Tinker Tailor Soldier Spy (2011) – Un spion care stia prea multe

Intamplarea face – sau NU intamplarea – pentru ca observ ca din ce in ce mai des  mi se leaga in mod ciudat cartile ce-si asteapta randul pe masuta, cu filmele la care blogul nostru este invitat sau catre care ma poarta altunde curiozitatea!.

Asa se leaga si volumul ce ma asteapta spre a fi citit, “Premiantul –The Honourable Schoolboy (1977) si care este cel de-al doilea roman dupa Cartita din trilogia PE URMELE LUI KARLA a lui John Le Carre. Si in care George Smiley a devenit seful Serviciului Secret britanic, intr-un moment in care tradarile unui agent dublu sovietic au zguduit din temelii reteaua de spionaj.

Hotarat sa restabileasca onoarea si faima de odinioara ale serviciului, Smiley doreste razbunare. Metoda lui e atacul, prada urmarita este Karla, terenul de batalie este Hong Kongul, iar arma aleasa – onorabilul Jerry Westerby, un agent secret abil si nesabuit. Si astfel incepe un joc terifiant “(coperta a 4-a a volumului aparaut la RAO in 2007).

Citind acum vreo doi ani primul volum, Cartita si afland despre ecranizarea sa in 2011, am fost foarte curioasa sa vad cum va reusi filmul sa prinda atmosfera acelei perioade, tensiunea caracteristica romanelor lui Le Carre, dar si densitatea actiunii desfasurate pe atat de multe planuri geografice si cu atatea personaje implicate.

Pentru ca sa ii placa un roman de-al lui John le Carre cititorul rebuie sa fie familiarizat cu problemele politicilor de suprafata si de adancime, la vedere si nevazute ale perioadei Cortinei de Fier, cu substanta densa a cartilor sale, cu mentalitatile si tehnicile transfrontaliere ale activitatilor de spionaj si pana la urma, sa aiba acel ochi mental cu ajutorul caruia sa vezi imaginativ paginile citite.

Filmul vine sa transpuna vizual perceptia echipei de realizatori. Si uneori – poate de cele mai multe ori, cititorul nu este intru totul multumit.de viziunea cinematografica. Va sigur ca nu este cazul meu! Si o sa incerc sa va spun si de ce!

Trecerea pe ecran a romanului, realizata de catre Bridget O’Connor (ingrozitor de scurta viata) si  Peter Straughan si regizata de catre Tomas Alfredson (implicat in multe proiecte cinematografice cu tematica politica) mi s-a parut o realizare meritorie, pentru ca a reusit sa imi acapareze atentia maxima, sa imi solicite coparticiparea mentala si sa-mi creasca nivelul adrenalinei, intr-un mod intens-gradat, inteligent motivat si cu mult respect pentru reconstituirea atmosferei si psihologiei timpurilor si personajelor. Nu mi-au lipsit sub nicio forma ultratehnologiile moderne, de la sofisticate Iphon-uri la bolizii supradotati cu CaiPutere, ba din contra, simplele cabine telefonice stradale sau batranelele centrale telefonice ascultate cu sarg de functionare apatice m-au impresionat cu nostalgie si mi-au relevat faptul ca inteligenta si determinarea umana au fost mereu deasupra gadgeturilor si progresului tehnologic. Si ca aceasta inteligenta si pregatire profesionala a maestrilor spionajului – si incontestabil, britanicii au fost si sunt (probabil, inca!) maestri, au lucrat la turatie maxima in timpurile in care tehnologia nu atinsese nivelul de azi.

Suntem in anii Razboiului Rece, Serviciul Secret al Marii Britanii (SIS), codificat MI6, aflat din pacate in nu foarte bune relatii de colaborare cu “verii” sai din Statele Unite – se confrunta cu o grava problema interna care pune intre paranteze veridicitatea informatiilor, stabilitatea structurii, viata unor colaboratori si mai presus decat orice loialitatea unora dintre cei aflati inauntru si mai ales – la varf. “In momentele grele, Marea Britanie avea tendinta sa se bizuie pe spioni mai mult, nicidecum mai putin” (citat din volumul Premiantul)

Sahul este JOCUL REGILOR, iar spionii de elita sunt regii din umbra ai guvernelor, prin urmare, in consecinta si inevitabil, problematica filmului se ordoneaza sub imperiul inteligentei, tacticii si strategiei jocului in cauza.

Sub mana rechematului de la timpuria si fortata pensionare, George Smiley,  porneste o ancheta mai mult sau mai putin oficiala, comandata de un inalt demnitar guvernamental, Oliver Lacon, in scopul devoalarii “cartitei” existente in inima si la varful MI6. Pentru ca asa cum ii spune Lacon lui Smiley este vorba despre: “Generatia ta, mostenirea ta! Rezolva!”.

Cartita a fost semnalata anterior inca de Control, fost sef al Serviciului, a carui moarte recenta resuscita vechile intrebari. O cartita pentru care agentul britanic Jim Prideaux cazuse victima la Budapesta, cu un an in urma, atras intr-o capcana. O cartita infiltrata de serviciile sovietice de spionaj, o cartita – englez tradator aflat sub bagheta lui Karla, o mai veche “cunostinta” a lui Smiley, inca din anul 1955. Karla este o eminenta cenusie a spionajului sovietic, despre care insa la fel de stralucitul sau inamic Smiley stie ca “poate fi invins, pentru ca e un fanatic si fanaticul ascunde intotdeauna un secret”.

Pe tabla de sah din apartamentul lui Control, piesele jocului poarta pe ele figurile celor de la varful spionajului britanic, “Witchcraft” este numele de cod al vanatorii dezlantuite pentru a-l depista pe acela care are “abilitatea de a schimba taberele” si de a sluji un stapan dusman al tarii sale. Insa, asa cum se dovedeste, Witchcraft este o operatiune otravita!

Alleline (Tinker – Carpaciul), Esterhaze (Poorman – Sarmanul), Haydon (Tailor – Croitorul), Bland (Soldier – Soldatul) – sunt figurile de pe tabla de sah, pe care George Smiley alaturi de tanarul agent Peter Guillam le tin in vizor, aduna indicii, dezleaga ghemul incalcit al aparentelor (“pentru ca lucurile nu sunt intotdeauna ce par a fi”). Toate acestea intr-un soi de plutire eleganta, sumbru-intunecata, dar incarcata de tensiune si mai ales presarata de semnale pe care spectatorul trebuie sa fie atent si sa le observe si sa le decodifice la timp, pentru a crea tabloul realitatii din spatele aparentelor. Adevarul la care ajunge echipa celor doi agenti, varstnicul Smiley si tanarul Guillam este mocirla blamabila a unui individ care isi tradeaza tara si conationalii si colegii si care in mod sinistru spune ca “sunt cineva care si-a pus amprenta!” “Cineva” care pentru natura faptelor sale isi primeste plata meritata: un glont in fata fara de obraz! “Tradarea unui ii disturba pe toti!” – o replica superba. Inscaunarea lui George Smiley de drept, in fotoliul parasit de Control, la conducerea Serviciului, este incununarea si sfarsitul filmului. O incununare trista, multe rani si multe destine zguduite, dar o incununare care anunta continuarea luptei si mai ales continuarea vanatorii impotriva lui Karla.

O echipa de actori selectionati unul si unul, nici nu-mi puteam inchipui si dori altceva in fiecare dintre roluri si pentru mine au existat nu una, ci trei bomboane pe tort: Gary Oldman, Colin Firth si Benedict Cumberbatch (Sherlock Holmes din proaspata serie difuzata si pe micile noastre ecrane). Dar daca ma gandesc bine, distributia acestui film este in totalitate o minigalerie a valoroasei garnituri de actori englezi contemporani.

Aceasta distributie evolueaza in decoruri  care readuc pe ecran atmosfera epocii: cladiri administrative specifice, spatii private traditional britanice, interioare si exterioare cenusii si intunecoase… Lumea spionajului actioneaza in acest film intr-o realitate lipsita de caldura si de culori vii. In mod edificator, prin contrast, numai cele cateva scene in care apar pusti scolari alaturi de Jim Prideaux, irizeaza caldura si culoarea unei lumi nepervertite.

Camera de filmat (Hoyte Van Hoytema – Director cinematografie) lucreaza in unghiuri stranse, urmareste amanuntul, miscarea scurta, sta indelung pe figurile personajelor, tocmai pentru a grada lent tensiunea si pentru a ne ajuta sa intelegem, sa patrundem semnalele, sa gandim din pozitia jucatorului de sah care are in fata tabla, figurile si vede cu ochii mintii miscarile urmatoare. Leit motivul liftului (de persoane sau de documente), urcand sau coborand in cladirea Serviciului este plin de simboluri ascunse ale trecutului si ale prezentului, ale framantarilor personajelor, ale urcusurilor si coborasurilor cinstei si ale tradarilor eroilor-figuri-de-sah, adunati in jurul si in slujba  Reginei. Sunete scurte si imagini scurte, fulgurante se dovedesc a fi chei care descuie usile viitoare: o bricheta, niste picioare sub masa, care incearca sa intre in pantofi., ochelarii abandonati pe pat…echipa de productie joaca si ea sah cu spectatorii.

Maestrii sunt regizorul Tomas Alfredson (prea putin cunoscut spectatorului roman de cinema ) si Gary Oldman (cu peste 70 de roluri la activ in productii cinematografice si TV – 14 premii si 26 nominalizari la festivaluri de gen) in rolul lui George Smiley, cu resurse fizice minime puse la bataie, dar interiorizare, concentrare si comunicare maxime.

Si sa nu-l uit pe Alberto Iglesias, mare surpriza pentru mine, cu o coloana sonora meritorie, din care nu lipseste si Julio Iglesias in finalul filmului, cu interpretarea piesei „La Mer” ( a lui Charles Trenet).

Iata si soundtrackul numit „George Smiley”.

De altfel, filmul acesta  a primit deja11 nominalizări la premiile BAFTA 2012, si enumar doar  categoriile Cel mai bun regizor, Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat şi are si 3 nominalizări la premiile Oscar 2012: Cel mai bun actor într-un rol principal (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună coloană sonoră original (Alberto Iglesias)

Va ofer si placerea de a naviga pe situl ingenios al  filmului.

Nota: 8.5/10

The Artist (2011) – Artistul

E ciudat ca un film mut face atat valva la asa de multi ani de la aparitia “Cantaretului de jazz”. Sau poate nu este o surpriza, pentru ca, din cand in cand, Hollywood-ul are nevoie sa isi readuca aminte de vremurile de mult apuse. De data aceasta, favoritul la mai multe premii Oscar in anul 2012 vine de la o coproductie franco-belgiana, un film care este laudat in toata miscarea cinematografica pentru lucruri care… s-au facut de multe ori inaintea sa. Dupa parerea mea, este in mod sigur o exagerare si este un film care va trece ca vantul pentru a fi de prea putine ori amintit in urmatorii ani. Dar care sunt atuurile sale?

Povestea filmului este o copie aproape de indigo dupa mult mai celebrul “Singin’ in the Rain”: ne aflam spre finalul epocii filmului mut, intr-o perioada in care peliculele lui George Valentin (Jean Dujardin) aveau foarte mult succes. Acesta este personajul principal al filmului, cel care trece prin schimbari majore in viata personala si profesionala, cel in jurul caruia epoci se schimba, transformari importante care nu sunt numai ale sale insa, ci ale intregii lumi din jurul sau. Regizori, scenaristi, operatori, producatori, toti trebuie sa se adapteze unei noi lumi, cea in care se vorbeste, cea care la inceput pare doar un moft, dar care se impune (lumea filmului mut nu va reaparea decat arareori si nici nu are sanse de a invinge, nici macar dupa acest “The Artist”).

E nevoie de o femeie, alta decat sotia sa, pentru a-si reinnoi propria conceptie umana, pentru a incerca sa schimbe ceva in lumea filmului mut, care este oricum aproape de groapa, de a supravietui gandurilor de sinucidere si de a avea, in definitiv, sansa la o noua viata. Peppy Miller, caci despre ea este vorba, devine noua vedeta a filmului vorbit (si probabil o vedeta fabricata, care este dorita mai mult pentru frumusete, mai putin pentru calitatile actoricesti sau calitatile artistice ale filmelor sale) si cea care il poate schimba pe conservatorul George Valentin.

Un film care are ca baza a povestii mai multe clisee ale filmelor anilor ’50 si ’60 si care suporta o comparatie prea exacta cu sus-amintitul “Singin’ in the Rain”. Sunt si deosebiri, normal – unul este vorbit, altul mut; unul este musical, altul este o drama autentica; unul se bazeaza pe camaraderia dintre personajul feminin si cel masculin, in celalalt carierele lor se construiesc separat, pentru a ajunge la final la o contopire mult-dorita. Cu toate acestea, piesele de baza sunt aceleasi, o poveste de demult despre epilogul unei epocii si succesul de inceput al alteia.

Principala calitate a filmul este desigur interpretarea. Probabil este foarte greu sa interpretezi in prezent un rol intr-un film mut. Daca simpatica Bérénice Bejo interpreteaza un rol de vedeta de carton, dar cu o mare inima si cu un suflet care daruieste compasiune si generozitate, necunoscutul pentru mine Jean Dujardin este pur si simplu exceptional: starile lui sufletesti alterneaza de la fericirea absoluta din prima jumatate de ora (cand este mereu zambitor si debordant) la nenorocirea unei vieti pe care nu o mai intelege, cand trebuie sa isi vanda totul pe bani putini doar cu scopul de a supravietui de pe o zi pe alta. Fericit, trist, zambitor, disperat, orgolios, egoist, etc., stari care trebuie transpuse intr-un limbaj al corpului, pentru ca nu sunt permise… cuvintele.

Declick-ul filmului este la minutul 30, cand eroul nostru viseaza ca… aude, ca lucrurile din jurul sau produc sunete, cand un simplu fulg ce pluteste prin aer si se aseaza pe pamant se aude ca un cutremur. Un cosmar pentru un om care considera ca numai filmul mut exista, un vis din care se trezeste cu greu si care ii schimba cu adevarat starea sufleteasca. Este momentul din film care mi-a produs o exclamatie de entuziasm, este cel care determina succesiunea viitoare a evenimentelor si diferenta dintre un film de duzina si unul de… Oscar.

Nota: 8.5/10

Sykt lykkelig (2010) – Happy Happy  – Cumplit de fericita

Chiar nu-mi amintesc sa fi vazut in ultimii ani vreo productie norvegiana pe ecranele romanesti – si mai ales, o comedie!

Si prin urmare, am avut surpriza unui tablou insolit al principalului nucleu social al umanitatii – familia – evoluand in spatiul specific al nordului Europei, in mijlocul frumusetii intinderilor acoperite de albul zapezilor pure. Si de fapt avem de-a face cu doua familii tinere, ambele macinate de derapaje sentimentale si sexuale, pe care viata le aduce alaturi in momentele de criza ale relatiilor lor conjugale si pe care tot viata – in cel mai neasteptat mod, le pune in situatia de a-si constientiza starea, de a-si analiza optiunile si de a lua deciziile potrivite pentru viitorul lor.

Si avem un prim cuplu, sosit din Danemarca, dintr-un mediu citadin si cu un grad de instructie superior, care aterizeaza in aceasta mica asezare norvegiana, invaluiti intr-un cocon de vina si de tristete, dar  pregatiti sa intre intr-o perioada de convalescenta psihico-sentimentala dupa o aventura extraconjugala a sotiei. Cel de-al doilea cuplu, localnic si care le pune la dispozitie cu chirie primilor, o casa alaturata lui, pare sa pluteasca intr-o stare de fericire de-a dreptul neurotica. Mai ales, ea – Kaja, sotia lui Eirik, pare hotarata sa se convinga pe ea, dar si pe noii ei vecini, cat de implinita se simte in mijlocul familiei ei, corcolindu-l pe pustiul istet Theodore  si alaturi de un sot ahtiat dupa vanatoarea de reni impreuna cu amicii.

Ei – si de aici incolo, incepe spectacolul comediei umane, dar cu un fior subtil de tragism, pentru ca fiecare dintre cele patru personaje mature ascunde asteptari neimplinite si se incapataneaza in a-si imbraca si etala  viata in haine colorate inchipuite. Socializarea lor in jurul cinei si in compania nelipsitului alcool in peisajul nordic, conduce la explozia momentului adevarului! Fiecare dintre cele doua cupluri isi urla in gura mare greselile si frustrarile sexuale! Si de aici incolo, pasul este facut catre experimentele incrucisate Si exista multa sinceritate, dar si disperare in aceste de doua ori triunghiuri sexuale care se etaleaza cu multa naturalete si surpriza sub ochii nostri. Scene de sex induiosatoare, scene fruste de nuditate zbenguindu-se printre troiene de zapada, scene hilare reflectate in ochii pustiului Theodor – chinuitor de matur prin atitudinea sa, scene care izoleaza aceste doua cupluri impreuna cu copiii din dotare intr-o sfera impura plutind in atmosfera aseptica inconjuratoare. Nu lipseste bineinteles si problematica homosexualitatii nerecunoscute si ascunsa ani de zile cu multa hotarare si avem de-a face cu cate aici cu cateva scene inteligent conduse si motivate.

Motivata este atitudinea si atasamentul fata de ideea de familie a Kajei, care vine din faptul ca a fost un copil abandonat de familie si crescut fara caldura si iubirea unui adevarat camin, motivata este si hotararea sotului ei, Eirik, de a-i oferi ceea ce ce nu avusese ea niciodata, motivate sunt si hotararile finale ale celor doua cupluri, de a-si insui lectia de viata, de a ierta si de a-si reconstrui casniciile si relatiile, de data aceasta pe mai multa incredere si comunicare. Insa daca vorbim de motivari, nesustinute ca motivatie mi se par relatiile ciudate care se nasc intre cei doi pusti ai cuplurilor, blondul Theodore si Noa, baietelul african adopat de familia daneza. Inspirat de cartile sale de povesti si de aventuri, Theodore il transforma pe Noa in sclavul sau negru, pe care il supune tuturor rigorilor acestui rol. Dincolo insa, de acest subplot nitel neinspirat in viziunea mea, pustii joaca foarte bine, mai ales blondul Oskar Hernæs Brandsø.

Opinia regizoarei Anne Sewitsky tânăra de origine norwegiană, a cărui debut regizoral în film de lung-metraj este Cumplit de fericită | Sykt lykkelig este aceea ca: „Am vrut să spun povestea unei persoane care insistă să fie fericită. Indiferent de cât de fără speranță și de tragică poate fi lumea, ea continuă să zâmbească. Kaja trăiește prin intermediul celorlalți, vrea să fie ca restul lumii, poate din cauza lipsei unei baze individuale. Forța care o conduce devine fericirea; a transformat bucuria în strategia ei de supraviețuire”!

Cei patru interpreti sunt extrem de naturali in situatiile in care ii arunca partiturile si evolutia cuplului de situatie Kaja (Agnes Kittelsen) si Sigve (Henrik Rafaelsen) mi s-a parut exemplara. De altfel, Agnes Kittelsen (Kaja) a fost nominalizată pentru Cea Mai Bună Actriţă la Premiile AMANDA Norvegia, iar Henrik Rafaelsen (Sigve) a câştigat premiul pentru Cel Mai Bun Actor (in 2011).

“Corul antic”, care puncteaza repetitiv actiunea, este format dintr-un cvartet masculin, care uneori a capella, alteori cu acompaniament orchestral, in stil gospel, sugereaza meandrele existentiale ale povestii, avand in general morala “ we promise a better world” O gaselnita simpatica care adauga culoare si umor filmului.

Filmul a castigat la Sundance Film Festival in 2011 Grand Jury Prize si este propunerea Norvegiei pentru Premiile Academiei Americane de Film – OSCAR 2012.

Nota: 7/10

De vrais mensonges (2010) – Minciuni adevarate

Acest film este o mica bijuterie slefuita in cel mai sofisticat stil frantuzesc. O comedie spumoasa plasata undeva in zona meridionala a Frantei, posibil in Marsilia, intr-o atmosfera incalzita de soare si de sangele tanar si chiar mai putin tanar, insetat  si aprins de iubire sau de nevoia de iubire.

Un film plin de „intentii bune” devotate faptelor bune. Vindecarea depresiilor, bucuria de a te sti iubita, speranta de a iubi, gustul emotiilor sincere si simple si mai presus de orice – incercarea, macar incercarea de a comunica firesc si empatic cu cei de langa tine, indiferent cine sunt acestia: parinti, colegi, prieteni, barbati, femei. O comedie plina de umor, presarata cu jocuri de situatie si cu gaguri inteligente si extrem de acordate povestii.

Un film pe care il vad cu usurinta si pe scandura unor teatre, cu o distributie pentru care am deja cateva nume in vedere (de aici, de pe plaiurile noastre).

Am mai avut o senzatie – aceea ca scenaristii si-au croit mai intai – foarte riguros caracterele personajelor si apoi le-au descatusat reactiile firesti. Pentru ca totul este bine si echilibrat interconectat.

Emilie (care in fond este atat de Amelie), co-patroana a unui salon de coafura popular si populat de colege care de care mai haioase, pare a fi o tipa pragmatica si dedicata afacerii ei, insa dincolo de armura ei aparent arida, clocoteste ingrijorarea pentru starea de depresie a mamei, parasita de ceva vreme in urma de un sot cazut in capcana varstei de mijloc – un amor pentru o tipa cu douazeci de ani mai tanara.

Si pentru ca Emilie tocmai primeste o vibranta scrisoare anonima de dragoste (insa noi, spectatorii stim ca aceasta este expresia sentimentelor lui Jean – omul bun la repararea tuturor belelor tehnice in salon), gandeste – de data aceasta cu mintea lui Amelie, ca iesirea din depresie a mamei sale poate fi realizata pe seama unei astfel de scrisori, care sa-i readuca constiinta si speranta ca poate fi dorita si iubita.

Si de aici incolo, incepe un joc al acestor minciuni de seductie si amor, care se dovedeste ca nu este pentru cine se pregateste, ci pentru cine se potriveste!

Ca si in commedia dell’arte, jocul neintelegerii aduce personajele in cele mai hilare situatii, cu atat mai mult cu cat unele dintre aceste personaje evolueaza intr-o totala stare de paralelism si confuzie vis-a-vis de sforile pe care le trage Amelie – pardon, Emilie – ceeace conduce la qui-pro-quo-uri de un umor irezistibil.

Este un joc al vietii in fond, undeva, in underground, povestea are un filon tragic, insa lucrurile se aseaza si se rezolva daca stim sa facem un pas inapoi si sa privim si sa ne privim cu umor.

O femeie zabauca – Madam Maddy Dandrieux – mama Emiliei, alergand pe strazile orasului desculta, in camasa de noapte si cu un halat lalau pe de-asupra, si napustindu-se in salonul de coafura in mana cu scrisoarea de dragoste, poate fi un lucru trist si tragic. Asta numai daca rupem scena din context. Asa si cu viata in general, pentru ca sa simtim umorul si speranta din franturile mai triste, trebuie sa asamblam totul intr-un intreg – si asa vom intelege mesajul.

Nu va povestesc in nici un caz cum se rezolva viata pentru toate personajele acestui film. Trebuie sa il vedeti si sa gustati cavalcada de poante si de replici care de care mai pline de umor. Sa vedeti cum apeleaza personajele la paharul sau sticla de vin (ca doar suntem in Provence pare-mi-se), ca paleativ in surmontarea unor momente de panica sau de uimire sau de incurcatura. Sa vedeti cat umor ajunge sa aiba confuzia dintre ENESCO si UNESCO si sa vedeti ce hohote de ras poate starni o replica precum “cine este urmatoarea victima!” Si sa vedeti frumusetea cinematografica a unei scene-confruntare, in spatele unui cearceaf-ecran, ca intr-un joc chinezesc de umbre!

Dar sa vedeti si ce subtire si periculoasa poate fi granita dintre “trist” si “umilit”!

Si sa intelegeti ce importanta este speranta in propria regasire si in propria capacitate de a fi fericit, pentru ca numai asa, “viata merge inainte”.

O echipa de zile mari, care pe secnariul celor doi – Pierre Salvadori, si Benoît Graffin si sub mana „vinovata a lui Pierre Salvadori, m-au incantat cu prezenta si jocul lor.

Pe Nathalie Baye mi-am reamintit-o din LES BUREAUX DE DIEU (2008), prezentat pe blogul nostru, din Mon fils à moi (2006) si din Le petit lieutenant (2005). Doar acestea sunt filmele in care am urmarit-o in ultimii ani. O actrita frumoasa si complexa, cu o filmografie bogata si avand la activ multe premii si nominalizari la festivaluri de gen. Face in Minciuni adevarate (tradus de englezi drept Beautiful Lies – mult mai sugestiv) un rol incantator, un amestec ciudat de romantism intarziat, depresie matura si pofta tinereasca de seductie si sex, arborand o mutrisoara irezistibila, pe care ridurile o fac si mai atractiva.

Audrey Tautou, de neuitata Amelie, dar si Coco Chanel, dar si Sophie Neveau (Codul lui Da Vinci), colega de distributie cu Nathalie Baye in Venus Beauty Institute – (1999) are o capacitate de manipulare extraordinara a spectatorului, numai cu expresiile sale faciale. Joaca incapatanarea, exasperarea, dezamagirea, zapaceala, speranta, dragostea, totul si toate din ochi, nas, gura. Astept sa o vad in cel mai bun rol al carierei sale, care nu ma indoiesc ca va veni.

Sami Boujila, castigator al unui Cannes in 2006 – Best Actor, pentru rolul sau din  Days of Glory (2006) si al unui Cesar in 2008 (Best Supporting Actor) pentru The Witnesses (2007), are si el un joc extraordinar al expresiilor faciale si completeaza cu multa naturalete si farmec triunghiul jocului creat de “parintii” filmului. Partitura sa are accente mai grave, care insa izbucnesc adesea intr-un joc de artificii plin de umor, tocmai prin contrastul dintre aceasta seriozitate si pozitiile ciudate in care il pun femeile din jurul sau.

La fel de irezistibila prin umorul rolul sau este si Judith Chemla, pe care am vazut-o de curand in “La Princess de Montpensier”. Si care are acea replica mortala in film, despre care v-am mai vorbit “ Cine este urmatoarea victima!”.

Pierre Salvadori – scenaristul si regizorul filmului, este cunoscut pentru comediile sale de succes „Hors de prix” (2006), cu Audrey Tautou în rolul principal, şi „Les Apprentis”, cu Guillaume Depardieu (1995), rol pentru care actorul francez a câştigat premiul César pentru Cea mai bună speranţă masculină a anului 1996. Pierre Salvatori a debutat în 1993 cu lungmetrajul „Cible émouvante”, pentru care regizorul a primit o nominalizare la Premiile César pentru Cel mai bun debut. Alte două filme cunoscute ale lui Salvadori, al cărui stil cinematografic se inspiră din opera celebrului regizor german Ernst Lubitsch, sunt „Comme elle respire” (1998), cu Marie Trintignant şi Guillaume Depardieu şi „The Sandman” (2000), de data aceasta, un thriller.

Aceste cuvinte ne sunt imparasite de Mapa de Presa pusa la dispozitie de Independenta Film, difuzorul pentru Romania al peliculei.

In aceeasi Mapa de Presa ni se arata ca: <Pierre Salvadori foloseşte comedia pentru a trata subiecte care ar putea funcţiona foarte bine şi în alte genuri, cum ar fi drama. „Cred că umorul este un gen foarte serios, de fapt. Mai exact, cred că este un gen care trebuie luat foarte în serios. Un gen ambiguu şi fragil, pentru că este supraexploatat sau subestimat. De multe ori, uităm care este esenţa comediei: elipsa, ironia, verosimilitatea, importanţa poveştii, a stilului, a personajelor, toate orchestrate către acelaşi rezultat: râsul. Eu aleg întotdeauna genul înaintea subiectului, comedia vine întotdeauna înaintea poveştii, care apare apoi natural”, spune regizorul francez>

Nota: 7.5/10

Route Irish (2010)

Route Irish este un film puternic, care iti capteaza atentia inca de la primele scene si te tine inlantuit pana la momentele finale. Un film unicat in aria sa, pentru ca eu – cel putin – nu am mai intalnit ceva asemanator. Povesti emotionante despre prietenia indelunga si neconditionata dintre doi barbati  in vreme de pace si in vreme de razboi – am mai intalnit pe ecran. Sau despre minciuna, tradare si crima intre tovarasi de lupta. Sau despre cautarea adevarului si razbunare!

Insa o poveste complexa despre toate acestea, despre amintire, prietenie si mai ales  loialitate versus morala atingerii limitelor acestui comandament – este o experienta noua pentru mine. Impreuna cu aspectul interesant al existentei acestor companii de contractare a fortelor mercenare de protectie militara in Irak, prin urmare o fateta mizerabil de comerciala a jocurilor de pace si razboi!

Ken Loach si-a construit filmul la tensiune maxima – chiar si momentele linistite in care amintirile din trecut revin in memoria eroului principal Fergus – nu fac decat sa acumuleze tensiune si mister si durere si revolta.

Moartea prietenului sau in conditii neclare in Irak, pe Route Irish – cea mai periculoasa sosea din zona, care leaga Bagdadul de Zona Verde si credinta nezdruncinata a lui Fergus ca Frankie „was born lucky”, il determina acolo, in Liverpool, la ceremonia de inmormantare, sa caute adevarul. Pentru ca prietenul sau Frankie, un tip curajos, loial, cinstit, nu se bucura sub nicio forma de respectul national cuvenit unor eroi si aceasta deoarece <<acest lucru nu se întâmplă cu acei contractanţi privaţi, al căror număr aproximativ ajunsese la 160.000 în mijlocul perioadei de ocupaţie, care mor în Irak pentru a asigura protecție. „ Un asemenea contractant întors din Irak mi-a spus  că locul duhnea a bani. Nu e de mirare că soldaţii prost plătiţi din Forţele Speciale şi-au părăsit postul pentru a se alătura corporaţilor militare private”, mărturiseşte scenaristul filmului, Paul Laverty. În schimbul unui salariu foarte mare şi a imunităţii în faţa legii irakiene, contractanţii asigurau stabilitatea în zonele de conflict, numai că, între anii 2003 şi 2009, au fost raportate o serie de abuzuri şi au apărut o serie de cazuri neelucidate în care aceşti contractanţi au fost implicaţi. >>

Multe aspecte ale razboiului din Irak probabil ca sunt ascunse inca sub pres si pentru multa vreme de acum inainte, deoarece sunt prea dureroase si greu de digerat de catre politicieni si de catre opinia publica internationala. Asa dupa cum spune un personaj din film, irakian de origine, Hamid, multi irakieni au inceput sa sprijine Al-Qaeda, ca urmare a abuzurilor, violentelor si crimelor la care s-au dedat unii dintre mercenarii angajati in fortele de protectie, manati de lacomie si instincte primare.

Adevarul pe care Fergus este hotarat sa il descopere, ca o ultima si suprema dovada a prieteniei care l-a legat o viata de Frankie este bine camuflat cu siretenie, cruzime si disperare de catre Nelson, Craig si Walker. Descoperirea telefonului mobil si a videoclipurilor incorporate in acesta, dovezi incontestabile ale actului criminal la care s-a dedat patrula britanica este firul de care se agata Fergus in investigatia sa. O investigatie care reveleaza toata mizeria fiintei umane, toata imoralitatea unor personaje care isi calca demnitatea umana, pozitia politica si profesionala  si devin ucigasii propriului tovaras de drum, pentru ca acesta. „s-a găsit la timpul nepotrivit în locul nepotrivit”.

Si pentru ca o crima va fi platita tot prin varsare de sange (caile legale sau justitia nu intra in acest conflict), suntem pe muchea dintre bine si rau: unde este limita in care binele devine rau!

Fergus isi indeplineste datoria de onoare fata de prietenul sau Frankie insa are puterea morala sa recunoasca: „mai bine opresti un caine turbat inainte sa mai faca rau”. Si nu stii daca aceste cuvinte se refera la eliminarea vinovatilor, sau la propria sa eliminare, pentru ca hotaraste sa-si ia viata in finalul povestii. Un gest pe care eu personal nu l-as fi dorit, din multe puncte de vedere, dar care pentru secnaristul Paul Laverty, fara indoiala ca a avut o ratiune si care a creionat inteligent figura, personalitatea si mentalitatea irlandezului darz, care desi a razbunat moartea prietenului sau, care desi iubeste si este iubit de Rachel (vaduva lui Frankie), se simte vinovat in fata vietii unor nevinovati, pe care o plateste cu moartea sa.

Paul Laverty spune, dupa cum am citit in Mapa de Presa pusa la dispozitie de IndependentaFilm: “Afacerea războiului se privatizează treptat şi în mod deliberat în fața ochilor noştri. Patrick Cockburn, un respectat analist politic în problema Iraq-ului, a estimat că, în momentul de vârf al ocupației, existau în jur de 160.000 de contractanți străini în Iraq, dintre care mulți – probabil aproximativ 50.000 – erau personal de securitate înarmat până în dinți. Fără ei, desfăşurarea războiului şi a ocupației de după ar fi fost imposibile. (…)Însă ce e „acolo” se întoarce acum acasă. Irakul se află în mâinile „băietilor noştri”. Am fost îngrozit să aflu de la institutia filantropică Combat Stress, care se ocupă de foştii soldati care suferă de Sindromul de Stres Posttraumatic (SSP) că durează, în medie, aproximativ 17 ani până ca acest sindrom să se manifeste. Soldatii se pregătesc pentru o undă de şoc majoră în anii ce vor urma. Norma, o asistentă blândă, pe punctul de a ieşi la pensie, care a petrecut ani de zile cu foşti soldati, a deschis calea către această poveste atunci când mi-a spus că „multi dintre aceşti bărbati poartă doliu pentru ceea ce fuseseră înainte”. Un fost soldat mi-a arătat un autoportret pe care şi-l pictase. „Vreau să fiu omul care am fost înainte.”

Acesti doi actori, Mark Womack, Andrea Lowe, pe care nu-mi amintesc sa ii fi vazut pana acum si care au la activ multe prestatii in productii de televiziune (dupa cum am citit), sunt ambii la debut in lungmetraj si au fost o surpriza placuta pentru mine.

“Fergus se află pe calea autodistrugerii, aşa cum se întâmplă cu cei mai mulți soldați care suferă de stres posttraumatic pe care i-am întâlnit. Unul dintre ei mi-a spus că te duci în aramată şi ei te pun în funcțiune, dar nimeni nu se gândeşte să te şi scoată din funcțiune. Cum poți să treci de la ceea ce ai văzut în Irak la a face cumpărături la Sainsbury împreună cu soția şi copiii? Unii se pot acomoda, dar mulți nu pot.” Si tocmai aceasta stare o comunica extraordinar Mark Womack. Un om inteligent si puternic la exterior, macinat in interior de experienta si amprenta acestui stres!

Acest film a debutat la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, în competiția oficială si a fost nominalizat la Palm d’Or – 2010 – KenLoach!

Mergeti sa vedeti filmul, pentru ca este povestea unor oameni si a unor fapte de AZI, despre care stim prea putin!

Nota: 7.5/10

The Last King of Scotland (2006) – Ultimul rege al Scotiei

O scurta  paralela analitica (si carcotasa) intre roman si film

Cu doi ani in urma am citit traducerea romanului lui Giles Foden (Raluca si Christian Tanasescu), aparuta in Romania la Editura Allfa (2008). O bogat documentata fresca a Africii politice, sociale si etnografice din anii ’70, trecuta prin filtrul povestii puternice a ridicarii si decaderii unuia dintre principalii dictatori ai timpului, Idi Amin Dada. A fost primul roman al autorului, care s-a bucurat de recunoastere internationala si de aprecieri ale unor voci de prestigiu in critica de gen. Iata de exemplu cateva dintre aceste aprecieri:

“This is a wonderful read, beautifully written, every description drenched with a deep sense of Africa. Giles Foden’s first novel is a work of art.” – Victoria Clarke, The Spectator.

“Surprinde pana la perfectiune caracterul contradictoriu, criminal, jucaus, brutal si sentimental al lui Idi Amin” – Ex prim-ministrul James Callaghan, Sunday Times.

Luna trecuta am vazut si filmul realizat in 2006, care l-a oscarizat pe Forest Whitaker in 2007 si a adunat multe alte nominalizari si premii valoroase. Apoi am simtit nevoia sa ma intorc la roman, sa il recitesc si sa inteleg ce m-a multumit din filmul vizionat, dar si ce m-a nemultumit!

Inteleg cat de dificila este munca unui scenarist care incearca sa adapteze un roman atat de complex, a carui poveste se bazeaza pe realitati istorice dramatice contemporane. El trebuie sa discearna intre meandrele naratiunii si sa  selecteze acele fire definitorii in conturarea atmosferei si a caracterelor personajelor.

Ori, tocmai aici eu simt ca filmul nu a reusit pe deplin! Daca ar fi sa ma gandesc la atmosfera Africii, in speta a Ugandei, vedem pe ecran o lume plina de culoare, de sonoritati specifice, o elita care se deda unei vieti care copiaza opulenta fara griji a Americii si a vestului european si o alta elita a fortei opresive din preajma dictatorului – gata in fiece moment sa ii descopere si sa ii anihileze pe opozantii regimului. Dar nu vedem poporul african, atat de viu prezent in roman: oprimat, haituit, ingenunchiat, bolnav, infometat si ucis. Un regim dictatorial ridicat in primul rand asupra propriului popor, popor din care au cazut victime peste 300.000 de oameni in decursul catorva ani din decada a 8-a a secolului trecut. Nu vedem partea cenusie si chinuita a Ugandei.

Recitind cartea, bineinteles ca figurile personajelor principale s-au calchiat perfect pe imaginile lui Forest Whitaker si James McAvoy! Extraordinar de bine selectati pentru aceste roluri dificile. Dar care, vin din nou si spun, ca datorita scenariului, nu au reusit sa imi comunice intru totul backgroundul formarii personalitatii lor, pe fundalul istoric al Africii, impletit cu cel european si mai departe, cu cel asiatic.

Si asta, pentru ca romanul ne contureaza clar istoria formarii caracterului lui Idi Amin si a elitei criminale care il inconjoara, la care si-au dat nesabuita mana cancelariile lumii (Scotia, Marea Britanie, Israel, etc, etc, etc). Teatrul intereselor lumii “civilizate” – Africa – neinteles pana la radacinile sale etnografice, mentale, sociale si politice – scapa adeseori din mana marilor puteri. Sau poate NU, poate trebuie doar sa privesc din alta perspectiva? Altele au fost planurile?

Constructia psihologica a ciudatei creaturi, Idi Amin Dada, tiran charismatic si capricios, care se autointituleaza “parinte al natiunii”, care “face in sfarsit ceva pentru natiunea lui”, care adopta decizii politice impredictibile si care se “incoroneaza ca ultimul rege al Scotiei” – oferindu-se ca “amant al Reginei Marii Britanii”, frizeaza patologicul. O patologie pe care toti aceia care l-au format si l-au instruit si l-au dotat militar, l-au scolit si l-au sprijinit nu au intuit-o la timp. Pentru ca ea, boala, se dezvolta si se manifesta in timp, alimentata de frica si linguselile si slugarnicia celor din jurul sau. “Nici eu nu am vrut sa fiu presedinte, dar poporul a vrut asa!” Poporul, masa de manevra si prima victima a disctatorilor. Ori – tocmai aceasta complexitate a caracterului lui Idi Amin, razbate puternic si justificat numai din roman. In exacerbarea grandomaniei sale, Amin se considera invincibil, pentru ca el si-a visat ziua mortii sale, indepartata in timp. Faptul ca moare in exil, in Arabia Saudita in anul 2003, ii face pe producatorii filmului sa exclame cu maraciune ironica “oare aceea era data pe care o visase?”

De aceea, sfatul meu este sa cititi romanul, daca nu ati facut-o pana acum si sa il inzestrati, ca si mine, pe Idi Amin, cu figura la fel de charismaticului Forest Whitaker.

Pentru ca Whitaker vine cu silueta lui de neconfundat, cu privirea lui de sarpe hotarat sa-si hipnotizeze victima, cu zambetul lui aparent sincer si copilaros in spatele caruia ascunde o cruzime fara limite si fara Dumnezeu, cu o pofta de viata si de putere gigantice. Si mai vine cu o engleza marcata de un extraordinar accent, la care fara doar si poate a muncit din greu pentru a castiga autenticitatea personajului. Ma intreb cat de mult il poate marca pe un actor intrarea in pielea unui astfel de personaj sinistru! Si cata putere ii trebuie apoi sa se elibereze de o astfel de apasare!

La fel, personajul tanarului doctor Nicholas Garrigan este mai bine construit in roman si capata mai pregnant o tusa de duplicitate morala. Ba chiar as spune ca uneori este de-a dreptul amoral, adica se situeaza deasupra notiunii de morala. Ce fel de om este acela care pus in fata atrocitatilor ale caror martor este zilnic – ramane prizonierul charismei dictatorului, se incapataneaza sa ii vada numai partile bune ale acestuia (daca or fi existat), cade victima delirurilor oratorice ale lui, ii gaseste justificari in contextul istoric si refuza sa isi ajute semenii, atat in calitate de om, dar si in calitate de medic. Radacinile infantilismului sau si lipsa coloanei vertebrale si a reperelor morale raman oarecum inexplicabile si in roman si in film. In ciuda faptului ca provine dintr-o zona cu puternice congregatii protestante si anglicane, se pare ca valorile morale sunt ingropate in slabiciunea sa de carater. Totusi, in romanul lui Foden, exista ceasul al 12-lea, in care Garrigan da o mana de ajutor israeliencei Sarah (fosta colaboratoare la spitalul din Mbarara si retrasa la timp din Uganda) si ii furnizeaza elementele topografiei si pazei aeroportului de la Entebbe – in vederea pregatirii asaltului de salvare israelian a prizonierilor avionului deturnat de OEP. Pe cand in film, Garrigan, desi ochii sai albastri reflecta in tineretea lor toata oroarea, bulversarea si teama in fata lui Amin, nu pregeta sa tradeze si sa ramana prizonierul moral al marelui dictator. Spun din nou ca si distribuirea lui McAvoy in rolul lui Garrigan este salutara, pentru ca in limitele scenariului, dar sub mana lui Kevin Macdonald si alaturi de Whitaker a conturat perfect rolul “maimutei albe”.

Exista la un moment dat in roman, spre final, un pasaj in care Garrigan il descopera pe dictator ascuns de mania opozantilor, in tunelul de sub rezidenta sa din Nakasero. Si ii asculta, din spatele unui perete, peroratiile nebunesti in fata capului omenesc taiat si plantat pe o tipsie: “Si totusi nu sunt chiar un om rau. Oamenii tot spun ca sunt Hitler. Da’ de ce-o tot trag asa cu Hitler? Chestiunea Hitler e de-acum de domeniul trecutului. Razboiul de azi nu mai e razboiul care se ducea pe vremea lui. Dar eu stiu anumite chestii. Stiu ca izraelitii au otravit apele Nilului ca sa ma omoare pe mine. De aceea ma urasc unii oameni si lupta impotriva mea. Pentru ca stiu multe lucruri. Nu exista nicio carte unde sa citesti acele lucruri, decat in capul meu. Cand aud vocea aceea, este vocea lui Dumenezeu care imi vorbeste si imi spune adevarul si eu trebuie sa o urmez. Este vocea pe care o aud toti marii conducatori. Dac-ai fi putut sa-i urmaresti pe generalul de Gaulle, care e un mare conducator, sau pe Napoleon, care e un mare conducator, si pe Mao Tse-Tung, care e un mare conducator, ai fi auzit aceeasi voce. E adevarat ca uneori nu inteleg perfect ce imi spune – stiu ca am facut greseli – dar oricum eu continui sa lupt pentru oamenii din toata lumea si din Marea Britanie si in special din imperiul dansei. Daca n-ar fi fost presa britanica, reputatia mea ar fi fost cu totul alta. Ei inventau tot felul de chestii despre mine. Dadeau orice zvon. Se faceau anumite lucruri in numele meu, fara ca eu sa stiu ceva si dupa aceea eram acuzat tot eu. Soldatii sunt soldati, iar eu nu puteam sa fiu toata ziua buna ziua la ministere.(…) Eu am fost invatat sa lupt. Asta e tot. Daca sunt un baietel obraznic, asta e pentru ca de fapt sunt un simplu soldat.”

Mi-ar fi placut ca filmul sa preia aceasta cavalcada de cuvinte edificatoare pentru starea patologica a personajului si sa le urmaresc interpretate de catre Forest Whitaker!

Coloana  sonora originala a filmului este scrisa de Alex Heffes si ofera atmosfera puternica si iata drept dovada “Love is You” in interpretarea Ofo the Black Company.

Anthony Dod Mantle, directorul de imagine (“127 Hours”, “Slumdog Millionaire”, “Dogville”), a creat, asa dupa cum am spus o lume vie si colorata africana, dar a gasit si cele mai plastice si inteligente unghiuri de filmare pentru silueta si figura lui Forest Whitaker!

Va recomand acest film, insa neaparat in tandem cu romanul lui Giles Foden!

Nota: 8/10

Primos (2011) – Verii

Nimic mai potrivit pentru a-mi incepe consideratiile personale dupa vizionarea acestui film, decat notele scenaristului/regizor Daniel Sánchez Arévalo. Si citez din Mapa de pesa pusa la dispozitie de catre Casa de DistributieTransilvania Film: “Scrisul nu a fost niciodată vocatia mea. Să spun povesti n-a făcut niciodată parte din planurile mele. Am inceput să scriu ca un fel de terapie si, după cum avea să se dovedească, să scriu fictiune a devenit tratamentul perfect pentru nevrozele mele. Era ca si cum, dacă aruncam toate obsesiile mele în personaje, puteam să scap de propriile temeri. Fictiunea mă ajută ajută să diger realitatea. E cea mai bună alinare împotriva anxietătii. Și, după cum bine stim, drogurile psihotronice crează dependentă si nu poti să te opresti să le iei pur si simplu. Contrareactia ar putea fi mortală. Asa că iată-mă în continuare dependent de fictiune. Verii este, deocamdată, ultima mea încercare de a mă trata singur.” 

Si cel mai potrivit tratament pentru zbaterile, angoasele si frecusurile zilnice este sa luam din cand in cand o pastiluta numita “comedie”.

Filmul Verii – Primos, este o astfel de pastiluta. Un medicament care nu are pretentia ca ne va inlesni radical insanatosirea, dar care in mod sigur descreteste fruntile. Si o face in mod curat, senin si cu optimism rezonabil si cu preaplin de firesc. Pentru ca, dincolo de umorul sprintar, pe alocuri condimentat din belsug cu aluzii sexuale si cu nelipsitul “cojones” la mai fiecare fraza, filmul este strabatut de temele inevitabile tineretii, de framantarile si intrebarile unei generatii in cautarea rezolvarii problemelor legate de iubire, de casatorie, de familie. Pentru ca asa cum spune un personaj, “cand crezi ca ai tot, vezi ca esti idiot si pierzi tot”, prin urmare trebuie sa alegi si sa hotarasti constient si cu inima si cu mintea , intr-un echilibrul destul de greu de atins.

Cei trei veri, plini de haz, Diego, Julian si Jose Miguel (cei trei muschetari ) sunt toti pentru unul si unul pentru toti in clipa in care mirele Diego este parasit de aleasa sa inaintea evenimentului. Ii uneste relatia de rudenie dintre ei, prietenia si copilaria comuna in satul de bastina. Sat care, intre noi fie vorba, este mai degraba un orasel superb, pitoresc si populat de personaje extrem de pitoresti si ele. Aici, cu zece ani in urma, Diego avusese prima iubire pentru Martina si troica de veri hotaraste sa faca drumul catre o posibila regasire a sentimentului si fericirii de atunci. Cei trei veri lasa deoparte “mandria si furia”, pentru ca numai “rasul este poarta catre iubire” .

In sat o intalnim pe superba Martina, dimpreuna cu fiul ei Dani (:) oare o fi rodul iubirii de cu ani in urma? ), pe pitorescul Bacchi – mare iubitor de filme si replici celebre ale actorilor, mai mereu inecandu-si amarul in pahar si gata sa se arunce in valurile oceanului, pe fiica acestuia, mandra si incapatanata Clara si o data cu aparitiile intempestive ale logodnicei nehotarate a lui Diego – Yolanda, impreuna cu “paznica-infirmiera-iubita” a lui Jose Miguel – Tona, itele se incurca, dar se incurca, nu gluma.

Emotia si tensiunea sunt autentice, insa nuantele de umor si de duiosie si de intelegere in fata vesnicelor probleme ale iubirii fac ca spectatorul sa zambeasca, dar si sa gandeasca.

Extraordinar de reusita este pereche formata din micutul Dani si varul Jose Miguel, care sprijinindu-se unul pe celalalt intr-o comuniune de temeri si dependente , invata sa judece singuri si sa-si recapete increderea in fortele proprii si hotararea de a fi ei insisi!

Si cum “totul e bine, cand se termina cu bine!”, finalul filmului este optimist, plin de umor si iti da o stare de bine.

Mi s-a parut un film eminamente european, cu o atmosfera meridionala relaxata, despre o situatii in care probabil ca multi dintre noi ne-am aflat la un moment dat al tineretii. Cum ne-am rezolvat aceste situatii? Poate ca exact, sau pe aproape ca in acest film!

Actorii par a intra lejer in roluri (insa sunt convinsa ca lejeritatea aceasta este rodul unei munci asidue personale si in echipa) si evoleaza in cadre cinematografice invaluite in lumina si culoare (cinematografia – Juan Carlos Gomez), pe coloana sonora originala a lui Julio de la Rosa, un foarte cunoscut compozitor si interpret pop-rock, implicat in lumea filmului, dar si a productiei muzicale.

Nu am reusit sa gasesc vreun soundtrack, de aceea am ales un videoclip al lui Julio de la Rosa, cu piesa “Una merda de Cancion”.

Nota: 7/10

La piel que habito (2011) – Pielea în care trăiesc

Avem astazi pe firmament o serie de cineasti ale caror filme iti biciuiesc mintea si simturile. Fara doar si poate, Almodovar este unul dintre acestia. Si nici cu aceasta ultima opera a sa nu se dezminte. Se scufunda si exploreaza din nou resursele neconbentionale  ale inaltarii si decaderii spiritului uman. Exploateaza la maximum scriitura lui Thierry Jonquet – Mygale/Tarantula, pana intr-acolo incat spectatorul acestei demonstratii de intrepatrundere ingenioasa de genuri: thriller, drama psihologica si horror apasator, vine umar la umar cu el si ii intelege demersul intru prezentarea declicului dintre etica si morala conventionala umana – intr-o etica si o morala proprie, profund distorsionata de circumstante, a personajului – doctorul Robert Lesgard.

Si Almodovar realizeaza cu multa maiestrie aceasta revelare a tragediei prihologice care transforma un stralucit cercetator si inovator al tehnicilor de transplant, intr-un personaj care se erijeaza in Dumnezeul deopotriva iubitor – dar si razbunator. Un Higgins dublat de un Frankenstein! Si o face construind actiunea fin si inteligent prin treceri temporale ale naratiunii, care impletesc explicativ trecutul cu prezentul, impreuna cu obsedantele sale teme legate de iubire, de teama pierderii iremediabile a fiintelor iubite, legate de introspectii sexuale, legate de posibilitatea si forta interventiei impotriva planurilor divine, impotriva implacabilului, legate de identitatea individuala.

Revelarea finala a “operei” doctorului Lesgard pune probleme morale adanci: pana unde isi poate geniul uman permite sa intervina asupra semenilor sai, in contra vointei acestora – si cat de iluzorie si nefericita este aceasta interventie (fizica si psihica pana la urma), atata timp cat spiritul victimelor ramane inalterat. Iubirea impletita cu razbunarea nu poate decat scufunda fiinta umana in tenebrele neumanului. Un pret al razbunarii-iubirii crud, intors ca plata prin moarte, prin anihilare!  Acesta mi s-a parut a fi mesajul lui Almodovar!

Balansul trecut-prezent construieste tipologia personajelor, cu finete, dar cu trasaturi complexe psihologice si credibile. Credibile, pentruca aceste personaje evolueaza intr-o bogatie plina de detalii si de culoare a ambientelor, intr-o opulenta cinematografica (imaginea José Luis Alcaine), care adanceste si transmite tensiunea fibrilanta acumulata pe parcurs si pana la ultimele secvente.

Distributia aleasa sporeste credibilitatea personajelor, pentru ca sub mana lui Almodovar, cei patru: Banderas, Anaya, Paredes si Cornet si-au “simtit” rolurile si au intrat in complexitatea lor, transmitandu-ne fiorul artistic necesar. O maturitate artistica de mare calitate pentru Antonio Banderas si Elena Anaya – interpreti emblematici ai lui Almodovar!

Coloana sonora a lui Alberto Iglesias reprezinta o carte de succes din maneca lui Almodovar. Carte pe care regizorul a jucat-o si in alte pelicule ale sale. Prin urmare, colaborarea indelungata dintre cei doi artisti si intercunoasterea lor apropiata, a condus la cea mai buna implicare profesionala a lui Iglesias in la Piel que habito. Muzicianul a compus aici in tonalitati pline de dramatism si acumulare sfasietoare a tensiunii actiunii. Iata de exemplu “Una patada en los huevos”.

Informatii suplimentare pe site-ul filmului.

Imi permit un sfat: mergeti sa vedeti acest film intr-o sala buna de proiectie. Acasa … pierde din remarcabila putere vizuala!

Nota: 8.5/10

The Whistleblower (2010) – Martor si acuzator

Puteti cumpara acum DVD-ul, de pe ProVideo.ro.

In primul rand, trebuie sa marturisesc ca acest film nu este pentru cei care au inima fragila: ni se infatiseaza o lume care nu credeam ca exista, una a traficantilor de fiinte umane (despre care am auzit cu totii, dar nu am aflat amanunte din lumea acestora), aflati pe teatrele de razboi din lume, unde femeile sunt considerate adevarate sclave, sunt tinute in lanturi, torturate si omorate, daca este nevoie, fara niciun scrupule. Iar daca luam in considerare faptul ca, inca de pe posterul filmului, aflam ca este “bazat pe fapte reale”, filmul este cu atat mai crud cu cat faptele si actiunile s-au petrecut (si poate inca se petrec) la doar cativa pasi de noi, in zonele aflate sub control militar al Natiunilor Unite din fosta Iugoslavie.

Rolul principal il are aici Kathryn Bolkovac (interpretata cu seriozitate de Rachel Weisz), o fosta politista din SUA, care isi incearca sansa departe de casa, in Bosnia, in cadrul fortelor politienesti care asigura securitatea si mentin pacea in zona foste Iugoslavii. Pentru ea, este o sansa de a face multi bani pentru a se reapropia de fiica sa, dar este in acelasi timp si o dorinta de a impune dreptatea in orice zona a lumii s-ar afla. Este normal ca pentru ea este o inconstienta, pana la urma, pentru ca lucrurile in Europa de Est nu sunt la fel ca in America, femeile sunt subapreciate si orice caz de violenta domestica este musamalizat, autoritatile internationale neavand nici dorinta, nici aprobarile, dar nici interesul sa schimbe lucrurile.

In momentul in care capata cativa prieteni de nadejde si reuseste sa salveze prima astfel de femeie (violent batuta de sotul ei in mai multe randuri), porneste o cruciada care ii poate aduce inclusiv moartea. Pentru ea, nu mai exista cale de intors in a salva fetele aduse din tarile fostei Uniuni Sovietice (sau chiar din Romania) pentru o retea de prostitutie locala, care are drept clienti inclusiv membrii ai fortelor de Politie Internationala, ai Natiunilor Unite, diplomatii aflati aici la lucru sau mai ales pe acestia. De altfel, ni se spune la un moment dar ca “jumatate din barbatii tarii au murit in razboi”, ceea ce inseamna ca principalii beneficiari ai retelelor sunt strainii. Cu atat mai periculos pentru Kathryn.

Am spus mai sus “prostitutie”. Daca ar fi fost doar asa, poate ar fi fost mai usor pentru ele sau mai putin impresionant. Insa nu este doar atat: fetele sunt tinute in subsoluri insalubre, sunt tinute in lanturi in majoritatea timpului, iar cei care le “folosesc” sau capii retelelor de trafic uman le tortureaza si le tin in chinuri inimaginabile. Adevarati criminali aparuti din neant dupa razboi, acestia au scapat fara pedepse teribile, asa cum niciun diplomat nu a fost pedepsit de propria tara pentru aceste crime si forme de sclavie incurajate in timpurile moderne.

Filmul este macar pentru acest lucru cutremurator si greu de urmarit, dar este esential pentru intelegerea completa a razboiului si urmarile lui, care au condus la faramitarea Iugoslaviei. Filmat aproape in intregime in Romania, coproductia germano-canadiana “The Whistleblower” a beneficiat si de o echipa mare de actori romani, din care trebuie neaparat mentionati Roxana Condurache, Alexandru Potocean, Coca Bloos, Vlad Ivanov, Florin Busuioc, Doroteea Petre.

Nota: 6.5/10

Puteti cumpara acum DVD-ul, de pe ProVideo.ro.

Amador (2010)

“Asa e viata” – un puzzle! Trebuie doar sa pui piesele la locul care li se potriveste, unde trebuie sa ajunga! Prin urmare, fiecare piesa are un scop si o piesa langa cealalta…intregeste tabloul vietii!

Un film “bijuterie”. Dar nu o bijuterie intr-o montura extravaganta, menita sa te agreseze vizual si psihic. Ci o bijuterie intr-o montura minimalista, capabila sa puna in valoare maxima stralucirea si reflexele profunde ale pietrei pretioase. O piatra pretioasa care simbolizeaza viata cu toate cele care o compun, de la nastere si pana la moarte, cu toate profunzimile sufletului omenesc si cu toate indoielile si aspiratiile fiintei umane.

“Dumnezeu a creat norii ca sa se ascunda dupa ei atunci cand ii este rusine”, reflecteaza la un moment dat tanara Marcela la inceputul filmului, pentru ca in final sa inteleaga ca Dumnezeu se rusineaza de rusinea oamenilor! Pentru ca din dorinta de iubire, din frica de singuratate, din nevoia de securitate materiala, din respectul pentru morti, dar si din dragoste pentru cei nenascuti inca, omul poate gresi in fata lui Dumnezeu si in fata semenilor sai. Pe Marcela, eroina filmului, nu pacatul minciunii o apasa, ci vinovatia nerostirii adevarului!

Extraordinar de complex psihologic acest film, strabatut de o profunda cunoastere si duiosie a sufletului si cu un incredibil de fin simt al umorului, pe alocuri frizand morbidul si la propriu si la figurat (insa in limitele unui bun gust de mare clasa).

Rar am mai auzit aplauze la finalul filmului, la vreo vizionare pentru presa si de aceea, tocmai acest gest mi-a starnit o lacrima (stapanita pana atunci), pentru ca am simtit solidaritate estetica cu cei din sala. Si e mare lucru!

O actrita de mare frumusete pe ecran, Magaly Solier (peruviana de origine) si cu o paleta interpretativa de mare clasa!

O secondeaza la aceeasi inaltime toata distributia, din care – copioasa este Fanny de Castro, care da viata cu dezinvoltura, realism si umor cat cuprinde, unei varstnice practicante ale celei mai vechi profesii din lume

Imaginea  – Ramiro Civita si coloana sonora – Lucio Godoy – isi pun amprenta unui profesionism la fel de inalt, asupra acestui film pe care vi-l recomand cu multa convingere!

Si totul vine de la incredibilul Fernando Leon de Aranoa!

Pentru ca “Nota Regizorala” a acestuia, prezenta in Mapa de Presa pusa la dispozitie de catre Transilvania Film, da cele mai sensibile si instructive detalii, zic ca va fi de mare interes pentru cititorii nostri postarea acestor randuri:

NOTA REGIZORALA

<<Marcela experimenteaza o situatie dificila: batranul pe care ea ar fi trebuit sa-l ingrijeasca pe parcursul verii moare, iar problema e ca acest lucru se intampla mult prea repede: chiar cu o luna inainte de termenul de care ea ar fi avut nevoie ca sa mai stranga niste bani. Moartea lui o lasa fara slujba, fara vreo sursa de venit necesar propriei supravietuiri.

“A murit, fir-ar sa fie! Nu putea sa mai reziste putin?”, murmura ea printre dinti.

“Amador” este un film despre viata si despre cum, uneori, nici moartea nu o poate opri. Fiecare decizie pe care o luam este facuta in numele vietii.  Aceasta este esenta povestii: mecanismul, inceputul si finalul, necesitatea ei. Ma refer la viata ca acest amestec complet de speranta si vinovatie, suferinta si nevoie. Viata care rade la nunti si plange la inmormantari, confundand fericirea cu durerea.

Viata cu particulele ei de moarte, bineinteles, si uneori cu timpii ei prelungiti.

Acest film, desi intunecat si tacut pe alocuri pare sa fie cel mai stralucitor dintre toate cele pe care le-am facut pana acum pentru ca transmite aceeasi dorinta disperata de viata pe care o are si Marcela. Pentru ca moartea are alte coordonate, si pare ca tot ce se intampla in jurul ei, are sens.

Marcela incearca sa rezolve complicatul puzzle al propriei existente. Se confrunta cu o problema morala si nu stie ce sa aleaga: CONSTIINTA SAU NECESITATEA?

Filmul trateaza o problema etica: a ceea ce suntem  si ceea ce ne forteaza imprejurarile sa devenim, undeva la granita dintre vinovatie si demnitate.

Pe parcursul povestii, Marcela va descoperi ca suntem, intr-adevar, formati din deciziile pe care le luam, iar luarea deciziilor nu e partea cea mai dificila, ci cum traim cu ele.

Povestea a fost filmata cu o eleganta si o seninatate deliberate, pe muzica lui Lucio Godoy, avandu-l ca DOP pe Ramiro Civita. Stilul  o defineste pe Marcela, cu forta pe care o degaja prin linistea pe care o vedem, cu toate ca lumea ei pare sa se prabuseasca in fiecare clipa.

Structura filmului pare muzicala. Exista teme care se repeta, din abundenta, elemente si teme care se intorc precum un cor, indemnandu-ne sa retraim ceva ce tocmai am vazut.  Si desigur, umor. Umor din abundenta, poate umor negru in diverse ocazii, uneori delirant, asa cum doar realitatea poate fi.

In “Amador” e vorba si despre vinovatie, care adesea e cauzata de religie, despre mizerie, dar si depre speranta, care poate fi cea mai frumoasa forma a fictiunii.

Ceea ce m-a determinat sa fac acest film, a fost convingera ca ceea ce se intampla aici, se poate intampla chiar acum, in orice zona a oricarui oras. Cred ca e o femeie undeva chiar acum care se confrunta cu o decizie dificila, fortata de imprejurari. Poate nu se numeste Marcela, dar e aceeasi femeie.

“Amador” este inevitabil conectat la momentele dificile prin care trece omenirea, din punctul de vedere al celor pentru care situatiile critice sunt un mod de viata. Situatia lor grea nu depinde de felul in care evolueaza cotatiile la bursa sau de titlurile de pe prima pagina a ziarelor, pentru ca asa a fost intotdeauna: acelasi prezent ca si al parintilor lor, al tarii din care provin; conditia asta dificila a calatorit cu ei cand au decis sa emigreze, au fost inghititi exact de lucrul asta de care doreau sa scape.

Lupta cea grea este cu ei insisi.

Iubitul Marcelei spune ca a vinde flori e o afacere sigura pentru ca exista doar trei lucruri  absolut sigure: iubirea, viata si moartea. Iar oamenii le sarbatoresc aducand flori. Filmul este despre aceste trei lucruri si le sarbatoreste in egala masura. >>

Nota: 9/10