12 (2007)
Regia: Nikita Mikhalkov
Actori: Sergey Makovetskiy, Nikita Mikhalkov, Sergey Garmash

„12” este un remake al filmului clasic „12 Angry Men”, drama fundamentala cu juri a lui Sidney Lumet. Ce aduce nou Nikita Mikhalkov, un regizor caruia nu ii lipsesc niciodata ideile originale sau scenariul rusesc transpun o drama juridica localizata in Statele Unite in anii ’50 imediat dupa epoca McCarthy si transportata cu toate cele 12 personaje, cu premise foarte similare si cu un final foarte previzibil (cel putin, pana la un anumit punct) in realitatile Rusiei de astazi?

Consider ca intentia este explicita si declarativa. Rusia trece acum printr-un proces similar cu tranzitia din Statele Unite din anii ’50 si finalul este inca incert. Legile au fost poate deja scrise in cartile de legislatie, sistemul juridic permite in teorie procese drepte, in care acuzatii sunt considerati nevinovati pana la proba contrarie, dar legile sunt implementate de oameni si oamenii au limite si prejudecati si sunt grabiti in darea unui verdict, pentru a se putea intoarce la propriile vieti. Ca si in filmul lui Lumet, mai mult fiintele umane decat sistemul in sine asigura ca justitia este in cele din urma infaptuita corect. Responsabilitatea fiecarui om de a se ridica si de a-si exprima indoielile, in ciuda opiniilor covarsitoare ale celorlalti, dreptul minoritatii intr-un sistem democratic de a-si expune propriile pareri in ciuda justetii aparente a majoritatii sunt elemente cheie ale filmului rusesc, asa cum era si in originalul american.

12

Si totusi, in acelasi timp, filmul lui Mikhalkov este foarte rusesc. Amestecul de personaje reprezinta sectoare variate ale societatii rusesti de astazi si interpretarea este, fara exceptie, splendida. Tensiunile nationate si antisemitismul sunt inca parti ale peisajului, si la fel sunt si sechelele culturale si chiar de limbaj ale perioadei comuniste. Juratii, toti barbati (de ce?) se adreseaza din inertie unul altuia cu sintagma „tovarasi”. Fiecare are posibilitatea sa isi spuna propria poveste si aceste povesti descriu fundalul personalitatilor lor si motivatia deciziilor pe care le iau de a absolvi pe cel nevinovat.

Este totusi surpriza cu care se incheie care adauga o noua dimensiune filmului. Tanarul cecen acuzat in mod eronat de uciderea tatalui sau vitreg rus este achitat. Cu toate aceaste, achitarea poate insemna doar suspendarea pedepsei cu moartea in mainile mafiei care este adevaratul responsabil cu crima. Este un final mai degraba melodramatic de a rezolva aceasta problema si aceasta adaugare interesanta la povestea originala americana este atat neconvingatoare in privinta curgerii povestii, dar, de asemenea, destul de relevanta si deschizatoare. Desi drama juridica este limitata in interiorul peretilor aceleiasi camere pentru aproape intreaga durata a filmului, ne spune destul despre realitatile ruse in general.

Nota: 8/10

Laissez-Passer (2002) – Safe Conduct
Regia: Bertrand Tavernier
Actori: Jacques Gamblin, Denis Podalydès, Charlotte Kady

Viata sub ocupatie germana a fost un subiect care a fost tratat in cinematografia franceza intr-o maniera graduala, diferita in functie de timpul in care a fost produsa, care reflecta procesul cu care se confrunta cele mai intunecate ore ale istoriei Frantei, prin care a trecut societatea franceza in ultimii 65 de ani de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondiali. De la povestirile eroice si idealizate din anii care au urmat razboiului pana la varietatea genurilor declansate de epoca “New Wave” din anii ’60 (inclusiv comedii) pana la versiunile mult mai lucide si mai adevarate din punct de vedere istoric si artistic din ultimul deceniu. Intr-o anumita masura, “Laissez-Passer” al lui Bertrand Tavernier inchide un ciclu, deoarece nu se refera numai la viata de zi cu zi, dar si cu modalitatea de a realiza filme sub ocupatia germana.

Bazat pe experientele reale si rememorand povestile celor doi eroi, amandoi lucrand in industria de film, ei nu se intalnesc niciodata in aceasta pelicula, sau cel putin nu se arata aceasta pe ecran. Gasesc aceasta idee ca fiind geniala, iar modul in care cei doi lucreaza si supravietuiesc in timpul razboiului, modurile in care ei se opun ocupatiei si rezista nu numai din punct de vedere fizic, dar si din punct de vedere moral sunt radical diferite. Regizorul Jean Devaivre (Jacques Gamblin) este implicat marginal cu Rezistenta, dar lucreaza pentru Casa germana de filme, cea mult hulita, unde artistii sunt obligati sa realizeze filme care sa glorifice “prietenia” cu nemtii, sub controlul permanent al ocupantilor.

Scenaristul Jean Aurenche (Denis Podalydes) pare a fi mai mult interesat de femei, dar scenariul sau contine linii subversive si actiunile sale atenueaza suferinta colegilor scriitori intemnitati de catre germani. Impreuna decid sa continue munca sub cenzura si controlul brutal, iar justificarea morala a acestei optiuni este intrebarea cheie a intregului film. Ar trebui marii artisti ai timpului (nume precum Jean Gabin, Darielle Darieux, Michel Simon, regizorul Clouzot) sa refuze sa munceasca in timpul ocupariei? Unde se va opri dorinta si nevoile pozitive de a continua viata si de a ajuta moralul compatriotilor si unde va incepe colaborarea cu inamicii?

Este un film lung si, in principal, primele 30 de minute sunt destul de confuze, lasand impresia unui inceput dificil, in special pentru spectatorii care nu sunt in mod necesar familiari cu toti membrii mediului descris in film. Poate fi considerat ca Tavernier era indragostit de subiect si a dorit sa prezinte o descriere complexa a perioadei cat mai completa cu putinta, dar incercarea de a evita simplificarile nu determina neaparat un film mult mai lung. Spectatorii sunt oricum recompensati in partea a doua a filmului cu doua momente antologice, ambele avandu-l pe Devraivre (Gamblain) ca subiect principal – excursia cu bicicleta prin Paris spre tara pentru a-si vizita familia si episodul mult mai suprarealist cand dupa ce dobandeste documente secrete, este trimis in Anglia pentru a fi informat de catre expertii spionajului britanic. Daca episoadele sunt adevarate asa cum se pretinde, acestea arata ca viata in timpul razboiului poate naste povesti mai frumoase decat cele imaginate pentru marele ecran.

Nota: 7/10

Copilaria lui Ivan

Ivanovo detstvo (Ivan’s Childhood – 1962) – Copilaria lui Ivan
Regia: Andrei Tarkovsky
Actori: Nikolai Burlyayev, Valentin Zubkov

Puteti cumpara DVD-ul acum, de la ProVideo.ro.

Pentru mine, vizionarea primului lungmetraj al lui Tarkovsky a reprezentat o repetare a unei experiente mai vechi: aceea de a vedea de la inceput pana la sfarsit opera cinematografica a unuia dintre cei mai mari regizori. Si atunci, ca si acum, ma aflam in fata unei controverse. Aceea a faptului ca vad filmele pur personal, fara a le privi prea mult din prisma unui regizor, actor, scenarist favorit, cunoscut sau celebru si a felului in care privesc ei cinematografia. De aceea, dorinta mea de a-l privi pe Tarkovsky a plecat din doua parti: una, parerea mea (obiectiva) ca prea mult timp am fost ignorant si am urmarit filme fara scop si fara o organizare precisa, ci doar pentru placere personala; a doua parte, ca trebuie sa imi completez structura de critic (amator) de film prin vizionarea unor autori, filme, capodopere care au influentat istoria acestei arte.

Ivan

Cel de-al doilea film al lui Tarkovsky, spre deosebire de mediumetrajul “Compresorul si vioara”, nu a fost o revelatie. Speram sa gasesc in el, dupa periplul studentesc din filmul precedent, o iluminare. Am gasit un film profund razboinic, sovietic, cu un mesaj purtat spre apararea patriei de catre un baiat care si-a pierdut parintii, cu un final alcatuit (cu juxtapuneri ale regizorului) din materialele propagandistice de dupa razboi, cu cadavrele familiei Goebbels, cu Berlinul distrus si cu arhivele naziste confiscate de rusi si, imi amintesc, facute pierdute pentru inca 50 de ani, abia scoase la iveala de cativa ani.

Ivan, eroul filmului, este un copil de aproximativ doisprezece ani, care incearca sa razbata prin valtoarea razboiului. Fara familie, insa inconjurat de virtutile luptelor si iubit de soldati, nu intrevede decat o despartire si in acelasi timp o unire cu viata, si anume lupta. Se vede intotdeauna ca un soldat, chiar daca varsta nu i-ar permite asa ceva. Actiunea se petrece pe malul unui rau care este si linie de front, de o parte fiind nazistii (pe care doar ii simtim, prin intermediul loviturilor de tun), pe cealalta parte a raului sunt sovieticii, in mijlocul carora se intampla actiunea si traieste si Ivan.

Ivanovo detstvo

Fac aici o deosebire de filmele romanesti de razboi, care au ca actiune principala lupta si densitatea personajelor razboinice, aparent frumoase prin desfasurarea de forte si prin multiplele scene de batalie, de vitejie, de sange transpus patrioti, dar complet lipsite de ideatica si de personalitate. Prin comparatie, “Copilaria lui Ivan” are ca personaj principal un copil, care se simte razboinic, care nu se vede facut decat pentru razboi, constinetizand astfel timpurile in care traieste,. Un personaj ambitios, ciudat, de altfel, prin implicarea absoluta, intr-o perioada cand altii ori innebuneau, ori isi doreau sa plece din calea primejdiilor sau a razboiului. Inconstient.

In ciuda reactiilor lui, se poate intrevedea dorinta lui de a trai intr-o lume mai buna. Viseza deseori copilaria sa, poate iluzoriu, dar totdeauna dintr-o perspectiva fericita: o plimbare cu sora lui si cu mere aruncate din masina; o privire alaturi de mama lui intr-o fantana, pentru a privi o stea la lumina zilei; un “de-a v-ati ascunselea” pe o plaja linistita, impreuna cu alti copii. Dorinte ale unei vieti linistite si fericite, pe care, insa, nu o va apuca din cauza razboiului care a rapit-o si pe mama si pe sora sa.

Inchei prin cuvintele lui Sartre asupra acestui film: “el este in mod radical ceea ce istoria a facut din el. Proiectat fara voia lui in razboi, el este in intregime facut pentru razboi. Totusi el este un copil. Acest suflet dezolat pastreaza tandretea copilariei, dar nu o mai poate resimti si cu atat mai mult nu o mai poate exprima.”

Nota: 7/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de la ProVideo.ro.

Dorian Gray

Dorian Gray (2009)
Regia: Oliver Parker
Actori: Ben Barnes (Dorian Gray), Colin Firth (Lord Henry Wotton), Ben Chaplin (Basil Hallward)

Dupa cum spuneam, nimic in viata nu e intamplator… si iata cum tema si problema marketingului cu suflete (vanzatori multi – cumparator – unul singur si vesnic acelasi), reapare in lecturile si vizionarile mele.

Am citit pentru prima oara Portretul lui Dorian Gray in anul 1962. De atunci si pana acum s-au scurs multi ani, o viata de om as zice, timp in care am revenit de multe ori asupra acestui roman, de fiecare data regasind cate ceva din inefabilul mister descoperit la varsta adolescentei, dar descoperind mereu sensuri conexate noilor mele varste si aceeasi vie prospetime si frumusete a povestii. Astfel ca zilele trecute, obtinand ultima versiune cinematografica a romanului si gasindu-l printre interpreti pe Colin Firth, m-am grabit ca in ceas tarziu de sambata seara (langa fereastra dincolo de care iarna incepuse sa-si faca din nou de cap, confirmand codul portocaliu lansat pe toate canalele media), sa ma instalez in fata monitorului, cu un Royal Swan Scotch si pachetul de tigari, gata sa ma cufund in lumea lui Oscar Wilde.

O hotarare pe care o privesc ca fiind cat se poate de inteleapta si benefica, acum, dupa ce am terminat de vazut filmul si incerc sa va conving si pe voi sa nu pregetati in a-l obtine si a-l viziona.

Este vorba despre una dintre cele mai importante lucrari scrise de Oscar Wilde, care reprezinta un cumul al principiilor sale ideologice si estetice, marcand ideea ca arta se situeaza mai presus de viata, ca ea sintetizeaza sufletul uman, caracterele, idealurile si fenomenele si le reflecta mai bine decat realitatea. Dar mesajul autorului este unul plin de umanism si speranta: renuntarea la morala il conduce pe om la anihilare, mai devreme sau mai tarziu!

Scenariul lui Tobey Finley nu respecta intru totul scriitura lui Oscar Wilde, are insa calitatea ca respecta mesajul romanului, faptul ca fiecare dintre noi are o constiinta, care atunci cand abdicam de la morala naturala, fata hidoasa a viciilor, a crimelor, a putreziciunii ne maculeaza aceasta constiinta si raul se reflecta asupra imaginii noastre – care poate fi reflexia intr-o oglinda, reflexia in ochii aproapelui, sau reflexia in imaginea surprinsa de penelul talentat al unui pictor.

Dorian Gray si Lord Henry Wotton

Personajele principale ale filmului vizionat sunt aceleasi cu ale romanului. Lordul Henry Wotton, cinic si putred pana in adancul sau, este un estet rafinat, care nu isi hraneste sufletul cu frumusetea inconjuratoare ci o consuma doar, in sensul propriu; el il intruchipeaza pe Diavol, amagitorul si cumparatorul sufletelor slabe. Pictorul Hallward, creatorul, reflecta sensibil pe panza sa frumusetea chipului omenesc tanar si pur, dar cade victima creatiei sale. Si in final, in conexiune cu ceilalti doi, tanarul pur, in pragul vietii, care pentru “tineretea si frumusetea – cele doua lucruri pe care merita sa le ai de-a pururi”, pentru ca “Viata e un moment. Nu exista <dupa>”, isi ofera sufletul Diavolului, pentru a-si pastra nestirbite aceste calitati reflectate in opera pictorului.

Intr-o Londra de sfarsit de veac 19, impregnata de atmosfera victoriana, prin invalmaseala trasurilor, cersetorilor, strazilor inguste si a arhitecturii gotice, tanarul Dorian Gray revine pentru a intra in posesia mostenirii lasate de catre bunicul sau, o personalitate dura al carui portret trufas domina salonul principal al palatului somptuos ce ii redevine camin. Frumos, tanar, naiv si increzator in lumea bogata si sofisticata in care intra, Dorian este luat sub aripa “ocrotitoare” a Lordului Watton si este supus filozofiei hedoniste a acestuia, care il corupe si il impinge spre spre cunoasterea aspectelor amorale ale vietii, caci asa cum spune Henry Watton “Nu este nicio rusine in placere, doar pretul platit asupra sufletului”. A doua ispita in calea pierderii inocentei lui Dorian o reprezinta intalnirea cu pictorul Basil Hallward, care isi pune intregul talent si tot sufletul fierbinte si sensibil in realizarea unui portert perfect al tineretii si frumusetii tanarului. Si in fata perfectiunii operei artistice, Dorian Gray ALEGE. Si alege optiunea pe care i-o susura perfid in ureche Diavolul. Alege “tineretea si frumusetea”. Isi pune sufletul pe altarul diavolului. De acum inainte, fiecare impuls caruia i se supune, ii va otravi viata. Convins fiind ca fericirea sa nu depinde de codul moralei, Dorian Gray se va supune tuturor placerilor neinfranate, scufundandu-se intr-o mocirla din ce in ce mai adanca, din care nu vor lipsi crimele ce ii vor manji mainile cu sangele si cu lacrimile victimelor sale.

Dorian Gray este prima iubire a tinerei artiste Sybil Vane. Pare o iubire impartasita. Sybil este sacra, dar pentru depravatul Dorian, numai lucrurile sacre trebuie atinse. Si distruse. Dorian Gray reuseste sa transforme dragostea in moarte. Fara nicio remuscare. Pentru ca Dorian Gray, la fel ca si mentorul sau, Lordul Watton, considera ca “constiinta este doar termenul politicos pentru lasitate”. Ambii considera ca “experienta ne face mai puternici; sa controlezi emotiile cuiva, sa le savurezi,… asta face un om cu vointa”.

Portretul lui Dorian Gray

Oglinda de zi cu zi a depravarii sufletului lui Dorian Gray este superbul portret, pe uleiul caruia se vor ivi si adanci schimbarile oribile ale viciului.

Din momentul in care Dorian Gray sesizeaza rasfrangerile pacatelor asupra frumusetii portretului sau, ostracizeaza tabloul in inima ascunsa a podului casei, colt intunecat al constiintei sale, colt tainic pe care il consulta adeseori si unde reuseste sa isi realimenteze foamea si impulsul mereu arzand catre depravare, colt manjit de sangele pictorului pe care il ucide cu o furie si o cruzime cumplita, aspirand ultima suflare a acestuia din esarfa insangerata smulsa de la gatul victimei sale.

Portretul sau este din ce in ce mai schimonosit, din mana pictata se scurge sange dintr-o rana proaspata, din coltul ochiului celui pictat cade pe podeaua podului un vierme alb al depravarii, dar oglinda cu apele tulburate din podul ororilor, reflecta aceeasi imagine tanara si perfecta a lui Dorian Gray.

De acum nu mai exista limite, iadul s-a declansat in jurul eroului Dorian Gray. Drogurile, desfraul, mocirla, Creatia devine mai rea decat Creatorul ei.

Si Dorian Gray paraseste Londra, pentru a-si camufla demonii departe de societatea in care se invarte si pentru a-i salva de o eventuala deconspirare. Chinuit de posibilitatea descoperirii tabloului in podul casei, Dorian Gray revine dupa 20 de ani in Londra decazuta si bantuita de aceasi atmosfera lugubra si intunecoasa, iar pe malul Tamisei, printre crucile locurilor de odihna ale sinucigasilor, in fata mormantului lui Sybil are un moment in care suntem tentati sa speram in posibilitatea caintei. Sau cel putin acest lucru l-ar putea sugera lacrima de pe obrazul sau. Insa “Frumusetea trecutului este ca e trecut”.

Dorian Gray

Si spre deosebire de firul narativ al romanului, in care eroul hotaraste sa distruga tabloul – fiind unica marturie impotriva lui, scenaristul filmului alege – cat se poate de inspirat – un alt parcurs al lui Dorian Gray. Forever Young – spre admiratia societatii londoneze in care revine, el admite ca “placerea e ceva diferit de fericire si unele lucruri sunt valoroase pentru ca nu dureaza”. Este damnat pentru vecie si recunoaste ca “viata mea este o coruptie monstruoasa si va fi un pret de platit”.

Tentatia suprema o reprezinta insa acum tanara fiica a Lordului Watton. Frumoasa si inocenta aceasta se indragosteste de Dorian Gray si monstrul are o zvacnire de cainta: vrea sa fie din nou curat si bun, vrea sa-si recunoasca pacatele mortale si se indreapta spre Biserica. Insa nici linistea si nici umbra sfantului lacas in care isi cauta iertarea, nu-l pot elibera de povara pacatelor, caci desi doar “Dumnezeu ne poate vedea sufletele” – si pana si Dumnezeu e inspaimantat de imaginea aflata dincolo de infatisarea lui Dorian Gray. Si eroul e nevoit sa recunoasca din nou: “mi-am vandut sufletul, e putred, e otrava”.

O ultima confruntare in podul casei, in fata portretului macinat de buboaiele, sangele si puroiul depravarii, dintre Dorian Gray si Lordul Watton, Lordul Raului. “Sunt ceeace m-ai facut!” ii reproseaza Dorian Gray acestuia. “Sunt ceeace tie ti-a fost teama sa fi”!

Dar fiecare dintre cei doi incearca in aceste momente finale sa salveze ceeace au mai de pret pe lume: Dorian Gray incearca sa salveze portetul, in felul acesta incercand sa se salveze pe sine, iar Lord Watton distruge tabloul, isi salveaza fiica si in felul acesta isi salveaza sufletul de povara greselii facute asupra altui suflet slab!

O rezolvare originala si cat se poate de potrivita mesajului romanului lui Oscar Wilde: oricat ar reusi realitatea sa ascunda din esenta sufletului oglindit pe figura umana, arta este aceea care exprima adevarul!

Consider acest film o mare reusita artistica. Este meritul – dupa cum spuneam, al scenariului inspirat si bine acordat la romanul lui Oscar Wilde. Este meritul scenaristului si al regizorului care au iubit acest roman, care au stiut sa se apropie cu multa intelegere de viata lui Oscar Wilde (ale carei carari tenebroase s-au intersectat cu multi dintre demonii subiectului), de opera autorului si este si meritul Directorului de imagine Roger Pratt, care ne conduce printr-o Londra gotica, intunecata, morbida (exista doar doua momente luminoase pe canavaua filmului – insorite si incalzite de aparitiile feminine pure si increzatoare in iubire – momentul picknick-ului la care participa Sybil si Dorian si intalnirea dintr-un chiosc – in natura, dintre Emily Watton si Dorian). De altfel, Roger Prall are la activ realizari admirabile in filmele deja admirate precum Inkheart, seria Harry Potter, Chocolat, Troia.

Dorian Gray

Si nu in ultimul rand, trebuie sa vorbesc despre distributia filmului. Extraordinar de inspirata alegerea interpretilor principali si nu numai. Ben Barnes reuseste sa sustina o partitura demna de un actor cu state indelungate, ceea ce da o dovada a talentului sau major. Sigur ca il ajuta enorm perfectiunea figurii si corpului sau, bine proportionate, insa bogatia de sentimente pe care le exprima se datoresc talentului si muncii sale. De la aerul provincial si debusolat din momentul sosirii sale in Londra, cu o hainuta ponosita si demodata, de la aerul pur si inocent cu care debuteaza in inalta societate, pana la tinuta nobila impecabil imbracata a tanarului de lume, pe fata caruia apar rictusuri de infatuare, de dispret, de cruzime, de lacomie, este vorba despre o multitudine de stari sufletesti complexe, reusite, dupa cum spuneam, cu talent si munca. Un Print Caspian (Cronicile din Narnia) cinic, depravat, murdar pana in acele mai obscurte cute ale sufletului, dar la fel de frumos si demn de admiratie.

Colin Firth este remarcabil si nu numai pentru ca ma asteptam de la el la o prestatie excelenta in rol. Dar chiar reuseste diabolic in demersul lui persuasiv, este precum un sarpe care se onduleaza in jurul victimei sale si ii susura delirant prin ureche pana in creier, chemarea raului. Este intruchiparea Raului in cel mai elegant si fermecator ambalaj. Raul care insa, stie sa puna capat propriilor dezastre experimentate asupra sufletului uman. Un mare actor, pe care sper sa il vad intr-o zi in rolul vietii sale. Are la activ deja aparitii si roluri bine apreciate in multe filme si amintesc doar Mamma Mia, The Important of Being Earnest (tot Oscar Wilde), Shakespeare in Love, Bridged Jones (ambele), The English Patient, Pride & Prejudice (comedii si drame) – dar rolul vietii sale inca nu a aparut! Ii doresc asta!

Si Ben Chaplin are o evolutie buna in acest film, atat cat i-a oferit partitura, insa in completarea exemplara a trioului, ca forta de echilibru intre Raul care corupe si Raul care se vinde coruptiei. Figura lui mistuita de talent si de focul creatiei incearca sa alunge demonii care pun stapanire pe Dorian Gray si Ben Chaplin reuseste sa ne convinga ca sufletul sau este zavorat in arta pe care o creaza eroul sau.

O pleiada de actori englezi excelenti intruchipeaza inalta societate londoneza in care evolueaza actiunea filmului si am remarcat-o pe Caroline Goodall (Lady Radly), pe care am urmarit-o in multe alte productii cinematografice bune.

Sub bagheta regizorala a lui Oliver Parker (de altfel, tot el a regizat si The Important of Being Earnest – 2002 – film pe care trebuie sa il caut neaparat), am urmarit un film caruia, poate spre nemultumirea unora sau altora, eu ii voi acorda nota maxima. Mai ales pentru ca mi-a restituit, sub o forma inedita, originala si plina de atmosfera, una dintre creatiile literare care mi-a aprins imaginatia din adolescenta si pana acum, cu acelasi farmec inepuizabil.

Nota: 10/10

The Boat That Rocked(2009)

Despre ce este vorba? Si trebuie sa tinem seama de la inceputul prezentarii noastre ca tot scenariul este inspirat dintr-un fapt real, petrecut in anii ’60 in Marea Britanie si, mai precis, in Marea Nordului. BBC-ul, postul de radio oficial, se marginea la stiri, documentare, piese de teatru sau scenete de umor, muzica culta si ocolea, din cauza unor ordine venite de foarte sus, muzica rock’n’roll, care inflorea in acea perioada si placea tuturor varstelor. Din aceasta cauza, au aparut posturi de radio pirat, majoritatea emitand de pe nave ancorate in Marea Nordului, cea mai cunoscuta dintre acestea fiind Radio Rock Boat. Ea si oamenii care o populau au facut obiectul unui adevarat scandal mediatic in epoca, datorita interdictiei de a emite si trecerea peste aceasta ca parte a constiintei profesionale a realizatorilor de emisiuni.

Echipajul este absolut extraordinar, divers si amuzant: Contele (interpretat de Seymour) este un profesionist, serios, un crainic american aflat pe o nava britanica, cetatean strain care se poate opune cenzurii locale; Gavin, un britanic repatriat din America, cu o voce calda si pasionala, capabila sa seduca orice fata si femeie, lucru pe care de altfel il si realizeaza; si i-am scris aici decat pe doi dintre ei, desi se aflau acolo opt crainici deosebiti, influenti, fiecare cu charisma sa si cu propriul gen de emisiune, dar concentrat pe acelasi ideal: muzica rock’n’roll, muzica pop a acelor ani.

Muzica din film este absolut incredibila si poate fi oricand adusa la o petrecere si intretine atmosfera: Jimi Hendrix, Rolling Stones, Beach Boys, David Bowie si alti cantareti/formatii de succes si de nebunie muzicala. Povestea insa seduce pana la urma: anii ’60 si apoi anii ’70 reprezinta pentru orice boem un ideal de viata, iar cei de pe nava un ideal de supravietuire. Si poate asa erau si in ochii celor de atunci, erau ascultati de intregul popor britanic, povestile lor, nu numai muzicale, ci si culturale, de comportament sau chiar sexuale fiind ascultate zilnic, fara inhibitii.

Nota: 9.5/10