Din dragoste cu cele mai bune intentii (2011)

Fiecare dintre noi ne maturizam si trecem, din nefericire, prin momente in viata cand suntem pusi in fata posibilitatii tragice a pierderii celor mai dragi de langa noi, recte parintii. Si asa cum spune personajul principal al filmului, Alex, ne alegem cu “pete pe creier”! Stie si Adrian Sitaru (scenarist/regizor) aceasta si o stiu si eu foarte bine. O stim din experienta proprie. Cu un final iremediabil in ceeace ma priveste! O situatie de viata care naste o stare psihotica, care la Alex se declanseaza  prin constientizarea posibilitatii de a-si pierde mama (lovita de un mic accident cerebral). Psihoza se manifesta printr-un contact ciudat cu viata si cu situatia in care se gaseste si in care nu se recunoaste si in care nu stie cum sa reactioneze cat mai adecvat. Si care conduce la reactii parelnic stranii, dar care pentru societatea romaneasca contemporana nu sunt deloc ciudate.

Pentru ca actiunea se petrece in oraselul in care locuiesc si profeseaza parintii lui Alex si unde exista un sistem social-psihologic bazat pe mentalitati specifice unor astfel de locuri: cine cu cine se cunoaste, ce serviciu sau ce bine si-au facut unii altora, cat de cumsecade si de “bine intentionat” este x sau y… Si pana la urma, acest conglomerat “familie-cerc prieteni” al oraselului, este valabil – in mare – si la nivelul tarii – el cuprinde relatii-prieteni-faima-renume cu intindere la Cluj, la Timisoara … cum spuneam – la nivelul “patriei”

Alex, dimpreuna cu iubita lui, Delia, locuiesc si muncesc in Bucuresti, au capatat nervul si obisnuita capitalei, insa sunt educati in virtutea aceluiasi sistem de mentalitati, astfel incat personajul nostru, sclavul acestora, dar si dezvoltatorul lor in exces pe fondul psihozei generate de soc, se zbate sa isi duca mama intr-un spital mai mare, intr-un oras mai mare, la un medic cu specializari mai inalte. In micul univers privincial si fata in fata cu situatia prin care trece isi pierde aplombul, devine nesigur, frizeaza chiar istericul. “Bunele sale intentii” devin o povara negativa, conform sintagmei “mai binele e dusmanul binelui”.

Superficial privind, observam numai filonul dramatic, tragic, al povestii.

Insa data fiind maniera de filmare consecvent adoptata de regizor de-a lungul filmului, acel “point of view”, conform caruia eu, spectatorul, ajung sa fac parte din cadru, de fiecare data in ipostaza interlocutorului spre care priveste direct personajul in actiune, lucrurile se complica. Se complica pentru ca pe de o parte – spectatorul este acolo, implicat direct, lui i se adreseaza privirea si replica si trairea, empatizeaza nemijlocit, iar pe de alta parte, tot el, spectatorul, are o valenta libera (este “mana rece”), datorita careia poate detecta si absoarbe umorul si ironia prezente la fiecare pas. Pentru ca, in paralel cu filonul tragic al actiunii, se desfasoara comedia. O comedie a stereotipiilor comportamentelor umane (de grup, de gasca de prieteni, de colegi, de familie). Clisee sociale, comportamentale, verbale din care razbate adeseori un comic irezistibil, mergand chiar pana la bizarerie (vezi scena in care in salonul de spital, Alex ia un instantaneu fotografic de grup caruia i se alatura doamna purtand masca uriasa a iepuroiului lui Alice, coborat parca din “Tara Minunilor”).

Personajele care populeaza lumea spitalului si lumea micului orasel sunt suculente si extrem de reprezentative la nivel social.

Incepand cu molcomul, limitatul si enervant de “glumetul” tata al lui Alex, in mod clar dependent de mana-forte a sotiei. Un om simplu, convins ca este in conjurat numai de “oameni cumsecade”, tributar interdependentelor de ploconire sociala.

Ajungand la extraordinar de bine conturatul personaj al doctorului Crisan, nostalgic inca dupa Bucurestiul parasit in urma cu douazeci de ani, mandru de faptul ca locuit in capitala si care gaseste cu cale sa monologheze in fata framantatului Alex, despre persoana sa, importanta sa, cariera sa…despre EL!!! Si care ii ofera bolnavei sale o doza de relaxare, aducandu-i la pat DVD-uri cu Nana Mouskouri

Continuand cu sistemul relatiilor de tip  “o mana ajuta pe alta”, conform caruia atat doctorul Crisan, cat si doctorita Nuti, laboratorul de analize, ba chiar si directorul spitalului vin indatoritori intru sprijinul bolnavei. Si o relatie buna e si medicul ortoped,…”ca nu se stie”

Vorbind despre omul simplu si “plin de intentii bune”, limitat intelectual, dar “priceput in toate cele”, respectiv colega de salon a mamei, aceea din patul alaturat ei, aceea care a suferit o operatie pe creier pentru ca “in timp ce dadea la rate, a cazut BLANA din picioare” si care spune ca “perfuzia e sfanta” – chit ca nu- ti mai e  necesara

Si culminand cu magistrala mostra de gandire privind medicatia: “daca nu-i strica, ii face bine”!!!!

Sigur ca pana la urma, acest film nu este nici tragedie, nici comedie, ci este o tragicomedie.

Psihoza dezvoltata de Alex, pe fondul constientizarii viitorului, oricand va fi acesta, capata o forma de autoaparare atunci cand reintors in garsoniera sa din Bucuresti, “face refuz” de a mai raspunde la telefon. Deoarece “camdva o sa fie o veste proasta”!!! Si tot metoda de filmare “point of view” este aceea care in finalul filmului incumba si ideea mistica a soartei dirijate de undeva, de mai sus, motiv pentru care ochiul camerei , deasupra lui Alex, capteaza privirea ridicata a acestuia (cinematografia – Adrian & Mihai Silisteanu), cata vreme timpul curge: Monday, Tuesday…..

Variety spune ca filmul pare “redat dupa o inregistrare realizata pe furis”, adica respira autenticitate. Exact asta am simtit si eu. Autenticitatea de care ne lovim zilnic si pe care ne-o insusim din pacate in partile ei negative, dar care sunt convinsa ca exista pretutindeni in lumea asta larga.

Dupa cum ne-a dezvaluit Adrian Sitaru dupa proiectia filmului, la baza scenariului sta o poveste personala de viata, care l-a tulburat si l-a marcat si care, iata, s-a descarcat intr-o productie care deja a castigat la Locarno doua premii importante: Premiul pentru cea mai bună regie si Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal oferit lui Bogdan Dumitrache.

O distributie bogata, in care chiar si personajele cu aparitii foarte scurte realizeaza creatii pline de naturalete (Adina Popescu, Victoria Cocias, Magda Catone), in care Natasa Raab si Bogdan Dumitrache dau VIATA autentica tandemului mama-fiu si trec cu usurinta catre sufletul si mintea spectatorilor. Si un cuvant despre Adrian Titieni, exceptional in ditiramba doctorului Crisan si despre Marian Ralea, atat de complex in comparatie cu imaginea mai  veche pe care o aveam.

Eu astept cu mare inters urmatorul film al lui Adrian Sitaru, la fel cum ii astept si pe cei doi protagonisti principali in viitoarele lor productii.

Pentru ca, nu-i asa, mai avem a vorbi despre “Din dragoste cu cele mai bune intentii”, doar si Iadul e pavat cu intentii bune!

Nota: 7.5/10

Principii de viata (2010)

Pentru inceput, un „multumesc” Adei Solomon sub a carei mana de producator daruit, un alt actor roman – Vlad Ivanov – urmand-o pe Ozana Oancea, primeste primul  rol principal intr-un film!

In al doilea rand spun cititorilor acestui blog sa mearga incepand cu 30 septembrie in cinematografe si sa vada aceasta productie, recompensata cu Premiul pentru cea mai buna regie (Constantin Popescu), la TIFF 2011.

In al treilea rand spun ca am apreciat actiunea de marketing/promovare a filmului, pentru ca cei prezenti la vizionarea pentru presa au fost daruiti cu cate un tricou inspirat inscriptionat, drept care l-am fotografiat spre a vi-l prezenta in aceasta cronicuta

Si nu in ultimul rand spun ca Principii de viata este unul dintre cele mai bune filme romanesti pe care l-am vazut. Parerea mea . Pentru ca reuseste intr-un mod subtil-inteligent sa ne prezinte asa cum suntem astazi multi dintre noi, sau cum am putea deveni, daca nu constientizam si asimilam mesajul filmului.

Multi se pot regasi (daca nu se ascund dupa plop), in tipologia „Emilian Velicanu”. Un om obisnuit al „vremurilor” romanesti, cu care facem cunostinta intr-un „30 august, ora 7.30 dimineata”, cand la volanul masinii sale se indreapta spre santierul noii locuinte din Pipera. Velicanu se conformeaza standardelor „cetateanului obisnuit” contemporan de pe malurile Dambovitei si facem pas cu pas cunostinta cu „principiile de viata” asezata, bifate de catre acesta: apartamentul de bloc versus vila cu etaj, renuntarea la fumatul care „cauzeaza grav sanatatii”,  un loc al lui si numai al lui,de parcare, o a doua familie intemeiata cu o nevasta mai tanara, o slujba bine remunerata care conduce la un portofel din belsug garnisit din care isi achita cu dezinvoltura toate cheltuielile, un concediu binemeritat altundeva decat pe cuprinsul patriei, asigurarea materiala a progeniturilor cu tot ce-si doresc sau nu-si doresc… Si peste toate acestea, „controlul pe baza de principii” asupra celorlalti din viata sa, care daca nu se conformeza, „jar mananca”.

Velicanu strabate sigur si dezinvolt fiecare scena a filmului si seamana cu un mic taruras-buldozer: nimic nu il poate opri sau stanjeni cu adevarat din drumul sau, de la hotararile sale, cu care ghideaza vietile celorlalti, de la „principiile sale de viata”:) principii normale si sanatoase in fond. Dar principii pe care le vehiculeaza si le etaleaza sterp, uitand „viata” si reatragandu-se din realitate. Nu pentru ca ar fi lipsit de intentii bune, ci pentru ca acestea ii paveaza drumul abandonului umanului. Taurasul-buldozer Velicanu, nu COMUNICA. El – din preaplinul constiintei sale de sine, egocentric pana in varfurl unghiilor, vorbeste si interactioneaza cu familia sa, de fapt cu familiile sale, cu colegii, cu angajatii sai, cu societatea in care navigheaza, fara sa comunice sufleteste, la nivel uman. La un moment dat, plecand de la numele sau Velicanu, am avut senzatia unui Pelican plutind maret, increzator, plin de sine, limitat si insingurat pe bucatica lui de apa unde se simte stapan cu gusa plina.

Si ca intotdeauna in viata (sau pe bucatica de balta personala), un cataclism personal vine sa zguduie „incremenirea in proiect”. In cazul lui Velicanu, arhitectul vietilor celor din jurul sau, cel care le jaloneaza traiectoriile si bunastarea pe baza rigidelor si golitelor de substanta  „principii de viata” personale, acest cutremur sa spun, este produs de o trauma puternica, de o lovitura sub centura in constructia sa plina de principii in calitate de tata al adolescentului Catalin, care – rebel, debusolat, nesimtit si obraznic – isi manipuleaza si gratuleaza parintii cu apelative precum „vita, boi…”. Emilian Velicanu recunoaste in fata fostei neveste ca „am gresit cu el”. L-a hranit, l-a imbracat, l-a supracadorisit … insa acum intelege ca trebuie „sa indreptam lucrurile”. Iar calea de indreptare aplicata, needucativa prin tardivitate si violenta, este o bataie de mama focului! O noua forma a  „principiilor sale de viata” sau o reala si profunda intelegere a situatiei in care a ajuns: imposibila comunicare cu cei din jur!

Nu stim! Finalul filmului surprinde ce-a de-a doua familie intemeiata de Velicanu: tanara sa sotie, pustiul lor si inlacrimatul Catalin – in masina care ii duce in concediu in Bulgaria. Poate ca acest concediu, acest repaus departe de viata sa de zi cu zi, ii va deschide ochii, sufletul si mintea lui Velicanu, il va reumaniza…Poate….

Ceea ce construieste acest film, pas cu pas, intr-o linearitate acumulativa, este  drama contemporana mai greu observata si – si mai greu inteleasa – si – si mai greu rezolvata – a zecilor de mii de familii puternic dominate de personalitatea unui gen de Velicanu plin de „principii de viata”. Bune si principiile astea, nu zic nu, dar fara sa depersonalizeze si sa goleasca de suflet continutul vietii. Am spus drama contemporana, dar ca si in orice drama, subzista si un fior de umor si o calitate a in plus a scenaristilor, a regiei si nu in ultimul rand a actorilor este aceea ca releva aceasta unda de umor si duiosie.

Umor pe care personalitatea artistica a lui Vlad Ivanov il aduce pe ecran cu multa masura, tact si talent. O dovada in acest sens este scena plina de dezinvoltura in care Emilian Velicanu, stapanul casei, face un dus, isi selecteaza tacticos schimburile curate, merge in bucatarie, da drumul la radio si se lanseaza – asa cum se afla – gol si numai cu un prosop in jurul salelor – intr-un dans dracesc si hilar – rememorare a tineretii / eliberare tensionala – dar si „iata cine sunt eu” – dupa care – revenind la atitudinea sa asezata, de om cu responsabilitati, se imbraca tacticos si isi culege grijului portofelul si cheile masinii, pe care si le repartizeaza in buzunare. O scena pe care nu stiu cati alti actori ar fi in stare sa o joace cu atata masura si naturalete. Ca si alte mici scene: daca ar fi sa ma refer la repetata lui revolta referitoare la „nesimtitul” care ii ocupa locul LUI de parcare, sau daca ar fi sa ma refer la limbajul uneori colorat si pigmentat cu injuraturi slobozite insa moale, fara reala obida…

Vlad Ivanov este pionul central al actiunii filmului, prezent in fiecare secventa a acestuia, in persoana lui Emilian Velicanu, pe care reuseste sa „ni-l comunice”. In cunoastem si il recunoastem pe acest personaj, ca facand parte intrinseca din vietile noastre, l-am intalnit, il intalnim, il cunoastem, ba chiar ne este simpatic, pentru ca acesta este adevarul, Velicanu este un tip simpatic, da – este adevarat – genul de tip  „ el si restul lumii”, dar este un simpatic care produce in timp ravagii greu de reparat.

Pentru ca trebuie sa aderam la principii, „chiar si atunci cand ele dor”

Si „Principii de viata” ne face sa constientizam acest lucru..Intr-o realizare tehnica cinematografica aproape impecabila! Un film caruia eu ii dau o nota MARE.

Nota: 9/10

Manusi rosii (2010) – Rote Handschuhe

Daca in cazul precedentei pelicule a lui Radu Gabrea, am reusit sa citesc romanul „Cocosul decapitat” scris de Eginald Schlattner in 1998 (Paul Zsolnay Verlag, Viena) – aparut la  Humanitas in anul 2001 in traducerea Norei Iuga si – prin urmare – sa am o imagine paralela film-carte, de data aceasta inca nu am gasit la Biblioteca Metropolitana romanul „Manusile rosii”, aparut in anul 2001 tot la Viena si apoi tradus in Romania tot de catre Nora Iuga, la Humanitas – in 2005. In acest context, prin urmare, pot sa reflectez asupra transpunerii acestui al doilea roman  al lui Schlattner, numai din perspectiva scenariului propus de Radu Gabrea. Un scenariu dens, inchegat de o maniera teatrala, in sensul ca poate fi cu usurinta transpus pe scandura oricarui teatru prestigios din tara, cu conditia surmontarii inteligente a dificultatilor bilingve – posibilitate la indemana astazi prin mijloace tehnice (subtitrare digitala pe un display). Si bineinteles, cu o distributie bilingva – de care – din fericire – nu ducem lipsa – si avand atat de multi actori de calitate vorbitori nativi sau scoliti de limba germana.

Manusi rosii

Subiectul este cat se poate de viu si actual, din perspectiva istorica si psihologica a actului tradarii, sau mai lejer spus a „turnarii” familiei si anturajului, sub amenintarea, presiunea si exercitarea fortei organelor securiste de represiune. Daca unii dintre dintre conationalii nostri au „turnat”, au incheiat „contracte”, au semnat „adeziuni”, au intocmit „rapoarte detaliate” numai din zel de neinteles, sau numai din interese meschine, sau numai din ticalosie ordinara, altii au facut-o sub presiune psihica, sub amenintari si chiar sub  aplicarea unor pedepse fizice greu de imaginat si de suportat. Insa si unii si ceilalti sunt demni de blamul semenilor sai care au stiut sa-si pastreze verticalitatea. Este vorba despre constiinta, despre caracter si despre taria profunda a acestora. Si tot despre caracter – macar o urma de caracter – este vorba atunci cand unii dintre acesti nefericiti care au turnat, au gasit intr-un moment al vietii lor, puterea sa recunoasca acest lucru in fata societatii, in fata victimelor lor. O cainta reala? Dar de ce atat de tarzie?

Felix Goldschmidt este un alter ego al scriitorului, prin intermediul caruia azi,  pastorul sas Eginald Schlattner ne prezinta radiografia evenimentelor petrecute cu cincizeci de ani in urma.

Marcel Iures

Si prin filmul sau, Radu Gabrea pune sub lumina puternica a laboratorului cinematografic aceasta radiografie cruda a unui cancer diagnosticat si cercetat cu sensibilitate si cu inteligenta de la primele sale simptome si pana in faza de metastaza.

Radu Gabrea ne prezinta o explicatie medicala a ticalosiei care naste ticalosie.

Metodele psihologice si torturile fizice  aplicate de securitate in anii 50 (caci actiunea se petrece in jurul anilor 1957 – 1959 in comunitatea sasilor transilvaneni) nu sunt originale, ele au fost practicate si de Siguranta in perioada interbelica si au sorginte adanca in istoria omenirii, coborand pana in beciurile ingrozitoare ale inchizitiei si mai adanc in antichitate.

Deviza securitatii comuniste s-ar putea sintetiza prin ideea „ clasa muncitoare nu lupta cu batul, lupta cu metoda convingerii”, insa urmarind pas cu pas scenele filmului observam cu usurinta cat de usor se modifica „convingerea” cu ajutorul „batului”. Si unde altundeva – decat in beciurile Securitatii, sau intre zidurile sinistre alte inchisorilor, sau in camerele de interogatoriu, locuri de „catharsis”, de „inaltare a spiritului”, de „purificare a constiintei” cum le numeste cu un imens cinism maiorul Blau (Udo Schenk).

Manusi rosii

Si dupa evenimentele din Ungaria anului 1957, securitatea este puternic determinata sa faca ordine printre scriitorii sasi, printre „evreiasii” de la Editura de Stat, printre toti aceia care-si inchipuie ca pot dicta in „cultura de la noi”.

Cei din generatia mea cunosc foarte bine evenimentele, cu toata osardia cu care structurile au incercat sa le ascunda. Si evenimentele si tragediile petrecute in inchisorile comuniste au fost cu atat mai cunoscute dupa intoarcerea sasilor deportati la rusi, sau a tuturor celor obligati la domiciliu fortat in Baragan, sau a a tuturor celor eliberati din inchisoare in  anii 1965 – 1967.

Pentru generatia tanara insa, acest film-radiografie vine ca o lectie amara despre vremuri si despre omul care s-a asezat sub vremuri in loc sa isi respecte demnitatea.

Si nu a fost lucru usor pentru nimeni – si nici pentru tanarul Felix, sa isi respecte demnitatea umana, intr-un loc in care fiecare pas, fiecare clipa, te apropia de moarte, „o moarte in rate”, singur, cu fata la peretele celulei. Si se produce declicul, ingrozitorul declic psihologic, gestul indelung cultivat si asteptat de tortionarii sai: Felix tradeaza. Sigur ca exista undeva – in urma – niste tare psihice, morale si culturale ale tanarului: are ceva antecedente si  caderi ale sanatatii mintale, are ceva elucubratii marxiste, are ceva ciudatenii ale formarii sale ca tanar barbat, are o oarece indepartare de normele sanatoase ale educatiei religioase, dar pot fi toate acestea motive puternice sa dai mana cu anchetatorul, sa iti tradezi propriul frate, colegii, prietenii, sa inalti  oda de laude „carmaciului stelelor”? Sau si mai tragico-comic, sa intentionezi sa-i convingi pe toti scriitorii sasi sa intre in Partidul Comunist?

Filmul lui Radu Gabrea, cum spuneam, ne conduce strans, pas cu pas, cu apasare, cu responsabilitate si poate cu cruzime intelectuala, spre aceasta metastaza a cancerului eroului sau. Pentru ca eu cred ca numai organismele care au acest sambure al cancerului-tradare, cedeaza pana la urma. Nici penibilul nivel uman si cultural al tortionarilor sai nu il dezmeticeste pe Felix Goldschmidt, nici exemplul tovarasilor de celula – simplul muncitor Vlad Ursescu (Andi Vasluianu)– care reuseste sa-si reprime intentia delatiunii si in felul acesta isi recastiga curatenia firii – sau Dr. Ghosdan (Marcel Iures) – condamnat la moarte – dar pentru care moartea este intrebarea prioritara a filozofiei – nimic nu-i poate vindeca cancerul moral lui Felix Goldschmidt. Iar desele intoarceri in timp ale memoriei sale, asupra momentelor si personajelor implicate in formarea sa sentimentala si intelectuala, mi-au adus dovezi noi asupra labilitatii si alienarii personajului. Labilitate si alienare – pe care imi permit sa o spun, cred ca a dovedit-o Schlattner apoi si in viata sa de dupa „moarte”. Pentru ca gestul scrierii acestui roman, confesiunea sa tarzie, neurmata – dupa cum am citit – de o reala <mea culpa> in fata persoanelor carora le-a distrus mersul firesc al vietii – e doar un act artistic al unui scriitor bun de altfel – inspirat de propria biografie greu de suportat de unul singur sau macar alaturi de Dumnezeu caruia i s-a pus in slujba.

Manusi rosii

Este extrem de bine orientata viziunea desfasurarii actiunii – dezvoltata de Gabrea in spatii inchise, triste, saracite de lumina zilei (imaginea Ion Marinescu) Atat casa familiei Glodschmidt din Kronstadt – Brasov – Orasul Stalin, cat si zidurile celulei si ale coridoarelor inchisorii au un realism crud, umed, impovarator, dezumanizant. Simbolistica obiectelor menite sa tortureze psihic, sa inhibe liberul cuget si sa dezlantuie teroarea psihica: ochelarii pusi pentru calatoriile pe culoarele inchisorii, lampile anacronice orbindu-l pe cel cel anchetat in birourile saracacioase, tineta jalnica din celula…si in general scenografia si costumele: Florin Gabrea / Svetlana Mihailescu sunt minutios gandite si proiectate in vederea transmiterii realismului si credibilitatii momentelor. Am fost uimita sa aflu ca „inchisoarea” a fost in totalitate realizata in platoul de filmare, pentru ca transmite  perfect atmosfera pe care copil fiind, am intalnit-o prin anii 60 la Doftana si la Poarta Alba.

Distributia selectata de catre Radu Gabrea pentru aceasta pelicula este una de zile mari si contribuie la trecerea filmului catre spectatori!

Alexandru Mihaescu, pentru care va prezint si acest interviu, avand deja la activ o bogata paleta de roluri in teatru si film in spatiul romano-german, a fost distins ca „cel mai bun actor la Saturno International International Film din Italia” pentru rolul Felix Goldschmidt si  face intradevar un rol de exceptie, trecand cu usurinta de la naivitate, la frica, la framantare, la cedare, la zel ticalos si inconstient si mai ales – transmitand dincolo de ecran complexitatea actului tradarii.

Ca intotdeauna, Andi Vasluianu construieste un personaj viu, credibil, un om simplu dar framantat de chinurile nedrepte la care il supune viata – viata ca un fel de joc „de-a friptea” – un joc insa, in care el nu isi pierde demnitatea, gasind puterea – chiar si in momentul mortii, sa se spele de orice pacate, murmurand „Tatal nostru”. Andi Vasluianu este un actor extraordinar de versatil, are capacitatea de a intra in pielea unor personaje de facturi diferite si de a gasi pentru fiecare cheia potriva de interpretare, ceea ce denota si munca, dar si un talent solid!

Radu Gabrea

Marcel Iures inobileaza prin prezenta sa filmul lui Radu Gabrea. Da o substanta profunda si filozofica rolului Dr. Ghiosdan, un om care nu mai are nicio indoiala si nicio speranta in privinta Romaniei comuniste. Cele vreo 40 de filme si multe…multe roluri in teatru ii confera din punctul meu de vedere o candidatura certa la o STEA pe „Aleea Celebritatilor” din Bucuresti.

Mircea Rusu, un foarte bun actor pe care l-am revazut de curand si in „Miss Daisy si soferul ei” si care are la activ si cateva roluri in filme de televiziune, se doveste si el a fi fost bine distribuit in rolul Lt. Col. Alexandrescu, o partitura care i-a dat ocazia sa realizeze un personaj emblematic. Cine s-a ciocnit de-a lungul vietii, in realitate, cu astfel de „personaje”, in anii de trista amintire, dar chiar si astazi, stie ca am dreptate.Alunecos, ticalos, fara niciun crez decat acela in proiile interese, in propria existenta… Mircea Rusu transmite exact veracitatea si ticalosia slugilor de rand inalt!

Un alt personaj emblematic este Maiorul Blau care interpretat de Udo Schenk, capata o substanta tragica. El este primul papusar care trage unsuros si viclean sforile marionetei in devenire – Goldschmidt, dar care sfarseste prin a cadea victima sistemului, manevrat la randul sau, de alti papusari. Ce este foarte interesant in ceea ce il priveste pe Schenk este (in conexiune cu problemele actuale romanesti privind dublarea filmelor la TB) ca actorul este acela care ii dubleaza in limba germana in filme, pe  Ray Liotta, Ralph Fiennes, Kevin Bacon, Colm Feore, Gary Oldman, Tim Roth ,Steve Buscemi si Jeffrey Combs. De curand, pe ecrane a aparut productia „La Rafle” – realizata in anul 2010, regia Rose Bosch, cu Jean Reno, Mélanie Laurent si  Gad Elmaleh, unde Udo Schenk interpreteaza rolul lui Hitler.

Cum spuneam, o paleta excelenta de actori, bine distributi si bine integrati in scenariu de catre regizorul Radu Gabrea.

Si pentru ca in coloana sonora a filmului putem asculta Lili Marleen – un cantec german de dragoste, devenit popular in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, de ambele  parti ale fontului (axa si Aliati). Înregistrările făcute de Lale Andersen în 1939 ne-au ramas pana astazi. În 1941 trupele germane ocupă Belgradul. Povestea a cântecului a început odată cu difuzarea la Radio Belgrad a versiunii cântate de Lale Andersen. Lui Erwin Rommel i-a plăcut atât de mult cântecul încât a cerut postului de radio să-l transforme în semnatura emisiunii de știri. Începând de pe 18 august 1941 și până la sfârșitul războiului, Radio Belgrad a transmis cântecul în fiecare seară la ora 21:55, exact înainte de finalul emisiunii. Postul era recepționat și de trupele aliate plasate în zona Mării Mediterane, astfel că în scurt timp a devenit cântecul favorit al tuturor soldaților din zonă, indiferent de tabară în care se găseau.

Manusi rosii!!! Poate pentru ca jocul „de-a friptea” simbolizeaza jocul „de-a viata” si uneori de loviturile vietii nu trebuie sa te feresti, tupilezi, aluneci, strecori, inseli, tradezi. Cu incercarile vietii trebuie sa lupti – si nu oricum – ci cu demnitate, altfel – vei purta manusi rosii – culoarea rosie a sangelui tradat.

Nota: 8/10

Nasa (2011) – The Godmother

Iesind din sala, dupa ce am vazut filmul, eu m-am gandit – asa – cu mintea aia a mea atat de “agresata”, ca cel mai potrivit titlu al peliculei ar fi fost Nas(p)a .

E punctul meu de vedere, bineinteles – subiectiv – adica format pe stratul de cultura, educatie si simt estetic personal, asa ca in mod sigur – nu voi fi in asentimentul multora – pentru ca nu suntem cu totii la fel croiti si indestulati la minte si la suflet .

In acelasi timp, filmul mi-a amintit de acele susanele de pe vremuri (si nu numai atunci), cand la o injghebare a unui „spectacol” la botu’ calului, erau puse pe afis vreo doua nume valoroase (care uneori nici habar nu aveau de eveniment) si apoi erau inghesuiti pe scena „artisti” de Doamne-ajuta!

Nasa

Ei, de fapt in cazul de fata chiar a aparut in film Dragos Bucur, dar intr-un rol sters si lipsit de substanta.

In schimb galeria pseudo-actorilor a fost bogata si menita sa atraga o anume categorie de spectatori gata sa isi vada favoritii zilei. Macar daca acesti favoriti ar fi excelat in ceea ce stiu ei sa faca mai bine…da’ NU, nici vorba, ei au vrut sa joace intr-un film . Ori protagonistii showbizului romanesc nu sunt intotdeauna capatuiti de Dumnezeu si cu talent actoricesc

Un film cu un scenariu la care a contribuit Tudor Voican. Poate este vorba despre alt Voican, nu despre cel de la Periferic, sau Medalia de onoare, sau California Dreamin’. Un alt Voican, care amesteca fara har si umor, realitatea romaneasca cu cliseele americane si face din ele baloane de sapun fasaitoare! Intentia de a scrie comedie se ineaca intr-un esec total pentru mine, deoarece nu am reusit nici macar sa zambesc la vreo replica sau la vreo situatie care sa conduca la o postura comica. Ca sa nu mai zic si ca ideea naucitoare a „vorbirii” in engleza „cu accent à la Iliescu” a fost mai mult decat nefericita!

The Godmother

Si cand ai un scenariu secat de haz si de o minima coerenta credibila, nici regia nu poate repara mare lucru, poate doar sa ii lase pe protagonistii selectati dupa criteriul „oamenii zilei” sa isi exerseze improvizatiile demne de scena unui camin cultural.

Ceea ce mai salveaza este ritmul destul de alert – desi si acesta contribuie la totala confuzie a povestii.

Si tot salvatoare a fost pentru mine imaginea, cinematografia filmului, culoarea, claritatea, plasticitatea camerei de filmat. Inceputul si finalul filmului, cu cei doi copii atat de naturali si firesti, intr-un decor coborat parca dintr-o poveste fantastica. Interioarele superbe ale Palatului Ghica, frumusetea arhitecturala a vilei bucurestene alese pentru filmari… Meseria lui Viorel Sergovici.

Jojo

Si din nou, revin si spun ca nu inteleg de ce se opteaza pentru distributii in mare parte  neprofesioniste, lipsite de talent, dar dolodora de cabotinism, cand scena si filmul romanesc au extraordinari actori tineri sau mai copti – atat de capabili sa inobileze cu interpretarea lor chiar si partituri mai putin fericite. Se vede treaba ca MediaProPictures este  „una famiglia” la statutul careia nu poate sa aceeada orice actor . Si totusi, iata ca a intrat in familie si o actrita din State, dar perfect corespunzatoare: nici cine stie ce frumoasa, nici talentata, nici cu sare si piper .

Pe de alta parte, cred ca se vor inghesui multi sa vada filmul si sa-si dea ghionturi: „uite-l ma, pe Smiley, ce misto joaca” .

In articolul de la linkul alaturat, e o mica perla din punctul meu de vedere. Relatarea jurnalistului/jurnalistei monden/mondene se refera la faptul ca Jojo era imbracata cu o „rochie feminina” . Sunt curioasa cum arata o „rochie masculina”. Poate daca s-ar fi exprimat in legatura cu „linia” tinutei, ocolea umorul fara voie

Prin urmare, cu parere de rau:

Nota: 5/10

Operatiunea “Monstrul” (1976)

Dupa articolul nostru colectiv din 1 aprilie, am fost “mustruluit” ca nu imi duceam aminte de acest film, pe care este destul de probabil sa il fi vazut in tineretile mele (nu prea indepartate, de altfel) si despre care nu imi aduceam aminte nici amanunte, nici planul general. Asa ca am decis sa il vad, iar acum, in timp ce fac recenzia, chiar se deruleaza cateva imagini in fata mea: un Toma Caragiu intrasigent, serios, calculat si principial; un Octavian Cotescu perfect pus in plan, ca si in celelalte filme si piese de teatru, adica strengar, distant si cu zambetul pe buze; un Marin Moraru timid, subordonat si cu un simt al umorului bine pronuntat.

E normal ca personajul interpretat de Toma Caragiu se da mai important decat este. Este seful expeditiei, este Stie-tot si nu uita acest lucru nici macar atunci cand se afla in dificultate. Exemplul tipic este momentul in care trebuie sa lanseze barcile pe apa: toata lumea se chinuie, el da indicativul „mai liniste, ca speriem pestii”, desi chinuiala lui (de fapt, a tuturor) este in zadar. In momentul in care omul Deltei lanseaza barcile in doar doua miscari, el isi dezvaluie „superioritatea”: „v-am spus eu ca e usor”, iar partea inteligenta din ele isi da seama ca localnicul trebuie folosit si introdus in echipa, macar pentru a-l sustine pe el.

Operatiunea "Monstrul"

Sunt sigur ca unui pescar amator (sau chiar profesionist) acest film ii este pe plac: o plimbare prin Delta dupa pestele cel mare, o intalnire cu un localnic ce stie toate secretele, un schimb profitabil pentru ambele parti (mult peste contra unei sticle de rachiu), o captura impresionanta chiar daca nu este si meritata (sau, dupa cum spun bancurile cu si despre pescari, cumparata de la magazinul din colt). Nu lipsesc nici pozele cu exemplarele „prinse”, fotografii de fala peste multi ani.

Daca am perceput acest film drept una dintre cele mai bune comedii vazute vreodata? Nu, dupa parerea mea. Ca orice film romanesc din perioada comunista, a imbatranit prea mult dupa cei peste 30 de ani. Chiar daca sunt lucruri moderne pentru acei ani (sau cel putin pentru cinematografia romaneasca a acelor ani) si anume muzica noua si occidentala, un oarecare mesaj filosofic, o anumita indrazneala in conturarea unor personaje nonconformiste, nu este genul de umor debordant, care sa ne faca sa radem in hohote (poate cu exceptia scenei din cort, extrem de amuzanta). In orice caz, interesant si recomandat.

Nota: 7/10

Periferic (2010)

„Periferic” este o coproductie Saga Film (Romania) si Aichholzer Filmproduktion (Austria), realizata cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei. Filmul este distribuit pe plan internațional de MK2, iar în România de Voodoo Films.

Pe 1 aprilie, „Periferic” se lanseaza simultan in cinematografe si online, pe webkino.ro – o premiera in industria autohtona de cinema.

Filmul si-a început traseul festivalier anul trecut la Locarno, unde Ana Ularu a fost premiata de criticii elvetieni pentru interpretare, si a continuat la Toronto, Namur, Varsovia, Viena, Moscova, Cairo, Cottbus, Salonic, Rotterdam si Göteborg.

La Viennale, pelicula a fost distinsa cu Premiul FIPRESCI (Federatia Internationala a Criticilor de Film), iar la Varsovia a obtinut patru distinctii (Cel mai bun scenariu, Mentiune speciala acordata Anei Ularu din partea juriului competitiei, Premiul FIPRESCI si Mentiunea speciala a juriului ecumenic).

Ana Ularu

La Festivalul International de Film de la Salonic, „Periferic” şi-a adjudecat Trofeul Golden Alexander, Premiul pentru Cea mai buna actrita (Ana Ularu) si Premiul Asociatiei Criticilor de Film din Grecia.

Din Mapa de Presa, va transcriu mai jos:

Nota regizorului

„Oricât de ciudat ar suna, cred sincer că regizorul e cel mai puţin în măsură dintre toţi (unii ar spune chiar cel mai puţin capabil) să vorbească despre filmul său şi finisarea lui. O dată ce un film a fost terminat, nu îţi mai aparţine şi orice idei ai avut în timp ce îl făceai, ar fi mai bine să le păstrezi pentru tine acum. Nu din teama că ideile tale ar fi inconsecvente sau prost articulate, ci pentru că ele sunt alterate, transformate, chiar înlocuite la contactul cu audienţa. Schimbarea aceasta e dramatică – până la punctul în care aproape orice interpretare este validă, şi una e la fel de bună ca oricare alta, evident, în limitele rezonabilului. Asta e valabil mai ales pentru marile întrebări: „Despre ce este filmul?”, „Ce încearcă regizorul să spună?”. Cred cu tărie că vorbind despre intenţiile mele şi oferind orice punct de vedere asupra poveştii limitez în mod semnificativ implicarea audienţei şi participarea ei şi obstrucţionez propriile ei reflecţii asupra filmului.

Periferic

Pot, în schimb, să vorbesc despre unul dintre lucrurile care m-au incitat cel mai tare când am început să regizez acest film. Pe tot parcursul procesului de rescriere a filmului, am fost captivat nu numai de personaje, ci şi de constrângerile pe care ţi le impune intervalul de timp al acţiunii, de 24 de ore. În mod natural, asta limitează şi căile prin care poţi face audienţa să descopere şi să înţeleagă personajele. Întotdeauna m-au atras poveştile cu un personaj puternic, proeminent şi, fără nici o îndoială, Matilda e centrul filmului Periferic. Dar cât de multe poţi afla despre o persoană într-o singură zi? Şi, cel mai important, cum? Provocarea a devenit şi mai dificilă din cauza caracterului acestui personaj – abia ieşită din închisoare după mai mult de doi ani, Matilda nu e genul de persoană care să vorbească fără încetare despre motivele ei sau care să dezvăluie multe despre ea şi trecutul ei (de fapt, e chiar opusul).

Structura pe trei capitole mi s-a părut modul cel mai adecvat în care pot spune această poveste la nivelul cel mai banal – adică desfăşurarea ei. Matilda se întâlneşte cu cele mai importante trei persoane din viaţa ei în trei capitole succesive şi în felul acesta, foarte lent, imaginea ei începe să prindă contur. Aflăm frânturi despre trecutul ei, ajungem să înţelegem situaţia ei actuală şi, în cele din urmă, întrezărim şi ce s-ar putea întâmpla cu ea în viitor. Dar imaginea ei nu este completă – aşa cum nici un film nu e niciodată încheiat când e terminat din punct de vedere tehnic, pentru că are nevoie de audienţă şi de gândurile şi interpretările ei, ca să prindă viaţă. Şi în momentul acela, e bine ca regizorul să stea deoparte.”

Bogdan George Apetri

Bogdan George Apetri a profesat doi ani ca avocat in Romania, inainte de a se stabili in Statele Unite, unde a absolvit dubla specializare Regie de film si Imagine la Columbia University din New York. Scurtmetrajele sale au rulat in festivaluri importante: Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal, iar „A Very Small Trilogy About Loneliness” a fost nominalizat la Student Academy Awards 2006 – „Oscarul studenţesc”. Apetri a coprodus si filmul american „3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a castigat Premiul pentru regie la Festivalul Sundance (2010).

Si ce o sa spuneti acum: „bine-bine, dar care este parerea ta?”

Parerea mea este ca am vazut astazi o productie realizata intr-o maniera originala in peisajul filmului romanesc (asta daca lasam deoparte povestea in sine – bine construita, dar, care se apleaca din nou asupra lumii „periferice” contemporane).

Periferic

Personaje bine creionate si care isi traiesc cele 24 de ore ale actiunii, conturandu-si convingator personalitatile si dramele cu care vin din urma si cu care coabiteaza in prezent. Cele trei capitole pe care se structureaza scenariul traseaza relatiile dintre personaje intr-o conjuctura social-psihologica de „periferie” romaneasca si mai ales – mereu – cu obstinatie – o face de-a lungul omniprezentelor culoare lungi flancate lateral de usi…multe usi inchise …punandu-se mereu intrebarea: oare care este usa aleasa care se va deschide spre optiunea corecta! Dincolo de obstructia acestor lungi coridoare strabatute de Matilda, finalul deschis – pe malul marii – in zorii unui cer luminos, lasa libera ideea unei alegeri potrivite unui viitor impacat cu tragediile lasate in urma. Aceasta este varianta optimista. Sigur ca, asa dupa cum spuneam, totul e deschis si pot exista si variante de viitor intunecate, pentru ca e tare greu sa uiti, sa te remodelezi, sa te reconstruiesti!.

Camera de filmat lucreaza foarte bine cu figurile actorilor, exceland asupra Anei Ularu si decupandu-i inspirat trupul si fata in perpetua transfigurare a starilor si sentimentelor. Pe colturosenia incrancenata a figurii, ochii se detaseaza intr-o ciudata lumina verde venind din interior, care exprima toate frustrarile, dar si ambitiile si sperantele personajului.

Finalul marcat de piesa „Cea mai frumoasa zi” a lui Alexandru Andries – spune fiecaruia ce vrea sa inteleaga!

Nota: 8/10

Pescuit sportiv (2009)

Cum ar fi ca in orice moment nepotrivit al vietii noastre, cand nu stim incotro sa o luam si cum sa cugetam, sa avem un alter ego care sa ne sfatuiasca? Chiar daca acesta este aparent malefic si rau intentionat, chiar daca ne exploateaza latura negativa, este oricum o alternativa la o constiinta negativa. In acest fel, am privit si Pescuit sportiv, un film pierdut in neant, dar care poate constitui un invatamant pentru oricine doreste sa caute un film filosofic transpus in realitatea romaneasca intunecata.

Mihai si Mihaela pleaca din orasul cenusiu, intr-o padure din apropiere, pentru cateva clipe de liniste, pe malul unui lac unde el poate pescui in voie. Pe parcurs, aflam amanunte din viata lor: el este profesor de matematica si a lucrat pana in preziua aventurii noastre la un liceu bucurestean, de unde si-a dat demisia, furios; relatia lor este bazata pe o mare iubire, insa este umbrita de reprosurile lui cu privire la casatoria ei. Sunt amanti tandri, directi, sinceri, dar fara nicio perspectiva asupra viitorului. El ii reproseaza deseori ca nu i-a spus nimic sotului (lui Pisi) despre relatia lor, pentru a ramane singuri, ea amana tot mereu marturisirea si traieste doua vieti paralele care se pot intalni in orice moment si transforma intr-o tragedie. Pe cine sa aleaga, pe Iubi sau pe Pisi?

Maria Dinulescu

In drumul lor spre singurele momente de singuratate, fiecare isi intalneste propria imagine din oglinda, aparent diferita comportamental, dar de fapt e vorba de aceeasi proiectie a constiintei, sub forma prostituatei Ana-Violeta. Accidentul aparut intr-un (nou) moment de cearta le poate schimba viata si ii poate lamuri atat asupra sentimentelor lor (daca mai era nevoie), cat si asupra viitorului relatiei lor.

Violeta poate displacea celor care nu au inteles mesajul filmului: este vulgara, deloc diplomata, impertinenta si se baga prea usor si direct in viata lor. Ii terorizeaza cu intrebarile, dar oferi si propriile variante de raspunsuri la acestea. Totusi, nu suntem asa fiecare dintre noi atunci cand ne luam la intrebari, atunci cand ne certam propriile actiuni sau inactiuni, propriile ganduri? Nu suntem toti duri, ironici, iritanti cand ne dam seama ca suntem la o rascruce sau cand realizam ca am pornit-o pe calea gresita si puteam avea alta alegere?

Pescuit sportiv

Ana-Violeta (o interpretare superba a Mariei Dinulescu) nu este altceva decat un altfel de Mihai, o altfel de Mihaela, care ii ajuta, le desluseste gandurile prin vorbe directe, asa cum lor le era greu sa spuna: vor ramane impreuna, isi vor dezvalui iubirea, vor face dragoste din nou, va disparea gelozia?

Nu poate altcineva decat un alter ego al eroilor principali care poate spune o fraza de genul: “ce-mi place de voi, va potriviti asa de bine…”. De cate ori nu am dorit sa auzim aceasta fraza in adolescenta noastra despre propria persoana si iubirea din acea vreme, chiar daca, in realitatea, nu se intampla nimic. Si, iata!, nimeni altcineva decat noi ne-o putem spune in sinele nostru. Lucruri interesante deci in acest film: un mesaj interesant, o actrita fenomenala (Maria Dinulescu), dar si una simpatica (Ioana Flora), o modalitate de filmare care ne introduce in intimitatea personajelor, urmarindu-le privirea. Unul dintre filmele romanesti bune.

Nota: 8/10

Si s-au dus ca vantul (2010)

Fecund realizator de filme artistice, filme documentare si productii TV – dintre care   va reamintesc: “ Urmarirea” (serial TV)- 1970,  “Prea mic pentru un razboi asa de mare” – 1970,  “Dincolo de nisipuri” – 1973,  “Nu te teme, Iacob” – 1981, “Un barbat ca Eva” – 1984, “Nonni si Manni” – 1985, “Straniul obiect al dragostei” – 1986, “Calatorie surpriza” – 1987, “Secretul pesterii de gheata” – 1989, “Rosenemil” – 1993, “Sub semnul iubirii” – 1994, “Conferinta la nivel inalt “ – 1994, “ Struma” – 2000, “Noro” – 2002 , “1000 de fete in 7 decenii” – 2006, “Cocosul decapitat” – 2007,  “Calatoria lui Gruber” – 2008, “ Doua filme cu cantec” – 2008 – coupe compus din documentarele “Mostenirea lui Goldfaben” si “Rumenye! Rumenye!“ Manusi Rosii” – 2010, “ Doua lumi in muzica” – 2011 – coupe compus din documentarle “Cautandu-l pe Schwartz” si “Concerte la Biserica Neagra”, Radu Gabrea s-a prezentat marti 15 martie 2011 in fata publicului bucurestean, cu o noua productie de suflet (sufletul sau fiind atasat culturii idis din Romania si rememorarii anilor tragediei celui de-al doilea Razboi Mondial) “Si s-au dus ca vantul…”.

Un film realizat impreuna cu Costel Safirman, critic si istoric de film, realizator de filme documentare, stabilit din anul 1987 in Israel, Director al Serviciilor de Cercetare si Documentare din cadrul Centrului de Film din Ierusalim si membru in stafful Festivalului International de Film de la Ierusalim.

Teatrul Baraseum

Un film “de aniversare si rememorare” a  70 de ani de la infiintarea Teatrului Baraseum, in anul 1941, pe strada Iuliu Barasch. Premiera a fost dedicata acestui eveniment, dar si aniversarii a 75 de ani de existenta a Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania.

Spuneam ca este vorba despre un film de suflet – si nu numai pentru autori, dar si  pentru multi dintre aceia care care au trait – copii, adolescenti, tineri sau maturi, anii aceia in care “legile rasiale” au interzis evreilor din cultura, arta, stiinta, educatie, etc, etc, activitatile de orice fel. Si in consecinta, afisele teatrelor si scenele lirice au fost vaduvite de mari nume iubite si apreciate de publicul bucurestean, cum ar fi Beate Fredanov, Alexandru Finti, N. Stroe, Willy Ronea, Mony Ghelerter, Dida Solomon Calimachi, Leni Caler si altii, multi, multi altii.

Si astfel, printr-o conjunctura istorica/politica/sociala/diplomatica, cu concursul Centralei Evreiesti, s-a incuviintat “nasterea si existenta” Teatrului Baraseum – un teatru “camin” al tuturor actorilor, regizorilor, compozitorilor si muzicienilor evrei epurati din institutiile culturale romanesti, un teatru unic zamislit din talentul si nevoia de supravietuire, un suport moral care a reprezentat un important instrument intru salvarea demnitatii, a constiintei si a sperantei intregii populatii evreiesti bucurestne. Cu o singura restrictie: utilizare numai a limbii romane…niciun cuvant idis! Dar chiar si asa, 0 o rezistenta prin arta si o salvare prin umor! Un rasu’-plansu’ caracteristic popurlui evreu, marilor sai scriitori, dar care asa cum s-a dovedit – si marilor sai creatori ai “umorului de rezistenta”! Caci cum altfel poate fi numit momentul “Si s-au dus ca vantul”, nominativul filmului si interpretat cu marea maiestrie care o caracteriza pe cea care a fost “Artista” Agnia Bogoslava.

Stiu, pentru marea majoritate a cititorilor blogului nostru, personalitatile artistice prezentate in acest film documentar – si care mai apoi, dupa razboi, au realizat mari creatii pe scenele romanesti – sunt doar nume vag cunoscute sau chiar necunoscute. Dar eu spun ca acesti oameni au  pus importante caramizi la fundamentul artei romanesti. Si repet: Alexandru Finti, Moni Ghelerter, Beate Fredanov, N. Stroe, Sandu Eliad,  Agnia Bogoslava, Willy Ronea, H. Malineau, Elly Roman, Edmond Deda, Theodor Cosma, Lia Konig, surorile Gambertto, etc, etc sunt valori ale comunitatii evreiesti, dar si ale culturii romane! Sa nu ii uitam si pe marii artisti plastici Marcel Iancu si Maxy care si-au dat obolul lor nepretuit in acest teatru.

Filmul lui Radu Gabrea si Costel Safirman este construit pe scheletul unor interviuri “de suflet” (iar spun acest cuvant care reprezinta liantul, chimia peliculei), cu Harry Eliad (Director TES), Lya Koenig, Agnia Bogoslava, Nicu Ntai, Iancu Alperin, dr. Harry Reininger, Puica Roller, Tricy Abramovici,  pianistul Theodor Cosma, Dorothea Livio. Sonia Palty, surorile Gambertto, majoritatea dintre ei aflandu-se de multi ani in Israel unde au desfasurat si desfasoara inca o prodigioasa activitate artistica. Daca ar fi sa spun numai ca Nico Nitai este astazi unul dintre promotorii artei teatrale israeliene si Director al Teatrului Karov din Israel .

Interviurile luate acestor luminoase figuri ale Baraseumului sunt emotionate.

Foto pentru film

Agnia Bogoslava spunea in urma cu cativa ani ca „Baraseum este cea mai frumoasa amintire din viata mea”! Ciudate sunt caile amintirii! Au fost ani grei, extrem de periculosi, insa toti acesti artisti erau tineri, talentati, animati de dorinta de a simti scandura scenei sub talpa si de a incanta publicul si de a-i ridica moralul, incat …dupa multi, multi ani si de realizari adunate in vietile lor, acesti oameni au pastrat atat de frumoase amintiri. Au fost utili – fara nicio indoiala, celorlalti semeni! Chiar si ideea filmului a pornit de la amintirile Agniei Bogoslava, a carei carte l-a inspirat pe Radu Gabrea si de la piesa de rezistenta a acesteia, o subtila metafora – periculoasa in acele vremuri „ Si s-au dus ca gandul…”

Interviurile luate surorilor  Henrietta (89 de ani) si Fedora Gambertto (91 de ani),  şi care locuiesc la Paris – sunt suculente,  doua doamne frumoase si cochete chiar si la aceste varste inaintate, completandu-se una pe cealalta in armonia amintirilor. Este extraordinara  Rudy Friedman, cu o mimica si o vivacitate de invidiat pentru miscarile de step fara cusur chiar si la cei 90 de ani victoriosi.

Sau renumitul dirijor, pianist de jazz si aranjor Theodor Cosma – nascut la 7 august 1910 in Bucuresti si traitor din 1963 la Paris (tatal compozitorului  Vladimir Cosma – creator al unor renumite coloane sonore in filme precum Marele Blond cu un pantof negru, Rabbi Yakov si ale carui compozitii au fost interpretate de Nana Mouskouri, Marie Laforet, Mireille Mathieu, Cher, Lara Fabian, etc).

Sau interviurile luate lui Eugen Stroe – fiului renumitului comic N. Stroe, care reveleaza atitudinea profund umana si de caracter a lui Tanase, care a continuat dupa interzicerea aparitiei pe scenele romanesti a cuplului Stroe & Vasilache (hotarare luata in 1941 de Ion Marin Sadoveanu in calitate de Ministru al Culturii) sa il plateasca pe Stroe, zicand ca “Eu nu platesc pe Vasilache. Eu platesc pe Stroe si Vasilache”.

Sau interviul luat marii actrite Lia Konig, de o caldura si o inteligenta exemplara.

Sau Harry Eliad si Tricy Abramovici, mai apropiati si mai cunoscuti de publicul romanesc contemporan!

Surorile Gamberto

Pe Calea Vacaresti, flacara rezistentei a fost aprinsa la inceput doar de catre 13 artisti, insa in timp, acestora li s-au alaturat multi altii, ajungandu-se chiar la nasterea unei orchestre simfonice!

Si ganditi-va ca au fost momente in acei ani ai razboiului, cand toate celelalte teatre bucurestene s-au inchis datorita  bombardamententelor si datorita faptului ca oamenii s-au refugiat in zone mai putin expuse si singura institutie  de gen in functiune ramasese Baraseum (caci evreii nici nu aveau voie sa paraseasca Bucurestiul si nici nu aveau unde pleca, dupa cum – cu umor declara in interviul sau Agnia Bogoslava), asa ca publicul dadea navala: evrei, crestini, ba chiar si ofiteri germani (bineinteles fara uniforma).

Si in noapte, tarziu, dupa spectacole, artistii se reuneau la gratarele lui Smilovici, unde mancau si pe gratis, din recunostinta propietarului restaurantului. Si ne spune cu mult umor, dar si cu nostalgie, Eugen Stroe, ca de multe ori, Smilovici venea si lua la pauza spectacolului, comenzilor artistilor J. In vremuri grele, oamenii dau dovada de mult suflet si solidaritate.

Poza de la premiera

Din pacate, posibilitatile reduse tehnice ale acelor ani, dar si atmosfera de teroare a zilelor razboiului, nu au permis arhivarea spre memoria imagistica a spectacolelor. Au ramas numai fotografii si memoria colectiva a fiecarui participant la acest unic proiect in istoria teatrului romanesc/evreiesc. Si ilustrez cu cateva fotografii pe care mi le-a pus la indemana cu generozitate conducerea de astazi a Teatrului Evreiesc de Stat, mostenitorul traditiei de la Baraseum.

O extraordinara initiativa din 1991 a fostilor „activisti” de la Baraseum, aflati in Israel, a renascut un spectacol „Baraseum, Baraseum” si cu momentele sale pline de emotie, savoare si caldura, realizatorii si-au ilustrat inteligent  filmul.

Vreau sa remarc in mod deosebit imaginea inspirata semnata de Alexandru Macarie, si care incadreaza cu multa empatie si stiinta a luminilor, figurile octogenarilor si nonagenarilor care populeaza aceasta pelicula, facand sa le straluceasca inteligenta in ochi si bucuria memoriei pe ridurile sapate de trecerea anilor.

„A venit primavara si pentru noi” voi spune daca va voi convinge sa vedeti acest film si sa aflati ceva in plus despre contributia acestor exemplari artisti la viata si cultura romaneasca.

Pentru ca filmul „Si s-au dus ca vandul” va fi difuzat in curand in cinematografele bucurestene si probabil si in tara.

Nota: 8.5/10

Buna! Ce faci? (2011)

Haideti sa va prezint mai intai

NOTA REGIZORULUI

“Intotdeauna dorim altceva decat avem – fie el aparat foto, rochie sau partener de viata. Intotdeauna cautam in alta parte ce avem, probabil, foarte aproape de noi. Asta este tema care m-a atras la povestea unui cuplu care isi cauta fericirea in afara casniciei, chatuind cu un necunoscut.Mi-am propus sa fac un film de dragoste. Un altfel de film romanesc. Pe care sa-ti faca placere sa-l vezi. O poveste universala frumoasa, filmata inedit si ritmat, jucata cu caldura si umor. imi doream un film in care muzica sa fie foarte prezenta si speciala. Am vrut sa invoc putin magia cinematografului – atat de lipsita in ultima vreme pe la noi.Nu cred in filmul elitist si nici in cel comercial. Dar cred ca spectacolul cinematografic nu inseamna numai filmul de pe panza, ci si publicul din sala“. Alexandru Maftei

Si au mai subliniat regizorul impreuna cu scenarista, in cursul conferintei de presa postvizionare, ca acest film ofera o „alternativa la realitate”, ca „este o fictiune” si pana la urma „o emotie, o poezie”.

Buna! Ce faci?

Insa luand in consideratie faptul ca lucrurile chiar se intampla si asa in viata (oarecum si partial chiar s-au intamplat, ideea fiind inspirata de un fapt real relatat in presa cu ceva timp in urma), fictiunea este de fapt realitate, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, tot ceea ce ne pare a fi fictiune, se transfera in viata de langa noi, ba chiar putem deveni personajele acestor intamplari.

Cei doi soti ai povestii, relativ tineri si traitori in buricul unui oras si a unei contemporaneitati imediate sunt construiti conform tiparului unei familii „intepenite in proiect”; doua personaje blazate, terne, fara aspiratii profesionale, fara socializari, cu Revelioane vesnic petrecute impreuna in apartament– dar din ce in ce mai separat – fara a deschide macar sticla festiva de sampanie uitata in frigider – neinteresati sa mai comunice nici spiritual si nici macar sexual.

Ciudat, extrem de ciudat, pentru ca cei doi par a avea lecturi elevate (dar poate ca tin in fata ochilor – in pat – acele carti valoroase, doar pentru a ademeni mai repede somnul), el este muzician – prin urmare se presupune un nivel intelectual ceva mai elevat, ea – „frumusica” – si-a abandonat visul de a deveni psihoterapeut si a esuat intr-o mica unitate gen „Nufarul” – si repet, cuplul se rezuma la a fi un fel de marionete manate prin viata, fara a o trai cu adevarat si fara a mai fi constiente una de cealalta. Un singur scop comun pare a-i anima, dar si atunci actioneaza stingher, improvizat si parca rupti de realitate – copilul. Pustiul lor pe pragul celor  18 ani plini de forfota hormonilor este in plina expansiune experimentala Si experimenteaza la greu sexul iepuresc, cu orice amatoare si cam pretutindeni unde are ocazia, pana intr-atata incat il duce capul sa-si construiasca o cariera de mare star de filme porno Si acest pusti este viu, este atent, observa, vede prapastia creata intre parinti si culmea, incepe sa-si banuiasca mama cum ca „ar calca pe de laturi” .

Un chat

Dumnezeule mare, ce inseamna acest pe de laturi! Celor doua personaje, fiecaruia separat, prin intermediul colegului de orchestra (el) si prin intermediul subordonatei de la spalatorie (ea) – li se releveaza  spatiul vitual pus la dispozitie de computer/internet – mai specific – chatuirea cu cate „o persoana ideala”. Cei doi intermediari, plini de viata si in plina vanatoare de iubite/iubiti/sex, actioneaza precum niste veritabili traficanti care isi imping spre drog victimele. Pentru ca cei doi Gabi (pe el il cheama Gabriel si pe ea o cheama Gabriela) devin dependenti pe chat, unul de celalalt, in deplin anonimat. Ca asa a tras de sforile lor de marioneta soarta, i-a cuplat pe chat de la prima lor „navigare”. Si chiar sunt amuzante, induiosatoare si halucinante dialogurile celor doi de pe net: el afirma: „navighez” si ea il intreaba: „esti marinar”, urmand raspunsul lui – o  replica si mai mareata:  „e prima oara cand o fac cu cineva”  . Novici, novici…. insa au valentele libere si fluturasii incep sa le zboare prin stomac, se pare ca se indragostesc „in blind” si de aici incep sa se rostogoleasca situatii si replici care insufletesc marionetele. „Buna! Ce faci?” devine deschiderea spre lumea lor intima. Realizatorii filmului au gasit o maniera interesanta si atractiva prin care ilustreaza obsesia si absorbtia celor doi Gabi in lumea lor virtuala. Ca in benzile desenate – replicile schimbate pe chat ii obsedeaza pretutindeni, le apar in fata ochilor chiar si la cumparaturile banale, dansand la piata pe suprafata cartofilor, sau a altor legume . Fabulatiile le stapanesc imaginatia la greu: el se inchipuie  tinta atentiei pe strada a numeroase specimene feminine, la fel si ea se viseaza in atentia unor macho men pe strazile urbei.

Pentru el, tastele computerului devin precum clapele pianului, intalnirea in spatiul virtual  devine „intamplarea mea cea mai pretioasa”.

Si ii vezi pe cei doi „romantici tarzii”, batand cu ravna covoarele casnice la batatorul din curtea blocului, gandind fiecare „m-am indragostit de tine”

Sau o vezi pe ea in micul balconas al bucatariei, privind cu nostalgie la luna de pe cer, in timp ce el o intrerupe intreband-o „unde este unealta de desfundat chiuveta” Alaturarea starilor euforice intime ale celor doi, cu prozaicul zilnic domestic, este de mare haz, dar ganditi-va…este cat se poate de reala… se intampla… se intampla sa traim in doua planuri paralele. Care este insa viata cea adevarata? Cat conteaza anii din urma? Unde zboara ei?

Muzica lui Mozart intovaraseste toate aceste convulsiuni. Saracul Mozart

Buna! Ce faci?

Astfel incat cei doi incep sa doreasca sa se cunoasca, vor sa se intalneasca … din afara ecranului, par cazuti din luna, par a actiona artificial. Pare a le fi umilitoare ideea adulterului, insa fiecare in parte se imbraca cu grija – isi ia in dotare cate un trandafir spre buna recunoastere si din nou soarta isi baga codita si ii aduce fata in fata in preajma Cismigiului. Pe rand, cei doi trandafiri – martorii tradarii – sunt abandonati discret pe aleile parcului. Si cei doi iau impreuna autobuzul spre casa, stau unul in spatele celuilalt pe scaunele vehiculului, atat de tristi, atat de instrainati. Inimile lor sunt fiecare catre „iubitul virtual”…neintalnit. Sunt 2,  dar de fapt sunt 1 + 1 in autobuz.

In scurt timp insa, realitatea devine patetica si adevarul iese la iveala; o noua intalnire pusa la cale, ii aduce pe cei doi fata in fata, in parc, cu trandafirii tradatori in mana!

Te astepti la o discutie, o recunoastere, o reconciliere…

Nimic din toate astea!

Gabi-El se muta intr-o garsoniera, singur si pare a se reconcilia macar cu devenirea lui profesionala…nu mai este omul care intoarce filele partiturii solistului marilor concerte. Se reintegreaza in orchestra, macar si la talgere!

Gabi-Ea, incepe niste cursuri de psihoterapeut, prin urmare isi readuce la suprafata determinarile tineretii.

In toata aceasta realitate-ireala, cel care isi regaseste busola prin propria putere si vointa, perfect paralel cu experientele halucinante ale parintilor, este pustiul, Vladimir – caruia „ii vine mintea la cap”, renunta la un viitor de star porno in favoarea studierii aprofundate a fizicii – ba chiar pana la participarea cu succes la olimpiadele de materie – ei…dar motivat tot de mugurasii unei iubiri pentru „tocilara” colega Jipescu Miruna Cu care convine „sa si-o puna” abia cand vor ajunge la Venetia, in postura de participanti la Olimpiada Internationala .

Viitorul celor trei personaje ale acestei familii? Viitorul celor doi soti?

O varianta poate fi aceea oferita de linia de chat care ne apare in fata ochilor: „esti acolo? Da?”

O certitudine?

Certitudinile ni le construim fiecare!

In concluzie, un film plin de umanitate, sensibilitate si duiosie fata de niste oameni prinsi in  situatii de viata cat se poate de posibile si plin de umor in fata reactiilor acestora!

O pelicula filmata foarte bine, cu o imagine frumoasa, relaxata, clara, vie, cu lumina si culoare calde. M-a incantat – culmea – sa vad scarile largi si frumoase ale unui bloc elegant interbelic – cu holurile pavate cu  gresie in model colorat,  identica cu cea din blocul meu .

Cei doi actori – Dana Voicu, Ionel Mihailescu  – sunt naturali, reusesc sa fie extraordinar de naturali chiar si in scenele in care par rupti de realitate, in care sunt marionete artificiale, chiar transmit aceasta stare.

Pot fi cu usurinta – vecinii mei, sau ai dumneavoastra, sau fosti colegi de scoala….cam nauci ce-i drept, dar posibili

Dar am apreciat in mod deosebit pe alti doi interpreti – Paul Diaconescu si Ana Popescu – poate pentru ca rolurile lor sunt mai viguroase, mai temperamentale, mai veridice si pentru ca le-au construit cu substanta.

Am urmarit cu placere filmul, insa nu pot sa spun ca « iata marea cotitura » in cinematografia romaneasca ! Nici vorba! Nu ma indoiesc insa ca va avea spectatori, poate mai multi decat la cateva dintre enervantele filme americane din debutul acestui an .

Nota: 7/10

The Human Resources Manager (2010) – Misiunea directorului de resurse umane

Născut la Ierusalim în 1954,  Eran Riklis a crescut în Canada, Statele Unite ale Americii, Brazilia şi Israel si este absolvent al National Film School din Beaconsfield, Marea Britanie. Eran Riklis a regizat peste 300 de reclame şi materiale promoţionale, dar şi numeroase seriale de televiziune. Printre lungmetrajele regizate de Riklis se numără Lemon Tree (Etz Limon) – pe care vi-l recomand calduros (Premiul Publicului la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, 2008), The SyrianBride (Marele Premiu, Premiul Publicului, Premiul Fipresci şi Premiul juriului ecumenic la Festivalul de Film de la Montreal; Premiul Publicului la Festivalul de Film de la Locarno, Premiul Publicului şi Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Ghent, Premiul pentru cel mai bun actor, Premiul pentru cel mai bun scenariu şi Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Bastia, Marela Premiu la Festivalul de Film de la Auxerre), Vulcan Junction (Haifa Best Film Award, 1999) şi Cup Final (prezentat la festivalurile de film de la Berlin şi Veneţia).

Filmul despre care voi scrie astazi are la activ premii, nominalizări si selectii importante:

-          Iîn cadrul Galei de decernare a Premiilor Industriei De Film Israeliene-Ophir Awards, desfăşurată în seara zilei de 21 septembrie 2010, la Teatrul din Ierusalim, a obtinut 5 trofee. Pelicula a fost distinsă cu Premiile pentru Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu, Cea mai bună actriţă într-un rol secundar (acordat actriţei de origine română Rosina Cambos) şi Cea mai bună coloană sonoră.

-          Premiul publicului l-a obţinut în cadrul celei de-a 63-a ediţii a Festivalului de Film de la Locarno (Elveţia).

The Human Resources Manager

Ce ne spune acest regizor despre „misiunea sa in viata”:

“Toţi avem o misiune în viaţă. Şi, dacă nu avem una, ar trebui să ne dorim una. Cred că misiunea mea este aceea de a încerca să scot în evidenţă vieţiile oamenilor, să urmăresc schimbările din societate, să privesc adânc şi puternic în inimile şi minţile oamenilor, să pun oglinzi în faţa noastră, să sugerez opţiuni noi şi alternative la concepţii tradiţionale, fixe şi statice. Misiunea mea este să fac filme”.

Astfel, pare logic ca a ajuns si la acest film, tradus in Romania sub titlul de „Misiunea Directorului de Resurse Umane”, prin care incearca sa-si defineasca o data in plus conceptia cinematografica sub sintagma  ”cinema awareness” (“conştiinţă de cinema”)  manifestată în plan concret prin abordarea unor subiecte real importante la nivel uman, psihologic, social, politic, etc.

Si pentru ca – doar cu putina vreme in urma am vazut filmul Europolis al lui Cornel Gheorghita, nu mi-am putut impiedica o rememorare a punctelor tangentiale ideatice dintre cele doua povesti, ambele structurate drept  road-movies psihologice.

Povestea lui Abraham B. Jehoshua, incepand in Ierusalimul zilelor noastre, in Israelul atat de greu incercat de suferinta atacurilor teroriste   si continuand intr-o tara de undeva din estul Europei, a fost adaptata meleagurilor romanesti, ca urmare a colaborarii stabilite intre casele de productie 2TeamProductions (Israel), Pallas Film (Germania), EZ Films (Franţa) şi Hai-Hui Entertainment (România – Tudor Giurgiu). Filmul a fost realizat cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei, care a acordat proiectului suma de 491.550 lei, precum şi cu sprijinul Fondului Regional de Film German Mitteldeutsche Medienforderung, Medienboard, Rabinovich Fund, Israel Film Fund.Distribuitor internaţional al filmului este Pyramide International din Franţa. Cum s-ar spune, o intreprindere transfrontaliera, in care Romania are locul ei bine determinat.

Misiunea directorului de resurse umane

O romanca moare departe de tara. Cade victima unui atac terorist intr-o statie de autobuz. Asupra ei se gaseste un fluturas de salariu, ceea ce o identifica drept angajata a unei mari brutarii industriale ierusalimitane cu sediul in shukul (piata) orasului. Insa un jurnalist aflat pe faza, speculeaza aceasta informatie si formuleaza intr-un articol acuze infamatorii la adresa angajatorilor, care lipsiti de umanitate, exploateaza salariatii si apoi ii abandoneaza la morga orasului. 300.000 de cititori ai cotidianului sunt 300.000 de posibili clienti al brutariei, astfel incat Directorului de Resurse Umane este insarcinat de patroana afacerii sa formuleze o replica corecta si curtenitoare care sa amorseze inflamarea conflictului. Amorsare posibila in cele din urma  nu numai prin vorbe, dar si prin fapte, respectiv asigurarea unei inhumari decente in tara sa de bastina a romancei Iulia Petrache (inginera lucrand ca femeie de serviciu).

Doi oameni se afla in fata cautarii si limpezirii propriilor destine: Iulia – plecata dintre cei vii – dar  inca fiind pe drumul catre locul „odihnei linistite” si Directorul de Resurse Umane – aflat intr-o dubla drama personala – de ordin sentimental (o casnicie in impas) si de ordin profesional (prea putina aplecare spre o astfel de functie perceputa de el drept administrativ-birocratica).

The Human Resources Manager

Destinele acestor doua personaje, Iulia – cu care facem cunostinta numai prin imaginea ei fotografica si Directorul de  Resurse Umane, se impletesc  fortuit intr-o calatorie initiatica, declansata de cutuma birocratica a necesitatii semnarii actelor de inhumare de catre un membru al familiei decedatei. Si ca in orice calatorie initiatica, in cautarea locului de veci, Iulia, in sicriu, are parte de acele popasuri de limpezire, acele opriri pe ultimul drum, pe meleagurile natale, in preajma fostului sot (care nu-i poate oferi semnatura legala pe acte), alaturi de fiul sau minor (nici acesta nu are dreptul semnaturii), pe sosele, prin munti, prin viscole si zapezi, leganata de vechi cantece populare – intr-un  microbuz, ba chiar si intr-un enorm tanc, se afla pe marginea unui loc de ingropaciune absolut strain ei – de aceea drumul continua – trece si acea apa mare necesara spalarii pacatelor  si purificarii sufletului – firul duce catre mama care i-a dat nastere – undeva intr-un sat romanesc. Si numai aici pare ca se afla la capatul drumului pamantean, mama fiind aceea ce-si pune semnatura de incuviintare pe actul final. Dar numai mama este aceea care isi intelege copilul, caci daca Iulia a ales sa plece de langa ea, de pe glia natala si sa traiasca la Ierusalim, apoi acolo trebuie sa ii fie locul de ingropaciune. Si poate ca trebuia sa aiba acest drum, aceste limpeziri, acest ultim contact cu tara pe care o parasise, sa fie din nou alaturi de oamenii ce i-au marcat viata si au iubit-o, pentru a se impaca cu soarta si a se intoarce in tarana sfanta a Ierusalimului.

In paralel cu cele de mai sus, are loc si propria calatorie initiatica a Directorului de Resurse Umane, un om inteligent, cinstit, integru, dar bulversat de solicitari si nemultumiri profesionale, care ii pun in stand-by si climatul familial. Sufera de o usoara uscaciune a sufletului, care il impiedica sa ii inteleaga pe cei din jur si implicit pe el insusi. Ori, in acest periplu, pornind de la morga israeliana, continuand cu aterizarea pe un aeroport romanesc, solicitat de experienta responsabilitatii trupului pe care il transporta, dand cu capul de  noi realitati, oameni, peisaje….si tinand cu cele mai intime fibre ale sufletului legatura cu familia careia ii simte lipsa si ingrijorarea, Directorul invata lectia vietii sale, isi recupereaza „resursele umane”, empatizeaza cu situatia pe care trebuie sa o managerieze si cu sufletul, nu numai cu mintea!

The Human Resources Manager

Fiecare personaj intalnit de cei doi „fiinta” si „nefiinta”, contribuie la determinarea lor finala.

Ziaristul israelian, lipsit de scrupule, tinandu-se ca raia de urma Directorului, gata sa vaneze pe retina camerei de fotografiat sau in urechea reportofonului orice mica scanteie de scandal, este un personaj ridicol, o caricatura a deontologiei profesionale, dar chiar si acest individ penibil pare a recastiga intru omenie, pe parcursul etapelor de drum strabatute alaturi de Director si linistititul cosciug.

Dna consul – israelianca de origina romana – interpretata pe o debordanta scara comica de Rozina Cambos, impreuna cu consortul roman get-beget, metamorfozat din sofer – in viceconsul , alaturi de exemplare ale birocratiei sau Politiei romane reprezinta simbioze ciudate dintre mentalitati apusene si reminiscente ale mentalitatilor comunistoide. Galeria este intregita de „veteranul de razboi”, sofer de ocazie al microbuzului consulatului (cu care este transportat sicriul), un urias cu mustatile „pe oala”, cu suflet mare si cu o si mai mare sete la tuiculita, insa cu carnetul de conducere expirat de zeci de ani . Interpretat cu mult aplomb de inegalabilul Papil Panduru.

Fostul sot al Iuliei, pornit alaturi de aceasta ciudata echipa in microbuzul-dric – in cautarea pustiului fumator-rebel, haladuind cu o gasca de tineri printre ruinele parasite ale unor fosti giganti industriali, este si el un debusolat, un ratacit in propria viata, dar pana si el pare ca prin reunirea cu resturile familiei, is gaseste echilibrul. Bogdan Stanoevici este si el convingator intr-un rol care insa nu i-a solicitat prea mult registrul interpretativ.

Pustiul rebel renunta si el, pas cu pas pe acest comun drum initiatic, la fronda adolescentina, la micile obraznicii si multele injuraturi copioase la care apeleaza pentru a-si ascunde ratacirea, teama, singuratatea. Si el pare a-si gasi in final locul intr-o familie pe care orice copil o merita: tatal, bunica si satenii au fiecare cate o imbratisare si cate un cuvant omenos pentru acest tanar care si-a pierdut mama pentru a doua oara si de data asta definitiv. Cu tot obstacolul unei pronuntii stangace a replicilor in limba romana (poate ar fi fost necesara o dublare a vocii la montaj), Noah Silver este expresiv, degajat si cat de natural se poate… cu nimic mai prejos decat ar fi evoluat in acest rol un pusti roman. Spun aceasta, pentru ca au existat in presa carcoteli privind distribuirea lui in acest rol.

The Human Resources Manager

Si urmeaza multe alte etape ale calatoriei alaturi de aceste personaje, straine unul altuia, dar legate in aceasta conjunctura mitologica deasupra cosciugului unui trup in cautarea locului de odihna -   atenueaza asperitatile si netezesc cutele sufletului Directorului de resurse umane, care sfarseste prin a invata despre el, despre ceilalti si despre adevaratele resurse umane existente in fiecare.

Partitura Directorului de Resurse Umane este complex construita de scenariu si personajul tine pe umerii sai intreaga arhitectura dramatica a actiunii. Daca alte personaje au cate o unda de umor, de comedie, respira liber si se determina din mers, Mark Ivanir are o sarcina grea – eroul sau trebuie sa capete substanta luptatorului aspru si singuratic pus in fata unor probleme complexe pragmatice – atat de pragmatice incat pana la urma doar sufletul este acela care le rezolva. Si Ivanir le rezolva magistral actoricesc, cu experienta anterioara conferita de pelicule cu greutate in care a evoluat, printre care si memorabilul Lista lui Schindler! Mi-a placut mult evolutia convingatoare a acestui actor. Iar scena in care este fata in fata cu Irina Petrescu (interpreta mamei Iuliei) este o mostra exemplara de emotie pura condensata in extrem de putin timp si cu extrem de reduse mijloace – doar camera focuseaza pe figuri intr-un peisaj mitic.

Si daca am ajuns la camera, imaginea filmului are ea insasi o aura mitica. Rainer Klausmann (imaginea si la Etz Limon) manuieste atat de atent camera, incat ne creaza impresia ca noi spectatorii, suntem aceia care privim cu proprii ochi si observam fiecare mic detaliu si daca scapam ceva din vedere, avem mereu pe cineva alaturi care ne indruma spre inca ceva in plus. Natura este surprinsa mereu – atat in secventele din Israel, cat si in cele din Romania – in plansetul ploii, sub hlamida zapezii, in zvarcolirea viscolului… Ploaia si zapada sunt cele curgatoare care spala, alina, dar si asigura reinvierea din primavara… Incadrarea figurilor umane, focusarea pe trasaturile personajelor, exemplifica transformarea lor pe acest anevoios drum al cunoasterii si al limpezirii interioare… un magician al imaginii cinematografice!

Si ajungand la coloana sonora, acel „lumeeee….lumeeee….sooooro….lumeee „ este extraordinar ales si plasat! Eu asa am simtit.

In final, da-ti-mi voie sa spun – asa cum am declarat si cu alte ocazii – ca eu nu pot nimic comenta pur obiectiv! Trec totul prin mintea si sufletul meu! Cu atat mai mult acum, pentru ca am sufletul si mintea impartite in doua jumatati egale: ½ roman – ½ evreu – si filmul este israeliano-roman! Vreti sa fiu super obiectiva? Nu pot!

Nota: 8.5/10