Hanyo (2010) – The Housemaid – Camerista

“Camerista” se bazează pe un film clasic coreean din anii ’60 pe care nu am văzut încă, dar care este menţionat de mulţi critici şi spectatori  care sunt bine informaţi despre cinematografia coreeană. Neavând niciun termen de comparaţie, am (poate) avantajul de a judeca filmul de sine stătător. Ca şi în multe alte filme coreene, aceştia duc un gen binecunoscut (drama unei bogate familii de casă şi relaţia ei cu servitorii din casă), în direcţii neaşteptate pentru spectatori obişnuiţi cu stilurile de cinematografie europene sau americane.

Eun-Yi este o tânără femeie care provine dintr-un mediu sărac, care se angajează într-o casă de oameni atât de bogaţi, încât nicio plăcere pare să nu le fi fost refuzată încă de la naştere. În afară de a fi cameristă, ea este pentru moment şi îngrijitoarea singurului copil al cuplului bogat, din cauză că doamna casei urmează să dea naştere unor gemeni, în curând. Ea se va regăsi după angajare în postura de obiect alternativ al dorinţei stăpânului casei, iar atunci când ea devine gravidă, va fi percepută ca o ameninţare la rutina de lux a vieţii de familie a celor bogaţi. Servitoarea mai în vârstă din casă, soacra şi soţia înselată vor construi un adevărat complot pentru a elimina pericolul. Şansele sale de a se împotrivi cu succes sunt minime.

Camerista

Regizorul Sang-soo Im a avut privilegiul de a construi o casa plină cu visele sale pentru a descrie mediul în care trăiesc bogaţii, care contrastează puternic cu cele câteva imagini realiste din mediul urban modern. Efectele vizuale pe care le-a creat, decorurile şi culorile sunt excelente si fac parte integrantă pentru a construi calitatea acestui film. Mi-a plăcut, de asemenea, şi interpretarea, cu Do-yeon Jeon în rolul principal, ca singurul personaj cu sentimente umane şi nesiguranţă, pentru a contrasta cu fanteziile răsfăţaţilor şi modul rece de a-şi urmări interesele al celorlalte personaje din jurul ei.

Presiunea psihologică amplificată de împrejurări este bine construită şi oferă justificarea necesară pentru această poveste, care începe cu o sinucidere şi se termină cu o alta. Filmul are, de asemenea, un final care este lăsat deschisă pentru comentarii – l-am citit ca o atingere suplimentară a accentului comentariului social din poveste. Regizorul pare să fi învăţat şi să fi integrat unele dintre lecţiile luate de la marii maeştri ai cinematografiei mondiale precum Kubrick sau Bunuel, dar vocea sa este suficient de clară şi originală în acest film, pentru a aştepta mai mult de la el în viitor.

Nota: 8/10

Alex is Lovesick (1986) – Alex Hole Ahavah

De multa vreme nu am mai ras cu atata pofta la o comedie!!!

Si chiar am avut momente cand hohotele si lacrimile m-au impiedicat sa mai vad ecranul .

Umor cat cuprinde, gaguri in avalansa, o coloana sonora uimitoare – pentru ca debuteza empatic cu o minunata melodie binecunoscuta “Magic Moments” (scrisa de Hal Davis si Burt Bacharauch si interpretata de Perry Como) si continua intr-un mod  irezistibil cu cantece care uneori vin sa sublinieze actiunea, iar alteori sunt in cea mai caraghioasa contradictie cu ceea ce se petrece pe ecran. Si nu in cele din urma, cu o paleta de actori daruiti cu mult talent, de la pusti si pana la cei maturi. De altfel, Avi Kushnir nascut in anul 1960 a devenit in timp unul dintre actorii de frunte ai scenei si cinematografiei israeliene.

Momentele magice ale trecerii pustilor catre adolescenta, intr-un univers social aparte, acela al unui Israel aflat in primii anii de dupa Razboiul de Independenta, al unui Israel in care si-au gasit tara evrei de pe tot cuprinsul lumii, in mod special din estul Europei. Momentele magice ale pasilor catre adolescenta, in care se impletesc giumbuslucuri firesti scolaresti, cu primele curiozitati si tentatii caracteristice varstei de 13 ani, cum ar fi nuditatea feminina (si sunt scene de un umor irezistibil in acest sens), primele zvacniri ale iubirii romantice, deziluzii normale, ba chiar si sacrificiul in numele iubirii.

Alex Holeh Ahavah

Personajele sunt extraordinar de bine caracterizate, in functie de extractia lor natala, de la dascalul de scoala de origine rusa, la mama si bunica lui Alex – poloneze specifice “a yiddishe mame” si pana la suculentul vecin Faruk – chiriasul de origine persiana – obsedat de diverse tratamente elucubrante pentru cresterea parului pe capul sau deja considerabil parasit de podoaba capilara. Nici starea sociala si economica a Israelului in acei ani ’50 nu este ocolita si sunt in film scene memorabile privind piata neagra si modalitatile de obtinere peste mana a alimentelor si a altor produse necesare traiului de zi cu zi, actiuni in care exceleaza bataioasa mama a lui Alex. Hm, tare mi-au mi-au amintit aceste secvente de ai nostri fie uitati ani ’80.

Bineinteles, ca si normele religioase iudaice au un loc aparte in film, caci Alex se pregateste pentru Bar-Mitzvah, fiind in pragul varstei de 13 ani si aici avem din nou scene savuroase in care elementul principal este batranul si “obositul” rabin, eroul unor momente de umor antologic.

Alex is Lovesick

Colegul de clasa al lui Alex, Gadi Fishenzon, interpretat de Uri Kabiri (posesorul de altfel al unei surori mai mari si bine facute pe care pustii pun la cale sa o vada goala la dus – si asta in schimbul depunerii in mana lui Gadi a vreo suta de marci postale) este si el un personaj antologic, prin prezenta, actiuni si oh, are o scena dementiala undeva spre finalul filmului, in care reuseste sa para o marioneta trasa de sfori de mana unui papusar invizibil, dansand plin de har pe plaja, noaptea in jurul traditionalului foc de tabara.

Pe Sharon Hacohen, inerpreta Lolei, matusa indepartata venita din Polonia in cautarea barbatului iubit , este o tanara  frumoasa, care ii asalteaza hormonii lui Alex, am revazuta de curand, la Festivalul Filmului Evreiesc, in pelicula “My Father, My Lord”- 2007, in rolul mamei.

Scenaristul si regizorul Boaz Davidson, cunoscut mai apoi pentru aportul sau in pelicule precum The Expandables, Rambo, Drive Angry, Ninja, Leaves of Grass, Solitary Man, Labor Pains si muuuulte altele, a dovedit in aceasta comedie romantica o stiinta si o simtire aparte a sufletului si psihologiei adolescentine si mai ales a stiut sa ne transmita farmecul de neuitat al acestei etape din viata fiecaruia dintre noi.

Undeva pe Internet, am gasit o referire la faptul ca Alex si generatia sa reprezinta soldatii razboaielor urmatoare ale Israelului, din 1967 si urmatoarele din pacate.

Gasiti free download acest film la adresa de aici.

Nota: 8.5/10

Evenimentul nr. 18 – ora 16 – Cinema Studio

Hm, aratati-mi mie o femeie divortata, singura, sarita bine peste cincizeci de ani, care nu doreste si nu spera sa-si gaseasca o pereche alaturi de care sa traiasca si sa imbatraneasca. Unele zac acasa, cu fundul pe camasa, se lamenteaza si asteapta sa le sune “EL” la usa. Altele insa, au initiatiiiiiiiiva!!!

Si nimic nu este mai edificator decat chiar cuvintele lui Nili Tal:

„Sunt o regizoare de film israeliană, divorţată, cu doi copii, cinci nepoţi, un câine şi o pisică. La 60 de ani am decis că nu vreau să îmbătrânesc singură. Mi-am făcut poze provocatoare şi le-am postat pe diferite site-uri matrimoniale. Am primit 1342 de răspunsuri de la bărbaţi între 20 şi 80 de ani. Mi-am achiziţionat o cameră video profesionistă şi am pornit la drum.
În Israel şi în străinătate am cunoscut peste 50 de barbaţi. Am plecat într-o croazieră pentru celibatari pe Riviera Mexicană şi m-am bucurat de fiecare moment. Încă nu mi-am găsit un partener, dar cu cele 250 de ore filmate am produs acest film. Vizionare plăcută.”

Una peste alta, am avut parte de o pelicula savuroasa, mustind de umor si de o viziunea  dulce-amara asupra acestei „probleme”. Pentru ca dupa o scurta prezentare pe un site de specialitate, cuprinzand pasiunea lui Nili pentru jocul de table si pentru Clint Eastwood si necesara fotografie sobra, feed backul a fost egal cu zero. Niciun repondent, niciun amator. Asa ca Nili intoarce foaia si posteaza o fotografie provocatoare, realizand faptul ca nu conteaza ce scrii despre tine, ci cum arati . Drept pentru care 1320 de barbati cu varsta cuprinsa intre 20 si 80 de ani, au dat navala pe e-mail.

Nili Tal

Si pentru ca la intalnirile sale cu „barbatii” acestia, a existat si un martor, camera de filmat, s-a nascut filmul „Bat Shishim Mechapeset Ahava”, adica: „femeie de 60 de ani   cauta dragoste”

Una peste alta, Nili intalneste multi barbati, o galerie ciudata de exemplare masculine, intr-o lume globalizata in cautarea totusi  – mereu – a iubirii. Iubirea – o fictiune? Iubirea – o necesitate? Iubirea – un dat? – Iubirea – un dar? Nevoia de comunicare, nevoia de a prelungi tineretea, nevoia de a uita de batranetea care bate la usa. Oamenii omunica din ce in ce mai mult pe internet, dar sunt tot mai singuri. Femeile sunt mai curajoase, sunt gata sa incerce, sa initieze, sa mearga mai departe, barbatii se retrag, vor la batranete – tinerete, dragoste si sex pana la moarte . Nili si prietena care o insoteste in croaziera pe Riviera Mexicana, nu sunt patetice, nu sunt disperate, nu sunt speriate de batranete, ele inteleg sa isi joace insa cartea pe care o au in mana: sunt inca frumoase si atragatoare, sunt inteligente, sunt implinite profesional, au copii, au nepoti si la urma urmei isi doresc ceva firesc, un om alaturi, un suflet, un partener. Fara a fi o feminista, insa galeria masculilor care musca la anunturi, este deplorabila, o sursa cum spuneam, de rasu’-plansu’! Delicioasa introspectie socio-psihologica! Si in final, o Nili care se cunoaste mai bine pe ea insasi si isi accepta viata, lasand inca un firicel de speranta pentru viitor.

FESTIVALURI:

International Women Film Festival, Israel 2010
Washington Jewish Film Festival 2010
Palm Beach International Film Festival 2010
New York Jewish Film Festival
New Zealand Edge Documentar Film Festival
Krakow Documentar Film Festival

Nota: 9.5/10

Evenimentul nr. 6 – ora 22– Terasa Green Hours

Un film in egala masura tragic si amuzant si care sfarseste prin a cadea la pace cu viata!

Un exemplu al modului in care incompetenta, brat la brat cu indolenta – si mai ales in conjunctura recesiunii economice – duc la prabusirea unei mici firme si la spulberarea unor rutine de viata. Si in acelasi rand, un film despre relatiile interumane, despre afectiune, despre tinerete si despre batranete, despre boala, despre speranta…

Mica firma familiala de asigurari a lui Karol Contes, la care “se fac ca muncesc” si fratele sau Latzi, alaturi de cel mai bun prieten Moshe, se prabuseste. La incheierea anului financiar, bilantul contabil este tragic. Prietenia si afectiunea care ii leaga pe cei trei barbati varstnici, cu radacini in Cehia (de altfel “contes” inseamna ‘functionar” in limba ceha), anii indelungati petrecuti impreuna, glumele si umorul care i-au intovarasit toata viata, nu inseamna nimic in fata incompetentei cu care si-au dus pas cu pas Compania catre colaps. Falimentul bate la usa.Sunt necesare masuri dure. Acest “dolce farniente” trebuie stopat. Astfel incat Regev, fiul lui Karol, isi lasa pentru o vreme munca sa de Director Comercial in TV si se implica intru salvarea Companiei, incearcand sa ii scoata pe cei trei “veterani” din lentoarea gandirii si miscarilor lor. Si ceea ce urmeaza inseamna secvente extrem de amuzante, chiar si atunci cand se suprapun peste probleme grele de sanatate si de existenta. Pentru ca Moshe – un vasnic functionar capabil doar sa marunteasca straifuri de hartie la aparatul de tocat – cu concentrarea si exaltarea unui pusti in fata celei mai excitante nascociri tehnice ale umanitatii , trebuie volens-nolens, pus “pe liber”. Pentru ca boala veche, un cancer in remisie, al lui Karol, pare sa recidiveze. Pentru ca masurile de revigorare si planurile de dezvoltare-diversificare ale lui Regev sunt cu greu intelese si aplicate. Si cu toate acestea, incet-incet, dupa scurgerea trimestrelor, pierderea fatala de 70% din anul precedent scade la doar 40%. Adica – este posibil! Pana la urma concluzia este ca cea mai buna miscare la cei 58 de ani ai lui Karol, este – sa renunte probabil la propria firma si sa se reincoloneze in traditia familiei, aceea de “functionar”.

Regev Contes

Insa, pana la urma, mesajul acestui atat de amuzant si stenic film este “relatia interumana dintre tata-fiu si prietenia dintre protagonisti”. Dupa cum spuneam, sunt scene de un extraordinar umor, generate de dezvalurirea firii celor trei companioni, de relatiile vechi dintre ei, de relatia lor cu noul prieten, MOTANUL, care culmea, face un cancer si suferinta ii este curmata in final. Si cei trei barbati varstnici, alaturi de tanarul Regev, cu motanul invelit intr-o frumoasa paturica si cu o lopata nou nouta, pornesc cu masina spre un loc frumos cu soare si flori, unde il inmormanteaza pe frumosul si iubitorul prieten raposat.

Regev Contes este absolvent al renumitei Academii de Arte “Bezalel” din Ierusalim si s-a specializat in filme publicitare. De altfel, in acest prim documentar de lungmetraj, el chiar introduce o actiune extrem de amuzanta de realizare a unui spot publicitar avandu-l ca protaginist pe tatal sau si crede-ti sunt momente cinematografice irezistibile!

Am avut o reala placere si destindere urmarind aceasta “confesiune” a lui Regev Contes.

FESTIVALURI:

Curator’s Choice – San Francisco Jewish Film Festival, USA, 2010
Best Documentar Award – EcoFilm International Festival, Rhodes, 2010
Student Jewry Award – Kiev International Film Festival, Ukraine, 2010
Mayor of Tel-Aviv -Yaffo Award for a Young & Promising Filmmaker, DocAviv Festival 2009
Wisconsin International Film Festival, USA, 2011
Boston Jewish Film Festival, USA, 2010
Rodos International Film and Visual Arts festival ECOFILMS, Greece, 2010
Toronto Jewish Film Festival, Canada, 2010
The REEL ISRAEL Films & Conversation, Cleveland, USA, 2010
Krakow Int’l Documentar Film Festival, Poland, 2010

Nota: 9/10

Evenimentul nr. 3 20 iunie 2011

„Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implorand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”

Iata o intrebare capitala pe care o pune – printre alte mari intrebari si probleme – acest film exemplar!

Zguduitoare fresca a anilor grei ai celui de-al doilea Razboi Mondial, undeva intr-o Polonie cutremurata de atrocitatile nemtilor deopotriva – mai apoi, cu ale rusilor, dar unde „o femeie mandra”, Franciszka Halamajowa din Sokal, si-a riscat viata ei si a copiilor ei, pentru a salva alte 16 suflete. 6000 de evrei numara acest orasel din estul Poloniei, la inceputul razboiului, pentru ca in final sa supravietuiasca numai 30, 15 dintre ei fiind salvati de catre aceasta extraordinara femeie, care si-a castigat recunostinta umanitatii.

De aceea subliniez cat de important a fost si este in continuare faptul ca incepand din 1963, Yad Vashem (Memorialului Victimelor Holocaustului, institutie oficiala a Statului Israel), confera, in numele poporului evreu si a Statului Israel, titlul de „Drepti Intre Popoare” acelor neevrei care si-au riscat viata pentru a salva evrei in perioada Holocaustului. Conceptul de „Drepti Intre Popoare”, creat de legea Yad Vashem, a devenit un simbol international. In ultimii ani la Yad Vashem se lucreaza la editarea unei vaste enciclopedii despre cei care i-au salvat pe evrei si povestile lor. In cinstea fiecaruia dintre acesti oameni si pentru aducerea aminte a faptelor lor s-a plantat si se planteaza in continuare pe o alee in Ierusalim cate un copac.

Si iata ca pe lista „Dreptilor intre popoare” de la Yad Vashem, se afla si Franciszka Halamajowa impreuna cu fiica sa Helena!

Francisca, cu fiica sa Hela

Moshe Maltz, unul dintre „pensionarii” acestui refugiu, situat in podul crescatoriei de porci a familiei Halamajowa, a tinut in timpul celor  de 20 de luni de recluziune, un jurnal amanuntit al vietii si trairilor celor 13 suflete adapostite de prigoana fascista, fara sa stie nimic despre ceilalti 3 evrei din familia Krum ascunsi de aceeasi familie intr-o hruba sapata sub bucatarie. Si cu totii, neavand habar despre tanarul soldat german ascuns si el in podul sopronului!

Filmele sunt zguduitoare cand prezinta normalitatea distrusa, nostalgia vietii unei comunitati multiculturale (ucraineni, polonezi, evrei) cu relatii firesti de cooperare si intrajutorare. Imaginile de arhiva utilizate de producatorii filmului sunt crude si graitoare… raziile din 1941-1942 din Sokal, transportul a 2000 de evrei catre Belzec, ghetoul in care se inghesuiau 6000 de suflete…Insa cuvintele sunt cu mult mai dureroase. Cuvintele care descriu recluziunea intr-un spatiu parcimonios, care nu permitea decat pozitia ghemuita, care nu permitea glasul ridicat, sau plansul, sau rasul si unde frica era o stare permanenta. Unde boala si moartea unei persoane, dincolo de durerea familiei, putea fi o noua amenintare a vietii. Unde curiozitatea vecinilor, sau rautatea vecinilor putea fi o amenintare greu de surmontat.

Judy Maltz, Barbara Bird, Richie Sherman

Eforturile supranormale ale familiei Halamjowa – pentru ai hrani, pentru a-i ingriji, pentru a le asigura minimum nevoilor firesti intru salvarea acestor oameni sunt descrise prin intermediul supravietuitorilor, reuniti peste zeci de ani, pe locul desfasurarii acestei extraordinare povesti. Alaturi de nepoatele Halamajowei – stramutate si ele prin anii 70 in Statele Unite, au venit copiii ascunzatorilor de atunci – azi oameni in varsta, cu familii mari si vieti oranduite in Israel si in State. Familiile Maltz, Kindler si Krum au astazi peste 100 de descendenti in viata!  Aceasta femeie unica, Franciszka Halamajowa (impreuna cu fiica si fiul sau), salvand 15 persoane de la moarte, cu riscul pierderii propriei vieti, a dat dreptul recladirii acestor destine. Dupa 63 de ani, reunirea acestor oameni, alaturi de Judy Maltz, descendenta lui Moshe Maltz una dintre producatoarele filmului si despre a carei pregatire si activitate profesionala puteti citi la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html, reprezinta opera vietii „femeii inger”, Franciska Halamajowa. Spre sfarsitul vietii, lovita de fuga din Sokal, peste Bug, lovita de un atac cerebral, ea mesteca tutun si continua sa zambeasca bland si misterios, pe o banca in gradina.

O experienta psihologica acest film, pentru oricare dintre noi, deoarece intrebarea: „Daca vecinii vostri ar fi urmariti si ar veni la usa voastra implrand ajutor, v-ati risca viata ca sa o salvati pe a lor?”, ramane….

Festivalurile si premiile se pot urmari la http://www.bjff.ro/no4-street-of-our-lady.html

Foarte interesant-Conversations from Penn State – Judy Maltz:

Urmariti si situl filmului.

Nota: 10/10

Evenimentul nr. 1 – ora 12 – Terasa Green Hours.

Directorul Festivalului, Paul Ghitiu, a adus in fata unui public numeros, venit cu interes si placere la mesele primitoarei terase, trei personalitati ale culturii romanesti: Andrei Oisteanu – antropolog, Alexander Hausvater – regizor si Andrei Finti – actor.

Subiectul dezbaterii, “Mama, vreau sa fiu artist – Despre destinul artistic al evreului din perspectiva istorica, religioasa, educationala”, a fost dezvoltat pe rand de catre fiecare dintre vorbitori si apoi a suscitat discutii, intrebari si raspunsuri.

Pornind de la ideea identitatii si a datoriei supravietuirii prin arta, a functiei creativitatii pentru determinarea disidentei, in teritoriul romanesc circumscris realitatilor din Europa Centrala si de Est, trecand prin evidentierea timpurie a datoriei evreului de a scrie si a citi (modalitate prin care valorile nu se pierd si se dezvolta), vorbind despre ghettou ca teritoriu de efuziune a artelor, a teatrului, subliniind conceptul ca „n-am avut incotro” si incheind cu faptul ca nu este constructiv si nici real abuzul de victimizare al evreului – invitatii si audienta au beneficiat de aproape doua ore de benefica emulatie intelectuala.

Evenimentul nr. 2 – ora 19 – Cinema Studio – Gala de deschidere a Festivalului.

Sala plina, arhiplina, invitati din toate segmentele culturale si politice ale Romaniei, reprezentanti ai diplomatiei, oaspeti din strainatate, supravietuitori ai pogromurilor si ai holocaustului…”Printre prieteni, te cunosti mai bine si pe tine” – cat de frumoasa, reala si adanca este aceasta sintagma!

AG Weinberger – marele (si la propriu si la figurat ) jazz & blues man – a urcat pe scena si a fermecat sala  cu vorbele sale (caci este si un mare vrajitor al cuvintelor), amintind de 28th Stree New York si de valoarea si importanta marilor muzicieni evrei americani – printre care Irving Berlin, George Gershwin si Oscar Hammerstein II. Si interpretand doua piese memorabile, printre care Summertime, din Porgy & Bess (Gershwin).

Dupa speechurile bordului si partenerilor intru concretizarea acestui Festival, comperate de catre Andrei Finti – Master of Ceremony, si dupa cuvintele adresate publicului – prin intermediul unei inregistrari video ale celor doi realizatori – Michael Pertnoy & Michael Kleiman  (USA), s-a proiectat filmul:

THE LAST SURVIVOR – 2010 – SUA – film documentar

Regia: Michael Pertnoy & Michael Kleiman

Distributia: Hedi Fried, Jaqueline Murekatete, Justin Semahoro Kimenyerwa, Adam Bashar.

Ce au in comun cele patru personaje? Hedi Fried – nascuta in Romania la Sighet in anul 1924, Jaqueline Murekatete, nascuta in anul 1984 in Rwanda, Justin Semahoro Kimenyerwa – un tanar nascut in anii 90 in tribul Banyamulenge din Congo si Adam Bashar, nascut in intr-un sat din Darfurul de Nord din Sudan? Fiecare dintre personajele filmului sunt supravietuitoare ale cate unui Holocaust, pentru ca omenirea nu a invatat nimic de-a lungul istoriei! De la Holocaustul celui de-al II-lea Razboi Mondial – Auschwitz – Bergen – Belsen (Hedi Fried), trecand prin genocidul din Rwanda asupra tribului Tutsi si nu numai (Jaqueline)– la distanta de cincizeci de ani, apoi la genocidul asupra tribului Banyamulenge (Justin) si la atrocitatile Darfurului din anii 2000 (Adam) – cei patru mai au inca apasarea sentimentului de vinovatie pentru ca au supravietuit, pentru ca inca isi plang familiile, pentru ca inca nu pot uita trupurile fara viata ale semenilor lor, ucisi pentru singura vina de a se fi nascut! Ei inca mai vad fantomele trecutului, atunci cand isi cauta linistea si echilibrul prezentului, refugiindu-se in natura si in munca.

Toate aceste personaje au inteles ca  holocausturile, genocidele, masacrele sunt actiuni pregatite din timp in societatile care le-au practicat si le practica. Pregatire care ar fi trebuit si trebuie sa fie observata de catre societatea civila internationala, de fortele politice responsabile si oprita, anihilata. Dar aceasta presupune educatie,,, pentru ca fara educatie, – iata – totul se poate repeta! Si aceste personaje ale filmului – dupa calatoriile fiecaruia catre supravietuire, au ales sa se implice, sa militeze activ, prin invatatura pe care au urmat-o, prin profesiunile pe care si le-au ales, prin diverse organizatii carora s-au alipit, pentru a trezi constiinta civica in scopul de a nu se mai repeta crimele impotriva umanitatii. „Fiecare OM are un loc pe Pamant, fiecare OM are o tara! Diversitatea nu inseamna adversitate!” Democratia este singurul raspuns posibil pana in acest moment, dar ea  se invata, se asuma si se accepta cu greutate!

Hedi Fried

Filmul baleaza de la un personaj la altul, de pe un continent pe altul, de la un zbucium la altul, de la o devenire la alta, cu inserarea unor discutii edificatoare cu cei patru eroi, despre „cum sa-ti traiesti viata dupa holocaust”.

Personajul si personalitatea lui Hedi Fried, care a urcat pe scena Festivalului cu vigoarea intelectuala a unor 87 de ani purtati cu demnitate si intelepciune – este coplesitoare. La fel de uimitoare este si multilingualitatea acestei personalitati de exceptie, care s-a adresat salii intr-o limba romana vie si bogata. Cele doua surori din Sighet, Hedi si Livia au supravietuit ororilor Holocautului hitlerist, si-au reluat viata si studiile, s-au realizat profesional si social si familiile lor, binecuvantate cu copii si numerosi nepoti sunt o puternica negare a abominabilului scop fascist de eradicare a evreilor de pe fata pamantului! Hedi Fried, alaturi de celelalte trei personaje ale filmului sunt expresia vie a sperantei intr-o lume mai curata, mai dreapta!

Cei doi tineri cineasti – Pertnoy si Kleiman, alaturi de intreaga echipa – cu o cinematografie inspirata si plastica datorata lui Kevin Layne si Julien Diaz, reprezinta pentru mine si pentru lumea filmului de azi, o speranta intr-un maine mai bun intru apararea drepturilor omului pe planeta noastra.

Nota: 9.5/10

(partea a II-a a primei zile – va urma)

Trailer si informatii la http://www.thelastsurvivor.com/ si la http://www.bjff.ro/the-last-survivor.html

Naomi (2010) – Hitpartzut X

Filmul poate fi vizionat sambata 24 iunie ora 21.00 la Cinema Scala in cadrul Festivalului de Film Evreiesc (intrarea libera).

Undeva pe internet am gasit o interesanta si aparent imposibila paralela intre acest film si Potiche, intru ideea „nevestei trofeu”! Insa daca il urmarim pe aproape sexagenarul Ilan Ben-Nathan, profesor la Universitatea din Haifa, apreciat si stimat in mediul academic si in societate, putem sa  observam mandria acestuia de a detine o frumoasa si cu muuult mai tanara sotie, motiv de tachinari si de gelozie din partea prietenilor sai.

Dar si motiv de gelozie si de framantari din partea lui Ilan, care incepe sa se confrunte cu din ce in ce mai lungi si mai dese absente din peisaj si reveniri tarzii in caminul conjugal ale lui Naomi.

Naomi

Si unde poate sa-si impartaseasca barbatul indoielile, decat in fata mamei sale, prototipul unei „yiddische mama”, pentru care fiul ei ramane pururea copilul  caruia trebuie sa-i indrume pasii in viata si sa-i controleze traiectoria clipa de clipa, spre a-l ajuta sa-si invinga slabiciunile. Iar slabiciunea maturului barbat de a-si alege o nevasta cu treizeci de ani mai tanara, este asumata de aceasta extraordinara mama. Atunci cand Ilan – ca un veritabil politist – descopera aventura lui Naomi, mama isi sfatuieste fiul: „Sa o faci sa recunoasca? Vezi-ti de treaba, scrie-ti cartea….” Un sfat greu de urmat pentru Ilan si greu de urmat de altfel pentru orice barbat gelos care vrea sa stie intotdeauna amanunte sau sa incerce sa-si indeparteze rivalul. Nefasta hotarare, pentru ca in confruntarea directa cu Oded Safra, tanarul indragostit si hotarat sa-si construiasca un viitor alaturi de Naomi, Ilan  ajunge ca intr-o „Hitparzut” – adica intr-o izbucnire necontrolata, sa il ucida pe rivalul sau. O fapta cruda, neprevazuta si absolut necaracteristica omului si mediului social si profesional din care emana Ilan.

Si din nou – personajul filmului ajunge neputincios si cu capul plecat in fata mamei, in timp ce trupul fara viata al lui Oded se afla in portbagajul masinii sale.

Si din nou, mama – Ketty – gaseste o rezolvare pentru a-si scoate fiul din necaz. O rezolvare amarnica, tragica, dar si mustind de un profund umor negru, pentru in plina noapte, cei doi, mama-fiu, ingroapa cadavrul tanarului in mormantul proaspat al unei batrane cunostinte,  astfel incat „Hansey a gasit in sfarsit un barbat cu care sa se culce”!

Eitan Zur

In contra naturii nu te poti pune insa…Acasa Naomi sufera, nu are nicio veste de la Oded, il cauta, pe de alta parte insa, pe asasinul fara voie il bate gandul sa-si marturiseasca fapta prietenului sau cel mai bun, politistul Anton. Din nou – sfatul intelept al mamei primeaza, pentru ca spune ea, „daca mergi la inchisoare, flori ca ea (Naomi), nu raman fara apa!”

Viata personajelor continua, fiecare insa este macinat de propriile traume. Pe de alta parte si politia investigheaza disparitia lui Oded si cineva de acolo de sus (sau de jos – poate), isi baga coada, astfel incat – cu ocazia unei noi inmormantari in cimitir in apropierea mormantului lui Hansey (unde este cazat si Oded), cineva observa (ce simt de observatie au unii batrani) o mai slaba crestere a ierburilor pe parcela in cauza. Observatie care duce in cele din urma la deschiderea mormantului.

Facem doi pasi mici inapoi in timp pentru a relata faptul ca aventura lui Naomi se dovedeste a fi urmata de o sarcina. Presupunerea noastra, pentru ca atat Ilan, cat si mama sa sunt extrem de mandri si de bucurosi de perspectiva de a fi tata si in speta – bunica! Si Naomi tace si se complace in multumirea generala, ca intr-o plapuma calduta sub care isi va naste si proteja pruncul!

Love Burns

Acest eveniment in familie, coroborat cu descoperirea cadavrului lui Oded in mormantul batranei Hansey, determina ultimul act al sacrificiului matern, demn de rezolvarile tragediilor antice si care permite probabil, reconstructia vietii celorlalte personaje. Desi este greu de presupus cum vor trai cei doi soti, fiecare fiind depozitar al cate unui secret greu de uitat, greu de suportat…poate doar sacrificiul autoimpus de catre octogenara Ketty sa fie coagulantul acestei familii si leacul vindecarii ei.

Filmul acesta mi s-a parut a fi o coborare in adancurile misterelor sufletului omenesc Cat de slab poate fi omul, cat de puternic poate fi, cat poate iubi, cat poate insela, pana unde poate merge dragostea unei mame.

Stilul adaoptat de regizor este unul sobru (fara a ocoli insa – cum spuneam, momentele de umor negru plin de stupoare) si intens dramatic in dezvaluirea caracterelor personajelor prinse in suspansul unor introspectii subtile si dureroase. Si va citez cateva cuvinte ale regizorului Eitan Zur:

“Nu a fost o decizie simplă pentru mine să aleg o poveste de suspans psihologic pentru primul meu film. Totuşi, când am dat de scenariul pentru “An X-Ray Burst”, am fost imediat cucerit atât de intensitatea emoţională a poveştii, cât şi de sarcasmul ce apare pe parcurs. De asemenea m-a fascinat devenirea lui Ilan, personajul model pe care destinul îl aruncă într-o situaţie limită, a cărui viaţă organizată şi liniştită e zguduită din temelii.
Am ales o distribuţie şi un stil cinematografic ce îmi permit să mă concentrez pe personaje. Foarte importante pentru mine sunt chipurile actorilor, mai ales atunci când tac. În asemenea momente am renunţat la orice mişcare de aparat şi la muzica deja scrisă, pentru a lăsa spectatorul să sesizeze cutremurul din interiorul personajelor.”

O distributie subtil aleasa, pornind de la marea actrita Orna Porat – Ketty – cu un registru artistic bogat si o prezenta emblematica pentru personajul pe care l-am numit „a yiddische mama”, continuand cu frumusetea framantata (framantare jucata calm si relaxat) a lui Melanie Peres – Naomi (care mi-a amintit de Gwyneth Paltrow) si ajungand la Yossi Pollak (18 productii israeliene la activ), care a dat o substanta profund umana destinului lui Ilan.

Imaginea lui Shai Goldman este extrem de plastica, mai ales in momentele in care marea si cerul Haifei participa la tensiunea dramatica a actiunii.

Productia a participat la numeroase FESTIVALURI de Film:
Venice Film Festival 2010 ( Critic Weeks )
Haifa Int. Film Festival 2010
Denver Jewish Film Festival ( February 2011 )
East Bay Jewish Film Festival ( March 2011 )
Baltimore Jewish Film Festival ( March 2011 )
Austin Jewish Film Festival ( April 2011 )
Westchester Jewish Film Festival ( April 2011 )

Despre Edna Mazya si romanul sau puteti citi la: http://www.mostlyfiction.com/humor/mazya.htm, impreuna cu un capitol al cartii.

Nota: 7/10

Lebanon (2009)
Regia: Samuel Maoz
Distributia: Reymond Amsalem, Ashraf Barhom, Oshri Cohen

Filmul lui Shmuel Maoz premiat cu Leul de Aur la festivalul de la Venezia incepe cu un cadru parca coborit din Van Gogh – un camp splendid colorat de floarea soarelui, sub un cer albastru si un soare arzator.

Intram apoi in universul claustrofobic al tancului. ‘Beaufort’ al lui Yosef Cedar se petrecea intr-un post de observatie fortificat, care parea la inceput un fel de statie de cercetare spatiala cu soldatii din inauntru un fel de astronauti echipati cu costume de mers in spatiul cosmic. Nimic din scenografia lui ‘Lebanon’ al lui Maoz nu seamana cu cea a lui ‘Beaufort’ – aici totul esrte mizerie, murdarie, camuflajul militar nu se vede aproape de loc, cea ce ocupa ecranul sunt fetele mizere si infricosate ale soldatilor. Singurele elemente comun dintre cele doua universuri sunt clautrofobia si frica.

Data este 3 iunie 1982, prima zi a razboiului din Liban. Echipajul tancului este format dintr-un ofiter (Itay Tiran – si el absolvent al lui ‘Beaufort’ dar intr-un rol foarte diferit aici) si trei soldati – soferul, artileristul si incarcatorul tunului. Echipa se dovedeste repede a fi incropita, comandantul gandeste in clisee si se va prabusi nervos, soferul cu gandul la parintii de acasa incearca cu orice chip sa evadeze din aceasta situatie, iar artileristul se blocheaza psihic la prima infruntare si nu este capabil sa traga, provocand indirect moartea unui infanterist din trupele pe care tancul trebuia sa le sustina in lupta. Singurul care rationalizeaza oarecum situatia este Herzl (Oshri Cohen) soldatul care raspunde de incarcarea tunului. Ar mai fi avut doua saptamani pana la terminarea serviciului militar, dar noi care vedem filmul dupa aproape 30 de ani stim ca au mai durat multe luni, poate ani pana cand s-a intors acasa, daca s-a intors. Are insa cea mai mare experienta si asta conteaza in razboi mai mult decat gradele.

Lebanon

Situatia in care se gasesc cei patru eroi devine repede imposibila. Unitatea de infanteristi si tancul sunt atacate de teroristi, raspunsul soldatilor loveste nediscriminat si ineficient, actiunea se muta repede intr-o zona populata in care totul este ruina si moarte. O greseala de orientare, nu se stie a cui, dar ce conteaza, se sfarseste cu ratacirea unitatii si intrarea intr-o zona controlata de sirieini. Tancul este lovit si abia se mai misca. Comandantul unitatii de infanteristi este un individ lipsit de scrupule, ordinele sale frizeaza crimele de razboi, este un manipulator al celor din subordine sub fatada jargonului militar, care ii va lasa in cele din urma pe soldatii din tanc in voia soartei.

Filmul este un exercitiu de virtuozitate cinematografica si acestui fapt i se datoreaza in primul rand succesul la Venezia, si vor mai urma si altele, cred. Personajele se afla in permanenta in spatiul inchis al tancului, iar lumea de afara este vazuta numai prin vizor, suprapusa pe grilele aparatului de tragere, ca o tinta permanenta. Raport de forta? Poate, dar nu este clar in favoarea cui. Lumea de afara si cea dinauntru par ambele la fel de bulversate de realitatea razboiului, se ameninta permanent cu distrugerea reciproca. Echipajul tancului este departe la ani-lumina de imaginea idealizata a luptatorului din armata israeliana, par mai degraba o adunatura de oameni infricosati, care se afla intr-un loc in care nu doresc sa fie, in situatii contrare educatiei, logicii si firii umane.

‘Lebanon’ nu rezista comparatiei cu ‘Vals cu Bashir’ si nici macar celei cu ‘Beaufort’. Nu nici inventivitatea si consistenta estetica a primului, nici claritatea povestirii si a descrierii tipologice din al doilea. Exercitiul estetic este stralucit dar el pare sa devina la un moment dat scop si nu mijloc de a crea si transmite emotie. Grupul de soldati refuza idealizarea dar devine usor schematic prin contra-idealizare. Povesti despre situatiile de panica, de dezorientare, de presiune psihologica insuportabila am auzit de la multi dintre cei care au trecut prin experienta razboiului. Faptul ca ele sunt aduse pentru prima data pe ecran pe durata unui intreg film este atuul pe care se bazeaza intregul film, dar parca nu este suficient si rezultatul este doar interesant si nu foarte profund.

Este un film ostentativ anti-razboinic, care refuza orice punere in context cu exceptia titlului. Va fi usor de facut filozofie in jurul acestui film. Va fi usor si sa se arate cu degetul la culoarea uniformelor soldatilor. Discutiile vor fi sterile si inutile. Cei care au trecut prin Libanul adevarat ca soldati, sau prin oricare altul dintre libanurile acestei planete vor intelege ca haosul si absurditatea sitatiilor din acest film nu sunt catusi de putin specifice unui singur razboi sau unei singure armate.

Filmul se incheie cu o lupta oarba, in care tancul si echipajul sau reusesc – in panica, fara niciun fel de coordonare sau orientare, ca toate luptele din film de altfel – sa strapunga incercuirea si sa scape din zona controlata de sirieni. Unul dintre soldati moare in infruntare – este cel care tocmai transmisese prin intermediul superiorilor sai asigurari mamei sale, mama de copil unic, ca este sanatos si ca nu trebuie sa-si faca griji. Tancul se opreste, pentru prima data il vedem filmat din exterior, unul dintre soldati iese la aer, lumina, soare. Cadrul se indeparteaza. Vedem ca tancul se afla in mijlocul idilicului lan de floarea soarelui din primul cadru al filmului.

Nota: 7/10

Tangshan dadizhen (2010) – Aftershock
Regia: Xiaogang Feng
Distributia: Daoming Chen, Chen Li, Yi Lu, Jingchu Zhang

O reintoarcere la cinematografia asiatica este totdeauna o incantare. Cu toate acestea, Tangshan dadizhen nu este filmul-poem pe care il asteptam, ci este mai degraba un film plin de accente tragice, o comemorare a uneia dintre cele mai mari tragedii ale istoriei moderna a Chinei si anume a cutremurului devastator din 28 iulie 1976 ce a avut loc in Tangshan si caruia i-au cazut victime aproximativ 250.000 de oameni. Filmul pleaca de la acest dezastru, urmarind viata unei familii ce a fost despartita prin forta imprejurarilor in timpul cutremurului, si ofera un dramatism realist si autentic departarii in timp (peste 30 de ani) si spatiu (plecarea din China in Canada) a doi frati gemeni si a fiicei de mama ei.

In gandirea traditionala chineza, dezastrele naturale sunt percepute ca un preludiu al unei schimbari politice importante. Pentru cei care au locuit in Tangshan in 1976, acest lucru nu a avut nicio insemnatate pentru ca tragedia lor a fost cu mult mai mare si nu le mai pasa deloc de politica. Pentru familia din Aftershock, totul se schimba in cele 23 de secunde ale cutremurului initial, desi momentele de groaza au parut mult mai intense si mai lunga ca durata (pentru ca o replica similara, de aceeasi intensitate, a avut loc 16 ore mai tarziu, determinand o noua tragedie). Tatal si mama isi petrec ultima noapte de dragoste intr-un camion, iar fiica si fiul dorm linistiti in casa. Spre dimineata, dezastrul apare si fiecare dintre ei isi urmeaza propria soarta: sotul moare salvandu-si sotia, cei doi copii sunt prinsi sub daramaturi, supravietuiesc amandoi, fiecare la capatul unei grinzi de beton.

Aftershock

Sunt mai multe momente extrem de emotionante in acest film, spectatorii sensibili vor lacrima cu siguranta, iar primul dintre ele este acela in care mama trebuie sa faca alegerea ce o va urmari toata viata, intre cei doi copii ai sai. Nimic nu poate fi, cred, mai cumplit in viata: suntem pusi deseori in situatia de a alege intre alternative, intre doi prieteni apropiati si sa ramanem cu cel mai bun sau cu cel care ne face sa ne simtim cel mai bine. De data aceasta, alegerea este intre viata si moarte, intre a salva un copil si de a-l ucide (in sensul metaforic al cuvantului) pe celalalt. Nu am gasit alta explicatie pentru care l-a ales pe fiu decat cea provenind din traditia chineza, aceea ce o familie este considerata onorabila doar dupa ce are un fiu, indiferent de numarul fiicelor.

Fiul este salvat, iar armata chineza ajuta la restabilirea situatiei, la cautarea supravietuitorilor, inclusiv la reintegrarea lor in noua lume. Mama si fiul isi reconstuiesc viata cu greu, chiar daca momentele cheie apar si dispar din fata noastra (el este revendicat de soacra, el pleaca sa munceasca departe de casa). Undeva insa in urma, din ruinele orasului cazut la pamant, fiica isi revine si isi incepe propria viata. Nu poate uita niciodata alegerea facuta de mama, care ii rasuna multi ani de acum inainte in urechi si nu isi doreste asadar niciodata sa se reintoarca si sa o gaseasca. Nici viata ei nu este usoara, nici alegerile ei nu sunt facile. Desi primeste toata dragostea din lume din partea familiei adoptive, pare ca nu isi gaseste locul si este mai mereu nefericita si neimplinita. Totul duce spre regasire si reintalnire, dar oare cum vor fi ele?

Tangshan dadizhen

Putea fi un film de nota 10, insa povestea interesanta si tragica, dramatismul si tragismul unora din scene au si cateva lacune despre care va voi spune in final. Filmul incepe extrem de intens si cucereste aproape imediat. Din pacate, apoi este liniar si chiar scade in intensitate, un lucru firesc de altfel (se numeste Aftershock, aproape intreaga poveste este construita dupa cutremur), dar care poate scadea din atentia spectatorului, lucru dublat de peste cele doua ore de productie finala. De asemenea, unele scene sunt urmarite insuficient sau aproape absente, cum ar fi cea in care cei doi frati se reintalnesc si cuvintele pe care si le rostesc dupa atatia ani. Cu toate acestea, este un film ce merita urmarit pentru intensitatea sentimentelor, pentru dramatismul unui oras cazut sub propriile ruine si al locuitorilor care au supravietuit unui dezastru natural, ramanand cu dezastrul sufletesc al pierderii celor dragi.

Nota: 8,5/10

Ho woo s

Ori de cate ori productiile americane ma dezamagesc prin superficialitate caut in film european sau asiatic sa ma remonteze. M-am oprit in acest week-end la ” Season of good rain/A good rain Knows” in care am redescoperit frumusetea unui poem cinematografic despre iubire, o iubire care apare, asemeni unei ploi de primavara, pe neasteptate, insa chiar atunci cand ai mai multa nevoie de ea.

Conceput initial ca o parte a unei trilogii numite “Chengdu, I love you” inchinate orasului din provincia Sichuan, China, greu incercat de cutremurul din 2008, filmul s-a “extins” dincolo de cele 30 de minute care i-au fost destinate initial, viziunea regizorala a lui Heo Jin-ho transformandu-se intr-o creatie de sine statatoare.

Season of Good Rain

Este primavara in Chengdu, copacii sunt in floare, lumea se trezeste din amorteala si incearca sa-si continuie viata dupa catastrofa care a schimbat totul, ascunzand, cu resemnare, rani sufletesti inca sangerand. Park Dongha (Jeong Woo-seong) este un tanar arhitect corean aflat intr-o scurta vizita de afaceri legata de planurile de reconstructie ale orasului. O plimbare in parcul inchinat poetului dinastiei Tang, Du Fu, i-o scoate in cale pe May (Gao Yuanyuan), colega de facultate fata de care nutrise o dragoste profunda insa neimpartasita.

Cele cateva zile pe care le petrec impreuna admirand frumusetile locale, poezia chinezeasca, plantatiile de bambus si rezervatia ursilor panda, reinvie sentimente uitate, schimband pentru totdeauna vietile celor doi protagonisti.

Ho woo shi jul

Fara a avea actiune si intriga, subiectul filmului se centreaza numai pe sentimentele si emotiile eroilor principali conduse cu dibacie de regizor prin increngatura de conventii sociale, amintiri, flirturi, abandonari, cedari si respingeri. Totul pare un joc al seductiei, fiecare gest, fiecare amintire disecata testeaza prezenta unui sentiment in prezent. Desi este intampinat la aeroport de un reprezentant local, care ii va fi ghid pe durata vizitei, pe Dongha il gasim deconcentrat si oarecum pierdut in diversitatea orasului a carui agitatie o vedem prin ochii noului venit, pana cand o intalneste pe May care ii capteaza brusc toata atentia.

O noua poveste se infiripa dintr-o intalnire scurta. Anii de experienta, pafumul amintirilor, maturitatea reinvie sentimente uitate, aduc in actualitate posibilitatea explorarii lor in prezent. Asa cum sugereaza si titlul inspirat din versurile poetului Du Fu (Drenched by Rainy Delight on a Spring Night), exista un anume moment cand se intampla lucrurile. Asa cum ploaia “stie” cand sa cada si sa reinvie natura, si sentimentele protagonistilor trebuie sa se “sincronizeze” pentru a-si implini iubirea.

Season of Good Rain

Atat Jeong Woo-seong cat si Gao Yuanyuan, reusesc surprinzator de bine sa scape de imaginea starurilor care sunt si sa intre in pielea celor doi oameni obisnuiti, doi indragostiti banali care incearca sa reaprinda o relatie in ciuda traumelor care ii impovareaza. Gesturi simple, secvente de viata, se tranforma sub atenta indrumare a regizorului in tot attea momente romantice.

Fara cuvinte, doar muzica, imagine si sentiment atinge sufletul spectatorului in secventa dansului spontan dintr-o piata din Chengdu, impreuna cu alte cupluri din oras, din toate clasele sociale. Atunci cand protagonistii se joca si hranesc ursii panda, secventa ne vorbeste dincolo de atractiile orasului, despre incredere, despre umanitate si dezechilibre si incercari de normalizare a acestora. Scena incidentul din trafic, filmat cu efectele unui cutremur, dincolo de efectul declansator asupra incontientului lui May, vorbeste despre fagilitate sa, iar lesinul despre puterea de a depasi traume mai mari.

Fara excese de orice fel, a cadea in desuetudine si fara replici siropoase, cu un dialog lacunar purtat in engleza intre un corean si o chinezoaica pe o muzica desavarsita de Lee Jae-jin, Heo Jin-ho reuseste sa creeze o feerie romantica, vizuala si auditiva, care invaluie spectatorul precum o ploaie de primavara. Odata cu primele imagini, nu te mai opui, te lasi patruns de sentimente si te abandonezi trairilor.

Nota: 9/10