La vida de los peces (2010) – Viata pestilor

Ati vazut vreodata un film chilian? Eu nu si acest prim contact a fost o fericita surpriza pentru mine si pentru ca nu sunt egoista, vreau sa va bucurati si voi, cititorii acestui blog, de cele 84 de minute ale filmului lui Matias Bize, asa ca mergeti la cinema!

Dupa cum spuneam, anul meu de spectator de cinema a inceput bine si La Vida de Los Peces se inscrie in aceasta stare. Si ca o coincidenta, este vorba din nou despre un film a carui actiune se petrece in timp real, intr-o constructie teatrala si  intr-un spatiu limitat strict.

Este un film poezie, un film eseu, un film fabula, un film despre frumusetea si autenticitatea prieteniilor vechi si a iubirii de neuitat, dar si despre trecerea timpului, a fugii din fata raspunderilor, a cautarilor unor noi provocari (dar fara implicari majore) si a limpezirilor optiunilor personale. Pentru ca trecerea timpului si inteleptirea anilor aduce si intrebarea referitoare la „cu ce ramai?, care este sensul vietii?”.

Andres a fugit cu zece ani in urma din Santiago, din mijlocul familiei si al prietenilor si de langa iubita sa, pentru a deveni „un turist prin viata”. Devenind scriitor si jurnalist in domeniul turismului, stabilit in Europa, la Berlin, strabate lumea si minunatiile ei despre care scrie si povesteste celor interesati sa calatoreasca si sa viziteze cele mai atractive locuri.

O problema de familie, vanzarea caminului parintesc il readuce in Chile si casa lui Pablo, la a carui aniversare este invitat reprezinta prilejul de a-si reaintalni prietenii lasati in urma si pe fosta iubita parasita fara nicio explicatie.

Si ceea ce ni se releva pas cu pas este o impresionanta introspectie psihologica a trecerii individului de la tineretea putin exaltata, putin lasa, putin aventuroasa, catre maturitatea responsabila care discerne intre valorile vietii.

Casa in care Andres fusese primit intotdeauna cu bratele deschise isi traise adolescenta si tineretea alaturi de prietenii sai, devine scena reinvierii amintirilor si sentimentelor personajului, dar si ale celorlalti oameni din viata sa pe care a abandonat-o la un moment dat. Este timpul amintirilor pentru toti!

Este o petrecere in acea seara in casa lui Pablo, o petrecere de la care Andres va pleca apoi din nou la viata sa din Europa, rupand definitiv cordonul ombilical care il leaga de Chile.

Si chiar este gata sa iasa pe usa si sa plece, cand se reintoarce pentru a-si recupera haina si cand incepe plutirea lui prin multele camere, culoare, trupuri si fete omenesti ale acestei case, casa care pare nesfarsita si care ii ofere mereu si mereu amintiri, stari noi, experiente noi si edificatoare …personaje foarte tinere, personaje in varsta … totul intr-un fel de liniste nelinistita a cautarii de sine. Intrebari si framantari apar din adancuri „cui ii pasa de vietile altora? Celor carora le pasa de tine!” Imensul acvariu cu pesti tropicali inotand lenesi in fulgerarile colorate ale apei este ecranul pe care adeseori se reflecta dialogurile lui Andres, privirile sale si gandurile care incep sa ii transpara pe figura. Si asemenea unuia dintre pestisorii din acvariu, Andres isi continua alunecarea prin ungherele casei – acvariu, ajungand fata in fata cu Beatriz, ca o compensatie a amintirii ei, de care nu se poate vindeca. Introspect, nehotarat, nostalgic, Andres este alaturi de Beatriz  si in fata lor micutii pesti in traiesc viata, insingurati oamenii, insingurati pestii… Imagini superbe ridicate la o mare emotie artistica de muzica extraordinara a lui Diego Fontecilla si a grupului Inverness:

Si va puteti delecta coborand soundtracksurile acestui film de la adresa de aici.

Plutirea lui Andres continua, urca si coboara scarile casei, cauta…mereu cauta… intra in camera prietenului Francisco, fratele lui Pablo, inca in familie, ca o fantoma-amintire…casa e plina de amintiri care revin in mintea si in sufletul lui Andres.

Aparent fara niciun scop, asa cum inoata pestii in acvariu, asa strabate si Andres taramul magic al casei amintirilor.El trage cu ochiul la viata celorlalti si incepe sa isi puna intrebari privind viata sa. „Ce-ti doresti?” este intrebarea care pluteste intre Andres si Beatriz.

Apoi cei doi pornesc alaturi, mana ei este deasupra mainii lui, acum sunt doi pesti inotand alaturi, hotararea pare luata…calatoria de limpezire in labirintul amintirilor  pare a lua sfarsit. Acum Beatriz zambeste si Andres pare a se insenina.

Sfarsitul filmului trebuie inteles de catre fiecare…dupa intelegerea si simtirea fiecaruia.

Superb si original film! Si nu pot sa nu apreciez faptul ca Transilvania Film se consacra aducerii in fata spectatorului roman a unor pelicule meritorii din spatii mai putin cunoscute.

Am descoperit un actor de mare frumusete fizica si resurce ale talentului, Santiago Cabrera si un la fel de frumos-bizantin chip al Biancai Lewin.

Am descoperit un Director de imagine Barbara Alvarez care a reusit sa ne aduca in fata unei minunate si plastice metafore viata-pestilor/viata-oamenilor.

Si am descoperit un regizor, Matias Bize (nascut in 1979), care ne spune: „Am vrut să spun povestea într-un mod emoționant; folosind camera pentru a pătrunde în inima personajelor. Dialogul este foarte important în acest film, iar în anumite cazuri ceea ce nu este rostit – tăcerile, privirile – sunt chiar mai importante. Conceptul de “rămas bun” este un alt lucru despre care am vrut să vorbesc. Aici au loc cele mai importante momente dintr-o relație de orice fel. Astfel, tot filmul are loc pe măsură ce Andrés părăsește petrecerea și își ia rămas bun”.

Pentru edificare, iata si cateva referinte la Matias Bize, puse la dispozitie de catre Transilvania Film (casa de distributie): „Matías Bize a absolvit Școala Chiliană de Film. La 23 de ani a regizat filmul Sabado (2003), care a avut premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film Mannheim-Heidelberg. Pelicula a câștigat 4 premii, printre care și Premiul Rainer Werner Fassbinder. A urmat En la Cama (2005), care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A câștigat Spicul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Valladolid, făcându-l pe Matías cel mai tânăr regizor care a obținut acest premiu. Filmul a strâns peste 36 de premii internaționale și a fost distribuit comercial la nivel mondial. Revista de specialitate Cahiers du Cinéma l-a descris pe Matías drept “cel mai promițător regizor din cinematografia chiliană.” A regizat în Barcelona Lo Bueno de Llorar (2007), o co-producție Spania-Chile care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A primit Premiul special al Juriului și Premiul criticii la Festivalul Internațional de Film de la Valdivia. A urmat apoi La vida de los peces (2010), selecționat la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, câștigător în 2011 al uni premiu Goya pentru Cel mai bun film străin în limba spaniolă,  Premiul Juriului și Cel Mai Bun Regizor la Los Angeles Latino International Film Festival 2011.”

Nota: 9/10

El método (2005) – The Method – Metoda

Spre deosebite de Exam, filmul despre care scriam acum cateva zile, El metodo este construit mult mai atent si mult mai aplecat spre personalitatea umana si psihologia dedusa de aceasta, este un film realist in esenta, fara elemente care sa tina de fantastic, ci doar de adevarul pur al realitatii de zi cu zi, de competitia dintre oameni pentru o slujba care pare atat de importanta. Locul este Madrid (desi filmul pare argentinian, parerea mea ), intr-o perioada in care pe strazi sunt proteste majore impotriva globalizarii.

Sapte oameni adunati intr-o incapere multidigitalizata si o secretara care stie tot jocul si zambeste suficient pentru a pune pe jar orice incercare de incalcare a regulilor. Primul lucru pe care il fac este sa completeze un nou formular (al nu stiu catelea), in care sa isi descrie tot parcursul profesional, fara niciun lucru care sa ramana secret, si in care sunt de acord sa accepte la acest interviu o metoda neconventionala de recrutare, metoda Gronholm. Nu va obositi sa cautati ceva despre aceasta metoda inedita, ea a fost in intregime inventata de catre scenaristi si consta in intruziunea mentala a  corporatiei in grupul candidatilor, determinandu-i sa se intoarca unul impotriva celuilalt pana cand doar un invingator va ramane in picioare si va obtine postul mult-ravnit.

Cei sapte candidati

Nimic nu este sigur insa, criteriile de selectare nu apar decat la momentul oportun, anumite probe par a nu fi luate deloc in calcul, desi este posibil, dar nu sigur, ca mai tarziu vor conta. Monitoarele din camera se aprind si intrebari incuietoare sunt puse, se sting atunci cand un candidat nu mai are sanse sau este eliminat, iar secretara pare atotstiutoare, dar, in acelasi timp, extrem de imprevizibila si greu de descifrat. Un adevarat joc al mintii se petrece la nivelul fiecarui personaj, intreaga desfasurare este un joc al mintii si este sigur ca cel care este cel mai puternic va ramane in picioare. Cu o singura exceptie: cel puternic poate fi doborat de o emotie personala puternica!

Este un film aproape necunoscut si cu atat mai valoros: actori excelenti (si era nevoie de asa ceva, intrucat este un film “jucat”, plin de dialoguri si expresii ale limbajului corpului); actiunea este bine construita, cu exceptia, poate, a unei coborari in intensitate spre final; mesajul este modern, lupta omului pentru cariera, reusita financiara, un loc mai bine plasat in societate este cruda si nu tine seama nici de obstacole, nici de sentimente personale.

Nota: 8/10

Evenimentul nr. 11 – ora 22– Terasa Green Hours

Un film cu o estetica poetico-cinematografica superba si cu o sensibilitate care te atinge la suflet!

Povestea unei familii de emigranti evrei din Rusia, fugari din fata pogromurilor tariste, ajunsi in 1892 dupa o lunga calatorie, in Buenos Aires. Si mama da nastere celui de-al treilea copil, pe puntea de coborare pe tarm. Nu numai ca copilul, nascut in afara Argentinei, nu poate obtine imediat cetatenia, dar pe deasupra, nu este baiatul mult asteptat, ci este o fata. Ceea ce face ca inima mamei sa nu primeasca cu dragoste copilul, care isi capata numele de Gertrudis din partea  functionarului de la biroul de imigratie. Copila inteligenta si sensibila, uratica in ochii mamei in contrast cu surorile ei, tratata undeva la periferia familiei, dar inteleasa si iubita de catre tata, Gertrudis creste atenta la lumea din jurul ei, pe care si-o transpune cu multa imaginatie, intr-un univers personal. Viseaza iubire, culoare, zbor…

La camara oscura

Aveti in arhiva familiei fotografii vechi in nuante sepia, in care strabunici, bunici, copii, maturi, pozeaza in straie de epoca, coafuri, botine si mustati incredibile? Fotografii care emana parfumul desuet al unor alte vremuri? Ati observat ca mai intotdeauna exista cate un personaj rebel, care incearca sa fenteze ochiul “camerei obscure”? Acesta este si cazul fotografiilor din familia stabilita in colonia Villa Clara: Gertrudis nu priveste catre obiectiv, ci catre varful pantofilor.

La camara oscura

Anii trec, copiii cresc, fetele trebuie maritate si iata ca se iveste o oportunitate nesperata si pentru Gertrudis. Leon, un barbat in putere si cu o gospodarie frumoasa, proaspat divortat de o femeie aratoasa, dar cam rea de musca, o alege pe Gertrudis sa ii fie mireasa. Trei zile dureaza petrecerea de nunta. Mireasa, cu capul plecat, rataceste prin spatiile vaste si minunate ale campurilor, apoi isi sufleca manecile rochiei si incepe sa trebaluiasca in noua sa gospodarie. Tacuta, destoinica, gospodina desavarsita, anii trec si familia are de acum multi copii adolescenti, fete frumoase si baieti ca brazii. Tatal si baietii mai mari muncesc pe pamantul fermei intinse, praslea isi vede de scoala, fetele dau o mana de ajutor mamei. Viata unei familii evreiesti integrate in peisajul si in lumea Argentinei. Universul familiei se sprijina pe contributia tacuta, dar atat de importanta a lui Gertrudis. Mancarea careia numai ea stie sa ii dea savoare, inobiland-o cu aromele plantelor pe care le culege, dulceturile si compoturile care stau cuminti aliniate pe rafturi, prospetimea rufelor intinse la uscat pe lungi franghii, straturile minunate de flori ale caror culori se impletesc in palete de culori feerice, Gertrudis este aceea care tine tihna si confortul si ordinea acestei familii. Dar ea continua sa-si acorde momentele ei de ragaz si fericire si visare, dis de dimineata, in puritatea zorilor sau tarziu, in noapte, respirand linistea campurilor. Si regizoarea gaseste cea mai potrivita impletire intima intre viata si personalitatea eroinei si plastica filmului, inserand scene de animatie de un mare impact poetic. Un refugiu pentru mintea si sufletul atat de frumoase ale lui Gertrudis, o frumusete interioara care reuseste sa ii infrumuseteze si inobileze trasaturile.

La camara oscura

Calator prin continentul american, fotograful francez, nascut in Marsilia, Jean-Baptiste, ajunge si la ferma lui Leon si a lui Gertrudis, invitat de catre stapan pentru a-i imortaliza familia. Umblat de-a lungul si de-a latul mapamondului, oripilat de ororile razboaielor in care a fost reporter fotograf de front, sensibil deopotriva la hidosenia lumii, dar si la extraordinara ei frumusete, Jean-Baptiste este un impatimit al fotografiei, pe care o considera o noua forma de arta. Sigur ca traiul si-l asigura prin aceste imortalizari ale scenelor de familie, insa dincolo de aceasta, el surprinde viata si natura si chipul omului, cu ochiul artistului. Ochi caruia nu putea sa ii scape aura deosebita pe care o degaja Gertrudis, simtul ei estetic deosebit, iubirea ei pentru natura si pentru flori, flori cu care isi umple sufletul si cu care isi inconjoara familia. Din nou, in fotografiile de familie, executate de Jean-Baptiste, Gertrudis se fofileaza, isi ascunde fata dincolo de suvitele de par, isi intoarce chipul intr-o fuga laterala…Prin contrast cu sotul ei – mandru si tantos, cu tinerele vlastare dezinvolte, cu totii dornici si fericiti cand pozeaza si cand se autoadmira in fotografiile inramate de catre Jean-Baptiste.  Insa complet neintelegatori si buimaciti atunci cand fotograful le prezinta alte lucrari ale lui, compozitii artistice si poetice, cu mesaj filozofic.

Este fascinanta legatura tacuta si subtila care se creaza intre cele doua spirite artistice, Gertrudis si Jean-Baptiste. Ochiul fotografului stie sa priveasca dincolo de aparente, el vede interiorul atat de frumos al acestei femei.

Odata indeplinita comanda stapanului fermei, fotograful urmeaza sa isi vada de drumurile sale, isi strange toate ustensilele, aparatele si materialele, le incarca in caruta sa si participa la o masa si o petrecere de adio in familia mare si primitoare. In familia in care Gertrudis era numai umbra care le asigura confortul zilnic si pe care – tot zilnic – ei toti, inconstient, o vaduveau de comunicarea aprecierii si a iubirii.

Dupa petrecere, tarziu, in noapte. Jean-Baptiste isi ia ramas bun si pleaca in drumul sau. Resturile festinului raman pe masa. Leon si copiii sai se retrag in dormitoare.

Insa dimineata…supriza… masa nu e debarasata, micul dejun nu ii asteapta… Gertrudis nu raspunde chemarilor.

Undeva, pe malul unei ape, in mijlocul unei naturi idilice, Jean-Baptiste face fotografii. In cadru apare Gertrudis, care ii pozeaza cu degajare barbatului. Fetele amandurora sunt calme si zambitoare, ochii lor se cauta unul pe celalalt, isi vorbesc fara cuvinte, simti sufletelor lor intr-o comuniune senina.

Viata lui Gertrudis a pornit fara sa primeasca iubire si a trait multi ani fara dragoste si probabil acum si-a gasit sufletul pereche si iubirea impartasita.

La camara oscura

O poveste care te atinge la suflet, atat prin firul narativ, cat si prin mijloacele cinematografice de o poezie  si de o plastica desavarsita sub mana regizoarei si scenaristei argentiniene Maria Victoria Menis, care ne ia de mana si ne introduce intr-o lume de mult apusa ca repere socio- temporale, dar valabila si azi intru umanitate. Iata ce ne spune insasi regizoarea: “Acum doisprezece ani am citit nuvela <La Camara Oscura> de Angelica Gorodischer. Imediat m-a tentat sa o transpun pe ecran. Povestea este o meditatie profunda asupra modului in care oamenii vad lucrurile. Povestea este spusa din perspectiva relatiei intense dintre o femeie considerata <urata>, obligata de mic copil sa priveasca in jos, si un fotograf caruira nu-i scapa nimic. Povestea are loc intr-o alta perioada de timp, ceea ce m-a ingrijorat pentru ca totul trebuia sa para credibil. Au trecut mai multi ani de cand am citit povestea, dar uneori exista lucruri care te obsedeaza si nu-ti dau pace. Intre prima lectura si realizarea filmului, am mai facut alte doua filme, dar am simtit ca eram datoare fata de Gertrudis, personajul principal si cumva, povestea ei m-a determinat sa fac acest film.”

Distributia este inspirata, o Gertrudis de mare finete, interpretata de Mirta Bogdasarian cu un minim de mijloace artistice, dar cu o expresivitate care nu are nevoie de cuvinte.

Si observati ce prezente si premii a acumulat aceasta pelicula:

FESTIVALURI:

Pays de Caux International Latin Film Festival – 2009 – GRANDE PRIZE
International Jewish Film Festival of Uruguay – 2009 – Best Film – WINNER
Argentinean Film Critics Association Awards – 8 nominations (Best Film, Best Director, Best Adapted Screenplay, New Actress, Best Supporting Actress, Best Art Direction, Best Costume Design, Best Music)
Leipzig Argentine Film Festival – 2009 – Honorable Mention
New Jersey Jewish Film Festival 2010
San Diego Jewish Film Festival 2010
Washington Jewish Film Festival 2009
San Diego Jewish Film Festival 2009
Jerusalem International Film Festival 2009
Toronto Jewish Film Festival 2009–Opening Night
Oaxaca Latin American Film Festival (Mexico) 2009

De la acest link, se poate downloada filmul.

Trei secvente din film:

Interviu cu Victoria Maria Menis:

Nota: 10/10

Robinson Crusoe (1954)
Regia: Luis Bunuel
Actori: Dan O’Herlihy, Jaime Fernandez

Romanul omonim al lui Daniel Defoe a exercitat intotdeauna asupra o fascinatie, mai ales prin prisma faptului ca este romanul copilariei mele si cel despre care am simtit intotdeauna ca m-a invatat cele mai multe lucruri, incepand cu instinctul de a supravietui cu zambetul pe buze in orice conditii. De aceea, ocazia de a vedea filmul regizat de Luis Bunuel in anul 1954, intr-o epoca in care erau la moda ecranizarile marilor opere literare ale umanitatii (sa nu uitam de filmul din 1946-Great Expectations dupa Dickens sau chiar Animal Farm din 1954 dupa George Orwell) a fost pentru mine o adevarata provocare.

Vineri si Robinson Crusoe

Povestea lui Robinson este arhicunoscuta, astfel ca nu o vom prezenta decat in cea mai scurta forma posibila. Naufragiul sau pe o insula pustie, dar foarte bogata in resurse, a fost primul sau pas spre supravietuire. Cei 28 de ani pe care i-a petrecut acolo, in plina pustietate, mult timp fiind singur doar cu cainele si pisica salvate de pe corabia care s-a scufundat, l-au determinat sa isi apere cu orice pret viata si sa se organizeze pentru a avea tot ceea ce ii era necesar. Dupa intalnirea cu salbaticul Vineri, totul pare mai simplu, un tovaras uman lipsindu-i inca de la inceput.

Fiind un film realizat abia in anul 1954, este clar ca ii lipsesc efectele speciale cinematografice specifice anilor 2000. Sa nu uitam productia de succes “Cast Away”, cu Tom Hanks in rolul principal. Cu toate acestea, avem de-a face cu un film foarte bun, neasteptat de amuzant, construit frumos, chiar daca in secvente care acum par imbatranite. Locul in care a fost filmat este exceptional de bine pus in forma si poate tocmai faptul ca pelicula are peste 50 de ani vechime ne da senzatia ca insula si naufragiul lui Robinson sunt cat se poate de reale.

Nota: 8/10

Y tu mamá también (2001) – Si mama ta la fel!
Regia: Alfonso Cuaron
Actori: Maribel Verdu, Gael Garcia Bernal, Diego Luna

Aceasta este o poveste despre sex, ar spune unii. Aceasta este o poveste despre viata, ar spune altii. E un pic din fiecare dintre acestea, sexul abunda, dar este incitant, viata este prezenta in fiecare clipa, in fiecare dintre ipostazele ei, dar mai presus de toate este o poveste despre moarte. Luisa Cortes, femeia care se unduieste si apare in mintea personajelor, dar si in a noastra, nu este decat imaginea mortii in viata tuturor, imagine ce o urmareste pana si pe ea.

Doi tineri vor sa descopere adevarata viata, desi fiecare dintre ei au o prietena, care le satisface dorintele sexuale fara mofturi, dar si fara mare imaginatie. Numai gandul la ”matusica” Luisa le starneste vii fantezii, iar cand aceasta decida, nefericita fiind, sa ii urmeze in drumul spre plaja, se inarmeaza cu sarm, dorinte, rabdare, dar si prezervative cat cuprinde. Care vor ramane nefolosite, caci Luisa stie ce acestia isi doresc si nu ii lasa sa astepte, dar nici sa le utilizeze, fiind doar niste baietasi simpli, care nu si-o pot tine in pantaloni, avantati in prima relatie cu adevarat erotica.

Surpinde insa deasa referire la moarte. Desi se poate spune ca aceasta vine mai ales din partea principalului personaj feminin, pentru care viata destul de desantata pe care o are este doar o ultima clipa de fericire inainte de moarte, imaginile pe care ni le arata regizorul sunt cele mai relevante: nenumarate cruci, intinse pe marginea drumurilor pe care calatoresc cei trei, filmate in plan nemiscat si de aproape, parca cu scopul de a anunta ceea ce ni se releva la sfarsit: ca fiecare moarte este, prin sine insasi, un nou inceput. Gael Garcia Bernal ne dovedeste ca este un actor caruia i se potriveste fiecare rol, atat cele oferite de Cuaron, dar si cele in care l-am vazut mai demult, in regia maestrului Almodovar. Un actor tanar, talentat, intr-o continua ascensiune, data de rolurile bune pe care si le alege.

Nota: 8.5/10