Le Chat du Rabbin (2011) – The Rabbi’s Cat – Pisica rabinului

Joann Sfar este scenaristul si regizorul filmului Gainsbourg – Une vie heroique – 2010,  film castigator a  trei premii Cesar in 2011 si avand inca 5 nominalizari tot la premiile Cesar pentru alte 5 categorii. Si pentru ca tot s-a obisnuit cu aceasta inalta recunoastere, iata ca si Le Chat du Rabbin castiga un premiu Cesar in 2012, pentru “Best Animated Film (Meilleur film d’animation) Antoine Delesvaux (director/producer) Joann Sfar (director).

Creator a peste 150 de carti de benzi desenate, Sfar a realizat pelicula de fata dupa trei dintre volumele sale (1, 2 si 5) dedicate “pisicii respective” si aventurilor sale, pisica inspirata chiar de animalul de casa al autorului . In profunzime insa, dedicatia filmului este axata pe ideile legate de acceptare, coabitare, toleranta religioasa, importanta gandirii si liberului arbitru in determinarea spirituala, a credintei si a modelului filozofic de viata.

Pisica care isi castiga darul constient al vorbirii prin sacrificiul papagalului inconstient vorbitor, felul in care acest nastrusnic animal vrea sa isi dovedeasca dragostea si devotamentul pentru Zlabya – stapana sa, prin trecerea ceremoniei de Bar-Mitzvah si convertirea la iudaism reprezinta simbolistica asumarii constiente a unei identitati.

Bineinteles ca pe calea initiatica exista si capcane, exista si ispite, exista si greseli, ba chiar si sacrilegii, ceea ce a acumulat pisica poate fi pierdut cu usurinta…darul vorbirii dispare ca o pedeapsa a arogantei, dar va fi recastigat cu peste masura de merit in final!

Alaturi de pisica, rabinul sefard Sfar (actiunea se petrece in Algerul anilor ’20), o comoara de intelepciune, dar si de umor plin de inteligenta si umanitate, porneste intr-o aventura in inima Africii, plina de conotatii istorice si religioase, in cautarea tribului pierdut. Echipa calatorilor este completata de batranul  si inteleptul sheik arab, dar si de un pictor rus livrat intr-un cufar impreuna cu sulurile sfinte salvate de sub mana Revolutiei Comuniste si nu in cele din urma, in echipa apare si un milionar rus.

Replicii si aluzii inteligente, ascutite, pline de haz…”noi ii educam pe toti, chiar si pe magari” … sau iata o reflectie a mentalitatii care ilustreaza un alt tip de religie: “ islam/iudaism/pistolul”, sau referiri la Django Reinhardt… un film pe care vi-l recomand cu caldura.

O animatie captivanta, personaje bine definite, foarte simpatice si evoluand in mijlocul unor peisaje de mare frumusete plastica.

Coloana sonora (Olivier Daviaud) inspirata din melosul mediteranean este sprijinita de vocea inconfundabila a lui Enrico Macias si mi-a facut o deosebita placere.

Pentru  ca sa il cunoasteti pe Sfar si lumea lui, puteti sa ii accesati blogul : Le Petit Monde de Joann Sfar. Nu veti regreta

Colegul nostru Dan Romascanu a vazut acest film (pare a fi doar o parte, insa) cu un an in urma la Paris (in 3-D) si a scris despre el pe blogul sau.

Nota: 8.5/10

Or noir (2011) – Black Gold – Aurul negru

Cred ca s-a ajuns la momentul (sau poate exista mai demult) incat un producator considera ca, in situatia in care pe afisul filmului, exista un nume mare, filmul va fi mare, iar spectatorii se vor ingramadi la portile cinematografului. Asa s-a ajuns la paradoxul ca mari actori – si pot enumera aici macar pe De Niro sau pe Al Pacino – ajung sa figureze in distributia unor filme, iar noi, cei care ii apreciem, sa ne intrebam cum au acceptat sa joace in niste roluri minore, in filme care nu au calitatea la care ne-am fi asteptat. Aparent, si in cazul lui “Or noir” ne aflam in aceeasi situatie, fiind distribuit, intr-un rol usor atipic, Antonio Banderas: caci ce altceva ne putem inchipui despre un spaniol pur-sange, cu acccent specific, aflat intr-un rol de arab autentic, sultan in orasul său si conducator al “revolutiei aurului negru”. Iata un dezacord al filmului fata de realitate.

Trecand mai departe, suntem in fata unui film incitant, care ne infatiseaza o lume araba antecivilizatoare, in fata primei sale sanse spre propasire, spre dezvoltare, spre bogatie, adusa odata cu aparitia primelor puturi de petrol, construite cu acceptul autoritatilor locale de catre o firma americana. Daca vedem coplesitoarea “mare” de bani care se raspandeste in palatul sultanului, este doar pentru a ne distrage cateva momente atentia (pe fond istoric) de la adevarata drama a filmului, aceea a unor copii rapiti din sanul familiei, luati ca prizonieri de razboi in schimbul pacii cu un trib rival si incercarea celor doi frati de a descifra tainele sufletului lor, de a intelege care este locul unde se simt acasa si care este adevarata familie. O drama autentica, pe fundalul unui razboi al teritoriilor pierdute si al unei bogatii care tinde sa acapareze regiunea.

Doi sultani, Nesib (Banderas) si Amar (Mark Strong), sunt dusmani de cand se stiu. Insa, la momentul inceperii filmului, ei se afla in fata unor tratative fortate de pace. Amar este de acord sa isi trimita fiii in sultanatul lui Nesib in schimbul pacii si a garantiei ca se va pastra neutralitatea culoarului (Yellow Belt) dintre cele doua tinuturi. Suntem imediat transportati in alt timp, cand cei doi fii, Auda (Tahar Rahim) si Saleeh (Akin Gazi), deja adulti si constienti de trecutul lor, sunt in fata alegerii vietii lor. Daca atunci cand erau mici, au fost purtati de pe un taram pe altul in ciuda refuzului lor, neluat in seama, acum este momentul sa aleaga singuri, intre tatal lor natural, inchistat in vechile traditii si obstacol in calea expansiunii “aurului negru” si cel adoptiv, dornic de bogatie, concesionar pe nedrept al Culoarului Galben si gata de razbunare, de un nou razboi.

Nu putem avea mari pretentii de la acest film. Pana la urma, seamana sau chiar este un film de televiziune, care ne istoriseste, pe alocuri cu accente documentare, dar si cu aplecare spre traditiile locului, despre o perioada interesanta a omenirii (mai ales daca privim din perspectiva prezentului, cand Golful Persic este locul unde civilizatia patrunde din ce in ce mai repede si unde se construieste intr-un ritm cu adevarat diavolesc), cea in care apar primele sonde in Golf, in care conducerea araba trece de la viata nomada la cea modern-civilizata si prinde gustul banilor, banilor multi. O incercare interesanta, o adevarata splendoare din punct de vedere al imaginilor, cu actori care isi fac treaba cu migala (in special, Tahar Rahim), dar si cu unii care puteau lipsi, cum ar fi Banderas. Anyway, un mic like pentru acest film, in ciuda lungimii sale.

Alta impresie: Anzhela.

Nota: 6/10

Shame (2011) – Rusine

Am vazut acest film acum doua zile si inca ma gandesc ce as putea sa scriu despre el. Am vazut, de asemenea, ca foarte multa lume l-a laudat ca fiind o capodopera a lui Steve McQueen (creatorul lui Hunger, un alt film foarte apreciat) si ca Michael Fassbender este unul dintre actorii in voga, simpatizat de everybody, nu si de catre mine. Am citit, dupa vizionarea filmului, la Saramon, despre faptul ca este aproape inevitabil sa iti placa Shame,  daca anterior ti-a placut Drive. Si, dupa toate aceste considerente, inca ma gandesc care sunt motivele pentru care acest film nu m-a entuziasmat, desi subiectul este interesant, solutii pentru a atrage publicul sunt, distributia este aleasa cu mare tact si inspirat, iar regizorul face o treaba minunata. Sa vedem!

Brandon (Michael Fassbender) este, din punctul de vedere al unei lumi intregi, un ciudat. Un organism care traieste doar pentru sex, pentru orgasm, pentru placerea sexuala, fara a incerca sa isi dezvaluie sentimentele (daca le are!), fara a incerca sa se implice intr-o relatie sau sa aiba o simpla prietenie cu oricare dintre victimele sale. Nu este nici cel mai frumos barbat, nici nu are cea mai interesanta modalitate de “agatare”, ci se bazeaza pe privirea sa, pe simtul sau de a se apropia de persoanele care au nevoie de un barbat in viata lor, fiind sigur pe sine si pe faptul ca, daca nimeni nu pica in plasa, are posibilitatea unui video chat, unei prostituate sau chiar varianta masturbarii (care nu lipseste de mai multe ori, repetate obsesiv, din film).

Scaparea sa nu pare a fi schimbarea dorita de sine insusi, pentru ca, sa recunoastem, el se complace in aceasta situatie, ii place, si-o doreste, face ce face si atrage persoanele de sex feminin din jurul sau. Sa ne amintim doar frumoasa scena din metrou, in care privirile dintre El si o Ea, blonda casatorita, duce la apropierea corpurilor, la atingerea “intamplatoare” a mainilor pe bara de sustinere pentru ca apoi Ea sa fuga cat mai departe, dornica de o aventura, dar in acelasi timp de evadare, constienta ca nu poate fi, pentru moment, mai mult. Insa el fuge, o cauta, vrea, constient ca nu va fi decat o alta aventura in numeroasele sale aventuri pe care le doreste (si de cele mai multe ori le are) zilnic. Deci Brandon nu este singur decat prin propria vointa, este o stare pe care o traieste pentru ca o doreste, este acelasi crez al vietii pe care l-a trait aproape tot timpul si Charles Bukowski.

Si atunci, in viata lui, apar dintr-o data, doua femei. In primul rand, Sissy, sora lui-Carey Mulligan, care este o persoana atat plina de viata (incat nu refuza o noapte de sex la prima vedere cu seful lui Brandon), dar si o persoana labila emotional, care a avut nenumarate tentative de sinucidere pana la acest moment, dar care nu isi doreste cu adevarat moartea, pentru ca altfel ar fi reusit-o pana acum. In al doilea rand, Marianne, o mulatra, colega de serviciu a lui Brandon, poate prima persoana pe care el o place cu adevarat si pentru care sufera, un adevarat soc. Cum sa ii placa de cineva, cum sa se simta conectat de o alta persoana? De unde vine si primul esec sexual, neasteptat.

Ce isi doreste el cu adevarat, ramane marea intrebare. Desi scena din metrou se repeta la finalul filmului, el pare schimbat: nu mai alearga dupa ea, nu isi mai alatura mana pe bara de la metrou. Dar schimbarea este aparenta, schimbul de privire pare mai intens, iar imaginea lui nu este de “calugar transfigurat”, ci de persoana sigura pe sine, care constientizeaza ca poate atrage doar prin simplul fapt de a fi el insusi. Pentru mine, nu a fost filmul interesant care se anunta dupa trailer si sinopsis. Slabut, plictisitor, drama unei persoane care nu reprezinta o necunoscuta pentru el, ci doar pentru noi spectatorii. Mi-a placut Drive, nu mi-a placut Shame. Poate doar ma asteptam eu la altceva: premisa superba, scenariu slabut.

Alte impresii: Marele Ecran, Raluk, Adina, Saramon.

Nota: 6/10

The Awakening (2011)

Nu sunt un fan al filmelor horror, am mai spus asta si o repet de fiecare data cand ma vad pus in fata recenzarii unui astfel de film. Nu stiu care sunt motivele exacte pentru care nu apreciez acest gen, dar incerc mereu sa imi explic faptul ca 1. nu cred in fenomenele paranormale sau in fantome, nici in fenomenele care nu isi gasesc explicatii stiintifice si 2. imi e frica, nu imi place sa fiu surprins, incerc mereu sa evit lucrurile care nu pot fi explicate nici de catre mine, nici de catre specialisti, nici de catre personaje. Exista in aceste filme o aparenta de realism (ceea ce le deosebeste astfel de filmele SF, o pasiune de-a mea), cadrul actiunii se desfasoara nu pe o alta planeta sau in alt univers, ci chiar in mijlocul nostru, in mijlocul comunitatii umane de acum sau din trecutul istoric. Dar undeva, ceva nedefinit apare si rastoarna aceasta realitate.

Nici in The Awakening nu este altfel. Filmul porneste ca un policier intrucatva clasic: in anul 1921, Florence Cathcart (intotdeauna interesanta Rebecca Hall) colaboreaza cu politia britanica pentru a contracara sarlatanismul din domeniul mistico-religios. Din ce in ce mai multe ceaiuri dansante se transforma in miscari de spiritism fraudulos, prin care oameni care si-au pierdut fiinte dragi sunt atrasi in cursa ca se pot reintalni cu spiritul acestora. Totul pe bani multi si organizat minutios. Nu si pentru Florence, care participa atent, descopera momentul in care acestia trec peste barierele stiintifice, pentru a induce in eroare participantii. Si atunci intervine, iar organiatorii sunt dati pe mana Politiei. Pentru ea insa, fiecare noua participare la un astfel de “joc” aduce o noua durere sufletului. De ce? Ramane sa descoperim.

Intr-o zi, la usa sa bate Robert Mallory, reprezentantul unui internat de baieti prestigios, care ii aduce cateva fotografii (ciudate, intr-adevar, cu fantoma unui baiat care apare in fiecare poza de-a lungul mai multor ani) si informatii despre ceea ce se intampla acolo. Pentru Florence, este inca o misiune pe care o accepta, convinsa fiind ca fantomele nu exista, ca totul poate fi explicat, ca instrumentele pe care le monteaza si faina pe care o presara pe jos vor aduce in fata tuturor pe cel care este adevaratul vinovat si anume o fiinta umana.

De aici se dezvolta actiunea, care are cateva merite principale: nu este indeajuns de infricosatoare, desi are propriile momente, dar suficient de light pentru a placea si celor care nu sunt fani ai filmelor horror; actiunea este imprevizibila, am avut cateva momente in care mi-am construit “fantomele” dupa unul sau altul dintre personaje, dar asteptarile mi-au fost inselate de maiestria scenariului; actorii sunt bine alesi, iar Rebecca Hall este perfecta intr-un rol dificil. Un film interesant, pentru care merita sa va rezervati ceva timp. Cu exceptia spectatorilor cu inima slaba, poate…

Alta impresie: Anzhela.

Nota: 7/10

Intouchables (2011) – Invincibilii

Superb, un must see, o lectie exemplara de film francez, o raza luminoasa, curata, cinstita si plina de speranta in umanitate!

Un film care dupa proiectie a starnit aplauze puternice in sala! Si se intampla rar asa ceva!

Un film care a intrunit deopotriva aprecirea criticii de specialitate, dar si a publicului.

Si va trimit sa il vedeti neaparat si va doresc o ora si jumatate incantatoare, un timp pe care l-am trait si eu cu emotie, cu zambete si cu o lacrima in geana.

Fiecare scena a filmului ne pune in mana o cheie pentru deschiderea portilor mintii si sufletului. Cu multa inteligenta, delicatete si umor patrundem in problematica atat de grava a handicapului unei tetraplegii, un handicap care pare a reduce universul social si psihic al bolnavului. Dar care bolnav se dovedeste a-si surmonta neputinta datorita unei surprinzatoare relatii cu cel mai fascinant ajutor angajat in urma unei selectii. Un angajat care nici macar nu-si dorea postul, ci doar respingerea aplicarii sale, pentru a-si putea cucerii ajutorul social si a haladui prin viata fara griji si responsabilitati. Insa aristocratul inteligent, educat si stilat – Phillippe, intuieste in franco-senegalezul Driss, tanar si expus capcanelor periferiei – rezerva de umanitate, sufletul cald si ascutimea nativa a mintii. Astfel incat cele doua personaje, diametral opuse din multe puncte de vedere: rasa, extractie sociala, educatie, cultura, preocupari de viata, gusturi estetice (si sa nu mai vorbim de gusturi muzicale ) ajung sa se cunoasca profund, sa se ajute reciproc simbiozand in momente in care tragicul imbraca haina comicului savuros (dar de o gingasie si un bun simt extraordinar de echilibrat).

Introspectie fina psihologica, dar si sociala, pentru ca povestea atinge doua lumi opuse ca stare materiala si culturala. Pe de o parte lumea bogata si stilata a aristocratiei franceze, pe de cealalta parte lumea periferiei, lumea imigrantilor de culoare, a celor care muncesc din greu, a tinerilor expusi tentatiilor de orice fel si de la orice colt de strada: droguri, furtisaguri, talharii, condamnari, crime. O relatie angajator-angajat care se transforma intr-o relatie simpla si curata de prietenie si respect reciproc. O relatie in care cele doua personaje se salveaza unul pe celalalt, invatand unul de la celalalt dragostea de viata, perspectiva corecta a prezentului si al viitorului pe care si-l merita fiecare dintre ei. Si in spiritul plin de umor al filmului, o relatie in care Driss ajunge sa il guste pe Vivaldi si Phillippe pe Earth & Wind and Fire .

O relatie in care Phillippe fumeaza un joint impreuna cu Driss, o relatie in care Driss ii ofera lui Phillippe o sedinta inedita de sex (masaj asupra singurei zone erogene functionale – urechile) si cireasa de pe tort – un salt extraordinar cu parapanta. Oh – sa nu uit sa va atrag atentia asupra scenei barbieritului lui Phillippe, o plina de umor incursiune in stilurile de barbi si de mustati, culminand cu „musca” lui Hitler – menita sa ridice tonusul psihic al invalidului care se abandonase depresiei.

Relatia dintre cei doi culmineaza cu un moment de mare emotie romantica, in care Driss „pragmaticul”, dar romanticul incurabil, pune la cale intalnirea decisiva dintre Phillippe si destinatara misivelor pline de poezie si visare. Privirile pe care le schimba cei doi prin fereastra mare a restaurantului de pe malul oceanului sunt extraordinare: recunostinta si lacrimi in ochii lui Phillippe, prietenie, intelegere si devotament in ochii lui Driss.

Si daca am ajuns sa vorbesc mai sus despre parapanta, trebuie sa spun ca scenariul si filmul scris si regizat de Olivier Nakache si Eric Toledano se bazeaza pe povestea adevarata a lui Phillippe Pozzo di Borgo “succesorul unei familii franceze de aristocraţi, un colecţionar de artă, care avea o viaţă perfectă: o soţie minunată, doi copii frumoşi, funcţia de director al unei companii producătoare de şampanie… până în momentul în care a suferit un accident de parapantă, care l-a lăsat invalid… înainte ca soţia lui să moară de septicemie trei ani mai târziu” si a lui Abdel, senegalez din periferii, pe care Phillippe “l-a învăţat să îşi găsească echilibrul, să trăiască în societate şi să îşi construiască o viaţă moderată”

Si finalul filmului ni le prezinta pe cele doua personaje reale, la o reintalnire a lor peste ani, in Maroc, unde Phillippe alesese sa traiasca,  recasatorit si tata a doua fete. Iar Abdel Sellou, a ajuns la randul sau, cap de familie, tata a trei copii si seful unei intreprinderi.

Iata ce ne spun regizorii despre intalnirea lor cu Phillippe Pozzo di Borgo:

“O.N.: Înainte de a începe să lucrăm la scenariu am vrut să îl întâlnim pe Philippe Pozzo di Borgo în Essaouira, Maroc, unde se recăsătorire. Pentru a vedea dacă dorinţa noastră de a face un film despre povestea lui se va intensifica odată ce îl vom cunoaşte.

E.T.: Am reuşit să îl contactăm cu uşurinţă pentru că şi-a scris adresa de email chiar la sfârşitul cărţii pe care a scris-o, “Le second souffle.” A răspuns foarte repede, spunând că nu era prima dată când regizorii vroiau să facă o adaptare după povestea lui pentru a o ecraniza, că a citit chiar şi scenarii, dar că ar fi încântat să ne întâlnim.

O.N.: Acea întâlnire a fost decisivă!”

Acesti doi scenaristi-regizori Olivier Nakache si Eric Toledano au fost atinsi de o aripioara a geniului, atat de superb le-a reusit filmul. Dialoguri, echilibru perfect intre zambet si lacrima, cinematografie (Mathieu Vadepied) si coloana sonora (Ludovico Einaudi).

Vorbind despre coloana sonora, importanta ei este deosebita, pentru ca vine sa sublinieze si sa completeze atmosfera si conturul personalitatii eroilor. Sountrack-uri originale, din care exemplific cu Una Mattina.

Sau piese renumite interpretate de George Benson, Nina Simone sau Terry Callier, fac deliciul spectatorului, alaturi de clasice fragmente din Vivaldi sau Weber.

De altfel, iata ce puteti downloada de aici spre bucurie si delectare.

Olivier Nakache si Eric Toledano au avut si stiinta de a-si alege extraordinar interpretii, doi actori dotati nu numai cu talent, dar si cu charisma, pentru ca ne patrund in suflet si ne transmit “invincibilitatea” prieteniei si respectului! Faptul ca au lucrat foarte serios si cu multa sensibilitate asupra acestor personaje s-a concretizat in aceea ca mi-au transmis, dupa cum spuneam si lacrima si zambetul si intelegerea profunda a mesajelor pline de autentica umanitate.

Ne rezervam surpriza de a va posta cat de curand, din cuprinsul Mapei de Presa pusa la dispozitie de Media Pro Distribution, un edificator  INTERVIU CU OLIVIER NAKACHE SI ERIC TOLEDANO.

Acest film a doborat atat recorduri de premii, cat si de box-office, fiind al treilea cel mai vizionat film din toate timpurile in Franta si primind 10 nominalizari la Premiile Cesar, premiul Cesar pentru cel mai bun actor (Omar Sy), premiul pentru cel mai bun actor (pentru Omar Sy si Francois Clouzet), precum si Tokyo Grand Prix pentru cel mai bun film la Tokyo International Film Festival.

Nota mea fara rezerve: 10/10

L’espoir (1945) – Sierra de Teruel – Speranta

Interesant cu privire la acest film este ca povestea realizarii lui bate, in mod sigur, produsul final. Am citit multe despre acest film, inainte de a gasi o versiune pe Internet, undeva pe YouTube, subtitrata nu in engleza sau in romana, ci in franceza, o limba pe care o stapanesc mai greu si a fost nevoie ca, din cand in cand, sa pun pauza necesara si sa caut cuvintele in dictionar. Nu suficient si spun ca, in acest sens, un ajutor important a fost cartea lui Tudor Caranfil, “Istoria cinematografiei in capodopere” (volumul V), care consacra filmului si pregatirii lui un capitol important. Singurul film regizat de André Malraux este o incursiune in razboiul civil spaniol, o incursiune personala, o lume zugravita in stilul caracteristic al aventurierului si temerarului romancier francez.

Atmosfera acelor ani (1936-1939) este cunoscuta de specialisti, de pasionatii de istorie. Inceputul este dat de izbanda Frontului Popular din Franta, in vara anului 1936. Cu doar cateva luni inainte, un alt guvern de aceeasi factura (intitulat tot Frontul Popular) se instalase si la conducerea Spaniei, devenita republica. In noaptea de 17 spre 18 iulie, generalul Francisco Franco, exponent al falangelor fasciste, ataca tanara republica si incepea razboiul civil spaniol. Un razboi in care Malraux s-a implicat extrem de mult, incercand cu toate puterile sa sustina republica si democratia, cu toata lipsa de implicare a republicii franceze. In felul sau, normal, prin asigurarea de armament, prin discursuri contra razboiului si prin… realizarea unui film.

Filmul este insa incalcit, alcatuit din prea multe parti, aparent fara legatura, cu momente slabe si dezlanate, dar si cu scene care iti taie rasuflarea, vadind existenta simtului artistic al romancierului de succes, transpuse cu talent si in limbaj cinematografic. Ultima scena, cea cu taranii care coboara de pe dealuri pentru comemorarea celor morti si privirea supravietuitorilor luptei aviatice, este cu siguranta una dintre cele mai frumoase scene ale cinematografiei, o scena miscatoare, emotionanta si care nu poate fi uitata de spectatorul de rand.

Interesanta este si optiunea regizorului Malraux pentru distributie: in preajma marelui razboi, in plin razboi civil spaniol, actorii se gaseau cu greu astfel incat, in afara catorva actori spanioli (aproape necunoscuti), a fost nevoie sa utilizeze forta bruta a taranilor din regiune. Aceasta incercare nu s-a dovedit falimentara insa, deoarece aportul lor se dovedeste a fi valoros, acestia fiind deja implicati in razboiul in desfasurare sau doar invoiti pentru o clipa de la desfasurarea de forte (de aparare) a republicanilor. Rezulta astfel un cvasi-documentar de razboi, pe care trebuie sa il privim cu indulgenta pentru a-i gasi adevaratele valori cinematografice, dar in acelasi timp o poveste veritabila a razboiului civil spaniol, printre primele ale acestuia si cu atat mai valoroasa cu cat a fost filmata chiar in mijlocul evenimentelor.

Nota: 7/10

La source des femmes (2011) – Izvorul femeilor

Exact cu cateva zile inainte de proiectia acestei pelicule in Gala de dechidere a Festivalului International de Film Bucuresti – 2012, terminasem de citit “Anticarul din Kabul” de Asne Seierstad. Astfel incat, din nou am avut dovada aranjamentelor de dincolo de vointa mea. Pur si simplu, lucrurile se potrivesc in viata. Si se nimeresc.

Sigur ca este vorba despre continente diferite si tratare a tematicii din unghiuri si stiluri diferite, numitorul comun este insa lumea araba, cu obiceiurile si mentalitatile ei de adanca sorginte fundamentalist-religioasa.

Acest film al lui Radu Mihaileanu este un incantator imn dedicat femeii in general si femeii arabe in special, piatra de temelie a familiei si a societatii. Femeia care isi asterne existenta pe panza vietii in fata tuturor martorilor chemati sa o vada, sa o admire, sa o inteleaga si sa o aprobe in demersul ei.

Filmul pare a fi un basm, o poveste coborata din cele 1001 de nopti – “marea comoara araba”, dar daca vei da valul la o parte, dedesubtul lui mustesc tragedii profunde. Pentru ca intr-o societate patriarhala cu adanci radacini religioase, femeia este aceea care tace, se supune, munceste, procreaza si se prosterneaza la picioarele stapanului barbat de pe pamant si stapanului Allah de deasupra  lumii islamice.

Femeile sunt acelea care sub soarele desertic necrutator, prin grohotisul alunecos, urca la izvorul de unde umplandu-si galetile, aduc zilnic apa necesara satului. Cu riscul ca pe drumul de intoarcere, sub povara apei vietii, sa alunece si sa cada, zdrobind in pantecele lor chiar vieti ce nu se vor mai naste. Si asta in timp ce barbatii satului zac lenevosi pe prispa, isi beau tacticos ceaiurile si isi impartasesc gandurile sterile. Si nu m-am putut impiedica sa-mi amintesc ca de fapt, nici Europa si nici Romania nu este mai breaza. Si la noi, aici, au surprins reporterii femeile spetindu-se la treaba, in timp ce “flacaii” satului se inghesuiau la carciuma! Mentalitati comune, indiferent cui se roaga satenii, lui Dumnezeu sau lui Allah.

Insa femeile acestui satuc berber se dovedesc puternice, pentru ca “doar Creatorul este mai intelept decat ele”. Astfel incat tanara si frumoasa Leila (nevasta invatatorului satului), sprijinita de varstnica si inteleapta Mama Rifle si avand-o alaturi pe Loubna – fetiscana isteata si indragostita – pun de o rebeliune . Intra in “greva iubirii”, refuzandu-le barbatilor accesul la dragostea si senzualitatea lor. Pana cand acestia vor intelege si vor actiona. Ori vor prelua ei sarcina anevoioasa a transportului galetilor pline, ori vor implementa o solutia tehnica pentru aductia apei in sat, printr-o conducta conectata la izvorul din munte.

Un conflict deschis, in care cele doua tabere, pe picior de razboi, apeleaza la intreg arsenalul de masuri care le stau in puterea mintii si a inimilor. Femeile nu vor mai  fi numai instrumente pentru munca si obiecte ale dorintelor, sclave supuse, proprietati golite de gandire, dorinte si sperante. Isi vor face datoria de mame si de gospodine, dar ii vor ironiza fara mila pe barbatii satului. Si mai ales ii vor lua peste picior prin intermediul dansului si cantecelor specifice, ale caror cuvinte nascute ad-hoc exemplifica un simt al umorului si o determinare fara echivoc. Sunt extrem de clare si muscatoare cuvintele cantecului lor: “Nu fiti lase / Multe furnici pot misca un leu” . Iata aici o exemplificare si o motivare puternica a acestor acte artistice spontane si autentice.

Pe de cealalta parte insa, ce coace mintea barbatilor? La ce solutie sunt ei gata sa apeleze, manipulati fiind in corpore de doi intriganti invidiosi: sa aduca in sat un lot de noi si viitoare neveste dornice sa se supuna barbatilor. Si aceasta pentru ca atitudinea femeilor lor este intoleranta: azi vor ca barbatii sa aduca apa, maine vor avea pretentia sa li se cumpere masini de spalat rufe, ba chiar vor tinde spre a invata toate sa scrie si sa citeasca. Si culmea este ca pana si barbatii cu scaun la cap ai satului, invatatorul Sami – sotul Leilei si imamul, par a marsa in rand cu turma aroganta, dar din fericire, din intelepciune si adevarata iubire (unul pentru femeia lui, celalalt pentru menirea lui), acestia devin aliatii femeilor.

Sigur ca in paralel cu firul principal al povestii se creioneaza si subconflicte, bine conduse dramatic si determinante pentru intelegerea mentalitatii universului arab. Povestea din trecut dintre Leila si jurnalistul care apare in sat in cautarea iubirii pe care a tradat-o, dar care pare cazut de pe alta planeta pentru ca se deda pentru ochii tuturor, studiului acelor “insecte infinit de mici” e absurd de hilara, insa devine dramatica odata cu deconspirarea durerosului adevar in fata lui Sami. Povestea iubirii aparent impartasita dintre Loubna si admiratorul ei, desi este fals instrumentata de catre Leila, duce la trezirea setei de cunoastere a tinerei, care reuseste sa invete sa scrie si sa citeasca si in final isi ia soarta in propriile maini, parasesind satul natal.

Povestea extraordinarei Mama Rifle, stalpul feminin al comunitatii, care a dat nastere in viata ei la 19 copii, pe multi vazandu-i cu durere murind de boala si de lipsuri, personalitate de o tarie de caracter exemplara, dar si de un umor sanatos si plin de speranta, in contrapartida cu figura aspra, acrita si rautacioasa a mamei soacre traditionala, Fatima….

Si mai presus de orice – umorul copios, imposibil de descris in cuvinte (trebuie vazut pe firul filmului), reprezentat de patrunderea si intrepatrunderea elementelor tehnologice ale vietii moderne in mijlocul satului berber. De exemplu telefoanele mobile (unul care deserveste familia Leilei este atarnat pe sarma in mijlocul bataturii, precum un caine de paza), care cand au, cand nu au semnal . Sau telenovelele siropoase mexicane care le iau mintile femeilor arabe la fel ca si tuturor femeilor de pe mapamond si ale caror cuvinte sunt reproduse si repetate cu nesat de feriscanele satului .

Dar pana la urma basmul are un final fericit, enuntat cat se poate de simplu si de omenesc: “izvorul divin nu e apa, ci e dragostea”.

Un film inspirat dintr-un fapt real intamplat in 2001 in Turcia. Radu Mihaileanu a simtit chemarea acestei povesti, a intuit potentialul ei cinematografic si ne-a incantat din nou cu o lectie despre dragoste si speranta. Despre care chiar regizorul ne-a impartasit ca este un film despre frumusetea femeii si frumusetea dragostei.

Si daca tot vorbesc despre frumusete, distributia filmului abunda in chipuri extrem de frumoase si de expresive, indiferent de varsta, pentru ca iar vin si il citez pe regizor ce ne atrage atentia asupra frumusetii chiar si a ridurilor pe fetele acelor personaje pentru care timpul este prieten si nu dusman. Mama Rifle si batranul tata al lui Sami au un mod de a-si trece si comunica  trairile din interior catre exterior, de o mare forta a autenticitatii, iar fetele lor brazdate din care ochii vii urmaresc si reflecta evenimentele reprezinta amprenta inteleciunii anilor de viata acumulati. “Mi se pare imposibil să nu filmezi frumuseţea chipurilor şi mâinilor lor, în special frumuseţea ridurilor lor“, afirma Radu Mihăileanu.

Iar cei doi protagonisti principali, Leïla Bekhti (Leila) si Saleh Bakri (Sami) in afara de o frumusete fizica impresionanta, sunt si purtatorii unei largi palete interpretative, remarcandu-se in numeroase productii cinematografice, amintind numai “A Prophet”, “Paris, je t’aime” (ea) si “The Time that Remains”, “The Band’s Visit” (el).

Alaturi de acestia, Biyouna realizeaza un personaj puternic al femeii vesnic impilate dar neingenunchiate si cu o enorma rezerva de empatie inteleapta pentru suratele ei. O mare actrita de origine algeriana – aceasta Biyouna. Si daca este sa vorbim de origini, ceea ce a facut aici Mihaileanu este ca a constituit laolalta o echipa complexa si din acest punct de vedere, dovedind inca o data ca arta nu are bariere de niciun fel de consideratii.

O echipa puternica si daruita cu mult talent, in care si romanii s-au implinit artistic. Vorbesc despre Viorica Petrovici – autoarea costumelor (nominalizare premii Cesar 2012) si Cristian Niculescu – decoruri – care reusesc sa ne comunice bogatia etnografica specifica si autenticitatea spatiilor de viata ale acestei comunitati arabe. Din Maroc, recte, dar caracteristice si Iordaniei si Tunisiei si Algeriei si Libanului.

O echipa in care Glynn Speeckaert, semnatarul cinematografei, creaza imagini de mare frumusete plastica atat a peisajelor nuantate in ocru, galben si maroniu, dar si a chipurilor personajelor, incadrate in prim planuri graitoare ca forta de transmitere a sentimentelor acestora.

O echipa unde Armand Amar creaza coloana sonora originala a filmului, integral inspirata din armoniile melodice locale. De altfel, Amar (nascut in Ierusalim), este si el un mai vechi colaborator al lui Radu Mihaileanu (de ex: “Concertul”)

Spre exeplificare, doua scurte fragmente din coloana sonora a filmului: Tristesse, Le Mur.

Si sa nu uit faptul ca unul dintre producatorii filmului, alaturi de Radu Mihaileanu, este si Luc Besson, un alt nume cunoscut si apreciat in lumea cinema-ului de inalta tinuta.

Scurta dar interesanta si plina de umor sesiune de Q&A, care a urmat vizionarii filmului a adus spectatorilor de la cinema Studio cateva dezvaluri pe care tin sa le prezint aici.

In ceea ce priveste acest film:

-filmarile au durat 11 saptamani, in Maroc;

-dupa premiera din Maroc a filmului, Radu Mihaileanu era  oprit pe strada de femei care ii marturiseau ca vazusera filmul chiar si de cinci ori: prima oara – cu prietenele – pe furis, a doua oara si-au luat alaturi si sotii, a treia oara l-au vazut impreuna cu socrii, apoi cu parintii si a cincea ora si-au luat alaturi copiii

In ceea ce priveste persoana sa, devenirea sa, proiectele de viitor:

-Radu Mihaileanu a marturisit cu emotie “Am locuit la 50 de metri de această sală, pe Magheru, şi ani de zile veneam aici duminică de duminică, la 10 dimineaţa, pentru filme cu Stan şi Bran, cu Chaplin. Aici s-a născut pasiunea mea pentru cinema”;

-Si-a amintit de anii de anii ’80 si de conditiile aspre de viata impuse de diriguitorii “iepocii de aur”, cand actor la TES fiind, el si colegii sai din toate teatrele tarii urcau pe scena in Sali fara caldura. Spectatorii cu paltoanele pe ei, actorii cu paltoanele peste costumele de epoca. “Noi nu vedeam paltoanele, vedeam costumele lor de epocă. Imaginea asta mă obsedează şi a ş putea pleca de la ea să fac ceva”, a afirmat Radu Mihăileanu – referindu-se la proiecte viitoare…

-In privinta unor proiecte viitoare cu tenta autobiografica, stiut fiind ca regizorul a parasit Romania in 1980  in conditiile si constrangerile dificile si absurde ale acelor timpuri , Radu Mihaileanu a spus”Voi face un film în momentul în care voi fi capabil să râd de tragedia mea”. Si spune ca ideea ” începe să fie coaptă. Am găsit poate cum… adică care ar fi limbajul şi care ar fi punctul de vedere ca să devină tragicomică şi absurdă.”

-Inca un nou proiect marca “Radu Mihaileanu” va prinde viata in curand, un film despre cultura Masai, aceasta si pentru ca el este “un calator” caruia ii place sa evadeze mereu in alte colturi ale lumii si dupa ce a vizitat “o cultură, o identitate, este însetat să cunoască alta”. Acest nou film va fi vorbit in limbile maa (a masailor), in swahili si in engleza, pentru adancirea autenticitatii, asa cum de altfel a procedat si cu La source des femme, vorbit in dialectul berber al arabilor- maghrebieni.

Sunt pe cale sa merg zilele acestea la o noua vizionare a “La source des femmes”. Daca veti lua in consideratie recomandarile mele si veti vedea si dumneavoastra filmul, ma veti intelege!

Nota: 9/10

Sorok pervyy (1956) – The forty-first – Al 41-lea

Daca rezonanta numelui acestui film este cunoscuta de aproape toata lumea, Al 41-lea fiind unul dintre filmele care au rulat mult timp in cinematografele de la noi in perioada comunista, putini cunosc si subiectul acestuia, dar mai cu seama prestanta sa in randul criticilor de film. Trecand peste acestea si peste faptul ca am ales sa vizionez acest film la recomandarile facute de Tudor Caranfil in ultimul volum din “Istoria cinematografiei in capodopere”, trebuie sa recunosc ca acest film m-a surprins cu adevarat, fiind unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vizionat in ultima vreme: o poveste simpla, un cadru istoric, o adevarata invitatie spre cunoastere umana si spre motivatiile personalitatii in situatii specifice, o adevarata impletire intre razboi, ideologie si iubire.

Filmul era in sine doar un remake dupa cel realizat anterior de Iakov Protazanov, in 1927, ambele variante fiind adaptari pentru marele ecran a nuvelei lui Boris Lavreniov. Numai ca senzatia care a produs-o in epoca (luand premiul special al juriului la Festivalul de filme de la Cannes, din 1957) nu a fost doar ceva temporar, filmul pastrandu-si aroma de prospetime, de poezie, de realism si autenticitate pana in zilele noastre. Dar si o imagine extraordinara, pe care putine filme in epoca o aveau. De unde toate aceste arome? Subiectul este chiar neasteptat pentru cinematografia sovietica a acelor timpuri. Daca suntem la inceput in fata razboiului, subiectul real se afla undeva ascuns, pentru a fi aratat in adevarata splendoare in a doua jumatate a filmului: dragostea dintre o tanara luptatoare “rosie” (bolsevica) si un ofiter “alb” (tarist), in valtoarea evenimentelor revolutionare din 1917. Cum a trecut de cenzura? Poate doar din cauza finalului.

Aflam chiar de la inceput ce inseamna “al 41-lea”. Un regiment bolsevic infrant si decimat se taraste prin desert, sperand sa supravietuiasca pana la Marea Aral (si, in fata imaginilor, nu ne putem invinge mirarea fata de starea actuala a acestui lac, aproape in intregime secat, fata de momentele in care s-a realizat acest film). Dintre acestia, se distinge Maria Filatovna, maestra grupului in manuirea armelor de foc, care ajunsese pana atunci sa ucida 40 de oameni. Al 41-lea se dovedeste insa un “alt fel” de om: nu este ucis, glontele trece pe langa el si este luat prizonier. Vadim se dovedeste a fi un ofiter superior “alb”, care poarta cu el secrete importante. Asa incat Maria este cea care trebuie sa il aiba in grija si sa il calauzeasca spre locurile detinute de bolsevici, peste Marea Aral.

Numai ca barca lor naufragiaza pe o insula, iar Maria si Vadim sunt singurii supravietuitori. Si aici, neaspteptat pentru duritatea si implicarea ei in spiritul revolutionar, cei doi incep sa se apropie, sa se indragosteasca, sa se certe, sa se impace. Un altfel de calatorie, spre sufletul propriu al fiecaruia, isi are punctul de plecare, pentru ca, pana atunci, erau cuprinsi de un ideal, de o temere de apropiere de ceilalti, de o departare suficienta de oameni pentru a se apropia cu adevarat de cineva. Tarmul unei mari agitate devine adevaratul teren al fericirii lor, desi, in sinea lor, isi dau seama ca fericirea lor este temporara, ca imaginile statice, idilice se vor estompa la un moment dat, cand vor vedea prima nava apropiindu-se, cand trebuie sa se decida daca vor ramane impreuna sau se vor intoarce la “arme”. Un film PERFECT, al unei cinematografii careia este necesar sa ii redescoperim mereu capodoperele.

Nota: 10/10

Autumn Gold (Herbstgold – 2010) – Aurul toamnei

Motto: “Keep on Movin’”

Un film care m-a impresionat profund prin lectia pe care o transmite: fara ca sa ai un scop in viata, aceasta poate deveni monotona si trista.

Pentru cele 5 personaje ale acestui film documentar, sportul a fost si a ramas pana la varsta senectutii, scopul vietii, acel suport care le-a conturat personalitatea, care i-a sustinut sa isi invinga propriile limite fizice si psihice si care i-a ajutat sa isi depaseasca singuratatea.

Sportul le-a conferit echilibru psihic si le-a dat energia mentala si fizica necesara pentru a sarbatori viata cu fiece zi care le este daruita. Si probabil ca tot o viata sportiva i-a inzestrat si cu un simt al umorului debordant, pentru ca pe tot parcursul filmului (realizat pe o intindere de mai multi ani), aceste personaje fabuloase au replici copioase, spontane, de un haz si de o autoironie spumoasa.

Camera de filmat ii urmareste cu multa dragoste si discretie in viata lor zilnica, in aspectele domestice dar si in antrenamentele  dedicate participarii la editia din anul 2009 din Finlanda -  Lahti, a “World Masters Athletics Championships”.

Cu o energie si o determinare pe care rareori o gasesti la persoane in jurul varstei de 60 sau 70 de ani, acesti atleti simbol ai genei geriatrice, se antreneaza zilnic sub ochii camerei de filmat nonabuzive, dand dovada de o mobilitate si o forta emotionante. Fara acest imbold, dar si fara caracterele formate intr-o viata de sportivi, probabil ca cei cinci, fiecare in felul sau, ar fi clacat fizic, psihic si social.

“We can still rest after death.” Este una dintre replicile superbe ale filmului.

Referitor la varsta senectutii din punct de vedere psiho-sociologic, am putut face diferentierea intre varsta feminina si cea masculina .

Daca barbatii inca mai au amintiri proaspete, ba chiar si imboduri sexuale, despre care vorbesc cu nonsalanta (si exista in film o scena superba in care Herbert Liedke – 93 de ani -  face o alergare de antrenament alaturi de o varstnica vecina despre care gandeste El ca EA “nu da semne de erotism, nu este nimic intre noi, nu m-as culca cu ea chiar daca si-ar ridica fusta”, iar in alta scena austriacul Proksch sarit de suta de ani vorbeste despre pana de curand activitatea sa sexuala multumitoare ), femeile – recte atleta Ilse Pleuger ii pastreaza sotului o amintire excesiv platonica, in ipostazele caracteristice acestuia, de mare vanator si de dedicat mancau! Chestie de psihologie!

Insa figura speciala a filmului a fost pentru mine Herbert Liedke. Daca nu am vazut niciodata un ELF in carne si oase, Liedke chiar reprezinta personificarea acestei siluete legendare scandinave. Si cu un umor si o malitiozitate iesite din comun!!!! Si cu o exemplara stiinta a fair-playului, de a accepta infrangerea si de a-l felicita pe italianul Samsonetti, razandu-si insa plin de haz in barba, cand acesta din urma, sus pe podium, intoneaza fals imnul tarii sale .

“Nici nu stii cand pe neasteptate, ajungi la 100 de ani!” spune unul dintre eroii acestui film.

Autorul filmului, Jan Tenhaven, ne-a spus ca a incercat sa tempereze intoarcerea spre trecut a personajelor sale. Numai zecile si zecile de medalii si cupe reprezinta imaginea trecutului lor. Filmul sau este despre Viitor! Un viitor pe care trebuie sa invatam sa ni-l dorim fiecare dintre noi.

“A story of winning and losing, triumphs and setbacks, Autumn Gold is a beautiful testament to never giving up on life no matter what your age. Tenhaven proves that age is not a number, it is how you feel. - Jesther Entertainment”

“A celebration of life force!”

Keep on movin’ – piesa inclusa de catre Andy Baum in coloana sonora a filmului sprijina rotund mesajul acestui inteligent si emotionant documentar.

Nota: (bineinteles ) 10/10

The Woman in Black (2012) – Femeia in negru

Prima surpriza placuta a fost aceea ca un reprezentant (cred) al Editurii Leda (Corint) a inmanat fiecarui participant la vizionare cate un exemplar al cartii aparute pe piata in 2009, pe coperta careia scrie „O excelenta poveste cu stafii … de o stranietate superba … o lectura fascinanta” – Evening Standard. O lectura pe care am „executat-o” rapid seara tarziu (fara cine stie ce fascinatie si fara sa imi induca un somn cu vise negre), pentru a-mi face o parere asupra materialului pe care s-a concretizat scenariul.

A doua surpriza placuta a fost pentru mine aceea ca filmul s-a inscris pe linia acceptabilului, avand cateva calitati legate de scenariul care a stiut sa lase deoparte acumularea de elemente caracteristice unei carti, rezumand esentialul cu greutatea efectelor vizuale. Scop atins partial de scenariu, pentru ca subliniaza simplitatea posibilitatii  acceptarii supranaturalului in conjunctura in care se plaseaza atat personajul principal, cat si comunitatea restransa si izolata a unei asezari rurale insulare in mijlocul mlastinilor, dar – care scenariu are si cateva slabiciuni si fracturi in logica structurala a motivatilor psihologice. Dar oare este cazul sa caut chiar logica banala intr-o poveste cu fantome?

Revin si repet si subliniez impresia acceptabila datorata si atmosferei create, un bine lucrat univers gotic terifiant, scaldat in culori moarte, nuante sterse de griuri, rosu palid, verde putred, galben bolnav si ceturi insinuante. O „Eel Marsh House”,  resedinta decrepita, dar extrem de bine conexata acestui autentic spirit gotic, complicat arhitectonic si cu interior bogat decorat care se dezvaluie atat personajului Arthur Kipps cat si spectatorului. Un conac la care trasura ajunge pe un drum de tara accesibil numai in vremea refluxului. Prin mijlocul mlastinii din care se ridica singuratica o cruce inalta si trista. O resedinta in al carui parc presarat de frunzele moarte ale copacilor, se vad pietrele funerare ale celor trecuti dincolo in conditii tragice. O resedinta bantuita de fantoma lugubra a „Femeii in negru”, care isi face aparitia in rama ferestrelor castelului, in parcul golas, in intunecimea de otel a mlastinii, in apele prafuite ale oglinzilor. O fantoma razbunatoare ale carei gheare scheletice insfaca din cand in cand vietile fragede ale copiilor din aceasta comunitate rurala. Filmul are meritul constructiei acestei atmosfere, fara sa agreseze spectatorul, ci conducandu-l lin in ghemul intrigii. O atmosfera subliniata in plus si de interventia unei galerii de jucarii – simboluri terifiante ale fricii, cosmarurilor si amenintarii puritatii copilariei. Pentru ca psihologia copilului este capabila sa identifice imaginar fatete multiple si multivalente ale jocului si jucariei si legaturii acestora cu subconstientul, la care maturul devine imun o data cu inaintarea in varsta.

Si mai construieste filmul cateva caractere ale personajelor locale, dintre care se remarca Samuel Daily si sotia lui (excelent interpretate de Ciaran Hinds si Janet McTeers – de data aceasta in fireasca ei infatisare feminina). O serie de figuri si caractere apasate de tragedii trecute, ferecandu-si in prezent copiii, pentru a-i apara de fantoma la panda pentru a-si insfaca tributul urii demente. In secolul 19 suntem de fapt in plin ev mediu conceptual, ratiuni paguboase, mituri, superstitii, o lume telurica a spiritelor si fantomelor razbunatoare.

Povestea m-a prins, nu neaparat la nivel „scary” (cam greu sa mai tresar infricosata ), ci la nivel estetic si pe seama amintirilor altor filme si lecturi (asteptand sa apara din mlastina si Cainele din Baskerfield ). Iar finalul, imprevizibil (si modificat – daca nu ca substanta – macar temporal – fata de roman), aduce rezolvarea optima a liniei conflictuale.

Acum ar trebui sa spun ca pe mine nu m-a dezamagit performanta lui HarryPotterAdult! Daniel Radcliffe nu mai are liniile dulci si copilaroase ale figurii. Ba din contra, trasaturile i s-au conturat aspru si chipul lui are mobilitate si resurse bogate de exprimare a tragediei personale a lui Arthur, a spaimelor care ii bantuie personajul, a hotararii de a intelege ce se petrece si de a actiona in consecinta. Cred ca i se potrivesc astfel de roluri privind caractere si destine venite din misterul timpurilor trecute. Cred ca are resurse si merita sa-i acordam credit si sa  observam cum va evolua in continuare.

Regia lui James Watkins conduce satisfacator destinul acestui film, care cred ca v-a fi gustat de public. Cu mentionarea insa a unei stangacii extrem de vizibile si deranjante in ceea ce priveste scenele de recuperare a ramasitelor cadavrului din mlastina, atat de precis gasit si adus la suprafata si mai ales intr-o conditie atat de incredibil de normala.

Cinematografia lui Tim Maurice-Jones, dupa cum am mai spus, este una generoasa cu ochiul spectatorului si creaza cea tristete si terifianta caracteristica genului. Culorile sumbre, peisajele dezolante, coconul de singuratate si durere al comunitatii, figurile inasprite si incremenite pe linia fragila a realului cu irealul, luminile tremuratoare ale lumanarilor rasfrante in oglinzile conacului si dezgolind murmurele si tacerile incaperilor prafuite, aparitiile fantomei drapate in valurile negre ale vesnicului doliu – in contrast cu interventiile albe ale Stellei Kipps… pe vecie in rochia de mireasa …Cu o coloana sonora datorata lui Marco Beltrami (The Hurt Locker, Terminator3, Scream4, The Eye, etc), un tanar compozitor care stie sa creeze atmosfera si care are aplecare catre mister si mitic

In final, un horror/scary care cred ca va prinde la public.

Nota: 6.5/10