ar spune chiar cel mai puţin capabil) să vorbească despre filmul său şi finisarea lui. O dată ce un film a fost terminat, nu îţi mai aparţine şi orice idei ai avut în timp ce îl făceai, ar fi mai bine să le păstrezi pentru tine acum. Nu din teama că ideile tale ar fi inconsecvente sau prost articulate, ci pentru că ele sunt alterate, transformate, chiar înlocuite la contactul cu audienţa. Schimbarea aceasta e dramatică – până la punctul în care aproape orice interpretare este validă, şi una e la fel de bună ca oricare alta, evident, în limitele rezonabilului. Asta e valabil mai ales pentru marile întrebări: „Despre ce este filmul?”, „Ce încearcă regizorul să spună?”. Cred cu tărie că vorbind despre intenţiile mele şi oferind orice punct de vedere asupra poveştii limitez în mod semnificativ implicarea audienţei şi participarea ei şi obstrucţionez propriile ei reflecţii asupra filmului.

Periferic

Pot, în schimb, să vorbesc despre unul dintre lucrurile care m-au incitat cel mai tare când am început să regizez acest film. Pe tot parcursul procesului de rescriere a filmului, am fost captivat nu numai de personaje, ci şi de constrângerile pe care ţi le impune intervalul de timp al acţiunii, de 24 de ore. În mod natural, asta limitează şi căile prin care poţi face audienţa să descopere şi să înţeleagă personajele. Întotdeauna m-au atras poveştile cu un personaj puternic, proeminent şi, fără nici o îndoială, Matilda e centrul filmului Periferic. Dar cât de multe poţi afla despre o persoană într-o singură zi? Şi, cel mai important, cum? Provocarea a devenit şi mai dificilă din cauza caracterului acestui personaj – abia ieşită din închisoare după mai mult de doi ani, Matilda nu e genul de persoană care să vorbească fără încetare despre motivele ei sau care să dezvăluie multe despre ea şi trecutul ei (de fapt, e chiar opusul).

Structura pe trei capitole mi s-a părut modul cel mai adecvat în care pot spune această poveste la nivelul cel mai banal – adică desfăşurarea ei. Matilda se întâlneşte cu cele mai importante trei persoane din viaţa ei în trei capitole succesive şi în felul acesta, foarte lent, imaginea ei începe să prindă contur. Aflăm frânturi despre trecutul ei, ajungem să înţelegem situaţia ei actuală şi, în cele din urmă, întrezărim şi ce s-ar putea întâmpla cu ea în viitor. Dar imaginea ei nu este completă – aşa cum nici un film nu e niciodată încheiat când e terminat din punct de vedere tehnic, pentru că are nevoie de audienţă şi de gândurile şi interpretările ei, ca să prindă viaţă. Şi în momentul acela, e bine ca regizorul să stea deoparte.”

Bogdan George Apetri

Bogdan George Apetri a profesat doi ani ca avocat in Romania, inainte de a se stabili in Statele Unite, unde a absolvit dubla specializare Regie de film si Imagine la Columbia University din New York. Scurtmetrajele sale au rulat in festivaluri importante: Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal, iar „A Very Small Trilogy About Loneliness” a fost nominalizat la Student Academy Awards 2006 – „Oscarul studenţesc”. Apetri a coprodus si filmul american „3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a castigat Premiul pentru regie la Festivalul Sundance (2010).

Si ce o sa spuneti acum: „bine-bine, dar care este parerea ta?”

Parerea mea este ca am vazut astazi o productie realizata intr-o maniera originala in peisajul filmului romanesc (asta daca lasam deoparte povestea in sine – bine construita, dar, care se apleaca din nou asupra lumii „periferice” contemporane).

Periferic

Personaje bine creionate si care isi traiesc cele 24 de ore ale actiunii, conturandu-si convingator personalitatile si dramele cu care vin din urma si cu care coabiteaza in prezent. Cele trei capitole pe care se structureaza scenariul traseaza relatiile dintre personaje intr-o conjuctura social-psihologica de „periferie” romaneasca si mai ales – mereu – cu obstinatie – o face de-a lungul omniprezentelor culoare lungi flancate lateral de usi…multe usi inchise …punandu-se mereu intrebarea: oare care este usa aleasa care se va deschide spre optiunea corecta! Dincolo de obstructia acestor lungi coridoare strabatute de Matilda, finalul deschis – pe malul marii – in zorii unui cer luminos, lasa libera ideea unei alegeri potrivite unui viitor impacat cu tragediile lasate in urma. Aceasta este varianta optimista. Sigur ca, asa dupa cum spuneam, totul e deschis si pot exista si variante de viitor intunecate, pentru ca e tare greu sa uiti, sa te remodelezi, sa te reconstruiesti!.

Camera de filmat lucreaza foarte bine cu figurile actorilor, exceland asupra Anei Ularu si decupandu-i inspirat trupul si fata in perpetua transfigurare a starilor si sentimentelor. Pe colturosenia incrancenata a figurii, ochii se detaseaza intr-o ciudata lumina verde venind din interior, care exprima toate frustrarile, dar si ambitiile si sperantele personajului.

Finalul marcat de piesa „Cea mai frumoasa zi” a lui Alexandru Andries – spune fiecaruia ce vrea sa inteleaga!

Nota: 8/10